Cosmin Budeancă, Represiunea politică în România comunistă. „Garda Albă” – organizaţie subversivă inventată de Securitatea hunedoreană, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, 388 p., în Sargetia, II, S.N., 2011, p. 555-557.

La mai bine de două decenii de la momentul decembrie 1989, ororile comuniste continuă să iasă la iveală, dar nu de la sine, ci prin strădania unor cercetători care se încăpăţânează să dezgroape uneori chiar şi morţii, la propriu, pentru a face puţină dreptate. Unul dintre aceştia e Cosmin Budeancă, fost cercetător la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, în prezent la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti, iar volumul de faţă reprezintă varianta extinsă şi considerabil îmbunătăţită a disertaţiei de masterat, parţial publicată în 1999 sub titlul O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană. Grupul „Garda Albă” (în AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. 1, 1998, p. 259 – 288).

Din nefericire, doar cu dezvăluiri de acest gen rămânem, pentru că în afară de cercetători nimeni din România actuală nu-şi dă silinţa să remedieze consecinţele valului de nedreptăţi iniţiate după 1947, perpetuate până în 1989 şi tolerate (ca să nu spunem mai mult), până astăzi. Şi totuşi, pentru a le mai alina bătrâneţea unora dintre cei oropsiţi pe vremuri, e cam tot ce se poate face, în condiţiile în care politicienii şi justiţia din România acceptă cu dificultate reabilitarea oficială a pedepsiţilor fără vină, a celor condamnaţi doar pentru faptul că s-au născut şi au trăit în vremuri infernale.

Revenind la volumul lui Cosmin Budeancă, el ar trebui să poarte pe copertă o bulină de genul celor pentru filmele horror de la televizor. Căci cei slabi de inimă, ori cei care au trăit mai mult sau mai puţin direct asemenea orori, ar trebui să se abţină şi, cel puţin, de la a-i răsfoi paginile. Ceea ce autorul transcrie din povestirile celor implicaţi în caricatura procesului grupului intitulat „Garda Albă” (aici mă refer la diabolicul plan de a inventa o organizaţie subversivă, care să bage oamenii incomozi în puşcărie, şi nu la urmările dramatice ale actului „justiţiar” în sine), te face să te cutremuri. Poate că un exemplar din acest volum ar trebui să existe pe masa fiecărui om ce deţine o funcţie politică şi, mai ales, judecătorească, pentru a putea evita pe viitor decizii de acest gen.

Revenind din nou, cartea debutează cu o Listă a abrevierilor (p. 7), ce introduce cititorul în lumea din spatele cărţii, tributară într-o covârşitoare măsură arhivelor, surselor brute. Urmează un Cuvânt înainte (p. 9 – 13), în care autorul îşi face cunoscută o parte din căutări, din munca pornită ca o necesitate (de formare ştiinţifică), dar finalizată în cele din urmă ca un act de implicare emoţional-intelectuală. Totodată sunt descrise şi elementele tehnice ale cercetării şi ale rezultatelor scriptice ale acesteia, fără a uita de recunoştinţa îndreptată asupra celor „care ne-au acordat interviuri şi au făcut eforturi deosebite pentru a rememora unele momente tragice din propriul trecut. Toţi aceştia au înţeles că au făcut parte dintr-un experiment diabolic, care a vizat milioane de oameni, pentru că ideologia comunistă a făcut, şi din păcate continuă să facă, milioane de victime” (p. 12).

Înainte de a intra propriu-zis în fondul cutremurător al cărţii, un capitol substanţial este dedicat tematicii în sine, paginile 14 – 79  (capitolul intitulat Garda Albă – „Organizaţie” subversivă inventată de Securitate), detaliind contextul, accentuând diverse tuşe de portret şi evenimenţialitatea arestărilor, punctând aspecte macabre din cadrul anchetelor, machiavelismul proceselor, duritatea detenţiilor ori situaţia celor rămaşi acasă (dar suferind la fel de mult, chiar dacă nu fizic, ca şi cei condamnaţi). Nu este omis nici contextul înregistrat după 1989, nedesprins în totalitate de trecut şi tributar acestuia, dar soldat, totuşi, cu achitarea celor condamnaţi în noiembrie – decembrie 1958.

Cea mai consistentă parte a volumului este reprezentată de capitolul Interviuri (p. 81 – 303), ce conţine amintirile, deloc plăcute ale unora dintre cei implicaţi în urzelile Securităţii. Este vorba de Dumitru şi Aurica Iacob, Victor Isac, Lazăr şi Cristina Lobonţ, Cornel Lupu, Elena Lupu, Ioan Lupu, Petru Lupu, Elena Moldovan, Dorin Nistor, Ioan Petica, Eleonora Roman, Mircea Tarcea ori Gheorghe Voina. Fiecare interviu, transcris după varianta audio sau video, debutează cu câte o succintă fişă biografică a celui intervievat, ce mai conţine şi data, respectiv locaţia, la care au fost culese informaţiile. Se conturează astfel, o imagine asupra oamenilor şi a evenimentelor din anii ’50, din perspective multiple, dar având numeroase elemente comune, în principal tragice. Spaţiul unei recenzii este însă insuficient pentru creionarea diferitelor aspecte reliefate din discuţiile cu cei implicaţi (aici ne referim strict la cei acuzaţi, deoarece acuzatorii şi uneltele acestora au suferit între timp o ciudată amnezie, refuzând constant şi vizibil iritaţi orice invitaţie la dialog). Ciudăţeniile anchetelor din vremea respectivă arată clar că lucrurile fuseseră demarate doar cu scopul de a condamna pe cineva, fără a avea nimic concret ca bază a cercetării penale. Unii au fost arestaţi doar pentru că fuseseră vecini cu cineva, vreo persoană suspectă în ochii comuniştilor pentru vorbele sale, pentru atitudinea sa ori, pur şi simplu, pentru starea materială şi condiţia socială. Alţii au suferit doar pentru că aveau acelaşi nume cu persoane deja cercetate. Era nevoie de condamnaţi pentru a putea fi daţi ca exemple negative, iar faptul că nu aveau nici o vină conta prea puţin în ochii autorităţilor. Indiferent de modul în care au ajuns în situaţia de a fi cercetaţi, poveştile tuturor sunt complexe şi triste, iar urmările halucinante.

Structura lucrării se continuă apoi cu un grupaj de şase Mărturii scrise (p. 305 – 324), ce cuprind declaraţiile unor condamnaţi sau a diferiţilor membri ai familiilor acestor „bandiţi politici”: Igor Bunescu, Dora Isac, Viorica Manolache, Alexandrina Felicia Milaciu, Lucia Prejban şi Ioan Alexe Sesovici. Acestea întregesc viziunea creionată de interviuri şi, împreună cu partea intitulată Biografiile condamnaţilor (p. 325 – 348), oferă detalii semnificative despre înscenarea pusă la cale de Securitate, precum şi despre oamenii implicaţi. Toate acestea sunt completate cu două Anexe, prima cuprinzând documente (p. 349 – 354), iar cea de-a doua fotografii (pp. 355 – 372), din arhivele personale ale celor condamnaţi sau a familiilor lor. Finalul cărţii beneficiază şi de două instrumente utile în special cercetătorilor, dar nu numai, fiind vorba despre un Indice de nume (p. 373 – 381), şi de un Indice de locuri (p. 382 – 387).

În încheiere, mai trebuie spus, după cum arată şi Cosmin Budeancă, că sentinţele celor trei procese din 1958 (ce au variat de la cinci ani de închisoare corecţională până la condamnări la moarte), au fost anulate prin recursurile din 1994 şi 1997, când instanţele au stabilit că organizaţia numită „Garda Albă” nu a existat, fiind doar rezultatul unei înscenări judiciare. Prin respectivele procese „Securitatea a dovedit odată în plus că a reprezentat o unealtă fidelă în mâna regimului comunist. Astfel, ea nu a avut nici o ezitare să se folosească de un om bolnav pentru a-şi atinge scopurile, care s-au înscris în planul mai amplu ce presupunea eliminarea tuturor celor care se opuneau «mersului înainte» al României spre comunism” (p. 79).

Gudor Kund Botond, Istoricul Bod Péter (1712 – 1769), cu o prefaţă de Iacob Mârza, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008, 584 p., în Sargetia. Acta Musei Devensis, XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 921-923.

Apărută sub auspiciile Centrului de Studii Istorice şi Politologice „Iuliu Maniu” din Alba Iulia, cartea Pr. Dr. Gudor Kund Botond, iniţial o teză de doctorat susţinută la Universitatea „1 Decembrie 1918” din aceeaşi localitate, se înscrie pe o linie de cercetare istorică deschisă în urmă cu câţiva ani la „Alma Mater Apulensis”, fiind, după cum precizează şi Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza în Prefaţa lucrării, rezultatul unei dinamice, intense şi repetate documentări ştiinţifice în arhive şi biblioteci româneşti şi europene.

Volumul, intitulat Istoricul Bod Péter (1712 – 1769), urmăreşte practic destinul acestui  preot reformat din Ighiu (jud. Alba), autor prolific „implicat în diverse ramuri ale ştiinţei, de la teologie şi istorie literară până la istorie şi cartografie”, „personalitatea ştiinţifică protestatntă cea mai marcantă a secolului al XVIII-lea din Transilvania […], considerat şi unul dintre întemeietorii istoriei literaturii maghiare şi, în special, savantul care a cuantificat cel mai bine oamenii de ştiinţă şi operele lor din spaţiul locuit de maghiari”. Bod Péter este văzut dintr-o perspectivă istoriografică de ansamblu, care nu poate ignora, printre multe alte aspecte, raporturile acestuia cu ideile Umanismului şi Barocului sau apartenenţa sa la Preiluminismul transilvănean.

Astfel, pe lângă Prefaţa (p. 7 – 11) deja amintită, şi după un scurt preambul al lui Gudor Kund Botond, Auctor Pio Lectori (p. 13 – 14), în care, cu modestie, „fără pretenţia perfecţiunii, ori a epuizării subiectului”, se deconspiră faptul că opera istorică a lui Bod Péter este analizată din perspectiva integrării acesteia în spaţiul mult mai larg al istoriografiei europene, în general, şi central şi sud-est europene, în special, urmează Introducerea (p. 15 – 22), redactată ca prim capitol al lucrării. Practic, aici sunt expuse lectorului, succint, datele biografice ale preotului din Ighiu şi sunt enunţate principalele interogaţii asupra scrisului istoric la Bod Péter, cărora cercetarea actuală încearcă şi, credem noi, reuşeşte să le găsească răspunsuri.

Urmează cel de-al doilea capitol al lucrării, intitulat Cultură, biserică şi societate în Transilvania preiluministă (p. 23 – 84), care radiografiază, în subcapitole distincte, diferitele aspecte ale epocii, precum Viaţa politică şi socială, Reformismul austriac sub domnia Mariei Tereza şi tipologia reformelor tereziene, Biserica reformată din Transilvania în prima parte a secolului al XVIII-lea. Relaţia Reformei cu romano-catolicismul şi absolutismul habsburgic şi Situaţia socio-economică şi confesională a preoţimii transilvănene din secolul al XVIII-lea. După cum se observă, prin modul de redactare al acestei părţi, consistente de altfel, a lucrării, se încearcă surprinderea exhaustivă a problemelor ce crează contextul, acel context în care se naşte, se formează şi se cizelează omul de cultură Bod Péter. Nici unul dintre aspectele relevante în procesul de influenţare a intelectualului din Ighiu nu este lăsat la voia întâmplării, ceea ce, să recunoaştem, este rezultatul unui travaliu remarcabil.

După cum era de aşteptat, paginile capitolului următor vin să încadreze Viaţa şi activitatea lui Bod Péter (p. 85 – 179), în contextul anterior elaborat. Extrem de detaliat, textul din această parte a lucrării este îmbogăţit cu o seamă de ilustraţii privind viaţa studenţească de la Universitatea din Leiden, unde se formează intelectual şi profesional viitorul preot şi istoric, precum şi cu tabele şi grafice care explicitează diferite aspecte ale problemelor analizate.

Enunţat încă din titlul lucrării, demersul lui Gudor Kund Botond se concentrează mai ales asupra activităţii de istoric a lui Bod Péter, astfel încât, în continuare, capitolul Scris istoric la Bod Péter. General şi particular (p. 180 – 242), se deschide cu două subcapitole dedicate istoriografiei europene în general, în prima parte a secolului al XVIII-lea, precum şi, în particular, celei central-europene între anii 1710 – 1770, zonă şi perioadă în care se încadrează şi scrisul istoric al preotului de la Ighiu. Nu sunt ocolite aici nici interferenţele operei sale istorice cu istoriografia românească şi săsească din Transilvania, nici evoluţia discursului său preiluminist, ca o trecere de la Baroc la Iluminism, şi nici, bineînţeles, viziunea sa  istorică care evoluează de la teologie şi istorie particulară la istoria generală.

Filonul principal al volumului este suplimentat cu un nou capitol, Semantică preiluministă la Bod Péter. Context, text şi subtext (p. 243 – 368), care, printre altele, inventariază şi analizează extrem de riguros atât tipul scrierilor cu caracter istoric propriu-zis (istoriografii, biografii, lucrări de istorie bisericească, istorie literară, biblioteconomie, opera enciclopedică etc.), cât şi opera teologică şi cea juridică văzute din perspectiva valenţelor lor istorice. Ca o completare, mai trebuie spus că nu e omisă nici contribuţia lui Bod la dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei, aici aria preocupărilor sale cuprinzând epigrafia, cartografia şi numismatica.

În sfârşit, partea dedicată Dimensiunilor discursului istoric la Bod Péter (p. 369 – 413), vine să completeze tabloul unui „polihistor reprezentativ pentru cultura Principatului Transilvaniei”, aici fiind prezentate concepţia istorică (mai precis, rolul şi locul istoriei în opera lui Bod Péter), modelele istoriografice şi metoda de investigare folosite de acesta, tipul discursului istoric, precum şi evoluţia scrisului istoric de la polemică la biografie şi evaluare critică.

Volumul se încheie cu o suită de Consideraţii finale (p. 414 – 440), reprezentative pentru ilustrarea capacităţii de sinteză a autorului Gudor Kund Botond şi a ataşamentului acestuia faţă de cercetarea istorică îndreptată cu precădere asupra instituţiei reprezentată de Biserica Reformată, urmate de Anexe, sute de titluri menţionate la Bibliografie, rezumate în limbile maghiară şi engleză, şi un extrem de util Indice de nume şi locuri. În final, nu mai putem menţiona decât faptul că, fundamentată pe un număr impresionant de note de subsol, peste 1900, cartea la care am făcut referire se constituie într-o necesară lucrare de istoriografie ce vine să completeze peisajul unei epoci, să ne restituie un personaj pe nedrept uitat în ultimul veac şi să aducă un omagiu celui care a fost Bod Péter, istoric, slujitor şi demnitar al Bisericii Reformate.