Note și recenzii (2)   Leave a comment

Cosmin Budeancă, Represiunea politică în România comunistă. „Garda Albă” – organizaţie subversivă inventată de Securitatea hunedoreană, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, 388 p., în Sargetia, II, S.N., 2011, p. 555-557.

La mai bine de două decenii de la momentul decembrie 1989, ororile comuniste continuă să iasă la iveală, dar nu de la sine, ci prin strădania unor cercetători care se încăpăţânează să dezgroape uneori chiar şi morţii, la propriu, pentru a face puţină dreptate. Unul dintre aceştia e Cosmin Budeancă, fost cercetător la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, în prezent la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti, iar volumul de faţă reprezintă varianta extinsă şi considerabil îmbunătăţită a disertaţiei de masterat, parţial publicată în 1999 sub titlul O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană. Grupul „Garda Albă” (în AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. 1, 1998, p. 259 – 288).

Din nefericire, doar cu dezvăluiri de acest gen rămânem, pentru că în afară de cercetători nimeni din România actuală nu-şi dă silinţa să remedieze consecinţele valului de nedreptăţi iniţiate după 1947, perpetuate până în 1989 şi tolerate (ca să nu spunem mai mult), până astăzi. Şi totuşi, pentru a le mai alina bătrâneţea unora dintre cei oropsiţi pe vremuri, e cam tot ce se poate face, în condiţiile în care politicienii şi justiţia din România acceptă cu dificultate reabilitarea oficială a pedepsiţilor fără vină, a celor condamnaţi doar pentru faptul că s-au născut şi au trăit în vremuri infernale.

Revenind la volumul lui Cosmin Budeancă, el ar trebui să poarte pe copertă o bulină de genul celor pentru filmele horror de la televizor. Căci cei slabi de inimă, ori cei care au trăit mai mult sau mai puţin direct asemenea orori, ar trebui să se abţină şi, cel puţin, de la a-i răsfoi paginile. Ceea ce autorul transcrie din povestirile celor implicaţi în caricatura procesului grupului intitulat „Garda Albă” (aici mă refer la diabolicul plan de a inventa o organizaţie subversivă, care să bage oamenii incomozi în puşcărie, şi nu la urmările dramatice ale actului „justiţiar” în sine), te face să te cutremuri. Poate că un exemplar din acest volum ar trebui să existe pe masa fiecărui om ce deţine o funcţie politică şi, mai ales, judecătorească, pentru a putea evita pe viitor decizii de acest gen.

Revenind din nou, cartea debutează cu o Listă a abrevierilor (p. 7), ce introduce cititorul în lumea din spatele cărţii, tributară într-o covârşitoare măsură arhivelor, surselor brute. Urmează un Cuvânt înainte (p. 9 – 13), în care autorul îşi face cunoscută o parte din căutări, din munca pornită ca o necesitate (de formare ştiinţifică), dar finalizată în cele din urmă ca un act de implicare emoţional-intelectuală. Totodată sunt descrise şi elementele tehnice ale cercetării şi ale rezultatelor scriptice ale acesteia, fără a uita de recunoştinţa îndreptată asupra celor „care ne-au acordat interviuri şi au făcut eforturi deosebite pentru a rememora unele momente tragice din propriul trecut. Toţi aceştia au înţeles că au făcut parte dintr-un experiment diabolic, care a vizat milioane de oameni, pentru că ideologia comunistă a făcut, şi din păcate continuă să facă, milioane de victime” (p. 12).

Înainte de a intra propriu-zis în fondul cutremurător al cărţii, un capitol substanţial este dedicat tematicii în sine, paginile 14 – 79  (capitolul intitulat Garda Albă – „Organizaţie” subversivă inventată de Securitate), detaliind contextul, accentuând diverse tuşe de portret şi evenimenţialitatea arestărilor, punctând aspecte macabre din cadrul anchetelor, machiavelismul proceselor, duritatea detenţiilor ori situaţia celor rămaşi acasă (dar suferind la fel de mult, chiar dacă nu fizic, ca şi cei condamnaţi). Nu este omis nici contextul înregistrat după 1989, nedesprins în totalitate de trecut şi tributar acestuia, dar soldat, totuşi, cu achitarea celor condamnaţi în noiembrie – decembrie 1958.

Cea mai consistentă parte a volumului este reprezentată de capitolul Interviuri (p. 81 – 303), ce conţine amintirile, deloc plăcute ale unora dintre cei implicaţi în urzelile Securităţii. Este vorba de Dumitru şi Aurica Iacob, Victor Isac, Lazăr şi Cristina Lobonţ, Cornel Lupu, Elena Lupu, Ioan Lupu, Petru Lupu, Elena Moldovan, Dorin Nistor, Ioan Petica, Eleonora Roman, Mircea Tarcea ori Gheorghe Voina. Fiecare interviu, transcris după varianta audio sau video, debutează cu câte o succintă fişă biografică a celui intervievat, ce mai conţine şi data, respectiv locaţia, la care au fost culese informaţiile. Se conturează astfel, o imagine asupra oamenilor şi a evenimentelor din anii ’50, din perspective multiple, dar având numeroase elemente comune, în principal tragice. Spaţiul unei recenzii este însă insuficient pentru creionarea diferitelor aspecte reliefate din discuţiile cu cei implicaţi (aici ne referim strict la cei acuzaţi, deoarece acuzatorii şi uneltele acestora au suferit între timp o ciudată amnezie, refuzând constant şi vizibil iritaţi orice invitaţie la dialog). Ciudăţeniile anchetelor din vremea respectivă arată clar că lucrurile fuseseră demarate doar cu scopul de a condamna pe cineva, fără a avea nimic concret ca bază a cercetării penale. Unii au fost arestaţi doar pentru că fuseseră vecini cu cineva, vreo persoană suspectă în ochii comuniştilor pentru vorbele sale, pentru atitudinea sa ori, pur şi simplu, pentru starea materială şi condiţia socială. Alţii au suferit doar pentru că aveau acelaşi nume cu persoane deja cercetate. Era nevoie de condamnaţi pentru a putea fi daţi ca exemple negative, iar faptul că nu aveau nici o vină conta prea puţin în ochii autorităţilor. Indiferent de modul în care au ajuns în situaţia de a fi cercetaţi, poveştile tuturor sunt complexe şi triste, iar urmările halucinante.

Structura lucrării se continuă apoi cu un grupaj de şase Mărturii scrise (p. 305 – 324), ce cuprind declaraţiile unor condamnaţi sau a diferiţilor membri ai familiilor acestor „bandiţi politici”: Igor Bunescu, Dora Isac, Viorica Manolache, Alexandrina Felicia Milaciu, Lucia Prejban şi Ioan Alexe Sesovici. Acestea întregesc viziunea creionată de interviuri şi, împreună cu partea intitulată Biografiile condamnaţilor (p. 325 – 348), oferă detalii semnificative despre înscenarea pusă la cale de Securitate, precum şi despre oamenii implicaţi. Toate acestea sunt completate cu două Anexe, prima cuprinzând documente (p. 349 – 354), iar cea de-a doua fotografii (pp. 355 – 372), din arhivele personale ale celor condamnaţi sau a familiilor lor. Finalul cărţii beneficiază şi de două instrumente utile în special cercetătorilor, dar nu numai, fiind vorba despre un Indice de nume (p. 373 – 381), şi de un Indice de locuri (p. 382 – 387).

În încheiere, mai trebuie spus, după cum arată şi Cosmin Budeancă, că sentinţele celor trei procese din 1958 (ce au variat de la cinci ani de închisoare corecţională până la condamnări la moarte), au fost anulate prin recursurile din 1994 şi 1997, când instanţele au stabilit că organizaţia numită „Garda Albă” nu a existat, fiind doar rezultatul unei înscenări judiciare. Prin respectivele procese „Securitatea a dovedit odată în plus că a reprezentat o unealtă fidelă în mâna regimului comunist. Astfel, ea nu a avut nici o ezitare să se folosească de un om bolnav pentru a-şi atinge scopurile, care s-au înscris în planul mai amplu ce presupunea eliminarea tuturor celor care se opuneau «mersului înainte» al României spre comunism” (p. 79).

Anunțuri

Posted 2016/10/07 by danieliiancu in Cercetare, Note și recenzii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: