Archive for the ‘Aventurile îngerului’ Category

Aventurile îngerului (27): Revelion 2014. La Cheia… partea a II-a   Leave a comment

…Care drum a continuat vertiginos. Normal, tot la vale! Primul hop mai sănătos a fost când am intrat în pădure şi am dat de nişte frunze care copereau cărarea printre bolovani. Aşa că noi am căzut de vreo două ori, da’ lejer, numai pe câte o bucuţă. Până ce i-or venit minţile la cap la Tati meu şi ne-o luat de câte o mânuţă. Când pe stânga, când pe dreapta. Chiar pe centru nu prea putea nici el, că avea doi rucsaci în spate. De fapt nu chiar amândoi în spate, ci numa’ ăla mai mare. Ăla mijlociu îl purta pe burtă, luat cu baretele invers. Iar pe noi ne ţinea mai mult suspendaţi în aer, abia păşind cu tălpile cizmuliţelor noastre galbene pe frunzişul umed, mocirlos şi instabil.

Un sfert de oră mai tâziu am trecut un pârâiaş. Nu era prea impresionant, da’ avea puntiţă de lemn. Mai mare dragul să treci pe ea, mai ales că era dotată cu un pic de zăpadă îngheţată pe trunchiul umed şi rotund ca un creion. Când să ne avântăm pe puntiţa ceea, numa ce-l simţim pe Tati meu în spate cum ne prinde în palme şi ne aiaptă peste pârâu. Până să facem noi scandal, puntea o rămas netrecută în spate. Ne-am zis că o să ne răzbunăm! Nu se face aşa ceva! Mergem la munte şi nu suntem lăsaţi să trecem nişte amărâte de puntiţe…

Aşa că, până la răzbunare, am zis să dăm cu picioruşele prin frunze. Uneori mai nimeream şi pietrele mai mari, da’ n-am zis nicicând că ne dor degeţelele. Nici nu prea aveau cum să ne doară, că erau înfofolite în trei perechi de ciorăpei. Şi, bineînţeles, răzbunarea a venit. Pretextul s-a arătat sub forma aceluiaşi pârâiaş, de data asta mai mare, mai vijelios şi traversat de-un trunchi de pom. Pregătiţi de declanşarea unui scandal monstru în mijlocul pădurii, am solicitat lu’ Tati meu să trecem singuri „puntea”. N-am mai aşteptat răspunsul ci am luat-o repejor de-a lungul copacului. N-am reţinut ce urla Tati meu la noi ci l-am simţit doar cum tropăie prin apă în spatele nostru şi ne prinde de mânuţa dreaptă taman când era să vedem lumea de la orizontală. De pe fundul apei. Că şi pomul cela era ud şi îngheţat. N-am mâncat bătaie că am ţâşnit urgent spre Elena şi Ovidiu care ne aşteptau uimiţi de isprava noastră, în timp ce Tati meu îşi svânta nădragii şi parazăpezile de apă, scuturându-şi picioarele ca un căţel!

Şi am mers noi ce-am mers, că multe ar fi de povestit. Până în sat, la Cheia, nici n-am mai văzut puntiţe. În schimb păraie cu duiumul. Pe care le-am trecut în zbor planat, luat în braţe de Tati meu. Ăsta se uita tot mai disperat de-a lungul cărării pe care spera să apară Radu, să-l ajute la căratul unui rucsac, dacă se putea ăla mai mare, şi la deplasarea noastră pe deasupra apelor. Că pe drum drept, chiar dacă acoperit de zăpadă îngheţată, mergeam singuri sau ţinuţi de mânuţe de Elena. Ovidiu făcea poze în timp ce Tati meu ofta…

Şi cu oftatul o rămas, că Radu n-o venit după noi. Acum avea şi dreptate omul să nu vină. Că, de ani de zile, principala lui distracţie de revelion, oriunde s-ar duce, e să taie lemne. Ne-o povestit Tati meu că şi pe el l-o prostit de vreo trei ori să se distreze la fel. Cică pleacă de dimineaţă prin pădure, cară în spate trunchiuri imense de copăcei pe care le taie cu drujba, le crapă cu securea şi apoi le aranjează-n stive numa bune să fie arse de toţi turiştii care vor înnopta pe la cabană timp de un an de zile. Adică până la Revelionul următor, când mere iarăşi Radu să taie lemne! No! Având atâta de lucru, n-o mai venit după noi. Decât la final…

Trecuserăm de două ori apa chiar la intersecţia Brădeştiului cu Geoagelul (de păraie vorbim, nu de sate!), când, de după o curbă, ne-o apărut în faţă Radu. Venea lejer, cămeşa descheiată şi cu o mână-n buzunar. Ca la plimbare. Nu putea ţine amândouă mâinile în buzunar că în dreapta avea o sticloanţă de bere, trecută în nefiinţă pe jumătate. Imediat parcă totul s-a luminat în jur. De la faţa lu’ Tati meu când i-o luat Radu un rucsac şi pe mine de mânuţă. Până la cabană n-am mai făcut 20 de minute. Trei traversări peste apă. Plus o trecere ca-n filme peste un pod care se dă peste cap. Serios! E din ăla legat cu sârme peste bolovanii din fundul prăpastiei de aproape doi metri, cu scândurele putrede şi cu zăpadă pe ele pe post de cale de rulare şi cu un balans ceva de speriat!

…Într-un final am ajuns cu bine la cabană în faţa căreia ne mai aşteptau doi ţânci (David şi Alice) în faţa unui foc de tabără fenomenal!

Anunțuri

Posted 2014/01/05 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (26): Revelion 2014. La Cheia… partea I   Leave a comment

După-amiaza era liniştită pentru noi, care ne jucam cu Bunicu tot felul de jocuri pe loc inventate. Mama Dica era la bucătărie, unde făcea cornuleţe cu nucă tăvălite-n zahăr praf pentru mine şi Bunicu, că Tati meu nu mâncă aşa ceva. A doua zi era Revelionu’ şi era prevăzut în plan să ne ghiftuim… când… sună telefonul. Cum noi eram precişi că-i Tati meu, am răspuns pe loc la aparatul Dicii cu urarea de întâmpinare:

– Se fasi, Tati meu? Când vi odată?

Spre stupefacţia noastră babacu’ ne-o cerut să i-o dăm pe Mama Dica la telefon. Am rămas înlemniţi. Aşa ceva se întâmplă rar că Tati meu vrea să vorbească doar cu noi.

– Haaaiiii, Tatiii, dă-mi-o pe bună-ta la telefon că mă grăbesc! ne-o zis el cam răstit. Am predat telefonul şi am ascultat cu guriţa căscată o convorbire pe care n-am prea înţeles-o decât seara. Când Tati meu a venit şi ne-a anunţat că plecăm dimineaţa la Revelion. La munte. La Cheia. Mai sus de Râmeţ. Cu Elena şi Ovidiu. Acolo erau deja Radu, Clau şi Sebi. Plus o grămadă de alţi oameni care nu ştiau de existenţa şi de venirea noastră. Până la urmă or aflat ei!

…N-am mai dormit bine în noaptea aia. Că toată seara Dica ne-o făcut rucsăcelul cu haine şi medicamente. Iar Tati meu ne-o povestit cum o să merem patru ceasuri cu maşina şi încă două ceasuri pe jos pe cleanţuri şi prin prăpăstii şi peste ape vijelioase şi prin păduri cu copaci fără frunze şi pe cărări cu frunze…

 A doua zi, înainte de Revelionu’ care nu prea ştiam noi cu ce se mănâncă, trebuia să plecăm cu maşina lu’ Ovidiu din faţa blocului lu’ Elena. La ora 9. Punct. La 10 am ieşit şi noi cu Tati meu din casă şi ne-am deplasat la punctul de înmaşinare. Elena şi Ovidiu ne aşteptau şi am plecat repede. Iniţial n-am înţeles de am luat-o spre Arad în loc s-o tăiem spre Aiud. Apoi ne-am dumirit: trebuia Ovidiu să bage benzină de la benzinăria lui preferată. După benzină am plecat spre Aiud. Dar nu mult. Vreo 500 de mettri. De unde am făcut iar spre Arad. Vreo două giratorii şi am ajuns. Într-un loc unde ne-or lăsat pe noi şi pe Tati meu în maşină şi ei or plecat să cumpere corzi de chitară. Că, cică, cu-o seară înainte o fost prăpăd la cabana unde mergeam noi. Şi Sebi atâta o cântat de şi-o rupt so-ul minor şi do-ul major. Aşa că trebuia să salvăm atmosfera din noaptea ce avea să vină, atmosferă care nu putea fi întreţinută decât de chitara şi deştele lu’ Sebi. Am zis că gata, am salvat-o, când am luat-o iar prin centrul Devei. Apoi am ajuns pe centură. Unde ne-am băgat la altă benzinărie. Să-şi umfle Ovidiu roţile…

…25 de kilometri am mers non-stop. Apoi am oprit la Orăştie, la Dica Rely, să ne deie şniţele şi chifteluţe şi ce ne-o mai fi dat. Am plecat iar. După halta şi giratoriul de Geoagiu am urcat pe autostradă. Cică A1 se numeşte şi e nou-nouţă. N-am văzut nimic că era ceaţă. De fapt am văzut ceva. Doi câini morţi, turtiţi de maşini pe banda de viteză maximă. Plus unu’, tot câine, care încerca să traverseze autostrada prin faţa maşinii conduse de Ovidiu. Cred că javra nici n-o văzut maşina noastră, la câtă ceaţă era. La Sebeş am coborât de pe drumul cu câini morţi şi unu’ viu şi am luat-o spre Alba. Care Albă are centură. Dar noi, nuuuuu! De ce să merem pe acolo? Am luat-o pe centru. Că trebuia să ne băgăm şi la o farmacie. Unde am stat un ceas. Şi am luat o cafea.

Apoi am mers încă vreo 17 kilometri. Până în Teiuş. De unde trebuia să cumpărăm pâine de la brutărie pe care o ştie toată lumea de 20 de ani. Cred că anul ăsta a dat faliment. Că erau obloanele trase la termopane. Aşa că ne-am dus cu Tati meu să cumpărăm pită dintr-o alimentară obişnuită. Am intrat şi… primul lucru pe care l-am zărit în faţa ochişorilor a fost o suflătoare. O ţiuitoare. O jucărie din aia prin care sufli aer printr-o parte (să-i spunem gură) şi ea scoate zgomot infernal în timp ce-şi umflă trompa de hârtie pe ailaltă parte (să-i spunem fund). Am cerut insistent să avem aşa ceva. De teama unui scandal iminent în mijlocul magazinului din centrul Teiuşului Tati meu, slab de înger, a cedat. Şi a întrebat cât costă zgomotoitoarea. Era gratis. Adică ea nu costa nimic, că nu ţi-o dădeau oricum decât dacă cumpărai şi o sticlă de şampanie fără alcool pentru copii, patru pahare de hârtie şi alte trei vuvuzele de ălea. Normal, Tati meu o plătit tot setul…

În sfârşit am plecat spre Aiud de-a binelea. Dar şi acolo ne-am oprit la un magazinoi pentru alte cumpărături. Apoi a urmat traseul de off-road pe străzile din aşa-zisul municipiu Aiud până la ieşirea către fosta cabană Sloboda, de unde am avut vreo câţiva kilometri de asfalt, până pe serpentinbele de mai sus de cabană. Când am ajuns cu drumul deasupra pădurii, după-amiaza era în toi. Câteva poze din fuga maşinii şi ne-am trezit după încă două ceasuri la Brădeşti. De unde drumul auto devenea inaccesibil. La fel ca prin municipiul Aiud. Am lăsat mijlocul de trasport mecanic în spatele maşinii lu’ Radu (sau a lu’ Clau) şi am pornit-o pe jos, pe o cărare, spre cabana de la Cheia! Unde ocupanţii ne aşteptau că doar Elena, Ovidiu şi Tati meu vorbiseră cu ei la telefon, deşi trebuia să fie o surpriză.

…Când pleci din Brădeşti spre Cheia cărarea o ia la vale. Dar la vale rău. Atât de la vale încât, dacă te-or pus păcatele să fugi, ai impresia că picioruşele nu mai vreau să se oprească, călcâiele proprii te lovesc în ceafă iar cerul se află deasupra tălpilor tale. Aşa am păţit şi noi. Auzeam ca prin ceaţă vocea lu’ Tati meu care urla să ne oprim. Şi noi doream acelaşi lucru. Însă s-au opus alte lucruri: gravitaţia, inerţia, planul înclinat şi „miu” (μ, adică factorul de frecare cu iarba şi frunzele de pe cărare). Aşa că… totuşi… până la urmă am reuşit. După un zbor micuţ, de câţiva zeci de centimetri pe deasupra unei cărări, ne-am oprit. Noroc că avem nasul miniatural şi am pus frână cu fruntea. Care era la rândul ei protejată de căciuliţă. Nu ne-am lovit aproape deloc. Nici măcar n-am plâns. Ne-o enervat însă faptul că a trebuit să scoatem iarba şi frunzele şi pământul de sub căciuliţă. Plus că, în loc să ne ajute, Ovidiu ne făcea poze. La întrebarea dacă ne doare ceva, noi am răspuns cam acru:

– N-am păsit nimic, Tati meu. Te-am asteptat pe tine!

Din acel moment însă nici n-am mai alergat pe drumul spre Cheia!

Posted 2014/01/03 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (25): Şi a fost ziua noastră. Chefurile – felul principal   16 comments

Când ne-am trezit, afară era zi. Nu orice fel de zi, ci ZIUA NOASTRĂ. Noi dormeam răşchiraţi pe 95 la sută din suprafaţa patului, iar Tati meu ocupa în mod abuziv restul. Putea şi el să se restrângă un pic, da’ no, treacă de la noi. Am deschis ochişorii şi l-am văzut pe Tati meu uitându-se fix la noi şi rânjind cu gura până la urechi. Ne-o şoptit ceva de genu’ „mulsi ani” şi s-o apucat de pupăcit la noi. Numai de asta nu aveam chef la prima oră, da’ l-am lăsat. Într-un final s-o potolit şi chiar credeam că am scăpat de chinurile pupatului pentru câteva ceasuri când o apărut în cadru’ uşii Dica Rely. Asta o fost de groază, că nu s-o mulţumit doar cu pupatu’, ci s-o apucat de ne-o luat în braţe şi ne-o azvârlit de patru ori în sus, aşa adormiţi cum eram. În afara faptului-coincidenţă că împlineam şi noi tot patru ani n-am văzut alt motiv pentru această acţiune, mai ales că ne cam scăpa pişu’ şi din cauza emoţiilor la care ne supunea Dica Rely era să nu mai ajungem la baie. Mă rog, cică-s oameni în  toată firea…

Într-un final ne-am dezmeticit de-a binelea şi am cerut jucării. Că doar era ziua noastră. Am constatat cu dezamăgire-n priviri că ne-or adus tot jucăriile de cu-o seară-nainte. Abia de-am mai primit o locomotivă mică-mică nouă. În plus, tati meu s-o ocoşit să umble la maşinuţa de cică merea pe pereţi şi-o zis că nu ştie să-i deie drumul. Adică de dat i-o dat drumu’, da’ afurisita se crampona de legea gravitaţiei şi nu urca nicicum pe zugrăveală-n sus. Pur şi simplu se izbea cu botul de perete şi rămânea înţepenită, scoţând un fel de fum electric pe sub roţile din spate. La un moment dat, Tati meu a apăsat pe-un bumb dosit pe sub burta de la maşinuţă. Când o început aia să urle ca un aspirator i-am zis să o oprească că noi nu avem nervi de aşa ceva la ore matinale.

Dezamăgiţi oarecum, am aşteptat să vedem ce se mai întâmplă. Şi s-or întâmplat multe. Tati meu o plecat la lucru. O vint Bunicu cu maşina şi ne-o luat de ne-o cărat la Deva pe noi şi pe Dica Rely. Ne-am gătit frumos, în cămeşă neagră cu nuanţe movulii şi cu dungi albe (EXACT ca a lu’ Tati meu), plus o crăvăţică roşie, ne-am dat cu after-shave-ul lu’ Bunicu pe post de parfum, ne-am luat aerul de chefuit şi am mers la „Kiddo”. Cred că aşa se cheamă restaurantul ăla pentru copii, unde adulţii vicioşi n-au voie să bea, să fumeze sau să mânce ca nehaliţii. Biiiiineeeee, acum trebuie să ştiţi că restaurantul cu pricina e tare fain: are doar două mese pentru oameni mari, una lungă pentru prichindei şi restul… restul… restul e numai tobogane, scări, role, plase elastice pentru sărit, bazine cu mingiuţe de plastic, tot felul de chestii pe care adulţii nu le pot vedea în veci pentru că nu încap printre crăpături.

Acolo o fost de vis. Nu în crăpături măăăăă, la „Kiddo”!!! Or venit mulţime de copii, din ăia cu care ne zbenguim noi în faţa blocului. Mai puţin Luca, că cică o fost plecat chiar de ziua noastră. Noi am fost primii care am ajuns şi n-am lăsat pe nime să intre până nu ne-o dat punga cu cadouri. Le-am luat şi le-am pus deoparte că n-am avut timp de uitat la cadouri când erau atâtea lucrurile interesante în jur. Am alergat, ne-am aruncat, am chiuit, am urlat, am ţipat la Bunicu, am strigat la Tati meu, ne-am împins, ne-am dat pe tobobane, am mâncat pizza (ceilalţi, că nouă nu ne-o plăcut), am beut sucules, am suflat în lumănărelele de pe tort, am mâncat tort, am plesnit vreo doi băiesei care nu făceau ce ziceam noi şi am plâns zdravăn când am luat o minge-n ochişoru’ stâng, am dat cu căpicul de-o bară de protecţie şi ne-am trezit cu piciorul unui băiesel în guriţa noastră, de ne-o crăpat buziţa de jos.

Una peste alta, a fost frumos. După vreo două ceasuri şi mai bine ne-o dat lumea afară din crâşma pentru copii şi am plecat către casă, nu înainte de a ne boí o tanti pe faţă sub formă de pisicuţă. Sau motănel. Boială care ni s-o dus abia seara târziu.

Acasă am aşteptat ceasuri bune să tot vină musafirii. Între timp ne-am uitat la ce jucării am primit, le-am analizat şi le-am aranjat grămadă pe categorii apoi am dat să ne vedem de ale noastre. Eiiiii, atunci şi-o intrat în rol şi Tati meu care o venit cu CADOUL. Adică cu-n trenuleţ cu două vagoane, cu oameni, cu gară, cu tunel şi poduri, cu-n dinozaur ce vrea să mânce trenu’, cu şine care se îmbârligă una pe sub alta şi alta pe deasupra uneia, cu palmieri şi văcuţe ce pasc sub palmieri, cu semne de circulaţie feroviară la care trenuleţul face exact ce scrie pe semn (după şi dacă le asamblezi cum trebuie), cu şuierături, luminiţe şi alte ălea…

La început am fost tare încântaţi. Chiuiam şi ne minunam. După vreun ceas am terminat cu chiuitul şi doar ne mai minunam, că Tati meu abia asamblase 10 la sută din joc. După încă un ceas se sfătuia cu Bunicu ce să facă cu unele piese din joc care lui i se păreau în plus şi nu ştia unde să le amplaseze. În cele din urmă, şi în urma sfaturilor Bunicului, le-o aruncat pe jos, la întâmplare, ca să arate ca un şantier românesc după ce pleacă muncitorii. Noi ne plictisisem şi ne jucam cu alte jucării, uitându-ne doar, din când în când, să vedem în ce stadiu de finalizare se află măgăoaia. După trei ceasuri, Tati meu o gătat. Adică s-o ridicat şi o plecat, că v-am zis că or mai rămas piese neîntrebuinţate. Noi i-am atras atenţia în mod serios asupra acestui lucru, da’ el o zis că aşa trăbă, să rămână! Nu l-am contrazis, mai ales că trenuleţul funcţiona în mod satisfăcător luând în considerare faptul că Tati meu nu-i inginer.

Din păcate n-am apucat să ne jucăm noi prea mult cu el. Că au sosit invitaţii. Grămadă. Lăsându-le pe Clau, Jana, Elena, Alexandra şi cine-o mai fi fost deoparte, aţi putea crede că am avut probleme cu Tudor. Că, normal şi elegant, dacă noi am fost la el şi el o venit la noi. Bine, am avut şi cu el probleme că o vrut de câteva ori să se joace cu jucăriile noastre. În cele din urmă, după strigăte gen „nu pune mânusaaaa!”, „lasă-leeee, că-s ale meleeee!”, „pleacăăăă de-aisiiiiiiiii!”, după uitături crunte în direcţia lui şi o repriză de plâns prefăcut, am reuşit să-l izgonim din sufragerie în camera noastră, la jucăriile mai vechi unde el o fost tare mulţumit, c-o făcut ce-o vrut. Da’ noi tot năcăjiţi am rămas. Că dacă cu Tudor ne-o mers, cu oamenii mari nu. De jur-împrejurul trenulesului s-or îngrămădit pe jos, pe covor, Radu, Călin, Cătălin, Tati meu şi Ovidiu. Ionuţ, Bunicu şi Nasu chibiţau de pe margine. Aşa că noi n-am mai avut loc de ei. Într-un final o fost bine, că or dibuit unde trebe puse şi piesele-n plus.

Bine, acum cred că vă închipuiţi şi voi că şi musafirii ăştia or venit cu jucării nu cu mâna goală. Cred că aşa o trecut Tati meu în invitaţie: prezenţa jucăriilor obligatorie. Motociclete, maşinuţe, trenuleţe, puzzle-uri, creioane magice, cărţi de colorat etc., etc., etc. … Da’ şi aici a fost o problemă. Că Alexandra şi Cătălin ne-or adus un avion. Normal, avion care zboară legat printr-un fir de telecomandă. Juma de ceas i-am ţinut pe toţi cu capetele băgate-ntre picioare şi cu mâinile deasupra urechilor că altfel îi tundeam cu elicea în timp ce făceam avionu’ să zboare prin sufragerie. Candelabrul şi câteva pahare or fost în pericol iminent, da’ or scăpat ca prin minune. Cred că doar la Ovidiu şi la Tati meu am reuşit să le trântim avionul în cap.

Toată lumea s-o distrat toată seara pe cinste. Mai puţin Bunicu. Că la un moment dat, Tati meu îşi aduce aminte de cadoul de la Dica Rely. Şi zice el în gura mare că noi avem o maşinuţă care merge pe pereţi. Bine, ştim, s-a hazardat, da’ aşa-i Tati meu. Îl ia gura pe dinainte. Bunicu, care nici el nu poate să tacă, se ia de Tati meu şi zice că aşa ceva nu se există. Discuţiile se aprind. Bunicu afirmă în faţa la tătă lumea că dacă maşina mere pe pereţi, el stă în cap trei minute. Aprig, când aude aşa ceva, Tati meu fuge de aduce maşinuţa cu pricina să facă o demonstraţie de care nici el nu era sigur că-i reuşeşte atunci din moment ce nu-i reuşise până atunci. Numai să-l vadă pe Bunicu cum stă trei minute în cap. Pune maşinuţa pe jos, o pregăteşte, spune o rugăciune să nu se facă el de minune, o porneşte şi apăsă pe bumbi. Maşina zbârnâie, demarează şi se izbeşte cu botul de zid, patinând. Nici vorbă să se caţere pe pereţi. Tătă lumea râde. În frunte cu Bunicu, care râde cel mai sonor. Şi fericit c-o scăpat de acrobaţii. Tati meu nu se lasă şi începe să analizeze maşinuţa. La un moment dat urlă „am găsit”, apăsă pe un bumb, aia începe să facă ca aspiratoru’ o pune pe perete şi… minune… maşina stă… ia telecomanda… apasă iar… şi minune… maşina merge pe pereteeeeee!!!! Lumea urlă, chiuie, bate din palme. Mai puţin Bunicu, căruia i-a căzut faţa! Maşinuţa se ascunde pe după tablouri, face rotocoale, se bagă după cărţi. Lumea începe să solicite statu’ în cap a lu’ Bunicu. Ăsta refuză. Tati meu plusează: dacă maşinuţa merge şi pe tavan, Bunicu să stea şase minute în cap. EVIDENT (după cum noi bine am visat), maşinuţa merge şi pe tavan, dar se iveşte o problemă: nu mai vrea să iasă de după candelabru şi Tati meu e nevoit să se urce pe scaun s-o scoată de acolo.

Iar Bunicu refuză în continuare să stea în cap…

Posted 2012/11/16 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (24): Şi a fost ziua noastră. Chefurile dintâi   Leave a comment

Cu mult, cu foarte mult timp în urmă, pe vremea când noi eram mici şi Tati meu era mai tânăr cu vreun an, ne-o fost organizat un chef monstru la grădiniţă, apoi unu’ demenţial acasă la noi. Baloane, barni-uri, sucuri „de pai”, jucării, urlete, scâncete şi alte alea. De-o vreme-ncoace, Tati meu, în complicitate cu seturile de bunici corespunzătoare, ne-o tot promis alte evenimente memorabile de soiul celor de la aniversarea de trei ani, da’ cică, de data asta, de o amploare nemaivăzută, nemaiîntâlnită şi nebănuită…

Lucrurile au început să se precipite la începutul săptămânii când o luat-o gura pe dinainte pe Dica şi o zis că face ea tortu’. Instantaneu, ne-o făcut curioşi şi am întreprins un asediu în toată puterea cuvântului, pentru a beneficia de frişca adiacentă cu câteva zile înainte. Da’ n-am putut să-i înduplecăm să ne deie nouă frişca şi să-şi ţină ei blatu’ şi ciocolata. Ce vreţi, oameni mari şi insensibili. Da’ no, am trecut destul de uşor peste această suferinţă cauzată de refuzuri categorice, mai ales că în fiecare zi am tot primit câte o jucărea, aşa, ca un fel de preambul la ceea ce avea să urmeze: ba un tractor, ba o puşcă cu mingiuţe şi popicuţe, ba un elicopter care o să facă varză într-o zi candelabru’ bunicilor, ba nişte cătuşe de toată frumuseţea cu care arestăm şi încătuşăm păpuşile de prin casă, când ne plictisim de atâtea trenuleţe, maşinuţe, cubuleţe, tractoraşe şi remorcuţe.

În sfârşit a venit şi ziua noastră. Prima dintre ele. Adică Sfântul Mihnea. Mă rog, ăia la televizor nu-i pomeneau decât pe unu’ Mihăilă şi pe altu’ Gavrilă, da’ Tati meu a verificat în tăte dicţionarele onomastice şi le-o arătat la tăţi că Mihail vine din Mihnea. Sau, no, bine, fie, Mihnea vine din Mihail. Oricum, ideea de bază a fost că a fost ziua noastră şi că trebuia să primim cadouri. Noi am sperat şi la tort, da’ cică nu, că n-o găsit Dica ouă. Ce scuză jalnică! Mai ales că vreo trei ouă Kindăr ştiam numai noi, ascunse prin casă. Posibil totuşi ca să fi avut dreptate, că le-am dosit după calorifer şi s-ar putea să se fi topit ciocolata.

În cele din urmă o fost bine şi aşa mai rău. Adică seara târziu, când Tati meu o vint acasă din televizor, pe la nouă, nouă ne-o adus bombonele şi o jucărea, iar la bunicu’ şi lui o sticloanţă de bere şi nişte alune. La Dica nu i-o adus nimic, că doar nu era ziua ei, da’ ea o mâncat din bomboanele noastre şi o ronţăit din alunele lor. O fost tare fain, că noi am tot sărit prin pat şi ne-am ascuns pe sub plapume până i-am încărunţit pe toţi. În timp ce noi devastam casa, Steaua a câştigat şi ea (2-1 cu Molde), alăturându-se astfel marilor echipe ale Europei precum Celtic, care o spulberase cu o seară înainte, cu acelaşi scor, pe Barcelona… Dinamo, Rapid, Vaslui, Oţelu’ etc. n-au jucat. Cum de altfel n-a jucat nici CFR-u’ deşi, cică, avusese meci cu turcii!

Să revenim la chefuri. A doua zi vine Tati meu tăt într-o fugă de la serviciu şi-mi zice că, gata, merem la alt chef. Noi i-am răspuns că nu-i ziua noastră, că aia fusese „ieri” şi va fi „mâine”. Ăsta nimic, nu, că merem urgent la chef, că-i şi ziua lu’ Tudor. Fusese, mai bine zis, da’ el fiind mult mai mic ca noi (abia de-o făcut trei ani, pe când noi împlineam a doua zi chiar patru), părinţii lui n-or fost de acord să facă ditamai chefu’ în mijlocul săptămânii. Aşa că or contramandat totul pe sfârşit de săptămână. Am mers de la Deva la Orăştie cu autobusu’ după ce, în prealabil, am aşteptat o groază de timp în staţie să vină dihania. Noi am băgat de seamă că Tati meu are rucsacul cam burduşit, da’ am zis că o fi din cauza lăpticului şi a hăiniţelor noastre. Am ajuns la Dica Rely apoi am tăiat-o la Tudor, la chef. Acolo, bairam mare. Vreo trei copii chiuiau, patru tanti fugeau după ei prin casă, iar vreo cinci neni stăteau de beau bere la masă. Tati meu li s-o alăturat urgent, că era însetat de pe autobus. Apoi şi-o adus aminte că-i ziua lu’ Tudor şi o venit de-o dezbumbat rucsacul. Ne-o chemat şi ne-o dat o cutie să merem noi să i-o dăm la sărbătoritul casei. Iniţial am vrut să facem acest pas. Dar ne-o pus păcatul să privim în cutie, care avea capac transparent, că Tati meu nu le are cu împachetatul frumos în hârtie colorată. Ce-am văzut ne-o făcut să strângem cutia la piept, să ne punem pe plâns şi să declarăm la Tati meu că aşa ceva nu-i de dat. Căci înăuntru era un elicopter negru şi o maşinuţă neagră. Tati meu s-o luat cu mâinile de cap. O fracţiune de secundă chiar ne-o fost milă de el. Apoi o zis că dacă-i dăm jucăreaua aia la Tudor ne dă şi nouă una la fel, numa’ roşie. Ioiiiiiiiiiii! Am mers urgent şi i-am dat bestiile negre piciului, apoi ne-am întors să primim minunile roşii. Le-am luat şi nu le-am mai dat la nimeni. Da’ nici n-am mai vrut să stăm, ci l-am tot bătut la cap pe Tati meu să merem acasă. După vreo două ceasuri a cedat…

Ajunşi acasă la Dica Rely am tăbărât pe ea să ne deie cadourile mai devreme. Că noaptea trece tare greu când te gândeşti ce jucării o să primeşti a doua zi. Ne dăduse deja o maşinuţă roşie de plastic, un fel de titirez luminăcios şi un fel de „nu te supăra frate”, da’ cu Tom şi Jerry. Am jucat jocul cu Tati meu. Noi zicem că jocul ar trebui să se numească „nu te supăra Tati”, că l-am bătut de i-o sunat apa-n cap. Da’ ne-am plictisit de atâta dat cu zaru’, aşa că am trecut la linguşeli. În cele din urmă Dica Rely a cedat. Şi o venit cu o plasă cu hăinuţe, căciuliţă, pijămăluţe. Ne-o picat faţa. Acum spuneţi şi voi: ăstea-s cadouri? Ăstea-s necesităţi. CADOURILE SUNT JUCĂRIIIII! În cele din urmă o mai făcut un drum şi ne-o adus nişte puzzle-uri. Era pe drumul ce-l bun. Aşa că am întrebat-o:

 – Numa’ atât, Dica?

 O plecat şi o revenit cu o chestie interesantă, gen tăbliţă metalică pe care să scrii cu un creion şi să ştergi cu o gumă, sau să faci socoteli cu cifre magnetice ori să compui scrisorele cu litere la fel de magnetice. Puţin. Foarte puţin. Cel puţin pentru aşteptările noastre. Aşa că am insistat:

– Da’ altceva nu mai ai, Dica?

S-o dus şi o stat o postată bună. Cred că se tot gândea dacă să ne deie nouă jucăreaua sau s-o ţină pentru ea. În cele din urmă ne-o adus o maşinuţă roşie cu telecomandă neagră şi o zis că chestia aia mere şi pe pereţi, numai că înainte trebuie s-o punem la încărcat. Wowwww! Normal, l-am pus pe Tati meu s-o pună şi ne-am culcat nerăbdători să vedem cum mere maşina pe pereţi. Şi am visat că, minune, maşinuţa mergea chiar şi pe tavan…

Posted 2012/11/11 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (23): Aventură în Cheile Râmeţului 4   Leave a comment

No, da’ acum să fim cinstiţi şi să spunem: ce ne costă dacă-l credem pe Sebi că el o depopulat zona? Oricum era părăsită de oameni, acum se pare că nici peşti nu mai sunt. Ca o curiozitate a naturii, să ştiţi că Sebi are casa lui la Cheia da’ preferă să stea la cabană. Motivul nu cred că e constituit de faptul că s-o fi prăbuşit acoperişu’ de paie peste el când o cântat mai tare la chitară, ci de ăla că n-are la cine spune câţi păstrăvi şi lostriţe are în blid. Nu mai insistăm asupra subiectului.

Cum vă spuneam, s-o grătărit exagerat. Apoi s-o mâncat exagerat. Apoi Tati meu o exagerat de tot, că nu ne-o lăsat defel să ne apropiem de foc. Şi era un foooooc, wowwww, ce foc! Maaaareee! Iar noi tot insistam să punem lemne pe el, Tati meu tot zicea „nu”, că ne frigem. Singura concesie pe care ne-o făcut-o o fost să ne lase să cărăm noi lemnele de la grămadă până lângă foc, de unde, câte-un om, cică matur, îl zvârlea pe jăratic. Iar lemnele erau grele tare. Am cărat noi cât am cărat şi am obosit. Apoi Sebi o început să cânte la chitară. Lumea din jur la fel. Adică numa’ să cânte, nu şi la chitară. Ne-o prins somnu’. Adică nuuuu! Prima dată l-o prins somnu’ pe Radu şi apoi pe noi. Oricum, cred că pe 11 juma eram în pat. Mai precis în două sacuri de dormit, în pat. Un pat maaareeeeee, de ne-am lăfăit zece persoane în el. Mai mult lat decât lung; cică îi zice prici!

Dimineaţa o venit repede. Adică pe la 5 jumate era lumină de-a binelea, da’ tătă lumea dormea. Inclusiv Tati meu, pe spate, sforăia gingaş, cât să-l auzim numa’ noi. L-am tras de nas, ca de obicei, şi l-am întrebat:

– Tati, dormi?

Nimic. Am insistat cu o ureche. Efect zero. Într-un final i-am băgat un deştiuţ în ochiu’ drept. O sărit ca ars şi am crezut că ne arde una. Da’ i-am luat-o înainte şi am spus cu voce tare, cât să trezim toată cabana:

– Tatiiiii, când ne sculăm?

Răspunsul lui ne-a lăsat fără replică:

– Când se trezesc toţi copiii!, după care s-o trântit la loc în pat, frecându-se la ochi.

Ne-am uitat în jur: toţi copiii dormeau, inclusiv Clau. Da’ noi nu am abandonat lupta trezirii. Cel puţin cu Tati meu. Am cerut apă. Să ne scarpine pe spate. Am zis că ne e cald. Apoi că ne e frig. Că vrem acoperiţi. Să ne descopere. Am întrebat cât mai dorm ăilalţi. Apoi, de ce nu se trezesc odată. Pe la şapte am vrut lanterna mare a lu’ Radu. Una de-o pui pe cap şi luminează toată lumea. Toată lumea din jurul tău, nu toată lumea din jurul pământului. Faină lanternă: are nenumărate beculeţe şi un buton care le face să clipocească. Vreun ceas ne-am jucat cu ea. Am aprins-o… am dezaprins-o… am aprins-o din nou… am încercat s-o stingem… am adormit… De fapt, spre ciuda noastră, am re-adormit exact când a început lumea să se trezească! Iar spre ciuda lu’ Tati meu ne-am mai trezit abia zece minute mai târziu decât Clau. Adică la 12. Ziua în amiaza mare. Afară, iar grătare, iar cartofi prăjiţi, iar alergătură. Da’ ne cam plictisisem. Voiam acasă.

În schimb, oamenii mari nu voiau. Aşa că am mai stat. Până târziu, după masa. Între timp pe la cabană s-or perindat tot felul de indivizi care dădeau de mâncare la doi cai. Maaari! Tati meu le zicea iepe proaste şi nesimţite, că veneau şi-ţi luau bucătura de pe masă. De fapt, noi chiar i-am zis la Tati meu, seara când am ajuns acasă:

– Tatiiii, di se toată lumea dă mâncare la cai, numa’ tu-i basi?

Că daaaa! I-o şi bătut. Noi şi cu Tati meu stăteam frumos pe băncuţă, la masa din curte şi un cal-iapă nesimţită o venit pe la spate şi o dat să se urce peste noi pe masă să ne ieie pita de la gură. Parcă s-o întunecat ceru’. În schimb Tati meu s-o făcut roşu, s-o ridicat şi i-o pleznit un pumn în barbă-bot la iapă de s-o auzit pocnitura pe toată lungimea Cheilor Râmeţului. Aia o dat să se ridice în ălea două labe din spate. Adică de dinapoi. Tati meu o luat joarda ce-o avea pregătită pentru noi şi o început să pleznească animalu’. Care o fugit de la masă, cu Tati meu pe urmele lui. Nici n-o mai venit. Animalu’, nu Tati meu.

Într-un final am plecat. Tare fain o fost. Noi am cântat tot drumu’. Nu ştim de ce, da’ Radu şi-a tras un pic şapca pe urechi. Probabil ca să nu se ude. Apă, stânci, pietre aruncate, căţărări, coborâri, înot (involuntar pentru unii, că Flavius a început să înoate pe sub apă, de numa’ basca i-o mai rămas deasupra), sânge (din deştele lu’ Tati meu, care tot chilăvit a fost tot drumul), chiote, urlete de fericire şi, într-un final, ajuns la maşini. De acolo, în patru ceasuri, am fost acasă.

…Unde i-am mai luat la o tură de fugăreală pe bunici.

Posted 2012/08/04 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (22): Aventură în Cheile Râmeţului 3   2 comments

Primele lucruri care ne-au sărit în ochişori la cabană, după ce ne-am dat jos din cârca lu’ Radu şi l-am ocolit pe Sebi, care ne ieşise înainte cu un blid de peşti, au fost două căsuţe. Wowww! Şi noi avem acasă două căsuţe de ălea, da’ Tati meu le zice corturi şi îi e teribil de lene să le monteze în mijlocu’ sufrageriei când avem noi chef, adică pe la unşpe noaptea. Aşa că, n-am stat pe gânduri şi, până să se prindă lumea, ţuşti!, am fost într-o căsuţă şi i-am tras fermoarul. După care ne-am pus pe aşteptat.

Nu prea mult că numa’ ce l-am auzit pe Tati meu întrebând de noi şi apoi punându-se pe strigat „Mihnea” de era să răguşească. Noi nimic, tăceam chitic, că aşa tre să faci când te joci de-a v-aţi-ascunselea! Bine, acum din cele două persoane implicate în joc, numa’ noi ştiam că ne jucam. Tati meu habar n-avea. Într-un final, n-am mai îndurat disperarea din glasu’ lui şi am tras un pic fermoarul. Atât i-a trebuit, că ne-a văzut şi, făcând pe nervosul, ne-a scos afară din căsuţă. Că, cică, nu-i a noastră, că nu-i voie, că ce căutăm noi între lucruri străine, că dacă am cerut voie şi alte asemenea. Am încercat să-i explicăm frumos:

– Da’ Taaatiiii, n-am făcut nimic… numa’ m-am băgat înăuntru! Şi daaaaa, AM SERUT VOIE, DA’ NU O AUSIT NIME!

N-ai cu cine discuta. Ăsta când zice „nu”, cică „nu” ar trebui să rămână, da’-l cam pufneşte râsul şi nu pricepem de ce. Mă rog, l-am ascultat şi n-am mai intrat în căsuţe, mai ales că aparţineau unor neni de prin Bacău… sau cam aşa ceva. Da’ am avut ce face, staţi liniştiţi, că în jur era o poiană maaareeee-maaareee, mărginită de copaci, de urzici şi de două râuri în care abia-abia l-am înduplecat pe Tati meu să ne lase să ne băgăm picioarele în ele şi să dăm cu bolovani. Ioiiiiii, cât am mai alergat, strigat, sărit, trântit, strigat, arucat cu beţe, urcat pe băncuţe, strigat, fugit după mingi, dat sfaturi la oamenii mari, strigat, strigat, strigat. A fost ca-n codru, şi la propriu şi la figurat. Cel mai des am urlat, numa’ aşa, de probă, să vedem dacă ne aude şi dacă ne răspunde: „Taaatiiiii!!!!!!!”. Cel mai fain era când era pe buda din marginea pădurii şi răspunsul se auzea înfundat şi oarecum crispat. „Ce vreeeeeeiiii?”… Iar noi insistam cu strigările, că ne plăcea cum sună.

Offf, că multe s-or mai întâmplat în două zile. Tati meu chiar ne-o promis că ne bate dacă ne lovim, da’ nu ne-am lovit, numa’ ne-am urzicat când ne trimiteau Flavius şi Andrei după mingile date de ei prin tufe. Voi habar nu aveţi ce ustură! Nu toate tufele, că le-am încercat, numa’ ălea cu urzici. Bine, adevărul e că ne-am şi lovit o dată când ne-or alunecat picioruşele şi am picat de pe băncuţă direct sub masa din curte şi ne-o durut un piculeţ mai tare fundulesu’, da’ n-am plâns prea mult. Ne-o luat tati meu în braţe şi, gata, o trecut.

În schimb a plâns Tati meu. Nuuuuu, nu s-o lovit şi nici nu s-o urzicat. Nici măcar n-o căzut ca noi de pe bancă. Da’ şi-o lăsat hamacu’ lui luat cu 10 euro din Viena, anu’ trecut, pe mâna noastră şi a lu’ Andrei şi Flavius. Aaaa, şi a Mariei. Tare mândru era el de hamacu’ ăla, da’ no, se întâmplă şi ghinioane. Că de unde, Doamne Maica Domnului, era să ştim noi, nişte copii, că dacă faci din hamac hintă şi-l tot freci de iarba şi de cotoarele de pe jos îi faci o gaură cât unghia taman unde stă Tati meu cu fundul când doarme? O făcut scandal cât casa şi ne-o ameninţat pe toţi copiii ce ne-am bulucit în hinta improvizată că ia 40 de euro de copil de la părinţii corespunzători sau de la unchii şi mătuşile aferente. Cică 10 euro e hamacu’, 130 de euro îl costă autocaru’ dus-întors la Viena şi de 20 de euro să mai mânce şi el ceva sandviciuri şi-o bere. Nu ştim dacă rudele celorlalţi trei puşti vor accepta târgul pentru a nu fi târâte prin tribunale, da’ noi suntem curioşi cum scoate Tati meu bani de la el însuşi! Să-l vedem de unde face rost de 40 de euro, partea noastră!

Nici nu mai ştim cum a trecut ziua şi a venit seara. Şi s-o pus lumea pe făcut grătare, pulpe de pui, tot felu’ de cărneturi, plus peştii cu care umbla Sebi de dimineaţă în blid. Acum, să v-o spunem pe cea dreaptă, noi suntem în dubii. Sebi zice că omorâse ăia vreo 20 de păstrăvi (bineeeeee, erau şi vreu 5 lostriţe printre ei), cu mâna lui, adică cu undiţa din mâna lui, de dimineaţă, înainte de a ajunge noi la cabană. Undiţa e un băţ luuuuung-luuuung şi suuuuubţiiireeeee, pe care nu ne-o lăsat Tati meu să-l băgăm pe foc după ce tot el ne-o dat ideea. Prin urmare nu prea ne vine să credem că poţi să dai cu el direct în cap la peşte, fie el păstrăv, fie lostriţă, din moment ce noi n-am reuşit lucru’ ăla cu ditamai bolovanii. Mai plauzibilă pare varianta expusă public, timp de două zile, de Tati meu, care l-a acuzat pe Sebi că a cumpărat peştii de la Kaufland şi mai că era să jure cu mâna pe o carte de bucate că o şi zărit o etichetă cu preţul pe coada unui specimen ihtiologic din familia salmonidelor aflat în blidu’ lu’ Sebi. Asta cu atât mai mult cu cât a doua zi dimineaţă Sebi s-o întors de la pescuit cu mâna goală, după şase ceasuri de moţăială pe malul pârâului. Cu voce tare s-o scuzat că, cică, nu ştiu la ce oameni o vândut peştii, că o prins, cică, nenumăraţi, da’ oamenii ăia erau rupţi de foame şi gata să-şi lase oasele şi rucsacii prin pustietăţile de la Cheia dacă nu-i salva el de la inaniţie. Da’ apoi tot s-o scăpat şi o zis că duminica-i închis la Kaufland…

Posted 2012/08/01 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (21): Aventură în Cheile Râmeţului 2   6 comments

…Când şi Tati meu s-a trezit de-a binelea era în maşina lu’ Radu. Ne-am uitat mai bine la el. Era palid rău. Radu tocmai îl anunţase că nu merem pe drum, ci direct prin apă, prin Cheile Râmeţului. Radu râdea. Clau la fel. Tati meu nu.

Drumul cu maşina a fost taaareeeee lung. Prin Alba, Teiuş şi, bineînţeles, Stremţ. Fără Stremţ nu se putea. Adică se putea, da’ doar dacă meream pe unde a zis Tati meu. Mă rog. Adică, ne rugăm. Am trecut de Mănăstirea Râmeţ (un fel de castel cu multe-multe-multe turnuri), de Cabana Râmeţ, fostă turistică, actuală monahală sau monahistică, apoi Radu a dus maşina pe un drum îngust, printre pensiuni lângă care sfârâiau micii şi cântau manelele. Nu vă miraţi că ştim şi noi ce-s ăia mici şi ce-s ălea manele. Mici am mâncat şi noi de câteva ori la viaţa noastră, iar în privinţa manelelor suntem pe deplin edificaţi că tătă ziua înjură Tati meu la ele. Nu ştim de ce, da’ pe noi nu ne lasă. La un moment dat cred că Radu o greşit drumu’ că s-o băgat într-un loc cu verdeaţă. Un fel de loc de odihnă. El zice că acolo voia să ajungem. Am decis să-l credem. Am lăsat maşinile (că erau două, în aialaltă fiind mami lu’ Clau şi tati lu’ Clau şi verişoara lu’ Clau şi doi nepoţi de-a lu’ Clau), şi am coborât drept în urzici. Nu noi, ci Tati meu. Nu reproducem cuvintele ce le-am descifrat printre dinţii lui încleştaţi, buzele strânse şi ochii holbaţi.

Într-un final am plecat. Noi nu ştiam unde, aşa că n-am făcut zece metri şi am decis să strigăm în gura mare că vrem în braţe. Adică în cârcă. Vreo doi kilometri ne-or dus cu zăhărelu’, şi Tati meu şi Radu. Că nu, că cică până la prima curbă, apoi la ailaltă curbă, apoi la maşini, apoi la apă, apoi… Băăăăiii, frate! Da’ mint ăştia cu neruşinare. Apoi am ajuns de nu mai puteam mere! Nu de oboseală, că avem antrenament la cât fugim prin faţa blocului, ci din cauză de obstacole naturale. Numa’ stânci, bolovani, cabluri şi alte chestii.

Wowwwwww! Ce taaare o foooost! Un timp Radu ne-o dus de mânuţă iar noi săream de pe un bolovan pe altu’. Dacă bolovanu’ era prea mare Radu se aiepta şi se zvârlea în sus… câteva clipe rămâneam crăcănaţi şi dând din picioruşe deasupra hăurilor… până descriam prin aer un fel de semicerc şi atingeam cu vârfurile săndăluţelor cărarea… mă rog (ne rugăm), iluzia de cărare. De două ori Tati meu era să leşine. Cică el făcea poze, da’ nu ne dăm seama de ce-or ieşit aşa tremurate. Probabil îi era foame. Apoi totul a devenit mai lejer. Pentru noi, nu pentru ceilalţi din jurul nostru. Adică cheile s-or îngustat şi mai mult, bolovanii s-or făcut mai ascuţiţi, stâncile mai înalte şi apa mai adâncă. Iar Tati meu tot mai palid. Încă un pic şi inventa o nouă culoare pentru paliditate…

Având în vedere cele expuse mai sus Radu a decis că are nevoie de ambele mâni ca să se caţere pe stânci, să înoate, să se sprijine de bolovani când sărea de pe unu’ pe altu’. Prin urmare ne-o aruncat în spate. Aaaa, nu ne-o aruncat de tot… ne-o urcat în spatele lui, dându-ne indicaţii clare să-l ţinem bine de păr… şi am avut de ce să-l ţinem, har Domnului! Stăteam în cârca lui ca belferii, sprijiniţi pe rucsac, şi cântam, chiuiam, urlam, vorbeam cu copacii şi oamenii de pe drum. Tare fain o fost, mai ales când mergeam pe cabluri, înotam sau ne dădeam jos de pe bolovani ca într-un montagne-russe. Ioiiii, ce senzaţii de vertij. Mai ales la Tati meu, deşi nu pe el îl căra Radu în cârcă.

Din când în când făceam pauze. Nuuuuu, nu că nu am mai fi putut noi să stăm în spate la Radu. Puteam, că nu ne durea fundulesu’. Şi Radu iar putea, că nu-l dureau picioarele să meargă. Da’ cică trebuia să-i aşteptăm pe ăilalţi, care o tot lălăiau pe drum. Atunci erau momentele noastre de glorie… voi habar nu aveţi câte pietre şi pietricele şi pietroaie sunt de aruncat în apă! Bine, de câteva ori era să nimerim şi nişte oameni, da’ chiar nu-i vina noastră că bolovanii nu se lăsau aruncaţi unde voiam noi. Căci noi intenţionam să facă „pleosc” în apă şi nu „trosc” sau „zbang” în capetele respectivilor. Oricum, norocul a fost de partea lor: au scăpat teferi, că nu i-am nimerit. Aşa că, după vreo două ore şi jumăte am ajuns la Cheia…

Unde, printre alţii, ne aştepta Sebi. Şi lucrurile au început să se complice!

Posted 2012/07/24 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea