Archive for the ‘Ținutul Orăștiei în documente’ Category

Ținutul Orăștiei în documente (6)   Leave a comment

Birje și birjari la Orăștie în 1923

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 34 (889), 21-27 septembrie 2017, p. 3.

În același regulament al răsurilor publice din care am citat numărul trecut, urmează prevederi ce par duse la extrem: „Conducătorilor nu le este permis: a) a conduce trăsura în stare de beție; b) să fumeze când au pasageri în trăsură: c) de a nu permite pasegerilor să mâne caii; d) de a rosti în public expresiuni triviale; e) de avea o atitudine  necuvincioasă față de pasageri: g) de a părăsi trăsura spre a intra în cârciumi, cafenele sau alte localuri; h) de a se preumbla pe stradă fără mușterii; i) este interzis să umble cu haine murdare”. Poate că datorită faptului că erau draconice, respectivele prevederi sunt aproape în totalitate ignorate astăzi.

Însă lucrurile nu se opresc aici. Ca să fi avut dreptul de a fi birjar la 1924, nu era suficient să știi / sau să nu știi să înjuri, ci era obligatoriu să fii informator: „Conducătorii sunt obligați să comunice poliței toate informațiunile ce li se vor cere, precum și pe acelea pe cari le vor culege dela pasagerii suspecți. Conducătorii mai sunt obligați să informeze poliția ori de câte ori vor transporta pasageri la o altă gară în afară de gara Orăștie”. Bineînțeles că existau și aspecte pozitive, deoarece birjarii trebuiau să dea concursul agenților forței publice „ori de câte ori le va fi cerut, fie pentru urmărirea rău-făcătorilor în caz de flagrant delict, fie pentru a ridica bolnavi, răniți, morți etc., căzuți în stradă sau de a conduce poliției pe delicvenții recalcitranți”. În plus, fiecare birjar era obligat, pe rând, să facă ore de serviciu „cu plată” în folosul și pentru buna desfășurare a comisariatului de poliție.

Pe lângă faptul că „toți birjarii sunt obligați ca pe fiecare seară câte doi dintr-nșii să stea la locul de staționare”, „iar în timp de epidemii toată noaptea”, conducătorii de birje trebuiau: „1) să nu maltrateze animalele; 2) să nu umble cu caii răniți, bolnavi, șchiopi sau atinși de infirmități pe cari îi fac incapabili serviciului; 3) să aibă hamurile bine potrivite pe cai, spre a nu le produce rosături sau răni; 4) să acopere iarna caii cu pături în timpul șederii în stație și; 5) să nu primească mai multe persoane în trăsură decât cel mult cinci”.

Morții nu puteau fi transportați cu birjele decât cu permisiunea „d-lui medic al orașului”.

Erau apoi reglementate „stațiunile de așteptare” din Orăștie: „în Centru: Piața Regina Maria, în fața Cafenelei Corso și Piața Gării”. Curățenia acestora trebuia făcută de birjari. Așa că dacă respectivii mâncau semințe de dovleac, cojile tot ei le măturau.

Nu era simplă viața de birjar public sau particular în Orăștie nici acum un secol, mai ales că trebuiau să respecte câteva reguli elementare de circulație prin oraș: „a) să țină totdeauna dreapta; b) să meargă în trapul mijlociu al cailor, iar la intersecția stradelor și la cotituri la pas; c) să nu se ia la întrecere cu trăsurile pe stradele orașului sau să pornească în grup din stațiune; d) să aprindă felinarele dela trăsuri imediat ce se înserează și nu au voe a le stinge înainte de a se lumina”. Vi se par lucruri cunoscute?

Bineînțeles, urmează și capitolul referitor la penalități, mai multe decât cele prevăzute expres de Codul Penal atunci în vigoare, cea mai drastică fiind „luarea dreptului pentru totdeauna de a mai funcționa ca conducător”, iar „orice birjar care se va găsi beat se va aresta de cel dintâiu agent al poliției”. Inclusiv un fel de cod deontologic al birjarilor trebuia respectat, altfel „acei cari se angajează a lua pasageri la ore fixe și nu se țin de angajament, acei care refuză fără motive dovedite să vie la o anumită oră să ducă pasageri la gară sau cari se vor dovedi că distruge tariful oficial de prețuri fixate de comisiune, toți aceștea vor fi dați judecății spre ași primi penalitatea prevăzută de lege”.

Cam acesta era în mare „Regulamentul pentru trăsurile publice” din Orăștie aprobat în 1923. El a fost completat ulterior prin alte acte, precum Hotărârea 2823/1924 a Consiliului Orășenesc adoptată la propunerile făcute de Poliția de Stat, prin care se specifica creșterea cuantumului amenzilor și chiar pedepse de trei zile cu închisoare pentru nerespectarea regulamentului. Primarul de la acea vreme al orașului, Alexandru Herlea, înaintează respectivele modificări prefecturii județului Hunedoara, la 21 februarie 1925. Cât timp a rămas în vigoare respectivul regulament, sperăm să descoperim în viitorul apropiat.

Tinutul Orastiei 006, in Palia Expres, XXII, 889, 21-27 septembrie 2017, p. 3

Anunțuri

Ținutul Orăștiei în documente (5)   Leave a comment

Regulamentul pentru trăsurile publice din Orăștie, la 1923

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 32 (887), 7-13 septembrie 2017, p. 8.

Există o modă în istoriografie de a reliefa, atunci când este adusă în prim plan perioada interbelică, mai ales aspectele legate de spectrul administrativ, politic, cultural, economic sau având ca țintă nivelul de dezvoltare al învățământului. Nu lipsesc, bineînțeles, nici problematicile ce țin de feminism, de activitatea asociațiilor sportive, de lupta împotriva unor flageluri care bântuiau societatea la acea vreme. Mai puțin interesante par pentru cercetători aspectele legate de protecția și confortul cetățenilor simpli, acestea nefiind suficient de spectaculoase nici pentru publicul larg.

Astfel, un regulament de funcționare al trăsurilor într-un mic oraș transilvănean la mijlocul deceniului trei al secolului XX, se înscrie într-un program de protecție a cetățenilor, alături de alte aspecte precum protecția împotriva bolilor, a alcoolismului sau a incendiilor. După Marea Unire de la 1918, în România a fost demarat și un program de unificare și coordonare a acțiunilor primăriilor urbane pentru o mai eficientă administrare a comunităților. În 1924 Prefectura Județului Hunedoara era înștiințată că, în urma ședinței Consiliului Orășenesc Orăștie ținută la 10 septembrie 1923, a fost aprobat un „Regulament pentru trăsurile publice”, regulament care a fost îmbunătățit în următorii ani prin amendamente propuse de către Poliția de Stat, care prevedeau că „este cu desăvârșire interzis birjarilor sau conducătorilor de orice vehicole de transport, a invita publicul să se folosească de vehicolele lor, precum a face orice fel de reclamă sgomotoasă”. Specificarea din urmă era necesară „pentru  a pune odată capăt sgomotului urât mai cu seamă înaintea gării C.F.R. pe care l-au făcut birjarii, chemând ca concurenți cu glas cât mai tare publicul călător la trăsurile lor”.

Revenind la regulamentul pentru birjari, articolele lui sunt delicioase. Citindu-le, ai impresia că se referă la taximetriștii din ziua de azi, la distanță de aproape un veac de birjarii originali. În afara faptului că „toți proprietarii de trăsuri publice sunt obligați să posede autorizații de circulație, eliberate de poliție pe timbru legal”, iar la articolul doi era specificat un fel de ITP, drept pentru care se vor „prezenta poliției spre examinare trăsurile, caii și accesoriile”, trăsurile birjarilor trebuiau să „îndeplinească condițiile de soliditate, estetică și curățenie, iar caii să fie sănătoși și să nu aibă vre-un viciu vătămător publicului”.

Spre deosebire de patronii de taxiuri din ziua de azi, odinioară nu puteau fi proprietari de birje „cei condamnați pentru fapte infamante”. În plus, „pe ambele părți ale caprei și pe felinare” trebuiau montate tăblițele cu numere. Ca birjari (șoferi de taxi din ziua de azi), nu puteau fi angajați „în serviciu ca conducători / căprași / decât persoane care vor poseda un permis de liberă practică”. La articolul 8 se specifica că „proprietarii sunt obligați să trimită poliției în termen de 24 de ore pe toți conducătorii / căprași / angajați și să comunice numerile trăsurilor ce li s-au încredințat pentru conducere”.

În articolul 10 lucrurile par și mai stricte: „proprietarii trăsurilor sunt obligați a ține în bună stare caii, trăsurile și accesoriile, și să le prezinte spre examinare poliției la fiecare trei luni”. Însă articolul 13 din capitolul doi al regulamentului e draconic: „Nimeni nu poate fi conducător de trăsură dacă nu îndeplinește următoarele condițiuni: a) să aibe vârsta de cel puțin 18 ani împliniți: b) să nu fie bolnav de vreo boală molipsitoare sau epilepsie; c) să nu fie surd, chior sau chiung; d) să nu fie condamnat pentru fapte infamate; e) să nu fie înscriși pe lista bețivilor”. Tot aici, la articolul 14, se specifică că birjarii trebuie să cunoască „regulamentul, străzile orașului, localurile publice și autoritățile, locuințele persoanelor oficiale și mersul trenurilor”.

Tinutul Orastiei 005, in Palia expres, XXII, 32, 887, 7-13 septembrie 2017, p. 8

Ținutul Orăștiei în documente (4)   Leave a comment

Plasa Geoagiu la 1919

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 31 (886), 31 august – 6 septembrie 2017, p. 6

Consiliul Dirigent a activat în Transilvania începând cu 2 decembrie 1918, fiind recunoscut de Regele Ferdinand prin decretul din 24 decembrie același an, între realizările sale regăsindu-se și reorganizarea administrativă, un prim pas fiind întrebuințarea denumirilor românești pe plicurile de corespondență. Ca urmare a solicitării Resortului Afacerilor Interne, a fost întocmit și se regăsește în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara, de la serviciul județean al Arhivelor Naționale și un „Tablou general despre numirea comunilor în limba română și magheară aflate în plasa Geoagiu”.

Tabelul, întocmit de către primpretor la „19 Faur 4 Martie 919”, arată faptul că la acea dată în plasa Geoagiu de Jos existau 32 de comune, multe dintre ele aflându-se astăzi în județul Alba. Conform cerințelor Consiliului Dirigent, în ultima coloană a tabelului transmis Prefecturii sunt trecute stațiile de poștă care le deserveau, cele 32 de localități fiind astfel arondate următoarelor cinci „ultime poște de unde primește corespondența poștală”: Zalatna / Zlagna; Algyógy / Geoagiu; Alkenyér / Șibot; Szászváros / Orăștie și Nagyrápolt / Rapoltu Mare.

Momentan fără alte comentarii, redăm mai jos toate numirile de comune de pe raza plasei Geoagiu de Jos înaintate Prefecturii la solicitarea Consiliului Dirigent: Almașu mare / Nagyálmás; Almașu de mijloc / Kärépalmás; Alamşu mic / Kisalmás; Ardeu / Erdõfolva; Balșa / Balșa; Băcâiea / Bakonya; Băcăințu de jos / Bokajfalva; Băcăințu de sus / Bokajfelfalu; Bobâlna / Bábolna; Boi / Boj; Bulbuc / Bulbuk; Cib / Cseb; Cigmău / Csigmó; Folt / Folt; Glod / Glod; Homorod / Homorod; Geoagiu de jos / Algyógyalfalu; Cărpeniș / Gÿertÿános; Curpeni / Kurpenÿ; Mada / Máda; Mermezeu / Mÿirmezõ; Nădăștie / Nádastie; Poiana / Ordosmezõ; Porcurea / Porkurea; Rapoltu mic / Kisrápolt; Rapoltu mare / Nagyrápolt; Ringhet / Renget; Tecereu / Tekerõ; Valeamare / Valeamare; Voiea / Vaja; Uroi / Aranÿ.

Tinutul Orastiei 004, in Palia Expres, XXII, 31, 886, 31 august-6 septembrie 2017 p. 6

Ţinutul Orăştiei în documente (3)   Leave a comment

Probleme administrative la 1919

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 30 (885), 24-30 august 2017, p. 4

Unirea de la 1918, al cărei Centenar ne pregătim să îl aniversăm, a determinat printre altele și măsuri administrative aflate în responsabilitatea Consiliului Dirigent, măsuri menite să creeze premisele unei unificări reale. Printre primele acte luate în considerare de către autoritățile regionale s-au aflat și cele privind reglementarea toponimiei, solicitându-se în mod expres actualizarea denumirilor localităților și a străzilor din respectivele localități.

Într-un dosar din anul 1919, aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara, de la serviciul județean al Arhivelor Naționale, se regăsesc „Tabelele cu numirea românească a comunelor din județ”. Astfel, la 18 februarie 1919, se cerea prim-pretorilor și primarilor orășenești din județ să comunice și „să trimită încoce cu urgență” respectivele tabele, în conformitate cu actul numărul 391 din 4 februarie același an, emis de Consiliul Dirigent prin Resortul Afacerilor Interne.

„Populațiunea română în general obicinuește să întrebuințeze pe plicurile de corespondență, în adresa telegramelor etc., locul destinațiunei în limba română. Fiindcă manipulanții birourilor poștale de o cam dată nu cunosc peste tot locul încă acelea numiri, în interesul circulației poștale neîmpedecate binevoiți a aviza populațiunea din județul D-voastră, ca să folosească pe lângă numirile locurilor de destinațiune în limba română deocamdată și numirile în limba maghiară”. După cum se observă din motivația respectivului act emis de Resortul Afacerilor Interne al CD, problema nu a fost determinată de atât de o obsesiv clamată românizare, cel puțin în titulatură, a localităților ci de aspectul mult mai banal al faptului că angajații poștei nu cunoșteau denumirile în limba română a acestora, până la 1 decembrie 1918 ei fiind obinuiți doar cu toponimia în limba maghiară, cu toate că poporul vorbea și scria românește. Prin urmare, solicitarea de a prezenta de urgență tabelele cu numirile românești ale localităților ținea de o dorință de a administra cât mai eficient teritoriul și de a nu crea probleme în chestiunea corespondenței.

Tabelele respective trebuiau să conțină mai multe coloane, în care să fie înscrise „numirea oficială a comunelor în limba română și maghiară, eventual germană”, „plasa (cercul administrativ) în care este situată comuna” și „ultima poștă, de unde-și primește corespondența poștală”. Printre cei care poartă corespondență cu Vasile Janza, subprefectul județului Hunedoara de la acea vreme, se regăsește și primarul orașului Orăștie, av. dr. Romulus Boca, prieten apropiat al lui Aurel Vlaicu, care preluase conducerea administrației locale la începutul anului 1919. Acesta precizează la 24 februarie că „la ordinul D-tră nr. 1359 din 1919, am onoare a Vă raporta că orașul nostru ne numește românește Orăștie, ungurește Szászvaros, nemțește Broos”.

Tinutul Orastiei 003, in Palia expres, XXII, 30, 885, p. 4

Ținutul Orăștiei în documente (2)   Leave a comment

Măgureniul de altădată

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 29 (884), 10-23 august 2017, p. 3

Aceași „notar cercual” din Căstău, în documentul privind cererea de desfințare a Comunei Măgureni de la 1929, păstrat în în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale, nota câteva fraze extrem de interesante în ceea ce privește modul de viață al locuitorilor din Măgureniul de acum aproape 90 de ani.

Astfel, deși „ca să umbli din casă în casă trebuie mai mult de 8 ore de după ce o casă se desparte de alta prin un deal și o vale”, localitatea nu beneficia de nici o avere. Se face și un tabel cu cei 25 de contribuabili interni „cari în total plătesc 2231 lei la stat și 1586 adiționale”, la care se adaugă patru contribuabili externi cu 910 lei la stat și 632 lei taxe adiționale. Toate aceste cifre pot părea la prima vedere seci, însă ele au fost incluse în respectiva cerere de desfințare a comunei Măgureni tocmai pentru a exemplica inutilitatea unei asemenea organizări la rang de comună a localității.

În plus, un alt argument este cel al blocajului administrativ, căci „consiliul nu se poate alege, dacă se aplică vechea lege administrativă deoarece toți sunt neamuri, frați, cumnați și fii, așa că nu mai avem popor care să execute, ceace a cauzat și la transportarea lemnelor pentru școală, greutăți și neajunsuri și altă dată la alte cerinți oficioase”.

Așa cum am amintit deja, biserică nu a existat în Măgureni până la înălțarea schitului, la începutul secolului XXI, cătunul fiind o filie aparținătoare Sibișelului vechi. Detalii mai multe sunt însă oferite în legătură cu învățământul: „Are școală care s-a edificat în anul 1925/26 la cari frecventează iarna 2-3 copii iar vara 5-6 copii, deoarece sunt împedecați din cauza distanței dintre școală și locuințe, copiii învață școală acasă”. Notarul nu se limitează doar la expunerea situației ci vine cu o propunere care azi ar pune pe jar întreaga țară: „ca vara să se facă școală 2 luni căci mai mult progres ar face copiii decât acum mergând prin viscol și zăpezi și statul plătește de geaba pe învățător”.

Se mai precizează că, oricum, un învățător repartizat din altă zonă nu are ce căuta la Măgureni, deoarece comunicarea cu Orăștia durează două – trei zile, acesta neavând „cu ce se alementa și nici unde locui”. În sfârșit, un alt detaliu semnificativ din documentul amintit este faptul că la 1929 era „învățătoare fiica unui pădurar de stat care domiciliază în comună și care numai așa poate face față cu greutățile obișnuite”. Cam așa arăta viața în Măgureniul de altădată.

Tinutul Orastiei 002, in Palia expres, XXII, nr. 29, 884, 10-23 august 2017, p. 3

Ținutul Orăștiei în documente (1)   Leave a comment

Desființarea Comunei Măgureni

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 28 (883), 3-9 august 2017, p. 5

Multă lume a auzit, mai ales în ultimi ani de Măgureni. Un cătun menționat prin cărți ca având prima atestare documentară la 1909, însă pe care îl regăsim și în recensăminte mult mai vechi, din a doua jumătate a secolului XIX. Cei care au urcat la Măgureni, mai ales în ultimi ani, cunosc faptul că localitatea a fost practic părăsită total la începutul secolului XXI, în scriptele Primăriei Beriu nefiind înregistrat nici un locuitor. Acum lucrurile s-au mai schimbat, mai ales de când în zonă s-a construit Schitul Măgureni.

Puțină lume știe însă că localitatea asta, situată pe dealurile dintre văile Gliva și Măgureaua, a purtat cândva, se pare că timp de mai multe decenii, rangul de comună. Un document aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale se referă la „Desființarea comunei Măgureni, plasa Orăștie, și declararea de cătun la comuna Sibișelul vechiu”. Actul este adresat prefectului județului și este semnat de către „notarul cercual” de la Căstău, Vasile L. Panla (semnătura e greu descifrabilă), la data de 28 februarie 1929. Acesta propunea ca, în conformitatea cu noua lege administrativă (Legea nr. 167/1929 privind organizarea administrațiunii locale) și în baza datelor prezentate de el, decăderea Măgureniului din rangul de comună.

Notarul își începe pledoaria prin a aminti faptul că respectiva comună „a fost înființată pe la anul 1868. Foștii nobili Barcsay (familie renumită în Transilvania, n.a.) proprietar al locului unde de prezent este sus numita comună, având interesele lor, ca să nu fie amestecați cu primarii (lor) din Sibișelul-vechiu și pentru a fi independenți au crezut de bine să-și numească cele câteva case de păstori a lor de comună Măgureni”. Este apoi menționat numărul caselor, 27 în total, în care stau 100 de locuitori „mici și mari”, dintre care doar 35 aveau drept de vot conform legii electorale în vigoare la acea dată. Se mai specifică că localitatea „nu are teritor politic propriu”, ci numai cadastru, cele 27 de gospodării fiind răspândite pe o suprafață de peste 360 de jugăre (un jugăr era echivalentul a circa 0,57 hectare), iar „locuitorii comunică pe jos și cu cai fără a avea un drum sau chiar poteci precizate de la o casă la alta”.

Argumentul suprem în opinia notarului îl constituie însă faptul că „locuitorii din Măgureni nu sunt nici ei contra acestei desființări știind că nu au cu ce face față cheltuielilor bugetare și se mulțumesc a avea numai un delegat în consiliul și un supleant, delegatul fiind reprezentantul lor în interesele de cătun”. Fapt care s-a și întâmplat, astfel încât într-un tabel cu localitățile județului din anul 1930, Măgureniul nu mai figurează ca și comună.

Tinutul Orastiei arhive, 001, Palia expres, 28 (883), XXII, 3-9 august, p. 5