15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica

Noaptea încă nu apucase să se culce, când Raoul ne-a trezit. Mai bine spus m-a trezit pe mine, că Jason tot butona pe Rețea, în căutare de gagici disponibile. A avut ghinion. Toate erau ocupate, numai el era disponibil.

            Să tot fi fost ora 3 și 13 minute când eu eram în BMW-ul lui Raoul. Numai eu, că ei își mai beau cafeaua și pipau pe lângă habitaclul în care eu moțăiam. Acum îmi dau seama că și Raoul o realizat ce devreme m-o trezit. Jason nu realiza nimic. Doar mă critica că nu stau cu ei la povești și îi ținea isonul șoferului.

            Nu-mi amintesc să fi mâncat ceva, pentru că mie îmi furase cineva caserola cu slănină și cârnați din frigider, iar ăștia ai mei nu aveau decât conserve. Oricum ei or supraviețuit în vacanța activă doar pe bază de cofeină, nicotină și dulciuri. Cred că și acum mai au conservele pe acasă.

            Eu nici nu bănuiam ce plan diabolic avea în cap Raoul. S-au urcat și ei, într-un final, în mașină, și am ajuns până aproape de coada lacului. Unde șoferul nostru personal a încercat să găsească un loc de parcare, cât mai aproape de cărarea care duce spre Mala Osojnica. Un deal mic, dar amețitor ca înălțime: 685 de metri. Nu m-a speriat pe mine asta, ci faptul că era noapte. Și unul dintre noi nici măcar nu avea frontală. Nu dau nume.

            Noaptea abia ce adormise când Raoul a găsit loc de parcare și am pornit pe o cărăruie la deal. Îmi doream ca Jason să renunțe la escaladă, ca să pot să-l susțin, că știam că nu prea poate mima pe montaniardul. Pe unele porțiuni am umblat 4 x 4, dar ăștia nu or vrut să renunțe, mai ales că or dat și de niște trepte din metal. Când am ajuns, leșinați, la punctul de belvedere, încă noaptea era buimacă iar soarele se freca la ochi, chiaun de cap. Imediat, Raoul o ocupat toată banca și și-o încrucișat picioarele pe balustrada de lemn din față. Jason îl privea cu admirație. M-am așezat și eu în aceeași poziție, dar deja lui Jason i se terminase doza de admirație, așa că m-a ignorat și și-a aprins un chiștoc de țigară.

            Nu m-a deranjat, pentru că eu încercam să descifrez împrejurimile. Jos, în vale, în mijlocul lacului se zărea celebra insulă cu biserica ce poartă hramul Adormirea Maicii Domnului, după cum am mai specificat, dar Jason a uitat. De fapt nici nu a uitat, că nu a reținut nimic din ce îi explicasem eu. Turla bisericii, înaltă de 52 de metri se reflecta în lac. Raoul se reflecta în privirile lui Jason.

            Am salutat câțiva turiști care deja coborau. Cred că or fi dormit pe muntele ăla mic de, repet pentru Jason, 685 de metri. Altfel nu-mi explic de ce ei coborau când noi abia urcaserăm și ziua avea cearcăne la ochi. M-am uitat apoi în zare. Drept în față, peste insulă, se zărea Castelul Bled, cocoțat pe o stâncă de 130 de metri înălțime de la nivelul lacului. Spre comparație, Dealul Holumb de deasupra Orăștiei are peste 250 de metri altitudine, raportându-ne la nivelul Mării Negre. Iar Dealul cu Trei Țâțe are mai mult.   

            Acum e adevărat că mai în fundal se zăreau, așa, mai pripășite, și câteva vârfuri din Alpii Iulieni, dar erau cam în ceață și afară dădea să plouă. M-am uitat să găsesc Vârful Stol (2235 de metri), Vrtača, Hom (ăsta a fost simplu, inclusiv la scris), Belščica, Begunjščica sau Dobrča. Jason era tot cu ochii pe Raoul. Nu-l interesau formele de relief sau obiectivele istorico-turistice din dreapta lui. Ce vedea el în față era doar Raoul. Așa că mi-am făcut eu singur poze la bocanci, stând deasupra Bledului.

            Am decis să coborâm. Până la lac o început a picura. Raoul era îmbrăcat exact cum trebuia pentru o ieșire de tură: niște bașcheți negri, niște blugi mai răpănoși (de culoare albastru neindentificabil), o gecuță neagră și o glugă roșie. Nu aveai cum să te rătăcești dacă mergeai în urma lui. Ceea ce Jason a și făcut. Nici cu Jason nu mi-a fost rușine. Purta și el blugi, dar nu așa răpănoși (aveau un albastru identificabil), o gecuță roșie și un rucsac negru. În cap nu avea nimic. Pardon! Pe cap nu avea nimic.!

            Am ajuns pe malul lacului și am început să ne vedem de ale noastre. Jason poza ca un actor de clasă, Raoul îl imortaliza, iar eu am început să bântui pe drumeaguri. Am ajuns la Dom Muzealcev Slovenije, am pozat un măr pe o balustradă, stema lui Občina Bled, niște gâște de ălea de le zice lebede… și… dintr-o dată… MINUNE!!! A apărut în fața mea o Dacia Dokker. Era să leșin. Ce să caute o a asemenea mașină în preajma BMW-ului lui Raoul??? Avea și un număr de înmatriculare imposibil de pronunțat. Ceva gen KR FF și niște cifre. M-am dus să îl iau la întrebări pe proprietar. Dar am găsit-o doar pe soția proprietarului și am discutat cu ea. Nu în slovenă. Dar cu puțintica de engleză și cu gesticulația am ajuns la concluzia că Dacia Dokker e cea mai căutată mașină prin munții Sloveniei.

            Când i-am regăsit pe ai mei, Raoul încă îi făcea poze lui Jason. Jason îi făcea ochi dulci lui Raoul. Am încremenit o țâră, apoi le-am spus să mergem în stațiune, să mâncăm ceva și să bem o bere de 5 euro. Or acceptat, că ploua din ce în ce mai mocănește. Sau alpinește.

15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica , varianta lui Raoul

            Pentru cei ce nu știu, ca să admiri răsăritul, de regulă trebuie să fii la locul cu pricina înainte ca soarele să-și arate fața, altfel nu s-ar mai numi răsărit.

            Acestea fiind spuse, putem anula tânguielile Maestrului că iar l-am trezit prea devreme, că iar nu a putut dormi de râsetele noastre sau că, din cauza căutărilor pe Rețea ale lui Jason, pentru câteva momente a uitat cine îl așteaptă acasă. Să tot fi fost ora 2 când în cele din urma Vodafone Slovenia a decis că am primit destul internet pe ziua respectivă și a capitulat, forțându-ne ca după încă vreo două miștouri la adresa Maestrului, să adormim. Bine, și căutările pe Rețea ale lui Jason se cam apropiau de sfârșit. Aparent momeala aruncată nu era ce trebuie.

            Pe la ora 3 dimineața, buimac și cu ochii umflați de somn caut blestematul de telefon ca să opresc alarma. Între timp, îl zdruncin gentil pe Jason care mormăie ceva indescifrabil și arunc cu un șlap în direcția patului Maestrului ca să-l trezesc și pe el. Blestemele din dimineața aia m-au urmărit până în 2023.

            După multiple ocări și injurii, ne regrupăm la mașină ca să parcurgem cei 500 m până la cărăruia care urma să ne ducă la punctul de belvedere de deasupra Bledului.

Maestrul se aruncă pe bancheta din spate a BMW-ului luând somn instant, iar eu și Jason ne bucuram de un vânt cald, tomnatic, în timp ce sorbeam o cafea și trăgeam cu nesaț din țigări. Fiecare cu cafeaua și țigarea lui. A nu se înțelege altceva.

            După alte câteva ocări ale Maestrului ne punem în mișcare și cât ai spune „Maestrul nu a dormit deloc”, ajungem la punctul de start al micii noastre drumeții. Legat de fraza cu mica drumeție, ceilalți doi s-ar putea să mă contrazică dar eu mai fiind pe acolo cu vreun an în urmă, nu mi se părea a fi ceva de neparcurs. Bine, cu un an în urmă eram mahmur și se prea poate ca amintirile să-mi fie un pic corupte.

            În fine, pornim spre punctul de belvedere care, bineînțeles, era cocoțat pe o stâncă. Ca toate punctele de belvedere. Prima parte a drumeției constă într-o cărăruie care șerpuiește alene printre pini. Urci, dar nu simți asta, mai ales că pădurea e foarte deasă și întunecoasă și ești mereu atent pe unde calci, fiind beznă la 3:30 dimineața. Eu conduceam șirul indian, Jason mă urma îndeaproape iar Maestrul, probabil din cauza condiției fizice și a vârstei era un pic mai în spate. El va spune că a ales acel loc strategic, ca să poată supraveghea învățăceii și, cam la 5 minute să urle la noi că o să ne pierdem și o să ajungem în Rusia (toată lumea știe că Slovenia are graniță cu Rusia). Noi urcam și ne vedeam de ale noastre în timp ce Maestrul se decide să ne țină o lecție de istorie ad-hoc. Am făcut fix ca la școală când nu ne plăcea câte o materie: am mărit pasul și am încercat să fugim cât mai departe.

            Fuga asta nu prea a durat mult că am ajuns la niște scări metalice. Mai știți că vă spuneam că amintirile se prea poate să fie corupte? Eh, scările astea au fost unul dintre momentele în care mi-am pus la îndoială spiritul de navigator. Nu îmi aduceam aminte de ele nicicum. Dar nu am lăsat asta să trădeze încrederea cu care îi conduceam pe ceilalți. Nuuu! La întrebarea Maestrului „ești sigur că pe aici trebuie să mergem?”, am răspuns cu cea mai mare siguranță că da. Habar n-aveam dacă ăla era drumul, mai ales că era și beznă dar nu puteam arăta slăbiciune șacalilor care mă însoțeau. Atâta le trebuia. Și azi mi-ar fi scos ochii că i-am pierdut in Slovenia.

            Urcăm gâfâind scările și dăm de o băncuță pusă strategic între doi pini și cu deschidere către lacul Bled. Mă uit la ceas și decretez că mai e timp până la răsărit, așa că mă așez pe băncuță și stau cu picioarele pe gărdulețul din față. Un bun moment să fac o poză pentru cei de acasă care în scurt timp urmau să se trezească și să plece la muncă. Maestrul decide să mă imite dar își dă seama că vârful bocancilor are o gaură și renunță la poză. Jason, copilul nimănui, fără loc pe bancă, se resemnează cu o buturugă putrezită care cedează sub greutatea lui.

            Râdem ce râdem dar dă să se lumineze și mai avem ceva drum de parcurs. Spiritele erau animate, somnul sărise, iar punctul de belvedere era la o aruncătură de băț. Perfecțiunea zilei a fost atinsă când în fața Maestrului apăru un grup de pensionari chinezi care coborau. Următoarele 30 de secunde au fost de Hollywood. Maestrul chiuia împingând chinezi în hău, chinezii urlau de groază, noi ne aprinsesem câte o țigară și admiram spectacolul.

            Răsăritul nu a fost unul de pomină cum ne așteptam, dar măcar am admirat prima rază de lumină a zilei dintr-un loc pitoresc. Facem cale întoarsă și mai dăm o tură în jurul lacului, tură numai bună să ne facă poftă de mâncare și de ceva rece care costă 5 euro.

Observațiile Maestrului: 1. Eu nu am simțit șlapul venind spre mine, că eram rupt de somn din cauza voastră. 2. Eu nu blestem, ci vorbesc frumos și argumentat, cu referiri precise la sfinți. 3. Este o fractură logică în ceea ce ai scris: cum puteam să iau „somn instant” și să vă și ocărăsc în același timp? Hotărăște-te! 4. Apreciez sinceritatea referitoare la starea ta de mahmureală. 5. Nu toate punctele de belvedere sunt situate pe bolovani. Unele se află amplasate și pe culmi de dealuri. Ca să ști! 6. Iar m-ai făcut babalâc, ceea ce (chiar dacă este adevărat), nu-mi convine. 7. Trebuie să te mai pui cu burta pe cartea de geografie în ceea ce privește granițele Sloveniei. 8. Am ajuns la concluzia că pentru voi este normal să fugiți cât mai departe când e vorba de știință, cultură, educație etc. 9. Noi aveam încredere în tine, în timp ce tu încercai să ne păcălești. 10. Auzi la el, a decretat! 11. Câtă exagerare cu chinezii! Chiar ești bun de scenarist la Bollywood!

15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica, varianta lui Jason

            Aș începe prin a lăuda străduința Maestrului în arta povestirii. Adevărat este că în capitolul precedent l-am criticat pentru lipsa detaliilor privind locurile vizitate, însă acum și-a luat revanșa și s-a întrecut pe sine. Bravo!

            Vacanță activă este până și acum o alăturare de cuvinte ce-mi ridică părul pe fruntea lată ce o am bine conturată, doar la simplul gând sau mai rău la rostire.

            Trecuseră deja câteva zile de acomodare cu spațiul sloven, apucaserăm să vedem locuri care mai de care mai uimitoare, însă am zis totuși, burlac fiind, fecior fără obligații, spre deosebire de alții, nu dăm nume, căci se știu ei sau el în cazul de față, să încerc și bucătăria locală. Ca să faci asta ai nevoie să testezi piața, să iei pulsul locului, cu alte cuvinte să descoperi oportunitățile locale cum îmi place mie să spun. Când, ca și moment din zi? De ce zic asta? Păi dragi cititori, de dinainte să răsară soarele și până apunea, eu și Maestrul eram dirijați de un șef samavolnic, adică fratele meu de la altă mamă numit Raoul, într-un continuum de vizitat locuri, într-un anumit itinerar și la anumite ore, pentru a beneficia de priveliștile acelea de poveste.

            Acum vă dați seama că îmi rămânea parte din noapte pentru odihnă și răsfoirea ofertelor Rețelei legat de bucătăria locală. Asta cu Rețeaua sper din tot sufletul să aibă un capitol separat dedicat din partea Maestrului, căci îmi aduc aminte uimirea din ochii săi când a aflat ce este. Dar să revenim căci noaptea era tânără așa ca mine. Prins în răsfoit m-am trezit contrariat la sunetul alarmei telefonului lui Raoul. Mă uit la oră și îmi dau lacrimile. Eu mai aveam de răsfoit, să nu mai amintim de odihnă, încă nu găsisem specialitatea locului pentru gusturile mele. Ce se întâmplă? Maestrul mai că nu ia bocancul de sub pat să-l țintească spre fruntea lui Raoul în scopul de a-i prelungi odihna. Asta-i vacanța, astea-s regulile, cu alte cuvinte, ce să faci, n-ai ce să faci.

            Dacă tot nu se întrevedea vreo amânare și, fiind oricum treaz, am zis să fug primul la baie să mă pregătesc, astfel rămânând mai mult timp pentru savurarea micului dejun al campionilor. Tutun și cafea. După o îndelunga așteptare apare și Maestrul la vehiculul ce avea să care trei suflete obosite și echipament foto, cât să zic, așa vreo 685 de metri, cam atât cât aveam de urcat până la destinația finală înainte de a răsări amicul nostru Sorinel pe cer. Mă bucur că nu aveam toate detaliile ascensiunii căci, sincer, Raoul mergea singur. Maestrul mai trăgea cu ochiul, pe întuneric, încerca să-mi zică să nu ne aventurăm cu samavolnicul dar nu puteam să-l las singur. Dacă îl încolțea o turmă de turiste? Plus că mișcarea dis de dimineață, ca să nu zic cu noaptea-n cap, chiar e benefică pentru corp. Aprindem lanterna telefonului că deh, cine a crezut că nu e luminată o potecă abruptă și îngustă care duce spre un punct de belvedere tocmai la 685 de metri altitudine? Este o zicală veche care descrie foarte bine momentul și care zice cam așa: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”.

            Pe alocuri a fost nevoie să cuplăm și antemergătoarele, adică mâini și coate, un fel de pui mâna jos, aluneci și fixezi cu cotul. Nu puteai să îți dorești altceva decât să nu cumva să nimerești pe beznă și pipăit cu mâna în lipsa mare a vreunui turist ce colindase locurile înaintea noastră. Undeva pe la trei sfertul traseului mă gândeam oare cum va fi coborârea? Hai că eu ca eu, sportiv, tras la sală, condiție fizică cât de cât, nu-mi era groază pentru mine cât pentru cei doi tovarăși de ascensiune căci nicicare nu părea genul sportiv. Aveam să mă înșel căci coborârea a fost floare la ureche. Unii au reușit chiar să nu prea pună frâna sau să atenueze alunecările generate de coborâre cu partea dorsală. Ajunși la punctul de belvedere nu a mai trebuit lumina de la telefoane căci mai erau alți turiști acolo deja și culmea, erau și pregătiți adecvat. Eh, amatori ei.

            Raoul țintește o bancă ce avea și un gard de protecție în față și se așază mulțumit. Pune picioarele pe gard și oftează tot mulțumit. Acum eu pot doar deduce că mulțumea lui Zamolxe că l-a ferit de un AVC. Maestrul, în același asentiment, se așază lângă el, mai gâfâind, trăgând aer cu nesaț de zici ca era la reducere. Acum cred că înțelegeți emoțiile mele pentru coborâre. Eu ce să fac? Aprind o țigară și scot termosul cu cafea, de fapt era apă caldă cu plicuri de 3 în 1. Nu trece mult și răsare și amicul nostru Sorinel, astfel dezvăluind superba priveliște. Se fac poze, se postează pe Instagram să vadă toată suflarea unde ne-au dus pașii. Ce să mai zic, meritase efortul ascensiunii. Vremea din păcate nu era tocmai în asentimentul nostru așa că hotărâm să coborâm căci se întrevedeau ceva nori și o ploaie mai ales la coborârea acelui traseu era sigur neplăcută și periculoasă.

            Odată ajunși la asfalt a început altă serie de fotografii că doar nu era să fie lăsat să zacă aiurea echipamentul foto care pe deasupra este destul de greu. La un moment dat îmi pare cam liniște și fac o afirmație.

            – Ceva lipsește. E cam liniște!

            – Ai dreptate, dar oare ce lipsește?

            Nu apucăm să terminăm aceste gânduri când liniștea brusc dispare și începe de departe să se audă ceva zgomotos apropiindu-se. Știți senzația aceea când privești în gol apa nemișcată a unui lac și dintr-o dată cineva aruncă un bolovan să facă ceva valuri? Mă gândeam eu că vă e familiară senzația.

            Se apropie Maestrul și zice că ar gusta ceva atât solid cât și lichid. Acum drept e că vremea era mai mult morocănoasă decât veselă așa că am decis să urmăm sfatul înțelept și să poposim la o terasă pentru a ne satisface papilele gustative. Aveam iar să auzim în mod repetat ca e 5 euro berea slovenă.

Observațiile Maestrului: 1. Mulțumesc că apreciezi arta povestirilor și că mă lauzi cu așa patos. 2. Îmi place aia cu Raoul „samavolnicul”. 3. Facem și capitol special despre Rețea. 4. Bravooo, văd că le ai și cu zicalele. 5. Ia auzi! Și tu mă faci nesportiv? Hmmm! 6. Aveam bani pentru aer la preț fără reducere. De bere de 5 euro, nu aveam. 7. Am impresia că tu privești în gol tot timpul, de nu m-ai văzut când veneam spre voi. 8. Întrebare: mă compari cu un bolovan? 9. Berea slovenă e 5 euro.

14 octombrie. Prin Bohinjsko

Din cauza stresului provocat de Raoul, mi s-a făcut rău de-a binelea. Raoul nu-i rău de felul lui dar cred că empatia mentală cu Jason l-a stricat la minte în dimineața aia, că m-o abandonat prin Bohinjsko, la o margine de drum. Eu eram stricat la stomac, dar atunci am dat afară pe partea superioară.

            Năcăjit și părăsit, am luat-o înapoi spre centrul renumitei stațiuni mai sus amintite și m-am așezat pe o bancă în parcul de pe marginea lacului, pe stânga cum mergi spre alt șlap. Slap Savica, pe numele lui, situat un pic mai sus de Koa pri Savici, (653 metri altitudine). Știți despre ce scriu, așa că nu mai insist. Undeva pe la Camp Bohinj, sinistrat fiind, m-am apucat să fac poze. Lumea normală abia începea să se trezească când eu orbecăiam prin tufișuri, iar Raoul și Jason se căutau de mărunțiș ca să plătească taxa de vizitare și fotografiere a șlapului.

            Totul era mirific în jurul meu, așa că m-am oprit din borât. Îmi spuneam eu mie însumi (că Învățăceii mă părăsiseră, după cum am explicat anterior): „Băăă, ce țară frumoasă și curată e Slovenia asta”. Așa că am făcut fotografii la cercurile formate de niște frunze toante care cădeau în baltă. Cădeau ca proastele, că nu se mai spălaseră de prin primăvară, iar noi eram în 14 octombrie. Le-o mai fi stropit ploaia, dar erau ruginite rău. Cum tot făceam eu poze cât mai artistice (să nu mă critice Raoul din nou), numai ce-mi iese în obiectiv o minunăție mare! Un cauciuc de mașină!!! Anvelopă, sau cum s-o fi fiind numind ea. Era să leșin.

            M-am uitat cu atenție să văd dacă nu cumva e de la BMW-ul lui Raoul. Cum nu am zărit trupul lui Jason plutind agale pe apele liniște ale lacului (și nici pe Raoul înotând disperat spre mal), m-am liniștit. Nu era roată de BMW. Prin urmare, deducție logică, Raoul nu l-a sinucis pe Jason.

            Am plecat spre centrul localității Bohinjsko, unde am poposit un pic în parc, apoi am ajuns iarăși să fotografiez lacul și podul. Mirific, fără cauciucuri. Doar cețuri care se ridicau din ape, munți printre nori, câteva turiste la vederea cărora Jason ar fi salivat, iar Raoul ar fi căscat a plictiseală. Enervanți erau doar turiștii care îmi intrau în cadru. Deja mă cam luase foamea, așa că am apelat la instinctul de conservare: m-am dus să găsesc o terasă și să beau o bere. Că doar nu puteam mânca în lipsa Învățăceilor mei.

            Terasa era sublimă, dar arhiplină. Am găsit alta, mai la adăpost de turiști, unde am adăstat până or venit Învățăceii. I-am ginit din prima că îs dejamăgiți de ce or găsit la șlapul unde or fost, dar, asta e! Jason a păți-o că s-o luat după Raoul, și n-o stat cu mine pe malul lacului. Beam și noi o bere liniștitți până își făcea șoferul damblaua. În fine!

            Or ajuns și ei, culmea! Taman când voiam să-mi comand a doua bere. Am comandat-o oricum. Jason s-o uitat circumspect la mine, să mă verifice dacă n-am băut mai mult. Neavând etilotest la el, m-o crezut pe cuvânt. Și-o comandat și el două halbe, să mă ajungă din urmă, dar l-am fentat și eu am mai comandat una în timp ce el își savura lichidele. S-au comandat inclusiv meniuri. Mai puțin eu, că nu voiam să par gras când ajung acasă, la Violeta. Apoi am plecat spre Bled. Unde am mai făcut o tură (nu în totalitate), în jurul lacului și un popas la o terasă. Asta după ce Raoul a lăsat mașina în siguranță! La hostels.

14 octombrie. Prin Bohinjsko , varianta lui Raoul

            Nu știu despre ce stres vorbește Maestrul, doar a semnat că se înscrie la vacanța activă. Tânguielile post vacanță nu mai sunt acceptate, mai ales că vin la 5 ani după eveniment. Garanția a expirat.

            După ce ceața s-a risipit și soarele își făcuse apariția, și o data cu soarele și hoardele de cotropitori asiatici, împreună cu Jason am hotărât sa dăm o fugă până la cascada Savica, mai sus un pic de lacul Bohinj, undeva pe dreapta. De ce doar eu cu Jason am hotărât vă întrebați? Păi după șocul cu bicicletele și multiplele nopți nedormite, ne-am gândit să-l menajăm pe Maestru și să îl luăm ușor, spunându-i că vom merge cu mașina până în celălalt capăt al lacului, ca să nu se obosească. Odată puși în mișcare, nu mai putea face nimic. Doar o sărit din mers.

            Zis și făcut. Ne înfățișăm de-a latul Maestrului și îi povestim ce plan avem, cu greu abținându-ne să nu râdem ca doi ratoni la coșul de gunoi.

            Maestrul probabil a mirosit ceva din planul nostru că imediat s-a îngălbenit la față, a îmbătrânit cu vreo 10 ani și a început să se tânguiască că el nu se simte bine și că ar mai sta să admire lebedele (deși noi știam de cu o seară înainte că le pusese gând rău,) și poate să mai facă o poză – două la câteva gunoaie împrăștiate artistic pe ici – colo, dar noi putem merge….

            Maestrul încă vorbea singur când eu și Jason deja demarasem în forță. La cât de mult îi place să vorbească, probabil noi ne puteam întoarce de la cascada Savica și el nici nu ar fi  bănuit că plecasem.

            În fine, pe drumul spre cascadă, Jason se uita pe hartă și îmi comunica că de la parcare nu e mai mult de 1 km de mers pe jos până la cascadă. Ce nu a văzut navigatorul amator din dreapta mea, era diferența de nivel (nu că ar știi ce e aia), și cele un milion patru sute șaizeci și opt de mii o sută treisprezece trepte până acolo.

            Bazându-mă pe spusele amatorului (greșeală fatală), îmi iau rucsacul cu tot echipamentul foto care cântărea vreo 15 kg și dă-i talpă către cascadă. Vreo 200 metri totul a fost floare la ureche, până când am ajuns la un punct info unde ni s-a cerut 5 euro. Bugetarul fiind lăsat la Bohinj, nu am mai avut parte de lacrimi și durere, așa că am plătit, și, după o serie de turnicheți s-a înfățișat în fața noastră prima treaptă dintr-o serie infinită de trepte.

            Acum, să nu vă doriți să fiți în pielea lui Jason tot drumul până la cascadă. Înjuram și gâfâiam, înjuram și gâfâiam. Ne mai opream cam la 15 minute ca să admirăm priveliștea, să facem o poză, să fumeze Jason trei țigări și să-l mai înjur un pic că m-a făcut să car 15 kg în spate, apoi urcam din nou, mai împingând câte un japonez în hău, în amintirea Maestrului care probabil dădea la boboci pe malul lacului Bohinj.

            După ceea ce părea o eternitate, am ajuns la un punct de belvedere cam aglomerat după gusturile noastre modeste, așa că am decis să mergem întâi la cascadă și la întoarcere să ne oprim la belvedere, să admirăm peisajul. Auzeam cascada în apropiere și tot ce ne despărțea era un grilaj metalic de vreo trei metri înălțime. Români sadea, ne-am tot uitat de jur împrejur cum să fentăm gardul dar slovenii ăștia probabil s-au gândit la faptul că o să îi vizităm și au pus gardul între stâncă și hău.

            Resemnați, ne-am întors la punctul de belvedere deși ne pierdusem orice urmă de motivare. Jason de teamă să nu pățească ca japonezii de mai înainte trăgea tăcut din țigară… la vreo cinci minute de mine.

            Ajungem înapoi la mașină și pornim în direcția Bohinj să-l salvăm pe Maestrul de valul de fane care cel mai probabil îl asaltau pentru a le da autografe pe cărțile de colorat. Îl găsim pe o terasă obscură, înconjurat de bosniaci și de trei halbe goale. El și acum jură că nu băuse decât una până să venim noi, dar cine să-l mai creadă?

            Jason își comandase și el o halbă, ca să spele toate înjurăturile primite și eu mi-am comandat o cola. La un moment dat parcă s-a comandat și niște mâncare dar nu mai rețin exact ce. Au trecut 5 ani de atunci.

            Spre după-masa ajungem iarăși în Bled. Parcăm regulamentar la hostel și, cu chiu, cu vai, aproape îl târâm pe Maestru la încă o tură în jurul lacului Bled.

            A doua zi am părăsit Bledul. O nouă locație ne aștepta.

Observațiile Maestrului: 1. Orice tânguieli sunt bine venite. Nu te mai văita atât. 2. Nu e nici o garanție, pentru că nu am semnat nici un contract. 3. Băi, dar mult scrii și tu. 4. Cum adică eu vorbeam singur? 5. M-ați părăsit. 6. Mă faci senil. 7. Întrebare: Jason știe să se uite pe o hartă??? Și să-ți dea indicații??? Dacă e adevărat, e uimitor! 8. Cum adică, voiați să faceți infracțiuni??? Tulai Doamne!!! 9. Nu am scris cărți de colorat. Dar o să scriu, că poate așa ști și tu să citești. 10. Halbele goale nu erau ale mele. 11. Iar mă faci mincinos.

14 octombrie. Prin Bohinjsko, varianta lui Jason

            Aș începe cu o elegie la adresa Maestrului care îmi pare că a descris cam superficial locul acțiunii.

            Legenda spune că Dumnezeu a împărțit pământul tuturor popoarelor și la sfârșit a observat că a uitat să împartă și unui grup mic de oameni tăcuți și cumsecade. Impresionat de aceștia, de modestia și răbdarea lor, Dumnezeu a hotărât să le dea lor unul din cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Lacul se numește Bohinj, iar în limba slovenă Boh înseamnă Dumnezeu. Lacul Bohinj acoperă aproximativ 318 hectare și este cel mai mare lac permanent din Slovenia.

            Acum poate că vă bate la ochi acest termen de „lac permanent”. Nu e problemă ca d-aia l-a lovit inspirația pe Maestru să mă facă coautor, să-i dea Dumnezeu sănătate și Măicuța Domnului dimpreună cu el ca să nu-l lase singurel la greu.

            Dar să revenim. Un lac permanent se identifică prin cantitatea evaporată substanțial mai mică decât cea de precipitații, iar fiind extrem de adânc tinde să conțină mai multă apă decât este posibil să se fi evaporat. Asta cu adâncimea nu s-a testat deoarece Marele Maestru nu era în apele sale, ca să zic așa, și am decis să nu întindem coarda. Dacă se punea Maestrul la un pescuit cu mâna pe aici am fi avut un prânz pe cinste deoarece acesta este și lac glacial și găzduiește o sumedenie de specii marine, sau în cazul de față specii lăcoase, le zic eu, extrem de delicioase, însă cine bagă în seamă toate aceste detalii.

            Maestrul bolea oleacă dar sincer nu prea îmi amintesc din ce cauze, o fi fost aerul de Slovenia prea tare pentru dânsul. Așadar am avut mâna liberă la zburdat, pozat, ş.a.m.d.

            Acu, având mâna liberă, sau mai bine zis timp liber, un fel de pauză de la Maestru, căci nu trebuia să ne uităm în spate să vedem de Dânsul să nu care cumva să-l răpească vreo turistă ceva, căci el era deja promis în Ardeal, am cam pierdut noțiunea timpului și ne-am destrăbălat oleacă. Peisajul ne îmbia, griji n-aveam, comentarii nu se auzeau, ce să mai, paradis în adevăratul sens al cuvântului.

            Am filmat pentru proiectele lu’ fratele meu de la altă mamă tot așa pe clasic, ba pe post de mediu înconjurător, ba pe post de trepied, ba pe post de asistent și rolul meu preferat cum îi spun eu „crash test dummy” sau, cum îi spun alții, rolul de turist rătăcit. Bineînțeles la ce peisaje superbe aveam în raza ochilor, treaba a ieșit excelent și clar am fost recompensat cu câteva instantanee profesionale. Țin minte că am ieșit chiar foarte bine în câteva cadre, așa de bine încât au scârțâit ceva paturi de pe urma lor.

             Timpul a trecut, noi ne-am făcut talentul, vorba aia, dar ceva lipsea. Șoc și groază …

• Bă, oare ce face Maestrul?
• Sigur e bine, si-o fi făcut un grup de adulatori și acum le explica geneza.

            Nu eram departe de adevăr căci dăm de Maestru la umbra unei terase cu o halbă relativ goală de licoare de hamei. Terasa arhiplină, așadar nu eram departe de adevăr. Domnia sa își comandă tacticos o halbă proaspătă, mai ales că îi ajunseră la masă Învățăceii. Aici am și mâncat câte ceva, porcește, vă dați seama, că doar silueta ne permitea, mai ales mie.

            Cu apetitul satisfăcut am pornit înapoi spre casă, spre cazare, spre Bled, unde aveam să lăsăm mașina în siguranță în parcarea hostelului ca mai apoi să mergem să mai pișcăm câteva beri cu priveliște de lac, alt lac. Șoferul era însetat de pe la orele prânzului însă se desfățase doar cu priveliștea licorii în halbă aburită și eventual a sorbiturilor suave ale Maestrului. Eu băusem frumos apă de hamei, copil cuminte să mă scuipe vreo trei țigani de nu alta. Observațiile Maestrului: 1. M-ai uimit prima dată cât de mult ai scris. 2. M-ai uimit a doua oară când am citit cât de deștept pari să fi. Apoi m-am prins, că nu-s prost, că ai copiat de pe net. 3. M-ai uimit a treia oară când ai scris că te-a îngrijorat soarta mea. 4. M-am crucit când am citit că tu crezi că am descris superficial totul. 5. Nu sunt pescar sub nici o formă. 6. Nedumerire: scârțâitul paturilor se datorează jovialității tale sau talentului de fotograf al lui Raoul? 7. M-a întristat faptul că ne faci grași pe mine și pe Raoul. 8. Când te mai referi la etnii conlocuitoare, gen „țigani”, citează, te rog, Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), editura Univers Enciclopedic, București, 2016, pagina 1279. Altfel o să ai probleme cu sistemul corect din punct de vedere politic.

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko

Pentru cine nu a învățat la școală geografia Sloveniei țin să precizez următoarele: nu are ea râuri precum „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul” din Moldavia descrisă în Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dar nu are nici munți precum Măcinul, din Dobrogea. Altitudinea maximă… aproximativă… că munții respectivi sunt în continuă scădere de înălțime…

            Datorită faptului că eu știu extrem de multă geografie, le-am explicat lui Raoul și lui Jason Teorema lui Pitagora. Dar de unde să înțeleagă ei teorema, dacă nu știau cine-i Pitagora și ce-i aia axiomă? De geometrie nu mai zic! Așa că am stabilit (mă rog, nu eu cu Jason, ci Raoul, cu de la sine putere), că trebuie să plecăm spre Bohinjsko la ora 03.30. Ca să fim la ora când răsărea soarele, fix la 7 și ceva. Acum trebuie să vă dezvălui un secret: Raoul nu știa că respectiva comună Bohinj se afla la mai puțin de 21 de kilometri distanță! Și dacă mergi în alergare ușoară nu-ți ia patru ceasuri.

            Dar cu Raoul nu te pui. Așa că nu m-am pus bine la somn și m-o trezit un pic nervos. Cică să plecăm. Am plecat. Eu am ațipit nițel pe bancheta din spate, Jason a sforăit, iar șoferul conducea pe ce drumuri dorea el. Ne-am băgat iar pe sensuri interzise. Raoul o băgat GPS-ul pe mut, că prea îl contrazicea. Eu mă gândeam cum să contactez Ambasada României din Slovenia, pentru a fi repatriat. Lui Jason nu-i păsa, că dorea doar să fugă de acasă. Dar visul lui Jason nu s-a îndeplinit și am ajuns la Bohinjsko!

            A fost o dimineață crâncenă. Când am ajuns noi, pe malul lacului Bohinj nu era nimeni, așa că Jason nu avea pe cine agăța. Raoul se tot agita să fotografieze rațe. De fapt, dacă-mi amintesc bine pe malul lacului era niște ceață. Eu, promis fiind către cununie, mi-am proptit obiectivul în niște bărci. Învățăceii or râs de mine de s-or prăpădit. Asta e.

            După ce rațele or dispărut, Raoul a grăit: „Hai la pozat!”. M-am conformat și l-am depășit în viteză pe Jason. Am ajuns primul la podul de peste râu, de unde se vedea splendind biserica din Bohinj. Fără trepied, am făcut niște poze pentru care Raoul era să mă bată. Dar lui Jason i s-a făcut milă de mine și nu l-a lăsat să facă asemenea lucru nedemn. Am scăpat nevătămat de Raoul și m-am căsătorit. Nu cu Raoul și nici cu Jason, ci cu Violeta!!!

            Am pozat noi podul și biserica de după pod, după care ne-am dus la plimbare prin parcul din jurul lacului Bohinj. Artistul fotograf de Raoul îi făcea poze pseudo-actorului Jason. Eu fotografiam alei și frunze moarte. Mort eram și eu de la atâta vacanță activă. Dar Doamne-Doamne nu te lasă la greu! Nu m-o lăsat nici pe mine, chiar dacă mai înjur din când în când.

            Așa că mi-a scos în cale o toaletă civilizată. Se lumina de ziuă, la fel cum s-a luminat și viața mea după ce am pus mâna pe o viață adevărată, adică am luat postul de cercetător științific. Când am ieșit eu din budă, soarele se crăcăna de ziuă. Raoul și Jason erau plictisiți de mult. Am ajuns iar la BMW-ul lui Raoul, care a decretat că mergem la nu știu ce cascadă.     Eu, pașnic fiind de felul meu, am zis da, ca să nu mă violenteze oamenii. Doar că ceea ce îți dorești nu se întâmplă de fiecare dată. Pe Violeta am pus mâna și am luat-o de nevastă, dar Raoul și Jason nu m-au lăsat să mă ating de ei. Că s-or dus să se plimbe doar amândoi pe la nu știu ce cascadă, unde or trebuit să plătească 3 euro ca să vadă prin gard un fel de apă care face pișu. Dar revenim!

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko , varianta lui Raoul

            Văd că tovarășii de călătorie nu contenesc să mă băhulească și să se plângă constant de lipsa de somn. Știau la ce s-au înhămat când au acceptat să vină în vacanța activă și nu înțeleg de unde atâta tânguire. Nu e ca și cum nu au dormit deloc. 2-3 ore sunt mai bune decât niciuna.

            Ah, tura la Bohinj, una dintre preferatele mele din această vacanță activă. După o seară presărată cu glume indecente și multă bere, seară care s-a prelungit până către ora unu jumate noaptea (spre disperarea Maestrului care încerca să profite de unu-două clipe de liniște ca să ațipească), a venit momentul să ne trezim devreme, iarăși spre disperarea Maestrului care probabil si-ar fi dorit să îl sufocăm în somn, doar-doar se putea odihni. Odihna de veci e tot odihnă. După un pic de militărie care se poate, sau nu, să se fi lăsat cu urlete și tot felul de apostrofări la adresa celorlalți doi participanți, am reușit să ne urnim din umila cameră de hostel și să ne ocupăm locurile în deja celebrul BMW.

            Mult nu am condus pentru ca oricât de voinic aș fi și oricât de rezistent la oboseală aș fi, o cafea tot aveam nevoie să beau, să se urnească rotițele. Jason a aprobat din start ideea dar Maestrul a început veșnicele tânguieli: că să ne mișcăm mai cu talent când ieșim din mașină, că intră frigul și îi sare somnul, să nu trântim ușile că îi sare somnul, să bem cafelele afară că e sătul de poveștile noastre și… îi sare somnul. Puteam să nu ne conformăm? Nu puteam, așa că am lăsat un geam deschis, am închis ușile ușor până la prima treaptă, suficient cât să nu intre frigul dar insuficient cât să se stingă luminile ambientale din mașină, ne-am luat cafele și ne-am pus pe povești și râsete la doi metri de Maestru. Probabil că somnul plănuit nu a prea bătut cu ce se întâmpla în jurul lui, că la un moment dat a sărit ca ars din mașină și i-a cerut lui Jason o țigară.

            Era ora 5 fără vreo 10 minute când ne-am pus în mișcare. Am mai condus încă vreo 15 minute din cauza ceții dense și, cu ajutorul simțului meu perfect de orientare, am ajuns cât ai spune „Maestrul nu a pupat gram de somn” într-o parcare, chiar pe malul lacului Bohinj.

            Ora 5:10 AM. După ce ne-am învârtit vreo 10 minute prin respectiva parcare, ne-am dat seama că am ajuns puțin cam devreme și am hotărât, împreună cu Jason să îl evacuăm pe Maestru din mașina, să rabatăm scaunele și să tragem un pui de somn de minim o oră.

            Planul nostru era să profităm de problemele lui digestive și să îi spunem că la vreo 50 de metri e o toaletă publică. Auzind asemenea veste bună, nici nu apucăm să îi arătăm direcția că Maestrul a și dispărut ca… în ceață. Până să se întoarcă dezamăgit și furios, eu cu Jason deja sforăiam. Am auzit ca prin vis ceva apostrofări dar nu le-am băgat în seamă.

            După vreo 40 de minute de odihnă, ne-am trezit, l-am primit și pe Maestru în mașină, să-și mai încălzească un pic sufletul, am fumat o țigară și am decretat că e cazul să pornim către lac, să găsim ceva locuri fotogenice pentru momentul răsăritului. Jason, de această dată, a percutat fără cea mai mică obiecție, iar Maestrul probabil nu mai avea energie să zică ceva și a dat numai aprobator din cap.

            Lacul era învăluit de o ceață densă de nu puteai distinge unde se termină malul și unde începe lacul, iar o liniște mormântală era de jur împrejur, străpunsă doar de exclamările dezaprobatoare ale Maestrului. Biserica de pe malul lacului abia se distingea, deși eram la 20 de metri de ea dar toată atmosfera era feerică. Am pozat niște rațe care își făceau plimbarea de dimineață, am prins câteva cadre și cu biserica și podul de piatră de peste capătul din aval al lacului, am făcut și o sesiune foto cu Maestrul și cu Jason și, cât ai spune răsărit, zona s-a umplut de turiști asiatici și localnici care își făceau plimbarea de dimineață.

            Împreună cu Jason, am hotărât să dăm o tură în jurul lacului să vedem ce mai are zona de oferit. Maestrul nu a fost prea dornic de plimbare, decretând că el o să găsească o bancă, își ia o bere și ne așteaptă acolo, poate mai pozează ceva frunze. După vreo oră ne întoarcem voioși nevoie mare. Maestrul deja bănuia că ceva nu e în ordine. Când i-am spus că am descoperit la vreo 20 de kilometri o cascadă și că trebuie să mergem vreo 40 de minute prin pădure ca să ajungem la ea, Maestrul mai că a leșinat la auzul celei mai proaspete idei ivită din mințile gemene (a mea și a lui Jason).

            Cu un tremurat în voce și la un pas de o cădere de calciu, Maestrul a refuzat și ne-a urat drum bun, dispărând din nou în ceață. Acum, căutarea cascadei a venit cu niște regrete din partea mea și a lui Jason. Pe hartă, drumul până la cascadă nu părea foarte anevoios, pe teren… situația era un pic diferită, și nu în sensul bun.

Observațiile Maestrului: 1. După cum am mai precizat, nu știam la ce mă înham, pentru că detaliile oferite inițial erau formulate la modul idilic. 2. Da, bine că ne-ai lăsat să ațipim 2-3 ore pe noapte. Noroc că am mai recuperat noi și în mașină. 3. Berile nu au fost așa de multe, să nu mai exagerăm. 4. Tu chiar voiai să-mi acorzi favorul somnului de veci? Ioiii!!! Bine că aflu numai acum. 5. Eu știam de seara că ajungem mult mai devreme, dar tu ai ținut morțiș să nu mă lași să dorm. Iar Jason ți-a ținut isonul. 6. Complotul tău cu Jason, împotriva mea, abia acum îl descifrez cu atenție și îngrijorare. 7. Nu m-ați băgat în seamă tot timpul. 8. Hai că nu am comentat atât la modul dezaprobator. 9. Cel puțin recunoști că toate deciziile le luai singur sau, în cel mai rău caz, împreună cu Jason. Ce să mai zic? Super complot în toată regula!

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko, varianta lui Jason

            Aș începe prin a preciza faptul că organizatorul acestei vacanțe active știa de la bun început, sau, cum se zice pe plaiurile noastre „știa de la capul locului”, ce și cum se vor mișca lucrurile. Vedeți dumneavoastră el a avut timp să caute, să se documenteze, să lase impresia că e doar o vacanță tipică, relaxare în natură și ceva peisaje uimitoare de fotografiat. Dacă cumva a-ți auzit vreodată de termenul „bucket list” acesta este exemplul perfect. Eu am încredere orbească în fratele meu de la altă mamă, fapt dovedit prin acordul dat cu ochii închiși și asigurarea locului prim în această vacanță activă.

            Dar să revenim la amintirile clare ce nu se pot șterge din memorie, aici în mare parte pentru că nu poți uita așa ușor momentele când ești privat de odihnă. Din nou orologiul bate orele 03:30 AM și o voce caldă începe să murmure mieros:

      – Trezirea putorilor, că n-am ajuns în Slovenia să dormim!

            Raoul cred că era într-o stare de veghe perpetuă. Cum să mai dormi când emoția trezirii spre a pleca în pustietate îți urlă în timpane? Așa că, hop-hop, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mai fumăm câteva țigări, bem și cafea că, vorba aia, ce să și faci când aștepți Maestrul? Pe de altă parte unde era graba? Era puțin trecut de orele 04:00 AM iar soarele răsărea undeva la orele 07:00 AM, drumul nostru cu mașina spre lacul Bohinj dura undeva la 33 de minute, însă aveam să ajungem la fix, deoarece misterioasele sunt drumurile Sloveniei.

            În loc să luăm un mic dejun local plin de bunătăți ale locului căci nu e ca și cum în zonă n-ar fi o grămadă de ferme, chiar și o fabrică de brânzeturi, iar celebrul ementaler e ca și la el acasă, noi am fost duși la o locație relativ izolată, aproape punct turistic, în realitate peisaj pentru pasionați. Bun și așa, că doar organizatorul avea puncte de bifat în itinerar. Eu nu mă plâng deoarece vedeta din mine este mituită constant cu instantanee.

            Am trezit și Maestrul odată ajunși la locație, deoarece dânsul a avut plăcerea unui pui de somn pe bancheta din spate a autovehiculului cât timp noi am călătorit pe plaiuri slovene. Odată descălecați, încep pregătirile pentru instantanee. Care mai de care cocoțați pe te miri unde, pentru ca mai apoi să facă schimb de impresii. Aici cred că v-ați prins de personaje, Raoul și Maestrul.

            Am purces apoi la plimbare prin jurul lacului iar la un moment dat am ajuns și la pod iar mai apoi la biserică, unde Maestrul a avut o epifanie preț de vreo 5 minute. Eu cred că i s-a arătat ce îi era promis în Țara Ardealului odată cu întoarcerea din vacanța activă, unii putând chiar afirma că poate fi considerată gen săptămâna burlacului. Săracul Maestrul, câte a pătimit domnia sa.

            Nimic de zis, frumos la slovenii ăștia, nu că ar fi neapărat meritul lor că s-au trezit în așa paradis însă bravo cǎ îl mențin curat și primitor pentru turiști. Dar să revenim că ne mai așteaptă aventuri, doar nu credeați că se scapă așa ușor. Eu cu Raoul eram siguri, Maestrul credea că îi vom oferi clemență, Săptămâna Burlacului continuă.

Observațiile Maestrului: 1. Bravooo, Jason! Ai punctat extrem de fin faptul că am fost trași pe sfoară de Raoul în privința desfășurării vacanței atipice, deghizată sub numele de „vacanță activă”. 2. Te contrazic un pic: vocea lui Raoul nu era prea mieroasă la ora 3 și jumătate dimineața. Sau poate urechile mele erau prea sensibile??? 3. Pe buneee??? Ne-a făcut putori??? Simt că leșin! 4. Nu cred că era veghe permanentă, ci mai mult un soi de somnambulism. 5. Sunt surprins de câte informații ai despre bucătăria slovenă. 6. Asta cu faptul că ești mituibil e perfect adevărată, dar vezi că e ilegală. 7. Nu se spune „descălecare” ci „demașinare”, că nu ne-am dat jos de pe cal, ci am coborât din mașină. 8. Felicitări că ai folosit cuvântul „epifanie”. Sper că nu în sensul lui peiorativ. 9. Mda, asta cu Săptămâna Burlacului e bună, doar că trebuie specificat faptul că eram necăsătorit și nu holtei. Dar bun de căsătorit eram, după cum s-a dovedit ulterior!

13 octombrie. Din Austria la Bled

Am plecat de pe țărmul lui Lago del Predil și am ținut șoseaua. Noroc cu mine, că altfel Raoul o lua razna pe dealuri. Jason se liniștise și moțăia lejer pe locul din fața mea. Doar eu eram vigilent, nevoie mare! Raoul se ținea doar de covrig și asculta de îndrumările mele.

            Am mers noi zi de toamnă până-n seară când ne-o oprit poliția. Noi ne grăbeam să ajungem în Bled să bem câte o bere și să mâncăm niște cartofi prăjiți, salată sau cărneturi. Poliția o zis „Halt!”. Noi am stat locului nu pentru că am fi vrut, dar trebuia să plătim taxe la statul austriac. Bine, nu era poliție propriu-zisă, ci doar o vamă prin tunel.

            Norocul nostru a fost că lângă barieră era un fel de crâșmă. Ăștia doi ai mei și-or luat câte o cafea, respectiv un suc energizant. Eu am pus mâna pe o bere. Nici nu mai spun câți euro am dat de o sticluță de 0,33. Apoi Raoul s-o dus să plătească vama care nu era vamă, ci trecere prin tunel. Când o venit înapoi mi-o cerut 8 euro!!! Cââât!!! Deja calculam în cap, că-l mai am încă, la ce jucării pentru Mihnea să renunț. Mi-o dat cu virgulă. Le-am spus să mă bage în portbagaj, că o jucărie de 8 euro compensează lipsa mea de acasă. În cele din urmă am renunțat la jucărie și, cu inima franjuri, am dat banii solicitați extrem de vehement de Raoul. Simpaticul Jason zâmbea pe sub mustață uitându-se la mine.

            Asta a fost! Mihnea a rămas fără jucărie. Jason se bucura ca un titirez când o văzut că nu mai am bani de jucărie. Simpatic, simpatic, dar totul are o limită. Raoul îi ținea isonul. Năcăjit, m-am dus să caut o budă, să fac pipi pe glumele lor. Nu mi-o ieșit gluma, așa că tot ei ori or fost câștigători. Ghinion! În vamă era un ceas care nu arăta ora exactă. În loc de ora 11.00 era un „I”. În dreptul orei 12.00 erau doi de „II”. La ora 13.00, era tot un „I”. În rest erau numai abțibilduri lipite peste tot. Ăștia doi ai mei își beau cafeaua și energizantul, eu savuram berea… când,,, ce să vezi… văd denumirea crâșmei unde eram: „TABAK TRAFIK”… Leșinul este ceva soft!

            Am plecat din Austria și ne-am băgat prin munți, la propriu. Slovenia, Bledul și Mortăciunea din hostel ne așteptau. Tunelul a fost groaznic. Nu datorită infrastructurii, ci din cauza glumelor făcute de Raoul și de Jason. Deci, se luau de mine de parcă aș fi fost un fel de lider HAMAS! Mă uitam după gurile de evacuare din tunel, numai să scap de ei. Nu am avut șanse, că Raoul băga blană, numai ca să mă enerveze. Riscam să mor ca prostul sărind din mașinuța lui Raoul. Bine, nu mașinuță, ci ditamai BMW-ul!

            Când am ajuns la Bled ne-am dus direct la hostel și am cerut permisiunea să mergem în stațiune, să mâncăm și noi ceva. Am băgat vreo două beri, că mai mult nu-mi permiteam, și am plecat la pozat. Nu am poze, că eram stresat. Apoi m-am dus la somn. Raoul și Jason s-au dus la agățat gagici.

            Dimineața m-o trezit mult prea brusc. Bine, nu dimineața, ci Raoul…

13 octombrie. Din Austria la Bled , varianta lui Raoul

            Aș vrea să încep prin a spune că nu conduc atât de agresiv încât Maestrul a trebuit să se țină de șosea. Probabil a fost efectul berilor pe care le dădea pe gât ori de câte ori ne opream pe undeva și i se părea că fuge pământul de sub el, dar să revenim la cele întâmplate.

            Părăsim Lago di Predil în trombă. De ce în trombă întrebați? Din cauza fanelor care îl alergau pe Jason și din cauza Maestrului care ne tot troncănea la cap că lui îi e sete de o bere și noi, ființe nerecunoscătoare, îl privam de această măruntă bucurie.

            Cum deja era după-masă spre seară, Jason mai fumase o țigară în urletele Maestrului cum că îl asfixiază și nu mai apucă nunta și a adormit instant. Jason, că Maestrul și-a mutat atenția asupra mea și a început a-mi da sfaturi despre ce rute ar trebui să aleg, să ajungem mai repede la Bled să poată goli sticla aia de bere ce o ținea ascunsă sub pat.

            Cum am ales să conduc pe ruta stabilită de GPS și nu pe cea aleasă de Maestru, ne-am trezit prin Austria. Cum în Austria nici să te uiți pe geam nu poți fără să plătești, mă văd nevoit să opresc în prima benzinărie ca să iau o vignetă de autostradă. Nici nu apuc bine să încetinesc că aud TROONC și ușa din spate închizându-se. Arunc un ochi în oglinda din dreapta și îl văd pe Maestru ridicându-se de jos și luând-o la fugă de parcă ar fi furat ceva și copoii erau pe urma lui.

            Îi dau un ghiont lui Jason, care sigur visa ceva interesant, judecând după șireagul de bale de la colțul gurii.  

• Bă, trezește-te, că Maestrul s-a săturat de noi și a sărit din mașină!
  • Uite-l bă cum fuge! Ce i-ai făcut, că eu dormeam?
  • Nimic, mă, conduceam liniștit și am zis să opresc să iau vigneta.

            Toată uimirea asta a noastră a mai durat până a ieșit Maestrul victorios din magazinul benzinăriei cu două bebelușe în brațe.  Sufletul ne-a venit la loc. Nu de teama că ne abandonase Maestrul, ci de ce urma să ne facă Doamna Viitoare Soție a Maestrului dacă ne întorceam fără Dânsul acasă.

            Am luat vigneta și două cico pentru mine și vedetă, am băgat câte două țigări și, împreună cu Maestrul proaspăt hidratat, am pornit spre Bled. GPS-ul arăta încă 60 km când văd semne de încetinire, apoi o barieră.

• Iar ai greșit drumul! (m-a apostrofat Maestrul de pe bancheta din spate).
  • Dar Maestre…
  • Taci bă, că ți-o zis Maestrul să o iei la dreapta că pe acolo e drumul cel bun! (se băgă și Jason în discuție, simțind miros de sânge în aer)
  • Dar pe aici era drumul cel mai rapid…
  • No, acu să te văd ce faci (spuse Jason foarte neîncrezător în abilitățile mele de navigator)

            Toată treaba asta se desfășura în timp ce o tanti operator de la cabina de taxare a tunelului ne implora să plătim cei 8 euro necesari traversării tunelului și să o lăsăm să se uite liniștită la telenovela în rusă, pentru că știm cu toții că austriecii sunt prieteni cu rușii.

            La auzul taxei, Maestrul mai că face o criză de nervi.

• Cum să dau 2.50 euro? Iți dai seama că nu îi mai iau lui Mihnea ciocolățile mult promise?
  • Lasă Maestre, că plătim noi! (sări Jason să-l calmeze).
  • Adică cum? Eu nu-mi permit 2.50?
  • Pai ai zis….
  • Luați de aici, o să îi spun lui Mihnea că nu mi-au mai ajuns banii din cauza voastră.

            Spre bucuria taxatoarei, am plătit, am traversat tunelul și după încă vreo 15 minute am ajuns la Bled. Ăștia doi de erau cu mine abia au așteptat. Maestrul a dat fuga să ia berea de sub pat, decretând că el nu mai iese azi din cameră, iar Jason venindu-și în simțuri, că era doar ora 6, a venit cu propunerea să mergem să mâncăm ceva și apoi să cercetăm viața de noapte a Sloveniei.

            Zis și făcut. Am găsit un restaurant cochet, unde am mâncat caracatiță gratinată, eu, și o ceafă cu cartofi prăjiți, el, apoi ne-am pierdut preț de vreo trei ore încât abia am mai găsit drumul spre hostel.

            Dimineața nu era foarte departe și urmează încă o zi activă.         

Observațiile Maestrului: 1. Nu opreai atât de des cât îmi era mie de sete. 2. Ce voiai să fac? Ai văzut tu izvoare cu apă potabilă pe traseu? 3. NU am sărit din mașină și nu am picat pe jos!!! 4. Nu era nici o bere sub pat, că le-o fi băut Mortăciunea.

13 octombrie. Din Austria la Bled, varianta lui Jason

            Orele 20, limbă-n limbă. Am savurat o salată de carne, și zic salată pentru ca avea ceva frunze care au rămas nemișcate, și mă apuc voios de scris ca să-mi duc la bun sfârșit angajamentul de co-autor.

             Cum ziceam în capitolul precedent, surpriza de proporții se arată la orizont. Precizez că eram încă în Italia și cineva, nu dăm nume, mai precis Maestrul, abia aștepta să ajungem la Bled la cazare. Ce făcea acolo doar el poate să zică căci noi, cei doi frații în ale distracțiilor nocturne eram mai mereu plecați. Eu sincer îl bănuiesc pe Maestru de chat pe plaiuri ardelene cu ibovnica promisă.

            Dar să revenim. Înainte să văd micuța vamă am simțit așa un iz de aer de 8 euro. Nu mă înșelam căci așa, fără de vreun avertisment, a răsărit un ghișeu în dreptul nostru ce încasa taxa de vignetă. Acum ca să facem împărțeala la 3 câți eram noi călători ieșea exact 2 virgulă perioadă 6 însă am decis să simplificăm calculul și Raoul i-a cerut Maestrului 2,5 euro. No, și atunci a început scandalul. Când o auzit Maestrul suma nu i-a venit să creadă, că e mult, că el trebuie să ia dulciuri, chipurile pentru Mihnea, însă eu îl bănuiesc că a dus și alte cele să se înfrupte cu ibovnica. Suflet generos cum mă știe lumea, am zis că plătesc eu, însă mai rău am făcut căci Maestrul m-a luat la împins vagoane că el își permite și că dă vina pe noi pentru cele ce nu le va achiziționa. Ce să faci, n-ai ce să faci. M-am făcut mic și am tăcut din gură. Raoul a savurat momentul.

            Am trecut de ghișeu și am ajuns în vamă unde am zărit un birt. Iar cum nouă românilor ne plac birturile am zis să vedem cu ce ne pot surprinde austriecii. Maestrul a pus mâna pe o bere, eu mi-am luat o cafea și navigatorul nostru a simțit nevoia de un suc cu taurină. Ne-am așezat pe un scaun la ce părea să fie un fel de terasă improvizată, am aprins fiecare câte o țigară și în liniște ne-am savurat fiecare băuturile achiziționate. Maestrul bere, eu cafea și Raoul suc cu taurină, subliniez taurină. Maestrul își amintește denumirea locației ca fiind „Tabak Trafik” și l-au luat grijile, leșinul și palpitațiile la inimă. Ce uitase de fapt este că nu călătorea singur și că era înconjurat de personaje cu multă experiență în variate situații și conjuncturi. Noi nu ne speriem, noi provocăm spaimă.

            Urcați în mașină pornim spre Bled căci asta era destinația mult așteptată, mai mult de Maestru că avea el ceva de făcut în cameră, tot felul de consemnări, chat, nebunii într-un cuvânt, însă cine suntem noi învățăceii să comentăm. Drumul superb fără doar și poate, prin munți, serpentine, asfalt bun, ce să vrei mai mult? Ce nu știa Maestrul este că forța gravitațională se simte cel mai bine pe locurile din spate ale autovehiculului. Pentru domnia sa acest drum superb a fost plin de adrenalină cu tendințe de sprijin pe asfalt.

            Ajunși la cazare am lăsat în siguranță Maestrul la locul de odihnă și am zis că ar fi prielnic dacă am mai explora puțin stațiunea, să luăm pulsul. Să luăm urma vieții de noapte, să vedem ce e de gâdilat prin regiune, cu alte cuvinte să întindem plasa să vedem ce se poate agăța. Zis și făcut, căci nu e nevoie de târguială între mine și fratele meu de la altă mamă când e vorba de pescuit și explorat zone. După o tură prin frumosul Bled, am găsit un restaurant micuț și cochet ce ne-a ademenit cu mirosuri fine și ne-am așezat la masă. Am comandat ceva licori din hamei până ne-am hotărât asupra bucatelor ce urma să le savurăm. Până am reușit să comandăm de-ale gurii am băut cam două licori, asta deoarece era destul de greu să ne decidem. Îmbietoare erau și bucatele descrise în meniu cât si cele ce ne înconjurau din toate pozițiile. Greu, dar am reușit într-un final. Raoul și-a luat ceva caracatiță înăbușită, gratinată sau cum i-o zice, iar eu, după regula mănânci ceea ce ești, am zis să mă delectez cu o ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Așa pe clasic n-ai cum să dai greș.

            Presați de timp și bineînțeles de grija vârstnicului cu care împărțeam această aventură, am hotărât să ne pierdem vreo 3 ore în drum spre cazare. Dimineața era amenințător de aproape și neiertătoare, iar noi aveam o vacanță activă de dus la bun final.

Observațiile Maestrului: 1. Vorbeam cu ibovnica, dar să nu afle Violeta! Mai țineți gura!!! Raoul s-a exprimat mult mai frumos. 2. Normal că îmi amintesc de „Tabak Trafik”, că am făcut poze, nu ca voi, care erați cu gândul doar la „cico”-uri și la țigări. 3. Chestia referitoare la „personaje cu multă experiență” o trec cu vederea. 4. Știu ce este forța gravitațională și cum se manifestă ea. 5. Iar m-ai făcut bătrân??? Nasol!

13 octombrie. Prin Italia

Acum trebuie să recunosc: am fost foarte dezamăgit de comentariile lui Jason din capitolul anterior. Practic, m-a făcut mincinos! Că exagerez, că-s leneș, că-s bătrân etc. Dar știu că el e invidios că am nevastă tânără. Treacă de la mine. Plus că nu mi-o ascultat discursurile.

            Deci am pornit noi în jos pe drumul îngust pe care urcaserăm mai înainte și am ajuns lângă o benzinărie situată oarecum în proximitatea centrului renumitei localități Kobarid. Raoul era (sper) atent la drum, iar Jason nu mă asculta. Practic, vorbeam singur. La benzinărie, am băut câte o bere (unii) și un suc (altul), iar doi dintre ei au pipat niște țigări în timp ce eu îmi puneam la întrecere neuronii pe unde ajungem mai repede în Slovenia. La cazarea din Bled, mai precis.

            Traseul auto era simplu în opinia mea, după ce m-am uitat pe hartă. Un drum frumos, care mergea șerpuind prin munți și ne băga direct în Slovenia. Raoul, când o auzit, era să mă bage el undeva, dar nu mai încăpeam. Poate o fi zi zis în gândul lui, dar nu am de unde să știu, că nu-s mentalist. Dar și-a expus poziția clar: nu bagă el ditamai BMW-ul pe drumuri de țară, că nu-i tractor. La BMW se referea, nu la el. Mai ales că era una dintre orele mai târzii ale după-amiezii.

            Te poți certa cu șoferul? Nu are sens, că rămâi pe jos. Așa că am acceptat, neplăcut surprins că nu a fost de acord cu propunerea mea, să mergem pe un drum mai lejer. Inițial doar a părut lejer, până când vârfurile alpine ale Alpilor și-au făcut apariția stânga și în dreapta noastră. Conducea Raoul de zici că era David Coulthard pe circuitul de la Monaco. Leșinul meu era aproape. Am trecut prin localități precum Trnovo ob Soči sau Srpenica, am ocolit Zaga și, după ce trecut prin punctul numit Malo granični prijelaz Resia, ne-am trezit în Italia. Mare mi-a fost mirarea. Pentru cei care cunosc zona e o nimica toată. E ca și cum ai trece Hula Turdașului, între Orăștie și Spini.

            Spaima mi-a trecut repede, că am ajuns la un loc de popas incredibil. Bine, dacă nu țineau frânele BMW-ului treceam prin Italia ca prin brânză. Jason ațipise nițel, așa că s-o izbit cu fruntea de bord. Pe el nu-l deranjează curbele, doarme oricând și oriunde, mai ales la serviciu. Dar să revenim la locul de popas.

            Le-am explicat că am ajuns la Lago del Predil, unul splendid, amplasat între niște culmi ale Alpilor, la 10 kilometri de Tarvisio. De vis. Pentru mine și Raoul, că lui Jason nu i-a păsat. El nici măcar nu știa că suntem în Italia. Am făcut fotografii în timp ce Jason pipa. Fotografii de ălea artistice, cum numai Raoul știe să facă și eu îl copiez. După aproximativ 45 de minute, numai ce aud un tropăit în spatele meu. Era Jason, care bătea din picioare, că nu mai avea astâmpăr. Cred că i se gătase bateria la telefon și nu-și mai putea face selfiuri, iar Raoul nu-l mai filma. Era nervos.

            Am decis să plecăm, dar nu înainte de al mai enerva puțin pe Jason. Adică am stat până o pipat și Raoul o țigară. Pe lângă noi era puhoi de lume. Cel puțin zece persoane, care se uitau admirativ la Jason. Raoul pufăia mai mult pe nas, de nervi că pe el nu-l bagă nimeni în seamă. Am încercat să-l calmez făcându-i ochiade. El o interpretat altfel gesturile mele și m-o fugărit la mașină. Apoi am plecat și ne-am trezit în Austria. Ghinion!

13 octombrie. Prin Italia, varianta lui Raoul

            Lăsând la o parte răfuiala puerilă dintre Jason și Maestru, care vorba fie între noi, ține de prin 2018, zic să vorbim și despre lucruri mai serioase.

            Localitățile nu le mai rețin că aveam GPS pentru asta, unde mai pui că vocea suavă a Maestrului era omniprezentă în urechea mea dreaptă, dar dacă el zice că în Kobarid era benzinăria, așa o fi fost. Ajunși la benzinărie, eu m-am ocupat de procurarea celor necesare, gen motorină, iar restul echipei s-a năpustit pe un frigider, pe care l-au golit de bere. Ajuns la casă să plătesc, casierul se prea poate să fi făcut niște aluzii subtile cum că ce s-a întâmplat cu viața mea de am ajuns să mă înhait cu o șleahtă de bețivani dar am ales să ignor remarca și să zic mersi că nu îl recunoscuse pe Jason, altfel nu ne mai vedeam plecați de acolo.

            După ce vedetele au dat pe gât jumate de ladă de bere și eu un pahar cu suc, ne-am pornim din nou la drum, cu destinația Bled (înapoi la cazare). Cum deja ne-am obișnuit, cu teoria stăm bine, practica ne cam omoară, astfel că urmând indicațiile Maestrului, acompaniat de Jason, am reușit să ne abatem de la drumul pe care trebuia să fim și am ajuns pe ceva drum de țară.

            Aici am strigat: STOP! Nu puteam băga bunătate de mașină pe drumuri de pământ necunoscute. Pentru asta există turele organizate de Maestru, pe meleagurile natale. După ceva vociferări din partea Maestrului cum că niciodată nu facem ce zice el, ne-am întors pe calea cea dreaptă și, cât ai zice „Jason nu agață nici o turistă”, eram deja în Italia pe malul unui lac. Aici ar mai merita menționat că am condus responsabil, nu cum sugerează Maestrul.

            Lacul, pe numele lui Lago del Predil, nu era ceva wow, dar lumina apusului îl făcea să arate ca desprins dintr-un tablou. Maestrul alerga de colo-colo, eu găsisem un loc fain și așteptam să cadă lumina așa cum îmi doream ca să pot face o poză de mai de doamne ajută, iar Jason era disperat că rămăsese fără țigări și nici semnal nu avea ca să vadă ce oferă Italia în materie de băștinașe.

            Am întins coarda cât am putut ca să îl necăjim pe Jason dar ne-am cam plictisit și am hotărât că e cazul să spălăm putina și să îi dăm talpă către Bled. Malul lacului era pustiu, dar când am ajuns la mașină, plin de admiratori. Acum nu știu dacă BMW-ul îi atrăgea sau prezența lui Jason, dar cert e că nu reușeam să înaintăm prin mulțime.

            Bănuind totuși că mulțimea era acolo pentru Jason, Maestrul a început să îmi tragă cu ochiul. I-am tăiat-o scurt și i-am spus că la ușa la care bate nu va răspunde nimeni niciodată și ar face bine să se gândească că acasă îl așteaptă viitoarea soție. S-a liniștit. Cu greu l-am rupt pe Jason de mulțimea care îl aclama și după vreo 3-4 viraje, am intrat în Austria. Austria, care nu-i în Slovenia.

Observațiile Maestrului: 1. Faptul că am băut două-trei beri de căciulă, nu te obligă absolut deloc să ne faci „șleahtă de bețivani”. 2. Oricum, în Slovenia, țara fiind mai mică și lăzile de bere sunt mai mici. Doar paharele de suc sunt la doi litri. 3. Nu trebuia să ajungi pe nici un drum de țară. 4. Austria nu-i în Slovenia, dar Slovenia a făcut parte din Imperiul Habsburgic și din cel Austro-Ungar. Asta o spun, așa, pe scurt.

13 octombrie. Prin Italia, varianta lui Jason

            Mulțumesc pe această cale Maestrului care este un desăvârșit politician. Observ și mă amuz cum schimbă taberele, precum politicienii noștri. Când e bine e cu mine, când se manifestă puțină critică fuge în partidul de dreapta, adică la Raoul. Dar ce să faci, n-ai ce să faci, prescurtat ar fi CSF, NCSF.

             Să revenim însă la oile noastre, sau mai bine zis la politicienii noștri. Plecarea de la mausoleu era ațintită direct spre Bled, cazare. Noi aveam de explorat minunatul Bled, cu turistele aferente, iar Maestrul avea de scris impresiile zilei, tot felul de consemnări despre care noi, Raoul și eu, plebea cu alte cuvinte, nu trebuia să avem cunoștință. Ori asta, ori Maestrul stătea la discuții romantice, căci v-am mai relatat cum ca dânsul era promis prin zona Ardealului.

            Și atunci a început distracția. Navigatorul nostru experimentat, adică Maestrul, a aruncat un ochi pe hartă și a încropit repede un traseu. Dacă e să fiu întrebat, eu cred că a trasat o linie dreapta pe hartă între unde ne aflam și unde ținteam să ajungem, peste dealuri, izvoare, păduri si exact prin mijlocul habitatul natural al tuturor animalelor ce își duceau acolo traiul liniștit de zi cu zi. Zic unde ținteam, deoarece nu e chiar ușor cu asemenea navigatori, aici intră ambii doi, și da, chiar așa și vreau să scriu, ambii doi, Maestrul și Raoul. Cum nici un drum nu e ceea ce pare atunci când ești în tovărășia celor doi navigatori, aveți răbdare să vedeți ce urmează căci este epic. Ca să vă dau un scurt sinopsis, vizitezi locuri pitorești într-o țară și ajungi să te rătăcești în două țări.

            Să revenim însă. Navigatorul prim, adică Maestrul, și-a prezentat traseul către navigatorul secund, acesta fiind posesor de autovehicul BMW, de tipul BREAK numai bun și comod spre a fi folosit pe drum asfaltat. Navigatorul secund s-a uitat pe hartă și nu i-a venit să creadă ce traseu i se propune. Fiind la limita suportabilității acesta a exclamat:

             – Maestre, tu ai impresia că mergem cu tractorul?

            Exclamația a fost însă blândă deoarece sunt sigur ca Raoul voia să menționeze ceva despre un taf forestier. Nu cred ca trebuie explicat termenul taf mai ales că este urmat de termenul forestier. Sigur vă imaginați cum arată un drum forestier și cam de ce utilaj ai nevoie să străbați așa un drum. Maestrul și-o fi imaginat că n-ar strica o probă de trial, care apropo este o probă specială dedicată celor ce încă au mașinile întregi după un concurs de off-road.

            Fiind acum stabilit traseul de întoarcere către cazare, sau mai bine zis impus de către navigatorul secund, el proprietar al autovehiculului cu caracteristici de mers pe asfalt, ne-am mobilizat și și am pornit, adâncindu-ne de fapt pe drumuri necunoscute.

            Pâș, pâș, cu grijă, am ajuns la Lago del Predil, Italia. Unde? Așa este, dragi cititori, Italia. Vă întrebați oare de ce nu eram în Slovenia? Păi asta nu e tot. Dar să ne întoarcem totuși la noi, cei trei bravi compatrioți relativ rătăciți pe plaiuri străine. Ne aflam la o elevație de 969 metri lângă un lac natural de aproximativ 1 kilometru pătrat ca și dimensiune și la poalele masivului Kanin. Ce nu știam noi este ca acesta este un loc foarte popular printre turiștii dornici de drumeții. Nu îmi mai aduc aminte dacă Maestrul a precizat faptul că aici se află ruinele unui fort din primul război mondial.

            Contrar celor povestite de Maestru, eu am urmărit atent toată desfășurarea acțiunii deși nu am dat semne de interes. Baterie la telefon aveam, poze făceam, din când în când verificam poziția GPS pentru a fi sigur că nu ne îndepărtăm foarte tare, însă nu interveneam între navigatori, cu alte cuvinte ei nu știau că sunt verificați la fiecare pas. Știți, eu am încredere în fratele meu de la altă mamă și îl susțin fără ezitare, căci știu că până la urmă ajungem cu bine la destinația finală, însă o mică verificare nu strică niciodată.

            Am plecat din nou la drum însă de data aceasta cu gândul de a ajunge la cazare în Bled deoarece se apropia finalul zilei și noi eram aproape de „Cuca Măcăii”, de locul unde întoarce uliul cu frâna de mână sau cum ar zice unii, eram în cur la umbră.

            Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Regret și acum că nu le-am făcut o poză navigatorilor mei care, precum două mierle poliglote, maximum îmi place această comparație fără sens, după ce s-au sfătuit și au ales drumul de întoarcere, și-au întors chipurile luminate spre mine și au zis:

            – Paisanu, dacă îți dăm oricare dintre noi mintea noastră ți-o ia corpul razna!

            Bine, ei voiau să folosească termenul din dialectul napoletan, paesano, că doar ne aflam în Italia dar nu le-a ieșit, însă eu am înțeles aluzia. N-am zis nimic, m-am urcat în mașină și duși am fost. Surpriză de proporții, am intrat în Austria.         

Observațiile Maestrului: 1. Nu sunt politician. 2. Prin definiție „sinopsis” înseamnă rezumat, deci „scurt sinopsis” aduce a pleonasm. Cum adică să faci un rezumat la un rezumat? Mă rog, să trecem peste! 3. Tot pleonasm este și „taf forestier”, deoarece TAF este un acronim pentru Tractor Articulat Forestier. 4. De unde până unde le ai tu cu off-road-ul? 5. N-am precizat detalii istorice și documentare pentru că am băgat de seamă că nu sunteți atenți. 6. Deci tu ne spionai!

13 octombrie. Amiaza

Până în Italia însă, programul, stabilit aleatoriu de către Raoul, a fost altul. Lui nu i-a păsat de suferințele mele, iar lui Jason, nici atât, că bag de seamă acum, el dormea. Singurul vigilent din mașină am fost eu. Îi tot spuneam lui Raoul, șoferul, după cum bine se știe, ce să facă, pe unde să o ia. Norocul nostru a fost că vorbesc tare și îl trezeam și când îi șopteam: „Draeaptaaaa!!! Stângaaa!!! Ambreaiaajjjj și bagă întâia că zburăm în prăpastieee!!! Suntem într-un BMW, nu în Boeing 707!!!”…

            Jason purta pe vremea aia un tricou cu vârsta lui Iisus (pe care scria „Mi-au trebuit 33 de ani ca să arăt așa de bine”), sforăia liniștit pe „locul mortului”. Nu-i păsa că nu știa să învie. N-avea el treabă cu ce se întâmplă pe drum. Și nici măcar nu avea dopuri de urechi. Raoul își mai crăcăna ochii, din când în când, la dulcile mele vorbe, și trăgea de volan. Bine, i-am rătăcit de câteva ori, dar am ajuns cu bine, pe la amiază, la Nemilje. Noroc, tot cu mine, că am fost atent și nu am ajuns în Železniki. Că undeva am urlat la Raoul „făăă, băăă, stângaaa!!!”. Nu mai țin minte dacă o mers pe drum sau o tăiat curbele, că eu am leșinat.

            Când m-am trezit eram în mijlocul unui peisaj de o frumusețe rară. Copaci, ceață, soare printre crengi, frunze de toate culorile picate cam de-am proastelea pe drum, doi Învățăcei lângă mine. Ce mai! Perfect totul până când Raoul o pus o frână bruscă, dar lui Jason nu i-o păsat de ea. Sforăia liniștit în continuare. Am făcut câteva fotografii și am coborât cu mașina mai departe, spre Nemilje. Știți localitatea. Dacă nu vă mai aduceți aminte de la orele de geografie universală, vă spun eu. Nemilje era pe vremea aia, adică în 2018, o localitate cu 76 de locuitori. Între timp poate or mai fi murit unii. Plus că face parte din comuna Krajn. Cine nu știe lucrurile ăstea? Bănuiesc că doar ăia care nu citesc cărțile mele.

            De acolo a început aventura de la amiază. Că am ajuns la un loc de popas, foarte neîmbietor. Raoul o fost ferm și a zis, scurt, „HALT!”. Învățase cuvântul de la mine, dar nu vreau să mă bag în seamă. Drumul mai merea el înainte, dar șoferul nu a mai vrut. Așa că am lăsat mașina într-o parcare cam neamenajată, și, cică, am plătit vreo 5 euro pe oră, apoi am luat-o la pas. Deși mai erau locuri de parcare după nu mai știu câți kilometri.

            Conform calculelor total nematematice făcute de Raoul, noi trebuia să ajungem la o cascadă. Dar am ajuns prima dată la niște buncăre zidite nemțește de sloveni (cred, că Raoul nu avea informațiile la el), în timp ce se luptau cu nemții în al Doilea Război Mondial. Am urcat niște pante de-mi venea rău. Ăștia doi râdeau de mine. Io le-am spus să tacă, dar ei chicoteau de numa.

            Atunci le-am explicat istoria zonei unde erau. Băăă, era o tăcere în jur ca-n capul lui Jason. Raoul părea mai aproape. Eu eram centrul. Dar tot Jason a reacționat!. Zice: „Unde bem o bere???”… Toate informațiile mele, din capul meu, au fost transferate la Jason. Care a tăcut, precoce fiind. Am plecat spre Slap Kozjak.

            Slap Kozjak e o senzație ca atunci când ți se rup șlapii și știi sigur că ai ciorapii cârpiți. Dar n-am avut eu timp să le explic ceea ce nu citise Raoul. Vorbim de șlapi data viitore.

13 octombrie. Amiaza, varianta lui Raoul

            Odată ce inima Maestrului și-a revenit din șocul abandonului prematur, acesta și-a ocupat locul de onoare pe bancheta din spate a deja celebrului BMW și, cu arătătorul cotrobăind prin ochiul meu, mi-a indicat direcția în care să o luăm. Eu știam deja asta dar l-am lăsat să simtă și el că a contribuit cu ceva.

            Acum, cu un ochi umflat de la degetul lui, se prea poate să fi citit indicațiile GPS-ului mai într-o rână și, la un moment dat, din nou, în loc de stânga, am făcut dreapta. În mod normal asta nu ar fi fost o problemă, doar că de data asta, mica mea greșeală ne-a băgat pe un drum cu sens unic.

            Proaspăt trezit din amorțeală, Jason a început să mă apostrofeze și să pună la îndoială calitățile mele de șofer prin excelență. Maestrul, simțind miros de sânge în apă, a decis subit să contribuie și el la mica noastră gâlceavă.

            – Da, bă Jason, io i-am zis că la intersecția trecută să facă stânga dar el m-o amenințat că mă lasă în pădure, a sporovăit el.

            – Așa faci, mă? Vrei să privezi țara noastră de un asemenea geniu??? Om fără suflet!

            Eu tăceam și conduceam, făcându-mi scenarii care se poate, sau nu, să aibă incluse crima perfectă. În fine, la un moment dat, văzând că își răcesc gura de pomană, au amuțit. Pacea a fost restabilită în interiorul mașinii și totul era în echilibru în univers… Asta până când Maestrul, probabil trezit dintr-un vis umed, care includea șezlonguri și bere, a urlat în urechea lui Jason:

            – Ui, bă Jason, ce ceață e aici de nu te mai recunoaște nimeni drept vedetă!

            Am oprit repede pe marginea drumului și am pus de o ședință foto ad-hoc. Am pozat dealurile învălurite de ceață, lumina filtrată de crengile copacilor și pe Jason. 10 tigări mai târziu, am fost din nou în mișcare spre cascada Slap Kozjak. Am mers preț de ceva zeci de minute până am început să zăresc cu ochiul faultat de Maestru o mică parcare. Frână și toată lumea jos.

            Acum, probabil somitățile care mă însoțeau or fi crezut că drumul ne poartă până la cascadă și acolo doar lasă geamul jos, fac poze din confortul mașinii și gata. Le-am readus aminte că eram într-o vacanță activă și să lase lamentările pentru cineva căruia îi și pasă, și m-am autopropus conducător de coloană.

            O taxă de 5 euro mai târziu și am fost înconjurați de un peisaj care-ți tăia respirația. Oriunde te uitai erai înconjurat de subiecte fotogenice și o liniște mormântală de jur împrejur. Partea cu liniștea nu a ținut mult, pentru că Maestrul s-a gândit să ne țină o lecție de istorie ad-hoc, că văzuse el ceva buncăre din al doilea război mondial. El vorbea, noi ne făceam că ascultăm, susurul cascadei era tot mai aproape și lui Jason i s-a făcut sete de două beri.

            Acum, ca orice lucru frumos, cascada asta nu se lasă cucerită cu lecții de istorie, mai trebuie să și treci diverse provocări. Una dintre ele le-a dat de furcă celorlalți doi. Fiind obișnuiți să urce doar până la etajul 3, nu încetau a se mai plânge că ba e rău drumul, ba că îi dor picioarele, ba că e mult de urcat. Plângeți-vă cuiva căruia îi pasă!

            Zidul plângerii a continuat ceva vreme, până când ochiul meu ager a zărit o cascadă. Extaz de jur împrejur. Asta până am căutat o poză cu cascada și am văzut că asta unde eram noi semăna, dar nu prea răsare. Maestrul cu Jason fac front comun încercând să-l prostească pe prost doar-doar or scăpa de și mai mult mers pe jos. Nu au reușit.

            Văzând că ăștia doi parcă ar vrea să facă cale întoarsă, am luat-o înainte, știind că mă vor urma, cheile mașinii fiind la mine. Și ce s-au mai bucurat că m-au urmat. Cel puțin ăia cu ciorapii necârpiți.

Observațiile Maestrului: 1. Eu nu am vrut să-ți bag degetul în ochi, am vrut să dau nițel cu pumnul, dar m-am abținut. 2. Nu am pozat dealuri acolo, ci doar copaci. 3. Eu nu m-am văitat atât de mult ca Jason. 4. Iar ai fost prea poetic, dar no, treacă de la mine.

13 octombrie. Amiaza, varianta lui Jason

                Acu ce să zic, cum călătorului îi stă bine cu drumul și Maestrul era tare bucuros că nu l-am lăsat amanet la biserică, am plecat și noi la drum spre următorul obiectiv. Nu-i pot pronunța denumirea sau măcar să-mi amintesc exact locația. Cel puțin nu ca denumire, deși am tot încercat. Sincer, ce conta cel mai mult era aventura și, sincer, fiind trezit la propriu cu noaptea-n cap și cărat pe coclauri, nici nu prea procesam multiplele informații ce le auzeam constant în jurul meu de la Maestru. Eu tind să cred că domnia sa astfel își exterioriza lipsa de odihnă.

            Cine ne vedea pe drum sigur avea impresia că pe locul din spate este ceva demnitar. Acest lucru însă nu este departe de adevăr. Câteodată îi și deschideam ușa ba la urcare, ba la coborâre. Mulțimea ce asista la aceste scene era aproape să aplaude. Când zic mulțimea mă refer la cei 3-4 săteni rătăciți cu animale la păscut. Cine să și fie pe drum la așa ore?

            Urcați în mașină am pornit spre locație așa ca de obicei, ușor și alene, cu viteza legală. Împărțirea locurilor în autovehicul era clară de când am plecat din România și nu avea să se schimbe. Pesemne Maestrul dăduse șpagă să-și asigure locul pe bancheta din spate, unde confortul era sporit. Ce nu știa Maestrul este ca acolo se simte cel mai bine forța gravitațională și cum Raoul e conștient de acest fapt, Maestrul avea tot timpul senzații tari la orice drum și, mai ales, la orice oră, căci, deh, vacanță activă.

            Stânga, dreapta, accelerare, frână, ideal pentru testarea limitelor piloților de avioane de vânătoare. Maestrul a devenit cred expert pe parcurs în a-și ține în frâu refluxul gastroesofagian.

            Ajunși totuși la locație adevărul e că peisajul ne-a cucerit. A știut Raoul când a făcut itinerariul cum să aleagă locațiile. Acum fie vorba între noi, aceste locații erau de mult pe agenda lui și s-a nimerit să le viziteze cu noi sau ne-am nimerit noi să avem onoarea să le vizităm cu el. Ați prins aici jocul de cuvinte?

            Abia acum încep eu să-mi dau seama de completarea vizuală a peisajului deoarece Maestrul a început să ne ofere pe cale orală din vastele sale cunoștințe istorice dar și geografice. Cum să zic, o adevărată delectare atât vizuală, cât și mentală. Detaliile demografice cât și istorice au completat vizita acestui loc.

            Dacă ați fost atenți la cele scrise de mine mai sus, vă dați seama cât de atent a fost mârlanul din mine la toate detaliile, de altfel interesante dacă stau bine să reflectez acum. Nu degeaba a zis Maestrul ca era o tăcere în jur precum era în capul meu. Zona pe cât de mirifică, pe atât de lipsită de semnal la telefon, nu tu internet, nu tu „rețea”, nimic. Și atunci s-a revărsat inteligența din mine și a ieșit sub forma unor cuvinte bine alese: „Unde bem o bere?”. Nu că aș fi eu ceva consumator, dar am zis să adaug o pată de culoare monologului inteligent și plin de învățături ce ne înconjura. Vă dați seama că a fost ca și cum aș fi dat cu nuca-n perete sau ca și cum aș fi dat cu mucii-n ventilator. Miștourile au curs, că era rândul meu să le primesc, dar ce urmează e de-a dreptul epic.

            Drumul de întoarcere avea să fie plin de surprize și aventuri, dar despre asta vorbim în cele ce vor urma.

Observațiile Maestrului: 1. La biserică nu se lasă amanet, ci se pune ceva în Cutia Milei. De la o casă de amanet mai poți recupera ceva, din Cutia Milei ba. 2. Ai dreptate în legătură cu lipsa de odihnă. 3. Ooooo!!! Am ajuns de la Maestru la demnitar? Adică Excelență, că așa li se spune ăstora. Felicitări pentru inventivitate, dar să rămânem la Maestru. 4. Eram sigur că nu o să rețineți nimic din ceea ce vă povesteam, dar bine măcar că nu ai zis că am turuit ca o moară stricată!

13 octombrie. Buimăceala de dimineață

Vineri seara ne-am pus la somn sâmbătă dimineața. Adică pe data de 13 octombrie. Să tot fi fost ora 01.30. Învățăceii tot chicoteau în paturile lor. Cred că mă bârfeau, dar nu îi auzeam cum trebuie că eram atent dacă Mortăciunea din patul de deasupra mea mai respiră. În cele din urmă o scos un fel de zgomot ca și cum ar fi fost un oftat al anusului său. M-am liniștit instantaneu și efectul de cloroform și-a făcut efectul. Am adormit…

            Parcă în secunda următoare Raoul mă zgâlțâia ușor ca un uragan, în timp ce Învățăcelul Jason stătea și se holba la mine pe întuneric. Se întreba, cred, cum pot dormi la o oră atât de înaintată: 03.10. Știu sigur ora, că m-am uitat la ceas în timp ce dădeam cu fruntea de patul Mortăciunii, situat deasupra mea. Jason nu părea în formă deoarece nu dormise deloc, că îi tot povestise lui Raoul despre o Rețea de agățat gagici. Raoul nu l-a ascultat, că știa de Tinder de mult timp, așa că el dormise bine.

            Mi-au transmis mai mult prin semne că trebuie să mă duc la budă și că ei mă așteaptă afară, lângă mașină. M-am încălțat. Prima dată, invers: am băgat stângul în dreptul și am încercat cu dreptul în stângul. Apoi am reușit. Bocancii au cedat. Am mers spre baie, dar am ajuns în bucătărie. Mă uitam la frigider și mă gândeam unde fac pișu. Învățăceii tremurau de frig în fața hostelului. M-am așezat pe un scaun să cuget. Mi-am băgat picioarele în bocancii corespunzători. Am realizat că sunt în bucătărie și, ca un fulger, am găsit toaleta. N-am mai apucat să mânc.

            Ajuns afară, ăștia doi ai mei se uitau la stele. Jason pipa normal. Adică era la a treisprezecea țigară pe ziua de 13 octombrie. Raoul tocmai se reapucase de fumat a șaptea oară în trei zile. Eu m-am așezat pe bancă, cugetând liniștit. Practic, moțăiam. Că n-or vrut să-mi deschidă portiera de la BMW. O bancă din spatele hostelului părea părăsită și înfrigurată, așa că mi-am pus fundul pe ea. Nu prea mult, că Raoul iar m-o deșteptat și mi-o ordonat să trec în mașină.

            Nu se face așa ceva cu un Maestru!!! Dar treacă de la mine.

            Am plecat din Bled spre biserica cu hramul Sfinții Primus și Felician. Bine zis am plecat. Că Raoul era și el buimac și se lua după indicațiile lui Jason, așa că am ajuns pe un drum interzis. Adică cu sens unic. Raoul l-o blestemat elegant pe Jason pentru furnizarea de informații false. Io moțăiam liniștit pe bancheta din spate, așa că nu i-am băgat în seamă. Dar când erau pe punctul să se ieie la bătaie, am intervenit ferm. Le-am spus răstit: „Eu vreau să dorm. Vorbiți despre Schopenhauer!”…

            Noaptea era în crucea dimineții când am ajuns deasupra bisericii din Jamnik. O găsit Raoul o crăpătură pe marginea drumului și m-o zguduit, ca să mă dau jos din mașina lui. M-am dat, că ce era să fac? Afară era noapte. M-am apucat să fac poze invers, că întunericul era la fel. Or ieșit niște portrete de neuitat. La copaci. Apoi m-am întors la 180 de grade și am văzut biserica. Superbă. Pe un deal.

            Jason o zis că nu vrea să mânce alune. Noi am insistat și am plecat pe drumul nostru. Așa că Jason s-o târât după noi. După ce am fotografiat niște capre care pășteau pe lângă biserică, m-am dus mai jos să fac poze la biserică. Când m-am întors am intrat în panică. Ai mei nu mai erau! De fapt erau, dar stăteau la umbră sub un nuc. I-am muștruluit, dar nu m-au băgat în seamă. Ne-am urcat în mașina lui Raoul și am început să mergem spre Bled, Slovenia.

            Dar am ajuns în Italia!

13 octombrie. Buimăceala de dimineață, varianta lui Raoul

            Încet, încet, Maestrul a aflat pe propria piele ce înseamnă vacanță activă. Probabil începea să aibă niscaiva regrete că a insistat să vină cu noi în această aventură dar era prea departe de casă ca să mai poată face ceva.

            După o zi plină de activități care de care mai active (pedalat, 150 m sprint spre tufișuri, aruncat chinezi peste balustradă, etc.) a venit timpul să ne odihnim pentru a avea forțe proaspete în ziua următoare.

            Maestrul și-a luat locul în patul de sub Mortăciune, probabil sperând la un somn lung și odihnitor, iar eu și Jason, în partea opusă a camerei. Planurile unui somn odihnitor s-au dus pe apa sâmbetei de îndată ce Jason pune mâna pe telefon și se apucă de chicotit.

• Ce-ai bă de vorbești singur?
• Deschide Rețeaua și setează o rază de 2 kilometri (îmi spune Jason, vizibil încântat de ce vedea pe ecranul telefonului).
•  Tu ai chef de agățat la ora asta?
• Uită-te și taci! (îmi răspunde scurt)

            Cum curiozitatea mă rodea, am pus mâna pe telefon, am deschis Rețeaua, am setat raza de 2 kilometri și, împreună cu Jason, ne-am minunat de frumoasele siluete feminine din toate colturile lumii care erau în raza noastră.

• Despre ce Rețea tot vorbiți voi acolo? (se răstește vizibil morocănos Maestrul).
  • E o aplicație de dating, i-a explicat Jason.
  • Păi și la ora asta vouă vă arde de femei?
  • Păi ce ai vrea să facem?
  • Să dormiți!
  • E abia ora 1, e încă devreme.

            Maestrul pufăia de nervi, noi chițăiam de încântare, timpul trecea și ora trezirii nu era departe.

            Într-un final, după ce am epuizat toate poveștile și am trecut în revistă toate femeile de pe o raza de doi kilometri, am închis și noi ochii, spre fericirea Maestrului care deja își freca palmele la gândul că va dormi minimum 12 ore.

            Visul frumos al Maestrului s-a transformat în coșmar când, la ora trei dimineața, după doar o oră și un pic de somn, ne-am apucăm să cântăm prin cameră Marșul lui Iancu. Eu radiam de încântare la gândul zilei ce se deschidea în fața noastră, Jason, vizibil adormit, făcea și el ce putea, iar Maestrul, stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, probabil dorindu-și ca cineva să îi curme suferința.

            Decretez că, în maximum 20 de minute, toată lumea trebuie să fie la mașină, că aveam de mers vreo oră jumate până la biserica cu hramul Sfinții Primus și Felician, și că nu ne permitem să ratăm răsăritul.

            Eu cu Jason am ieșit afară să fumăm niște țigări, lăsându-l pe Maestru să se dezmeticească și să se echipeze de scandal.

            După vreo 20 de minute în care am admirat cu Jason cerul Sloveniei și ne-au clănțănit dinții-n gură, ușa hostelului s-a deschis și a ieșit El, Maestrul… Încălțat cu stângu-n dreptul și dreptu-n stângul, bluza luată cu fața-n spate, cu urme de pastă de dinți pe ceafă și cu ochii umflați de somn, mormăind ceva indescifrabil. La cum se uita la noi, probabil ne înjura pentru trezirea atât de matinală, dar nouă nici că nu ne pasa, mai și punând sare pe rană când Jason,, într-o pasă de inconștiență rară, îi strigă Maesreului:

• Hai, Maestre, odată, că am o programare în aprilie 2020 și nu vreau să întârzii!

            Norocul lui Jason a fost că Maestrul era mai mult mort decât viu și nu a reacționat, ci a deschis ușa din spate a mașinii și s-a trântit pe bancheta din spate.

            Am lăsat Bledul în urmă și, urmând indicațiile GPS-ului, ne-am avântat pe drumuri înguste de munte, în inima Sloveniei. Totul mergea ca uns. Afară ceața își făcea apariția, drumul se unduia prin păduri și sătuce slovene, Maestrul sforăia. La un moment dat, Jason își aduce aminte că, stând pe locul din dreapta, are și el niște atribuții, așa că, își asumă rolul de navigator făcându-mă să virez dreapta în loc de stânga trimițându-ne fix în direcția opusă de unde trebuia să ajungem noi.

            Acum, probabil ocările pe care ni le aduceam unul altuia au fost prea mult pentru auzul fin al Maestrului, care trezit brusc din somn, cu o privire pierdută, a întrebat unde suntem. Rapid, ne-am uitat pe GPS și am văzut că deși Jason reușise să deturneze ruta, mai aveam vreo 15 minute până la destinație, adică fix cât timp mai era până la răsărit. 

            În zare se vedea biserica străjuită de Alpi, soarele străpungea linia orizontului, până și Maestrul devenise foarte activ, decizându-se cu greu ce aparat și ce obiectiv să ia cu el, să surprindă peisajul de basm din fața noastră.

            Am găsit un locșor pe marginea drumului, am lăsat mașina pe avarii (așa am văzut că se face când ai BMW și oprești unde te taie capul) și am țâșnit spre locul de belvedere ca să surprindem răsăritul. Facem ce facem poze și la un moment dat, profitând că am o vedetă de talia lui Jason cu mine, am pornit pe drumul de pe coama dealului spre biserică, ca să filmăm una-alta, nebăgând de seama că Maestrul, absorbit de frunzele colorate și mioarele din depărtare, nu observase dispariția noastră subită.

            Am găsit un nuc și ne-am proptit sub el să admirăm peisajul și să mai schimbăm două vorbe. Jason a scos un termos cu ceva aburind pe care mi-i l-a înmânat,  a tras și el o dușcă din ceva sticluță metalică, cică pentru energie. Bine boss!

            15 tigări mai târziu, vedem o siluetă care alerga gâfâind către noi. El urla la noi, noi urlam la el, ne înțelegeam de minune. Când ajunge lângă noi, dă să se așeze să î-și tragă sufletul după sperietura pe care tocmai o trăsese la gândul că îl abandonasem pe tărâmuri străine. Dar cum ziua nu începuse tocmai bine pentru Maestru, nici planul de a se odihni nu ia ieșit.

• Hai Maestre că stăm de o oră după tine, suntem în întârziere și trebuie să plecăm! i-am transmis în timp ce deja pornisem spre mașină.

            Maestrul mai că a leșinat dar a făcut un efort și a încercat să se țină după noi.

            Ne-am îmbarcat și am pornit spre următorul punct de pe listă, oprindu-ne când și când să mai facem o poză la un deal, unui copac, lui Jason și ceții care se prăvălea peste dealuri.

            Mașina mergea, Maestrul ronțăia alune, Jason fuma, iar peisajul se derula de jur împrejurul nostru ca într-un documentar de la National Geographic.

Observațiile Maestrului: 1. Nu am insistat să vin, voi m-ați convins!!! 2. Iar ai scris impertinent de mult! 3. Puteam veni cu TIR-urile, sau pe jos, că am făcut asta. 4. Pe chinezi nu i-am aruncat eu peste balustrăzi; or picat singuri; eu numai alegarm pe lângă ei. 5. Felicitări!!! Ai ținut minte hramul. 6. Nu or fost 20 de minute, ci doar două, că eu, spre deosebire de voi, am făcut armata. 7. Am impresia că ești îndrăgostit, că scrii prea romantic. 8. Nu am gâfâit, așa respir eu.

13 octombrie. Buimăceala de dimineață, varianta lui Jason

            Odată ce ne-am pus fiecare în patul aferent, pentru a ne odihni după agitația zilei ce tocmai apunea și bineînțeles mânați de îndemnul organizatorului, omul cu itinerarul, Raoul, căci despre el vorbim aici, somnul a venit greu. Eu sincer mă simțeam ca în tabără, însă cu altă experiență de viață, de data asta major, sau cu alte cuvinte puteam face cam orice mă tăia capul. Acum eu nu gustasem, dar ce zic eu căci nici Maestrul nu gustase, din ceea ce înseamnă vacanța activă. Așa că neconștientizând că urma o trezire brutală, am început o discuție cu fratele meu despre o anumită aplicație ce o experimentam amândoi. Ceea ce nu știam noi era că Maestrul stătea cu urechea pâlnie la discuția noastră. Pesemne că n-a înțeles prea multe din ce vorbeam noi, căci vor urma diverse povestiri în care veți citi despre așa numita Rețea, denumită și Rețeaua. Ce să mai zic, a fost un adevărat scenariu de film de acțiune.

            Până la urmă am adormit scurt, cred că vreo două, trei ore. Sună alarmele, adică a lui Raoul și a mea. Maestrul era pe bogăție, supușii loiali au avut grijă să îi dea trezirea. Drept urmare, aici a fost ca și în melodia formației vocal-instrumentale Paraziții, „Băi, alo, băiatu’”, însă n-aveai cu cine, căci somnul de frumusețe nu era complet înfăptuit. I-am mai acordăm un răgaz până ne pregătim noi. Am luat repede blugi, ciorapi, un tricou și o bluză și am fugit la toaleta comună pentru a mă pregăti. Precum unui Antonov, i-am făcut semne discrete Maestrului, pentru a ne face înțeleși cum că noi suntem gata de drum și îi așteptăm prezența afară, lângă mașină.

            Afară, sub cerul negru înstelat, era mișto tare. Nici picior de viețuitoare prin preajmă, semn că ceasul arăta o oră indecentă tare. Aburi ne ieșeau din gură, însă nu de la fumul de țigară ci de la răcoarea dimineții de octombrie. Am pornit mașina să se încălzească, căci nu poți aștepta ditamai Maestrul cu un habitaclu rece și neprietenos. Până una alta, ne-am aprins câte o țigară și am contemplat cerul înstelat. Eu sunt aproape sigur că am văzut o stea căzătoare și mi-am pus repede o dorință, aceea de a rezista eroic acestei vacanțe crunte, strict din punct de vedere lipsă somn.

            Într-un final iese și Maestrul Yoda, aaa, pardon, iertare, Maestrul.

            Privirea pierdută de pe fața domniei sale atesta clar lipsa cruntă de odihnă. Dând însă cu privirea peste cei doi Învățăcei cu care a pornit inconștient în aventură, parcă i se luminează privirea. Ce-i drept pentru scurt timp, probabil pentru că și-a adus aminte că noi doi cauzasem această trezire bruscă. Văzându-ne că fumăm a îngăimat ceva ce doar dânsul a înțeles și s-a așezat pe o bancă lângă mașină, probabil moțăind însă n-a fost lăsat prea mult să facă acest lucru, deoarece călătorului îi stă bine cu drumul și noi aveam de prins primul răsărit al acestei vacanțe active. Organizatorul, adică Raoul, i-a spulberat Maestrului momentul de moțăială, invitându-l politicos să își mute fizicul pe bancheta spate a autovehiculului ce ne adusese în aceste locuri îndepărtate.

            Am plecat, în sfârșit, spre nu știu ce coline, să vedem răsăritul la o biserică undeva în mijlocul singurătății. Toate bune și frumoase, am greșit puțin drumul, organizatorul s-a panicat că pierdem răsăritul, bla, bla, bla. Ne-am repus pe traseu și, bineînțeles, că am ajuns la obiectiv cu timp berechet până când Sorinel, zis și Soarele, avea să își reverse razele peste acel loc.

            Cum a parcat Raoul mașina, parcă a înviat Maestrul. Deja își făcea planuri că ia cu el doar aparatul foto cu un singur obiectiv, ba că ia și rucsacul, ba că nu-l ia că îl cară degeaba. Wow!!! Mă așteptăm la asemenea trăiri de la fratele meu fotograful, nicidecum de la Maestru, dar acum fiecare poiană cu păsărelele sale. Cum mă uitam eu așa stânga-dreapta, îmi dau seama că suntem cumva în mijlocul pustietății. Cum ar veni, în mijlocul pustietății nimeni nu te poate auzi țipând. Ideal locul ce să zic, hai cu răsăritul ăla.

            Maestrul a început cu poze la natură, frunzele ce e drept erau colorate interesant în culorile toamnei. Mai apoi s-a apucat de pozat clădirea bisericii și uite așa nu-l mai vedeai sătul de poze. Mă gândesc că poate voia să-l concureze pe Raoul. Cine știe? Ideea e că eu cu Raoul ne-am așezat la umbră de nuc, mai o țigară, mai o gură de cafea și dă-i cu povești. La un moment dat apare ca de nicăieri un personaj disperat, probabil căuta pe cineva în pustietate, căci era așa, cum să zic, mai avea puțin și plângea.

            Oprindu-și privirea asupra noastră, am auzit un chiuit de bucurie. Era Maestrul, pesemne ne pierduse. Bucuria s-a transformat rapid într-o grămadă de cuvinte care mai de care pe alte tonuri vocale. Sincer eu cred că ne certa, însă n-am cum să nu fiu sincer, drept urmare vă recunosc faptul că nu l-am prea băgat în seamă. Acum că ne-am regăsit, deși noi știam tot timpul unde e Maestrul, că doar nu era să îl abandonăm în pustietate, vorba englezului „Keep an eye on the elderly”, din nou călătorului ia stat bine cu drumul așa că am pornit, teoretic, înapoi spre Bled. De ce zic teoretic, ooo…, dar vai ce aventură ne așteapta. Noi nu greșim drumurile, noi vizităm. Mai ales că Maestrul este un bine cunoscut expert în ale descoperirilor de drumuri noi, locații inedite, etc.

Observațiile Maestrului: 1. Mi-a plăcut aia cu „sub cerul negru înstelat”. 2. Atenție mare!!! Și eu sunt Artist Fotograf, nu doar Raoul. Cel puțin așa sunt trecut în catastifele Asociației Artiștilor Fotografi din România, dar tu nu ai habar ce este aia, că nu pe tine te-o primit Raoul în asociație. 3. Primești multe puncte pentru laudele de la sfârșit! 4. Scad niște puncte, că iar ai scris mai mult decât mine!!!

Masa de după masă și plimbări în jurul lacului

De ajuns, am ajuns într-o boltă din Bled. Dar cam repede pentru banii dați pe închirierea bicicletelor și cam târziu pentru o plimbare all-inclusive în jurul lacului. Plus că eram flămânzi și aici nu fac referire la mine.

            Lumea (adică Raoul și Jason) a decis să mergem să rezemăm țoaclele de un gard și să ne ghiftuim. În imaginația lor, timpul părea generos de dilatabil. Iar prețurile… ca-n piață la Orăștie (municipiu din județul Hunedoara), la mici cu muștar. Contrar așteptărilor lor, n-a fost așa. Adică, timpul nu s-a dilatat.

            Bodega de tip crâșmă, de fițe, era cu terasă fără vedere la celebrul Lac Bled. Ăștia ai mei se credeau lorzi englezi veniți la degustat vinuri italiene în stil franțuzesc prin Slovenia. Mâncarea trebuia să fie ceva subțirică… așa… doar ca să poți degusta vinul. Eu mi-am comandat o bere la halbă, cică Laško, care nu era în meniul oficial, dar o aveau pe stoc. Jason un vin alb. Raoul, de ciudă, a zis vin roșu. Se și înroșise la față…

            Apoi am trecut la mâncare. Vorba vine. Că am început să citim meniuri în slovenă. Fiecare după priceperea și capacitatea burții lui. Jason habar nu mai am ce a citit. Cred că Frații Karamazov în slovenă. Dar a comandat muuuultăăăă mâncare. Raoul, la fel, doar că nu recunoștea ingredientele. Păreau un fel de sarmale, cu un sos dubios la culoare, carne multă și tot felul de suplimente. Eu am citit exact ce scrie în meniu. Am trecut peste textul în slovenă și am ajuns la paginile în engleză. Obișnuit cu bucătarii și ospătarii din România, am zis să comand o porție dublă de cartofi, că oricum nu sunt vegetarian să mânc multă salată. Dar am comandat și o salată, să fie pentru burta mea. Mai mult decât asta m-au speriat prețurile. Nu vorbesc de Jason și Raoul. La mine o porție de cartofi prăjiți era 3 euro, iar salata 4. Ei aveau ceva mâncare care trecea de 23 de euro platoul…

            Apoi m-am gândit că oricum merg în cameră și mă mai ghiftuiesc cu biscuiți. Așa că n-am mai comandat două porții de cartofi pai, ci doar una. Și bine am făcut, că porția era un bol cât un lighean de spălat vase, plin cu cartofi pai pentru opt persoane. Salata era înghesuită într-un văling (cine știe ce e ăla), care ar fi făcut trei vaci să dea 20 de litri de lapte pe zi. Am înlemnit!!! Timp de mult timp am privit la ceea ce trebuie să mânc. Am ciugulit cam 31,31 la sută din cantitatea cartofilor. Și 13,13 la sută din salata aia infernală de varză, castraveți, rucola (adică un fel de păpădie), morcovi rași, ceapă. porumb fiert, usturoi, fasole roșie fiartă, varză roșie, buruieni neidentificabile pentru mine…

            …Toți am lăsat mâncare în blide. Salata mea a fost pe primul loc la genul „necomestibil” sau „prea mult”. După destrăbălarea asta gastronomică, ne-am dat cu bicicletele printre pietoni, inclusiv prin locuri destinate doar pensionarilor. Nu înțelegeam de ce ne privesc cu ură. Doar îi claxonam să se ferească din calea noastră, că mai serviserăm și cel puțin o bere. Până la urmă am realizat că mergem pe contrasens.

            N-am mai dat ocol Lacului Bled. După ce era să călcăm trei babe, patru moși și cinci câini… ne-am prins că mergeam cam ilegal. Am dus bicicletele le nenea de la care le închiriaserăm de dimineață și apoi am mers să pozăm lacul la pas. Surpriza s-a produs când Raoul a venit să-mi dea 10 euro. Eram șocat. Știu eu că-s bun, dar să fiu plătit și pentru asta nu mă așteptam. Până la urmă m-am dumirit: închiriatul bicicletelor nu a costat 18 euro pe zi, ci doar 8. Atunci când a realizat asta, i s-a făcut un pic de rușine și a venit să-mi deie banii înapoi. Nu știu dacă Jason a avut parte de același tratament.

            Apoi eu m-am dus în cameră să studiez!

            Ăștia doi nu aveau nici o carte la ei, așa că s-au dus să se plimbe prin parcul din jurul Bledului. Problema a fost că au plecat de capul lor, adică fără mine. Și nu aveau hârtie igienică la ei, cum nu avusesem nici eu mai de dimineață, deși eram cu mine însumi. Povestesc încă locuitorii din Bled că, cică, s-au trezit într-o dimineață în miasme care veneau dinspre parc. Care, de obicei, e curat și nu pute.

            Ce s-a întâmplat, în opinia mea conturată prin prisma poveștilor lor, s-a desfășurat în felul următor. Cum ei au mâncat tot felul de bunătățuri ale căror ingrediente nu le cunoșteau, după o vreme pe Raoul l-a pocnit. Brusc! Ca pe mine de dimineață. Dar acum eu eram la loc sigur, lângă buda din hostel. Raoul se plimba bezmetic prin parc. Jason fugea după el, să nu-l piardă, că nu mai știa calea înapoi spre cazare. Până la urmă Raoul a reușit să se ascundă în niște tufe. S-a ușurat!!! Dar la final nu a acceptat, pentru că el este o ființă delicată, să se trateze cu urzici la fund. Așa că a scos portofelul…

            În portofel avea bani căcălău. Euroi în bancnote de 10, 50 și 500 de euro. Dar, oricât de bogat ai fi, nu îți este la îndemână să strici 20 de bancnote de 500 de euro la Bled. Așa că el a găsit soluția. S-a șters la fund cu bonurile primite în urma produselor achiziționate de noi toți trei. Nici în ziua de azi nu mai știu cât am cheltuit fiecare până atunci, că nu mai avem dovezile.

Masa de după-masă și plimbări în jurul lacului, varianta lui Raoul

            Ajunși înapoi în Bled, cu toate oasele la locul lor și cu ceva iritații pe fund, în cazul Maestrului, ne-am gândit că e o ocazie numai bună să testăm delicatesele locale. Când zic delicatese, mă refer la alcool și ceva ușor de-ale gurii. La recomandarea rusului de la recepție, găsim un restaurant cochet, mai de fițe, cu vedere spre niște pereți de beton. Minunată panoramă.

            Ne-am așezat la masă și, în doi timpi și trei mișcări, s-a înfățișat în fața noastră un ospătar cu un zâmbet pe toată fața. Acu, i-a cam pierit zâmbetul când a văzut ca somitatea în materie de istorie era îmbrăcat în colanți atât de mulați încât ar fi făcut invidioase turistele mult râvnite de Jason, dar a fost de apreciat că omul a încercat să rămână profesional.

            Maestrul a comandat două valinge de cartofi pai și un vălău de salată verde (după mica escapadă prin tufișuri cred că simțea nevoia să mănânce ceva mai ușor), eu și Jason am comandat ceva mâncare locală și niște vin cu care să ne spălăm gâtlejurile. „Prânzul pescarului” îi spunea meniului comandat de mine, iar Jason nu știu ce a comandat, că nu mă prea interesa, dar părea ceva similar, adică avea multă carne.

            Nu mică ne-a fost mirarea când am primit comenzile. Troaca cu cartofi a Maestrului ocupa trei sferturi de masă, lăsându-ne pe mine și pe Jason să mâncăm în poală. Meniul meu consta din ceva carne într-un sos mai negru decât un african în miezul nopții. Bun sosul, dar negru. Asta era ciorba. Felul doi era compus tot din ceva carne cu niște chestii care erau semi vii și se mișcau în voie prin farfurie. Luam o înghițitură și stingeam cu două pahare de vin.

            Vreo doua butelii de vin mai târziu, am terminat de mâncat și i-am făcut semn ospătarului să ne aducă nota de plată. Maestrul era liniștit ca nu avea decât vreo 8 euro de plată. Eu cu Jason aveam câte 35 de euro… de căciulă. Am înghițit în sec (vinul fiind demisec), am mulțumit pentru masă, am plătit și am tăiat-o de acolo.

            Surpriza plăcută a zilei a venit când am înapoiat bicicletele. Pentru că nu le folosisem 24 de ore, băiatului de la închirieri i s-a făcut milă de noi și nu ne-a luat decât vreo 8 euro de persoană. Maestrul făcea tumbe de fericire că făcuse economie pentru viitoare nuntă, eu eram fericit ca eram toți întregi, iar Vedeta era neimpresionată de ce se întâmpla în jurul lui.

            După plimbarea tocmai încheiată, Maestrul simțea nevoia să reflecteze temeinic asupra zilei ce tocmai trecuse și să-și oblojească rănile dorsale, răspunzând cu un NU răspicat la propunerea de a da o tură la apus în jurul lacului. Privind în urmă, decizia Maestrului a fost corectă și ar fi trebuit să îi urmăm exemplul dar nu, mie mi-a trebuit plimbare în jurul lacului.

            Împreună cu Jason am dispărut pe aleile din jurul hostelului, încercând, fără succes, să ne amestecăm printre turiști și mai ales, turiste.

• Io bă, ce aleargă ăștia! (comenta Jason din 3 în 3 secunde).
  • Da mă, oamenii țin la sănătatea lor.

            Adevărul e că Slovenia e raiul celor care vor să ducă o viață activă. Au ăștia mai mulți kilometri de piste de alergare decât avem noi de autostrăzi. După cum spuneam cu vreo două capitole în urmă, în Slovenia, totul e așezat cu bun gust, nimic nelalocul lui, lucru ce va avea să-mi dea de furcă în minunata plimbare.

            Plimbarea pe malul lacului mergea conform planului. Ochiul lui Jason era încântat de varietatea feminină care-și mișca trupurile peste tot în jurul nostru, iar ochiul meu era încântat de priveliștea pe care o oferea mica insuliță din mijlocul lacului în lumina apusului, singura problemă fiind un ușor disconfort stomacal, care la momentul respectiv nu era un semn de alarmare.

            Pe măsură ce ne îndepărtam de hostel, mica inconveniență devenea o adevărată problemă. Broboane de transpirație începeau să mi se prelingă pe frunte, crampele stomacale aproape mă încovoiau, începusem să am inclusiv frisoane. Panica se instaura.

• Bă Jason, tre să găsim o budă că simt că explodez!
  • O iei pe urmele Maestrului?
  • Bă, e grav, uită-te să vezi dacă dai de o budă.

            Ca un prieten adevărat ce e, Jason s-a făcut că plouă și a ignorat complet cerințele unui om aflat în suferință, alegând în schimb să asiste la drama prin care treceam și să râdă de suferințele mele, imaginându-și cum mă voi întoarce cu pantalonii plini, înapoi la hostel.

            Frate, slovenii ăștia s-au gândit la toate, mai puțin la suferințele ghinioniștilor care au ales să testeze bucătării cu care nu erau obișnuiți. Nu tu un WC public, un tufiș mai ferit, o zonă mai ascunsă și obscură, nimic. Golește-ți intestinele dacă ai unde.

            De parcă lipsa facilităților nu era deja o problemă majoră, toată populația Bledului s-a găsit să iese la alergat fix în momentul ăla. Deja ajunsesem să îmi fie teamă să mai pășesc de frică să nu mă scap pe mine. Jason făcuse doi pași în lateral spunând că nu vrea să se murdărească atunci când voi exploda. Ochii îi sclipeau în anticiparea momentului în care eu nu mă mai puteam ține, astfel dându-i material de mișto pentru restul vieții.

            M-am așezat pe o bancă nemaiputând face nici măcar un pas. Situația se anunța… lichidă. Jason râdea, oamenii alergau, eu mă panicam.

            Am văzut la vreo 15 metri de mine, pe malul lacului, sub un felinar, o tentativă de tufiș. Decretez că aia era singura mea șansă să mă eliberez și, în râsetele lui Jason, am luat-o în pas alergător spre tufișul cu pricina. M-am simțit ca și cum ar fi trebuit să dezamorsez o bombă și opresc detonarea chiar în ultima secundă. Cu un picior în lac, semi camuflat de tufiș și cu privirea după oamenii care treceau la nici 5 metri de mine, am reușit să mă eliberez de masa inoportună.

            În mintea mea, eram scăpat de orice problemă. Asta până mi-am adus aminte ca nu am nici urmă de șervețel, hârtie igienică, nimic. Ce să fac, ce să fac? Mă caut prin buzunare. Nimic. Mă uit după frunze. Nimic. Lujerii spinoși nu mă atrag foarte tare, așa că i-am lăsat la locul lor, fiind preferați de Maestru.

            Ca ultimă soluție, am scos portofelul. Aveam o hârtie de 50 de euro și vreo două de 20. Banii ăia trebuiau să-mi ajungă încă vreo 3 zile. Să fac foamea sau să îmi murdăresc demnitatea?

            Norocul mi-a surâs și am dat de bonurile adunate de pe la benzinării, restaurante și magazine. Deloc ideal, dar mai ieftin decât să folosesc banii, unde mai pui că rămâneam și cu demnitatea intactă.

            Întorși la hostel, am avut parte de alte probleme, Maestrul susținând sus și tare că în lipsa bonurilor, el nu plătește nimic de frică să nu îl tragem în piept.

Observațiile Maestrului: 1. Scrii mai mult decât mine, ceea ce este inacceptabil!!! 2. Nu au fost două vălinge de cartofi prăjiți, ci doar unul, după cum bine am explicat mai sus, dar tu nu citești cu atenție. Și nu am ocupat trei sferturi de masă, ci maximum jumătate. Vezi cum exagerezi din nou? 3. Există o vorbă din bătrâni: „Să nu faci mișto de necesitățile fiziologice ale altora, că poate te apucă și pe tine”!

Masa de după-masă și plimbări în jurul lacului, varianta lui Jason

            Odată ajunși la primul făgădău care ne-a ieșit în cale am făcut un popas. Acum să vă văd care a-ți auzit de făgădău, Maestrul sigur a auzit. Însetați nevoie mare și cum deja dânsul, adică Maestru ne obișnuise cu bere, am zis să nu stricăm meniul așa că n-am putut să nu consumăm ceva. Am zis să încerc ceva diferit și mi-am comandat un vin alb sec. Ce să zic, a picat perfect. Parcă a completat ziua cumva. Habar n-aveam eu ce urma că altfel luam o sticlă și ceva popcorn, nu doar un pahar.

            Licoarea cred că ne-a dat cumva poftă de mâncare deoarece gândul ne era doar la mâncare și cel mai rău lucru pe care poți să-l faci este să comanzi mâncare atunci când îți este foame. Acum bolta, terasă de fițe cum de fapt erau toate fiind în mijlocul centrului de interes înțesat de turiști, ca să vezi avea și de mâncare. Cine s-a uitat în meniu și la prețuri? Eu oricum eram euforic, poate că de la vin combinat cu locul unde ne aflam și bineînțeles compania, am ales să iau ceva ușor, că tot se apropia seara, așa că fără ezitare pun degetul pe ceva asemănător cu un mix grill. Un fel de salată de carne. Fratele meu de la altă mamă tot cam așa, că doar cine se aseamănă se-adună, iar Maestrul, ca să pară interesant, și-a luat două porții de cartofi prăjiți pe care îi asezonează cu o salată.

            Acum slovenii au alte definiții la ce înseamnă porție așa că Maestrul a primit o crintă plină ochi. Și aici îs tare curios câți știu regionalismul ăsta că io știu pe unul care e mai ceva ca Wikipedia plus DEX-ul la un loc. Maestrul primește pe lângă cartofi și o ciolomadă, da-da, însă nu în adevăratul sens, pentru cei care știu ce-i aia, ci așa pe crud, de fapt ciolomada era mai crudă decât Cruduța Daniela la Mamaia când e sus pe bar după vreo treișpe cocktailuri și pornită pe tăvăleală, dar aici am divagat oleacă doar să vă faceți o vagă idee. Proastă idee să comandăm înfometați căci n-am putut dovedi nicicare blidele pline. Slovenii pare-se că avuseseră pesemne turiști înfometați de umpleau blidele chiar așa.

            Având noi încă în posesie mijloacele locomotorii, iar alții posesie pe documentele noastre de identitate, am zis să mai profităm puțin cât să facem un ocol al lacului cu ideea de a surprinde ceva locuri bune de fotografiat, căci eu împreună cu Raoul aveam să ne întoarcem pe jos pentru a explora mai în amănunt locurile. Maestrul avea să se retragă în cameră cică pentru a reflecta asupra pățaniilor zilei și a consemna în carnețel cele demne de a fi consemnate. Pedalând noi agale cu ochii fiecare după ce-i era atrasă retina, am realizat că se face cam târziu și era totuși chiar indicat să ne recuperăm actele de identificare, asta ca nu cumva să facem cunoștință cu legile locale și chiar cu cazările lor de după gratii. Zis și făcut, Maestrul fiind chiar încântat că urma să își așeze trupul pe moliciunea patului închiriat. Avusese totuși o zi plină de aventuri prin sălbăticia civilizației slovene.

            Am lăsat Maestrul în siguranță la hostel și, împreună cu un rucsac foto oleacă revizuit, am pornit pe jos spre superbul lac ce avea un întreg oraș în jurul său. Și așa dragilor începe o altă aventură la care aveam să fiu părtaș însă din perspectiva prietenului care la nevoie se cunoaște. Bine, aici n-a fost cazul, însă distracția și râsetele nu se pot compara cu nimic.

            Dar să începem cu începutul. Drumul de la hostel până la lac s-a dovedit relativ anevoios deoarece treceam printr-o mare de oameni mici și a durat puțin până să ne dăm seama că suntem înconjurați de turiști chinezi, foarte probabil cei întâlniți mai devreme în acea zi. Mulți erau, și când zic asta nu știu dacă vă puteți imagina marea de micuți cu ochii mijiți. Am supraviețuit, totuși, și am ajuns pe malul lacului. Aici s-a deschis privirilor noastre un adevărat paradis. S-a schimbat inclusiv înălțimea turiștilor, pesemne micuții aveau frică de apă căci nu se vedea nici urmă de ei. Biodiversitatea părea să se arate destul de promițătoare, eu, personal fiind un cunoscător de frumos, am început să cântăresc din ochi calitatea turistelor și chiar a localnicelor. Raoul însă, cu simț practic și având anumite obiective în agendă, îmi taie din elan și mă poartă cu pas rapid spre diverse colțuri ale parcului din jurul lacului pentru a imortaliza cât încă mai era ceva lumină, peisajele și minunatul castel ce sălășluia în mijlocul mijlocului lacului.

            De data aceasta nu mai eram vedetă, recuzită, test dummy, sau ziceți voi cum vreți, eram un simplu copil de mingi ce căra echipamentul creatorului de frumos, adică Raoul. Dar cum lupul își schimbă blana, însă năravul ba, privirea-mi era mereu furată de fel de siluete. Mult mai des decât îmi doream auzeam un murmur, care de fapt era un urlet, că doar nu reacționam eu așa rapid.

            – Obiectiv!!!

            – O…ce? A, poftiți.

            După aproximativ o oră de cutreierat s-a lăsat seara, acum nu chiar beznă, dar nici chiar lumină, felinarele iluminatului public erau deja în funcțiune, iar siluete, nu a-mi zic. Zici că erau semănate. Apăreau de pretutindeni. Am aruncat un ochi și către Raoul că deja trecuse ceva vreme fără să vrea ceva din desaga ce o căram, și am observat ceva ciudat în privirea lui. Scruta împrejurimile cu o sete nemaivăzută de mine până atunci. Mi-am zis să-l întreb ce s-o fi întâmplat, o fi obosit, că nu e chiar tinerel așa de felul lui. Răspunsul care a venit a fost stupefiant.

            – Suntem departe rău de hostel.

            No, m-am gândit eu, dar ce descoperire a făcut. Zic să întreb care-i baiul. Din nou răspunsul vine stupefiant.

            – Simt ca explodez!

            No, dar nu mâncase orez să se umfle, hamei a consumat în cantități rezonabile, așadar nici urmă de ceva fermentări. Hmm, ce să se fi întâmplat. Privindu-l mai atent observ aceeași privire crispată ce o avusese Maestrul mai pe timpul zilei. Ochii bulbucați m-au facut să întreb dacă totul e în ordine. Răspunsul a venit prompt și parcă cumva într-un mod autoritar.

            – Nu mă mai pot controla. Mă cac pe mine!!!

            Ooo, mi-am zis în gând, și atunci am înțeles mai bine gravitatea situației. Deși era relativ beznă afară, iluminatul public era extrem de bine pus la punct și avea să fie iluminat până și cel mai ascuns locșor. Dar vai, asta nu era neapărat cea mai mare problemă. Peste tot unde îți aruncai privirea vedeai turiști. Unii ieșiți la plimbare, alții la alergat, făceau condiție fizică de zici că se pregăteau să înstrăineze ceva. No, și acum ce era de făcut? Foarte simplu, facem haz de necaz, vorba aia. Conștientizând gravitatea situației nu m-am putut abține și era să mă împiedic râzând. Am auzit niște cuvinte triviale care nu au făcut altceva decât să provoace hohote de râs și apoi a apărut întrebarea evidentă.

            – Ai la tine șervețele sau ceva?

            Ca să mai învârt puțin cuțitul în rană și pentru a spori momentul comic, că așa părea din unghiul meu, i-am răspuns prompt cu un zâmbet aducător de speranță.

            – Da! În cameră la cazare.

            Nu pot să reproduc ce mi-au auzit urechile că nu se cade acum. Și acum, că se împlinesc cinci ani de la aceasta aventură, încă îmi dau lacrimile de râs. No, dar totuși situația era imposibil de ținut sub control așa că începe răvășeala buzunarelor în speranța găsirii unei soluții salvatoare. Tot ce aveam ca și hârtie erau frumos colorate și parcă totuși nu poți a te șterge la dos cu hârtii pe care ai imprimat cifre precum 10, 20, 50 sau 100. Pur și simplu nu se cade. Deșertându-și portofelul, Raoul a părut a se lumina la față și aveam să-l aud exclamând.

            – Bine, Raoul, că tu ești strângător și n-ai aruncat chitanțele.

            Atunci mi-am dat seama că situația era destul de disperată și probabil și presantă dacă organizatorul vorbea despre el la persoana a treia.

            No, jumătate de problemă era deja rezolvată. Dar ce să faci cu mulțimea care era constantă și nu dădea semne să se oprească? Ce aș fi putut să strig pentru a le capta atenția asupra mea și a-i oferi o portiță de scăpare lui Raoul?

            – Sunt celebru, scoate-mă de-aici!!!

            Nu se preta deloc. Pantomimă sau jonglerii nu am studiat, așa că mai rămânea varianta de a-l îndemna pe Raoul să coboare aproape de mal, printre tufișurile bine luminate de către autoritățile locale, poate-poate scapă de mulțimea de turiști. Acum eu mai aveam o idee, că dacă închidea ochii nu-l vedea nimeni, însă am zis să nu întind coarda, căci oricum presiunea se aduna și Raoul nici măcar nu mai era în stare să râdă la glume de frică să nu refuleze. Urmându-mi sfatul a coborât spre luciul apei și a rezolvat problema. Era alt om. Unul mai ușor. Eliberat de presiuni. Cu urme de tuș pe posterior. Însă același Raoul. Îmi venea să-l felicit pentru succes, însă parcă nu-mi venea să-i strâng mâna.

            Ne-am mai continuăm drumul o vreme ca să putem totuși face un rond complet în jurul lacului, mai facem ceva poze, chiar și mie, apoi ne-am îndreptat spre cameră să ne asigurăm ca e bine Maestrul și bineînțeles să schimbăm ceva impresii despre pățaniile zilei. Cei doi, Maestru și Învățăcelul Raoul trecuseră prin experiențe palpitante ce trebuiau consemnate în jurnalul de călătorie.

            A urmat, bineînțeles, un somn scurt și o trezire brutală. M-am gândit că ce bine ne-am adunat la vacanță activă.

Observațiile Maestrului: 1. Cum, Doamne Apără și Păzește, să nu auzi de făgădău??? Că doar există atâtea versuri în muzica populară despre această instituție de cultură!!! Explicațiile din DEX Editura Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 417) sunt următoarele: și anume că la plural se spune „făgădaie”, regionalism provenit din cuvântul maghiar „fogadó”. 2. Am vrut să-mi i-au două porții de cartofi prăji, dar am comandat numai una!!! Da??? Să fie clar. 3. Ciolomada este o salată e murături, nu ce am comandat eu, că verziturile ălea erau toate crude. Vezi explicația din Dicționarul de regionalisme. 4. Teofil, repet: castelul nu era în mijlocul lacului, ci pe o stâncă gri deasupra apei!!! Jason, tu chiar citești observațiile mele, sau mă iei peste picior ca să-ți dau punctaj mai mare??? 5. Foarte bună ideea cu metoda struțului. 6. Și tu începi să mă enervezi, pentru că scrii mai mult decât mine. Dar, de fapt, e mai bine așa: Maestrul trebuie să fie punctual și succint, iar Învățăceii trebuie să dezvolte prin scris grai învățăturile lui.

Vintgar. Câteva impresii

Vintgarul slovenilor e așa, un fel de chei pentru pantofari. Gen Cheile Turzii pentru bucureșteni… E ca o potecă betonată, cu poduri și podulețe și podețe care traversează o zonă spectaculoasă, mirifică, dar fără locuri special amenajate pentru treburi intime. Și să fi fost locuri… nu ai cum să te descătușezi, pentru că sunt sute…  mii… poate, exagerând, chiar zeci de mii de vizitatori asiatici în zonă, pe zi. De europeni nu mai vorbesc, că noi deja eram trei care făceam cât 30 de asiatici: Raoul îi spulbera la capitolul înălțime; Jason la talentul actoricesc, iar eu le puteam imita ochii după ce mâncam pastă de ardei iute.

            Am plecat așadar în drumeție, lăsând bicicletele agățate de un fel de gard, care era inclus în prețul biletului. După vreo zece metri am dat de o prăpastie de 0,75 m. Slovenii sunt oameni de treabă la faze de astea, așa că au făcut un pod imens peste un pârâu ce putea fi sărit cu pasul, că doar nu degeaba îți iau cinci euro la intrare. Ăștia aveau un fel de prețuri fixe, gen 5 euro berea, 5 euro cheile, 3 euro să te uiți printr-un gard etc. Bine, aveau și dreptate, că apoi pârâul s-o învolburat. Nici măcar bocancii mei cumpărați în urmă cu cinci ani nu mai făceau față, ca să nu mai zic de pantaloni, care aveau o vârstă mai respectabilă.

            Stânci, cascade, ape limpezi, ape cristaline, bolovani, ape ce aveau culoarea smaraldului, pești de toate dimensiunile…

            Speciile peștilor nu le-am putut identifica, că eram prea preocupat să mă uit după Jason, care, intrând în propriul rol, nu mai era atent pe unde merge, iar Raoul nu-l băga în seamă. Eu trebuia să am grijă de toți, inclusiv de mine, că fiind tot cu ochii după actor nu mă mai uitam pe unde calc. Trebuia să fiu pe fază în momentul în care Jason s-ar fi prăvălit în vreo râpă. Nu a fost cazul. Nu există râpe atât de mari în care poate să cadă o vedetă ca el. Sau există, dar Jason trebuia împins. Ceea ce nu a fost cazul pentru că eu am extrem de vigilent cu învățăceii mei.

            Dar să revenim. Mai presus de toate a fost rasismul: noi eram trei europeni care ne doream cu tot dinadinsul să facem poze și să bem o bere la celălalt capăt al cheilor. Mai că nu am avut loc de asiatici. Noroc că eu am fost mai repede de picior și am îmbrâncit câțiva chinezi și am ajuns mai în față, de am apucat să ocup, într-un final, o masă de la ultima terasă. Sper că pe unii dintre chinezi nu-i mai caută și acum Ambasada Chinei prin Cheile Vintgarului. Raoul și Jason nici măcar nu s-au obosit să-mi mulțumească, deși eu le-am plătit berile. Adică încă 15 euro pentru o comandă. Și au fost două comenzi.

            Am luat prima dată trei beri și m-am așezat. Cu niște mutre plictisite și pline de sictir, ăștia ai mei au acceptat berile plătite de mine. Din bugetul familiei lăsate acasă să rabde de foame!!! Au băut berile și apoi am făcut poze cu o altă cascadă care fugea din munți spre câmpiile Sloveniei. Wooowwwww!!! În cascadă era o minge roz care sărea ca proasta în mijlocul apei. Nu avea acum să scape. Înspre aval se zăreau creste de Alpi (cred), golașe, stinghere și inabordabile, înconjurate de norișori sub formă de coronițe pentru elevi de clasa I. Iar de jur împrejur, toamna era la ea acasă. Apoi m-am dus și am mai făcut o comandă, că lumea era însetată.

            …După două ceasuri și două beri de șapcă (că nu aveam căciuli), am plecat să facem Cheile Vintgar-ului, în sens invers. Am ajuns extrem de lejer la biciclete, că n-am mai stat atâta la pozat. Doar Jason își mai activa telefonul din când în când, să dea bine în filmul pe care Raoul îl avea deja în cap. Au fost ceva probleme, că scenaristul și regizorul Raoul își tot punea actorul să repete scenele. Iar eu băteam din palme, că nu aveam clapetă la mine, și strigam „Motooor!!!” când mi se făcea semn.

            A ieșit un film de vreo trei minute, ceva de vis. Ochelarii lui Jason meritau un Oscar pentru rol secundar. Sau măcar Pullitzer. Iar eu pentru rolul de clapetă.

            Am ajuns la biciclete, le-am descuiat, am urcat, am coborât, ne-am oprit să mai facem și niște poze cu aparate cât de cât profi. Adică cu ale mele, că tefelonul nu mai făcea față. Am ratat câteva intersecții, dar asta numai din vina lui Raoul care nu mă asculta, ci prefera să audă balivernele expuse public de către vizitatorii asiatici și de către Jason.…

            Dar, cu chiu și cu vai, am ajuns în Bled…

            Unde ne-am dus direct la boltă.

Vintgar. Câteva impresii, varianta lui Raoul

            Cu taxa plătită și biletele în mână, stăm aliniați frumos, ca școlarii, la turnicheții care semnalează intrarea în Cheile Vintgar. Acum, Maestrul nu părea foarte impresionat de frumusețile ce i se înfățișau înaintea ochilor (probabil încă-l usturau bucile după mica escapadă off-road), Jason era prea ocupat să pară cool, doar eu ce făceam poze în stânga și în dreapta și mă minunam la fiecare pas.

            Cheile Vintgar nu-s cele mai spectaculoase chei văzute în viața asta dar sunt fain amenajate, cu podețe, pasarele și garduri de protecție, ca să ieși la fel cum ai intrat. Întreg. Râul de culoarea smaraldului șerpuia alene printre stâncile milenare, frunzele cădeau în bătaia vântului, întinzând pe jos un covor colorat. Peste tot pe unde te uitai, erai inundat de frumos și, pentru câteva clipe, uitai de grijile cotidiene. Asta până auzi:

• Io bă, ce de gălbejiți! Culegeți orez de sunteți atâția? (a exclamat oarecum surprins Jason, scos ca din transă)

            Da, se pare că am nimerit în cea mai nepotrivită zi să vizităm cheile. Ocupați cu miștourile la adresa Maestrului și a pățaniei lui din tufișuri, am omis la intrarea în chei cele 128 de autocare parcate. Bine, nu chiar 128 dar pe acolo. Acum, problema e că asiaticii ăștia, după ce că îs și mulți, și stau înghesuiți unu-n altul de nu poți ajunge tu, român însetat la capătul cheilor, să furi locul unor bătrânei la masă și să bei o bere rece.

            În aceste clipe tensionate, Maestrul se ridică la nivelul numelui. Ia Maestrul conducerea și în pas alert se apucă și îmbrâncește câte trei chinezi o dată, mușcă, împinge și calcă în picioare pe oricine stă între noi și berea rece de la capătul cheilor. Trecem de pasagerii primelor trei autocare. De fapt nu am trecut de ei. Grație Maestrului, am trecut prin ei (pe unii cred că și în zi de azi se chinuie autoritățile să-i identifice), și găsim un loc umbros unde o punem de o ședință foto ad-hoc. Aici talentul actoricesc al lui Jason a strălucit, fiecare cadru fotografiat fiind demn de un afiș de cinematograf. Vrea și Maestrul căteva poze cu prada lui recentă. O familie de pensionari chinezi pe care îi flutura deasupra capului cu mândrie. Facem pozele și înaintăm agale spre capătul cheilor.

            Ne mai oprim ici colo să facem o poză la câte o cascadă, o floare, un firicel de apă, din astea.

• Uite terasa!, a exclamat cu entuziasm Maestrul.

            Nu apucăm să reacționăm că deja Maestrul și pusese piedică unor bătrânei ologi care aveau de gând să ocupe singurele locuri libere de la masă.

• Ce beți, că azi fac cinste?

            Surprinși de bunătatea Maestrului, comandăm niște beri cu 5 euro, pe care le dăm instant pe gât, după care ne mai este oferit un rând, pe care îl savurăm sub ochii plini de invidie ai bătrânilor, la poalele măreților Alpi.

            După vreo două ceasuri de stat prin chei, facem cale întoarsă, luăm bicicletele și dă-i și pedalează la deal. Cum orice urcare are și o coborâre, împreună cu Jason, am lăsat la o parte orice gând de autoconservare și i-am viteză la vale. Urla Maestrul după noi să o lăsăm mai încet (probabil de teama să nu stricăm bicicletele când ne vom împrăștia și să rămână el bun de plată), dar nu avea cu cine. Pedalam la bicicletele alea de zici că le furasem.

            Cum goneam noi ca ultimii idioți, am ratat intersecția spre Bled și am ajuns pe niște coclauri cu Alpii pe fundal și sătuce idilice presărate pe ici-colo, loc numai bun să ne oprim, să ne tragem sufletul și să facem niște poze.

            Cred că am așteptat o eternitate după Conul Mițu Biciclistu, care gâfâia și pufăia ca locomotiva de la „11 iunie”. Ca să vă faceți o idee de cât de mult am avut de așteptat după Maestru, până a ajuns el la noi, eu mă reapucasem de fumat.

            Odihniți și regrupați, am găsit cu ajutorul simțului meu aproape supranatural de orientare drumul spre hostel. Am predat bicicletele și am poposit la o bodegă pentru niște beri și depănat impresii.

Obervațiile Maestrului: 1. Cam prea poetic textul, cu expresii de genul „râul de culoarea smaraldului șerpuind alene”, „frunzele cădeau în bătaia vântului, întinzând pe jos un covor colorat” etc. Atât de idilică este descrierea de parcă recitesc romane franțuzești din secolul XVII. 2. Cheile nu sunt nicidecum MILENARE, Alpii formându-se începând cu perioada cretacică până în perioada târzie a miocenului, adică acum exact acum 100-150 de MILIOANE de ani. 3. Deoarece nu toată lumea știe de locomotiva de la „11 iunie”, trebuie să precizez că era o fabrică de cherestea care a fost denumită astfel după adoptarea Legii 119 din 11 iunie 1948, „pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi”. De la fabrica de cherestea pleca o mocăniță care mergea mai domol spre Grădiștea Muncelului. 4. Cred că suferi de amnezie parțială, că noi prima dată ne-am dus la crâșmă să mâncăm, am mai dat o tură pe lângă lac și apoi am dus bicicletele. Dar vorbim în capitolul următor.

Vintgar. Câteva impresii, varianta lui Jason

           No, plecați fiind cu bicicletele și lăsând în urmă pățania Maestrului, deși ceva miștouri au mai fost pe alocuri, am ajuns la Vintgar Gorge. Cum să vă zic, aici timpul parcă se oprește în loc și ți se deschid în fața ochilor tot felul de minunății. Să nu mă înțelegeți greșit că și noi avem locuri faine în Ardeal, mai exact aproape de locurile natale, adică de Orăștie, cum ar fi Măgura Uroiului, Cheile Măzii sau Arboretumul din Simeria și chiar Statuile Gimnastelor din Deva, însă aici aveam să fiu imortalizat și prezentat într-o expoziție de fotografie de către Raoul care, culmea, o și câștigat ceva premiu. Dar nu contează câștigurile materiale când ești dedicat trup și suflet pentru a produce arta, oricare ar fi natura ei.

            Cum eu sunt obișnuit cu lumina reflectoarelor, nici aici n-a fost vorba de altceva deoarece domnul regizor Raoul m-a chinuit în fel și chip, cu duble după duble, ca să filmăm un scurt filmuleț, chipurile să-și exerseze mâna și echipamentul cărat în excursie. Echipamentul vă întrebați? Un ditamai rucsac plin cu obiective foto care mai de care mai scumpe și sensibile. Omul e dotat ce să zic? Arta cere sacrificii, atât financiare cât și nervoase, că doar nu e ușor să lucrezi cu mine. Nu că aș fi eu ca zidul, dar nici departe. Stai așa, privirea la 45 de grade în sus, treci pe lângă mine și nu te uita, aste fiind anumite  indicații regizorale, că ele au fost mult mai multe.

            Odată intrați în rezervație ne-am lovit de un zid de copii oleacă mai mari, echipați cu tot felul de gadgeturi care mai de care mai scumpe. Aveam să ne dăm seama că erau cetățeni chinezi. În stilul caracteristic i-am salutat pe românește, că doar așa se cuvine. Și când zic salutat, a fost mai mult un „Și aici sunteți mulți, mă?”. Maestrul era încă cu ochii mijiți de la antecedenta pățanie prin natura slovenă, Raoul era cu vreo două capete peste ei toți, și vă dați seama că s-a decis rapid ca Raoul să ia direcția și noi să-l urmăm.

            După sesiunea foto-video, am ajuns la un fel de terasă unde se serveau felurite. Pesemne că am fost cuminți și ascultători deoarece Maestrul s-a strecurat printre cei mici, nu știu cum a reușit dar pesemne a făcut arte marțiale de copil, și a comandat trei beri care le-a servit cu noi, Învățăceii. Adică sigur făcusem ceva bine dacă a vârât adânc mâna în buzunar și a dat 15 euro. Am sorbit licoarea slovenă rece care a picat la țanc după atât efort actoricesc, bineînțeles al meu, sau cum îmi place să numesc această activitate, test dummy. M-am frecat la ochi și în același timp mi-a dat și o lacrimă când l-am văzut pe Maestru în mărinimia sa că se ridică hotărât de la masă și mai comanda trei licori. Nuuu, sigur făcusem ceva bine.

            Acum mai era drumul înapoi spre biciclete pe care le lăsasem la porțile rezervației. Vă întrebați cum oare am avut curaj să le lăsăm acolo cu atâția chinezi prin preajmă, mai ales că aveam buletinele lăsate gaj la ghereta de unde închiriasem biciclete? Foarte simplu. Am aruncat o privire la cei mici, adică la chinezi și am văzut ca se deplasau cu un autocar, adică pe lux și opulență, plus că oricare aparat foto ce îl aveau în mâna făcea cam cât toate cele trei biciclete ale noastre, așa că n-am avut emoții. Drumul de întoarcere bineînțeles că nu avea să fie diferit de cel de dus, așa că dă-i și filmează, fă poze, fii Vedetă cum doar tu ști Jason. Mă simțeam în elementul meu. Lumini de blițuri, urlete de regizor, comentarii de Maestru, ce să mai, o adevărată plăcere.

            Încălecați pe mijloacele noastre de deplasare am pornit ușor, dar asta după ce Maestrul o urlat după noi de vreo câteva ori să mergem mai încet, că cică să nu ne deteriorăm avatarele. Aici iar am fost pus pe gânduri că poate voia să ne sămsărească pe plaiuri slovene, spre ghereta de unde luasem mijloacele locomotorii și, bineînțeles, să găsim o boltă cu bere rece. Am pedalat o vreme căci drumul de întoarcere avea să fie mai anevoios decât cel de dus, nu din prisma dificultății împrejurimilor colindate cât din privința neînțelegerilor dintre Maestru și Raoul privind ruta de întoarcere. Pesemne fărâmiturile de pâine de la micul dejun, lăsate ca urmă pentru drumul de întoarcere, fuseseră adunate de grupul bine organizat de chinezi cu scopul de a ne deruta. Eu oricum stăteam fără griji că în rătăciri auzisem că Maestrul este expert, iar Raoul abia aștepta să îl prindă la cotitură pe Maestru să îi demonstreze capabilitățile de organizator. Așa că din punct de vedere strategic stăteam relativ bine, ne apăsa doar posibilitatea înnoptării, lipsa lanternelor și grija pentru animalele sălbatice ale zonei.

            Toate însă se termină cu bine deoarece într-un final găsim drumul înapoi și am predat bicicletele. Mai mult decât atât, am sălășluit la prima boltă care ne-a ieșit în cale și am servit o licoare locală rece. Preț unic recomandat, 5 euro. Aici cred că eu am plătit în semn de recunoștință pentru că m-au adus în siguranță înapoi în civilizație.

Observațiile Maestrului: 1. Jason, tu nu mai știi limba română??? Nu sunt Vintgar Gorge, ci Cheile Vintgarului!!! Aici nu suntem la Corporație. 2. Mă mir că știi despre Arboretumul de la Simeria, de fapt un parc dendrologic organizat de Alexandru Borza, cel care a pus la punct și Grădina Botanică din Cluj sau zona din jurul Liceului din Geoagiu. 3. Era să leșin când am citit de Statuile Gimnastelor! 4. Adevăr ai scris. Nu e ușor să lucrezi cu tine. 5. Nu ați făcut nimic bine, dar am fost eu mărinimos.

Cu bicicletele prin jurul Beld-ului

În deja mult prea repetitiva celebra vacanță activă cam neorganizată cum trebuie de către Raoul, am fost supus la cazne inimaginabile. Vă avertizez, pe voi, posibilii cititori, că descrierile din paragrafele următoare redau scene care vă pot afecta emoțional. Mai ales dacă ați trecut prin experiențe similare sau aveți o imaginație prea debordantă.

            Într-una din zile, mai precis a doua, Raoul, susținut fără nici măcar un gram de reținere de către Jason, a decis că datorită drumului imens pe care l-am străbătut din Orăștie până-n buricul Bled-ului suntem supuși riscului de a dobândi hemoroizi. Prin urmare musai și neapărat necesar să facem mișcare că am stat destul cu fundurile în mașină. S-a supus la vot. Eu am pledat pentru mișcare ușoară, gen plimbare melancolică pe malul lacului. Ăștia doi s-or uitat chiorâș la mine, s-au prefăcut că mă iau în seamă și așa a și fost. Nu știu cum au numărat, dar nici nu am fost surprins să aflu rezultatul votului: ei aveau două, eu unul. Prin urmare a urmat aventura cu bicicletele…

            Șocul a venit brusc, dis-de-dimineață! Raoul țopăia fericit prin cameră, Jason îi ținea isonul, numai pe mine parcă mă pălise o lene… dar o leneee… Când am văzut că ăștia nu glumesc, m-am ridicat din pat, că nărozii erau în stare să plece singuri. Și exista riscul să se rătăcească, iar eu să merg să-i caut prin toți munții ăia sloveni. Deci m-am deșteptat și am mers să mâncăm. Raoul nu mai știu ce o băgat la maț, dar Jason nici nu o clipit până nu o devorat un pateu, o conservă de fasole cu cârnați și o căpățână mare de usturoi chinezesc. Eu m-am limitat, umil, la cinci bucăți de cârnați de casă, de ăia uscați, făcuți în iarna trecută, niște brânzică și cam jumătate de borcănaș de pastă de ardei iute. Adică ultra-iute. Și un pic de usturoi, că nu aveam chef să-l suport toată ziua pe Jason emițând singur miasme fragede de usturoi.

            După ce-am băgat restul plasei cu cârnați și cutia cu brânză într-unul dintre frigiderele hostel-ului, m-am prezentat în fața lui Raoul, echipat corespunzător. Acesta m-a anunțat senin că distracția pe ziua respectivă mă costă 18 euro. În momentul acela era să mă defechez pe mine pentru prima dată. Adică să evacuez materiile fecale din intestinul gros al proprie-mi burți. Ceee? Apoi am aflat că de fapt nu era un fel de taxă de protecție ci că atât costa închiriatul unei țoacle pe timp de 24 de ore. Aveam de ales să stau liniștit prin jurul „casei” sau să merg cu ei prin tot felul de sătuce, gen Podhom, ca să ajungem la celebrele chei ale Vintgar-ului. Faine chei, dar nu despre asta e vorba acum și aici.

            Am închiriat bicicletele și am plecat ca din pușcă. La vale. Adică în direcție opusă. Nu greșise nimeni traseul, dar Jason nu voia să fie confundat de fani cu celebrul actor. Așa că am dat un ocol pe la un magazin de ochelari de soare. Stăm noi, eu și Raoul, ce stăm ca fraierii în mijlocul drumului; probează Jason ce probează la tot felul de ochelari, se minunează lumea de noi, noi de minunăm de lume… În cele din urmă parcă era din „Transporter 4”… Și muzica o auzeam în urechi. Gesturile, mimica, apatia… totul îl trăda pe Jason că e dublura lui Jason. Mai puțin ochelarii: erau cu rame albastre și aveau reflexii aurii pe lentile. Impresionat, i-am zis să steie locului să-i fac o poză. Atitudinea a făcut totul: și-a ridicat gingaș și delicat, dar totuși cam brutal, ochelarii de pe nas, ca să mă privească fix în obiectiv!

            Inevitabilul s-a produs: când să și-i așeze pe frunte, o căzut o lentilă. No! Praf ochelari. Noroc că aveau încă eticheta pe ei și i-o schimbat cu ce-o mai găsit prin dugheană. Niște ochelari cu ramă neagră și albastră, dar care își făceau la fel de bine treaba. Adică nimeni nu și-a dat seama că el nu e adevăratul Jason.

            Am plecat din nou la drum. Parcurgând panta în sens invers. Nici vorbă de mers ca din pușcă acum. Mai coboram un pic. Ne-am mai întors din drum că o luasem pe căi greșite. Am urcat din nou…

            La un moment dat am simțit că ceva nu e în regulă cu burta mea! Eram cam în dreptul podului de cale ferată de pe la Podhom, îl știți cred, când ne-a potopit căldura. Ne-am oprit să ne mai dăm jos din țoale. Mie îmi venea să cam merg să caut o budă, dar nu se zărea nici măcar un fel de imagine morgană a vreunui asemenea stabiliment. Fiind bărbat, și Maestru, cum se știe, am zis că rezist eu, că doară nu m-o lua așa, pe nepregătite.

            Ungurii îs de vină, că de la pasta lor de ardei extrem de iute mi s-o tras. Bine, nici slovenii nu-s niște îngeri din punctul acesta de vedere, că nu e prea corect să faci pante pentru bicicliști de 14 % și să nu pui și tu o budă pe marginea drumului!

            Soarele ardea. Burta mă frământa. Bolborosea. Panta era cruntă. Ăștia doi învățăcei ai mei se trezesc în treabă să zică că ei au chef de un popas. Raoul a vrut să facă popas. Jason atât o așteptat. Eu nu am acceptat afrontul și am plecat înainte să găsesc o budă, o pădure, un tufiș măcar…

            Am găsit în cele din urmă o urmă un loc de defecare. Pe ultima milinano fracțiune de secundă. Era o pădurice în inima Sloveniei. Idilică. Situată între două serpentine. Am aruncat pe marginea drumului bicicleta închiriată cu 18 euro, și am țâșnit în pădurice. Groaznic a fost! A trebuit să trec ca un Maestru prin tot felul de tufișuri. Am găsit un loc unde m-am ușurat. Cum nu aveam hârtie igienică în buzunare, m-aș șters la fund cu niște urzici. Am revenit la bicicletă. Raoul și Jason pipau liniștiți. Le-am zis că nu plecăm, că poate vine valul doi. Și am avut dreptate, că după nici două minute am fugit iarăși prin boscheți. De două ori am fost în idilica pădurice slovenă. Nu că mi-ar fi plăcut, că au slovenii niște urzici și niște ruji de mure… Woowwww!!! În plus, printre copaci, pe versantul celălalt se vedea o pensiune ca-n povești. Problema a fost că parcă toți se uitau la mine cum mă șterg la fund cu urzici, că așa de aiurea era amplasată terasa…

            Dar în cele din urmă m-am eliberat de stres și am continuat încă trei minute drumul până la locul de campare. Unde erau niște toalete de nu găsești în România nici la hotel de 4 stele. Singurul meu regret a fost că mă usturau încă bucile!

Cu bicicletele prin jurul Bled-ului, varianta lui Raoul

            Acum, nu se numește vacanță activă degeaba. Deși ceilalți participanți au semnat fără a citi termenii și condițiile, asta nu înseamnă că au beneficiat de circumstanțe atenuante.

            Iacătă-ne în a doua zi în Slovenia. După o zi lungă de condus, ceva plimbări în jurul lacului, niște beri la suprapreț și puține ore de somn, am decis să nu intrăm în vacanța activă așa direct, cu bocancii. Planul era să explorăm împrejurimile și să ne acomodăm cu zona.

            Cum o zi bună începe cu o cafea la fel de bună, împreună cu Jason, am decis să mergem la pub-ul hostelului să ne dregem ideile cu o cafea și vreo 15 tigări… el, că eu nu fumam. Maestrul a decis că el rămâne în cameră să păzească lucrurile. Șocul berii din ziua anterioară încă îl urmărea.

            În timp ce stăteam noi la masa pub-ului, am văzut cu coada ochiului un centru de închiriat biciclete. Cum mințile mărețe gândesc la fel, nici nu a fost nevoie de cuvinte ca să hotărâm ca ziua aia ne-o vom petrece pedalând. În două minute eram în fața Maestrului, sărind în sus, anticipând aventura care ne aștepta.

            Șocul activității propuse a fost unul destul de consistent pentru Maestru, el schimbând culorile feței de la roz, la galben și ulterior la alb. Sudoarea a început să îi se prelingă pe la tâmple, vocea a început a-i tremura.

• Suntem prea obosiți după ziua de ieri, hai să…
  • Nu!
  • Dar…
  • Păi ai zis că vrei vacanță activă! Ce e mai activ decât o zi de mers cu biclele pe dealurile Bledului?
  • E scump?
  • Nu știu, dar nu poate fi o avere.
  • Nu știu dacă…
  • Bun! E stabilit! Mergem cu bicicletele!

            Jason mă ia deoparte și îmi șoptește:

• Nu știu la câte șocuri mai poate rezista Maestrul.

            Cum nu puteam pleca în direcții necunoscute pe stomacul gol, am zis să înfulecăm ceva la micul dejun, cât să nu murim de inaniție. Eu am tăbărât pe un pateu din Ardeal, Jason nu mai știu exact ce a mâncat, dar sigur conținea mult usturoi, iar Maestrul a mâncat ceva cârnaț uscat, usturoi și pastă de ardei iute. Acum, asta e o greșeală de amator. Să mănânci iute, înainte de a te urca pe bicicletă; dar cine suntem noi să-l contrazicem pe Maestru.

            Micul dejun gata, ne-am înfățișat în fața centrului de închiriat biciclete, să ne luăm agregatele pentru ziua respectivă. Acolo, Maestrul are parte de al doilea șoc al zilei. 18 euro pentru 24 de ore. Mai că a făcut pe el instant, în fața centrului. A înghițit în sec și a acceptat până la urmă să plătească suma.

            Am încălecat pe biciclete și… dă-i la vale. Trebuia la deal dar o anume vedetă, anume Jason, nu putea porni pe străzile Bledului fără ochelari de soare. Probabil teama de a fi recunoscut îi dădea fiori reci pe șina spinării.

            Ne-am oprit la primul magazin care avea așa ceva și o eternitate mai târziu a ieșit el, Vedeta. Timpul parcă curgea cu încetinitorul, fiecare mișcare pe care o făcea era cinematică, scoasă dintr-un film. Maestrul, ca să se dea bine pe lângă Vedetă, s-a oferit să îi facă o poză. Jason, și-a ridicat cu stil ochelarii doar că, ce să vezi, una dintre lentile i-a căzut pe jos. Hohote de râs au umplut mica piațetă a Bledului. Oameni de peste tot, se rostogoleau pe jos de râs de gafa Vedetei. Cu capul plecat, Jason a intrat din nou în magazin și o eternitate mai târziu a ieșit cu o nouă pereche de ochelari. Echilibrul lumii a fost refăcut.

            În cele din urmă ne pornim. Greu la deal cu boii mici. Răcoarea dimineții s-a transformat într-o toropeală. Ne-am oprit pe marginea drumului, să mai dăm jos din haine.

Maestrul era la vreo 10 metri de noi, dar puteam auzi cum vulcanul din burta lui se pregătește să erupă.

• Maestre, ești în regulă?
  • Da, cred că am mâncat cam mult de dimineață.
  • Vrei să ne întoarcem?
  • Niciodată!

            Și ne pornim din nou pe pedalat. Acum nu știu dacă ați fost vreodată prin Slovenia dar au oamenii ăia niște pante de te apucă groaza. Ne-am ridicăm în picioare și dă-i și pedalează. La un moment dat, eu si Jason am decis că e momentul pentru încă o pauză. Eu să mănânc un măr primit de la o tanti și Jason să fumeze încă 5 țigări.

            Maestrul a trecut în viteză pe lângă noi.

• Maestre, ia o pauză alături de noi!
  • Nu pot, că fac pe mine și trebuie să găsesc o budă de urgență!

            Auzind aceste lucruri, ca niște prieteni buni ce suntem, am făcut ceea ce ar face oricine în situația noastră. Mișto și batjocură.

            Nevrând să ratăm momentul în care Maestrul îți umple pantalonii cu micul dejun, ne-am urcat pe biciclete și dă-i și ține-te după el. Avea o energie și o cadență la pedalat de ar fi făcut invidioși și pe cicliștii de la Turul Franței.

            La un moment dat, cum nu se zărea nici o toaletă, dar ce zic eu toaletă, nici măcar un tufiș, Maestrul intră în panică. Deja era alb la față și se vedea că face față cu greu senzațiilor ce îl încercau. Spre norocul lui, între două serpentine, era ceva jnepeniș. Și-a aruncat bicicleta cât colo și a luat-o la fugă prin boscheți. Mitul lui Yeti a apărut în Slovenia în caz că nu știați. Urletele și gemetele Maestrului au umplut Cheile Vintgarului. Acum, nepregătit pentru situații de urgență, nu avea șervețele sau hârtie igienică, așa că a folosit lujeri de murar și frunze uscate. Probabil și în zi de azi încă are dificultăți în a sta așezat. Victorios, s-a înfățișat în fața noastră dar doar pentru câteva secunde. Stomacul lui nu terminase.

            Jumătate de oră mai târziu, ne pornim. Vizibil ușurat, Meastrul pedala senin alături de noi. La nici 5 minute de mers de la boschetărie, era intrarea în chei, cu toalete la standarde occidentale și cel mai important, hârtie igienică.

Observațiile Maestrului: 1. Raoul, exagerezi extrem de mult. Jason o face, totuși, mai bine. 2. La final n-am plătit 18 euro, ci 6, dar tu ai vrut să mă fentezi. 3. Am impresia că eu am propus să mergem cu bicicletele. 4. Era cât pe ce să nu mai lăsați să defechez a doua oară. Inadmisibil!!!

Cu bicicletele prin jurul Bled-ului, varianta lui Jason

Dar să înceapă distracția zic.

            Prima zi, primele aventuri aveau să înceapă. Treziți după un somn relativ scurt, ne punem să înfulecăm ceva, la îndemnul Maestrului. Scot ceva conserve de fasole, curăț ceva căței de usturoi și bineînțeles invit comesenii să se servească. Raoul scoate ceva pateuri cu fainoșag, că doar veneam din Ardeal și dacă noi nu avem, apăi cine. Maestrul a scos ceva pastă de ardei iute, cârnați, de-ale gurii cu alte cuvinte. Oricum era atâta mâncare încât zici că mergeam la cosit, dar pe stil vechi, cu coasă și cute. Odată terminat festinul, am plecat la drum, că doar călătorului îi stă bine cu drumul. Acum începe aventura cu adevărat.

            Doar ce ieșim din hostel și zăresc cu Raoul o gheretă cu biciclete de închiriat. În acest moment ideile geniale încep să se contureze. Parcă comunicam telepatic. La momentul la care ne-am întors privirile spre maestru, deja erau 2 voturi pro plimbare cu bicicleta. Maestrul n-a mai avut putere să ne combată așa ca duși am fost. Acu, nu poți pleca la drum oricum și eu neavând ochelari de soare am făcut un mic popas la una din tarabele cu vânzare directă. Prima pereche s-a dovedit nedemnă de a fi purtată de mine, fapt demonstrat deoarece una dintre lentile s-a despărțit de ramă la nici doi pași de locul achiziției. Am schimbat produsul și am purces spre coline, dealuri și păduri, spre peisaje mirifice. Acum nu vă gândiți că am mers molcom și ușurel, mă rog, nu noi, doar Maestrul. Eu cu Raoul am început să testăm bicicletele în agilitate, asta până ne-a mustrat Maestrul cum că testam cam tare limitele agregatelor și implicit ale noastre și că ne preferă fără julituri, îndoituri sau vopsea sărită. Oare voia să ne samsărească prin Slovenia? Cine știe! Ideea e că am fost ascultători și ne-am conformat fără comentarii, deoarece înțelepciunea bătrânească e sfântă.

            Acum, la un moment dat cum ne tot plimbam, Maestrul părea schimbat la față, deși nu cred că era vremea sărbătorii cu același nume. Părea să aibă o constrângere și a decis să mărim puțin pasul la pedalare. Aveam să aflăm că problema era de natură digestivă. Acum, pe coline, prin păduri, n-o să vedeți niciodată vreun refugiu pentru a te înscăuna. Drept urmare încep o serie de miștouri pe această temă. Eu mă întrebam cum o să se descurce Maestrul dacă nu are lângă el o chiuvetă de care să se țină, deoarece părea că va fi nasol vulcanul când va erupe. Râdem și glumim însă presiunea se strânge și Maestrul decide să se abată de la drum în vederea găsirii unui loc retras, posibil boschet, pentru a rezolva problema apăsătoare.

            Odată rezolvată problema, Maestrul iese din pădurice ceva mai relaxat însă totuși cam crispat. Pesemne pasta de ardei uite a lăsat ceva urme. Am vrut să-l întreb de ce are ochii așa de ieșiți din orbite de parcă văzuse vreun animal sălbatic, sau a nimerit cu dorsalul în ceva urzici combinate cu mărăcini, însă am zis să nu-mi forțez norocul. Omul trecuse prin clipe de stres intens. Observațiile Maestrului: 1. Nu era prima zi, ci a doua. 2. Somnul nu a fost „relativ scurt”, ci scurt de-a binelea. 3. Am mai spus-o: NU SUNT BĂTRÂN!!! 4. Ai dres-o la final.