Momentan, deşi pricep financiar asemenea imbecilităţi, pe mine mă bulversează reclamele făcute/plătite de unii/unele pe reţelele altora. E halucinant să vezi reclame la UPC pe RDS (cum văd la Deva), sau la Dolce pe UPC (cum e cazul la Orăştie). Cum am zis, eu pot să pricep lucrurile astea. Daaaaar! (căci există un dar!), Mihnea nu poate, pentru că e un înger şi e inocent.

Aşa că îngeru’ vede tot felul de prostii la televizor şi chiar crede că sunt realizabile. Cum a fost cazul reclamei de zilele trecute, când pe posturile emise de hapsânii de la Digi, rula în neştire o reclamă care le spunea copiilor că dacă cretinii de părinţi ai lor, în speţă io, trec la nesimţiţii de la UPC, puradeii or să primească o telecomandă magică. Numa trebe să te gândeşti şi desenele animate se vor înfăţişa pe ecranul televizorului. Eventual, mai tragi şi două limbi la telecomanda galbenă ca un submarin. Prin urmare, Mihnea a început să urle la mine să mă uit la reclame ce ar trebui interzise şi să-i iau şi lui una. O telecomandă, nu o reclamă. Mai precis să trec la UPC-ul care mi-o mâncat nervii mai bine de zece ani.

Când i-am replicat că aşa ceva nu se mai poate în vecii-vecilor-amin, să ştiu că stăm fără desene, îngeru’ s-o pus pe plâns. Că el vrea telecomanda galbenă care face gândurile să devină realitate. I-am explicat cu toată eleganţa de care-am fost în stare că dacă nu tace, îl bat. Că dacă vrea UPC, să meargă la bună-sa la Orăştie, că ea are. Nici una, nici două, Mihnea m-o pus s-o sun pe bună-sa. Aia, când i-o auzit glăsciorul o început cu linguşelile: „Vaiiii, sufletu’ lu’ Dica!!! Ce faci, unde eşti, cum te simţi, ce vrei, când vi la mine…” etc., etc., etc. Mihnea o răbdat cât o răbdat să tot o audă, apoi o oprit-o:

– Dica, nu te-am sunat să vorbim! Ascultă-mă! Vreau si eu o telecomandă galbenă! Să mi-o adusi când vii. Pa!

Şi o închis.

Zilele trecute am fost la Orăştie. Că no, o fost ditamai vacanţa de 1 mai. Aşa că ne-am dus pe capul Dicii Rely să bem bere pe la terase (mai ales eu), şi să ne gâdile lumea-n tălpi (mai ales pe Mihnea). Totul a fost bine şi frumos, în special pentru înger. Că i-o făcut bună-sa toate poftele, şi vrute şi nevrute.

Printre altele, i-o făcut ghiveciul lui. Nuuuu, nu să facă ceva în el, ci să-şi ţină acolo o buruiană pe care tot ea i-o plantat-o. Cred că e un soi de trifoi cu trei foi. Mihnea, când s-o văzut proprietar pe ditamai buruiana de un centimetru înălţime, o început să mi se laude cu ce are el. Eu am ripostat. Că buruieni de ălea se găsesc pe toate marginile de drum şi să nu mai steie el să-l fenteze bună-sa. Ăsta mic era însă pornit să mi se împotrivească.

– Taaatiiii, florile nu-s buruieni!… mi-o zis supărat că nu-i laud şi lui ghiveciul.

Eu nu m-am lăsat şi mi-am dus până la capăt demonstraţia logică. L-am întrebat dacă urzica e floare sau buruiană. El o zis că e buruiană, iar eu i-am adus aminte că şi urzica face flori, aşa că de ce nu se pune bună-sa pe crescut urzici? O cam rămas pe gânduri… Am continuat demostrând că şi mătrăguna face flori, şi muşeţelul, şi laba-gâştii şi coada-şoricelului… Ochişorii lui s-au deschis tot mai mult, până când, la ultima variantă expusă de mine a răbufnit:

– Mă Tati, tu mă minsi, că soriselu’ nu-’nfloreste!!!

Ieri eram la grădină. Că Bunicu nu putea să le facă pe toate: să dea mâncare la iepuraşi, să se joace cu Blacky, să mute de colo-colo tot felul de lucruri care nu trebuiau mutate, să ude răsadurile, să scoată florile de sub coperiş la aer, să facă chifteluţe, să planteze roşiile la locul lor, să se joace cu furtunul cu apă, să se urce în copaci, să se dea în hintă, să spele maşina, să se murdărească pe hăinuţe etc., etc., etc…

Aşa că l-am ajutat noi. Mai bine zis l-o ajutat îngeru’, că pe mine m-o luat numa’ de ajutor de ajutor! În sensul în care trebuia să stau cu ochii după înger, să-i fac vânt în hintă, să-i torn apă la Bunicu când planta câte un fir de roşie… De astea! Uneori îl mai scăpam pe Mihnea din priviri. Şi începeam să strig cu disperare: „Uuundeeee eeeşti, taaatiiiiiiii!!!!?????”… Şi îngeru’ răspundea de la coteţul iepurilor, din cuşca lui Blacky, dintre crăcile unui măr sau de după maşină:

– Îs aisi, Tati meu!

Totul a fost relativ bine şi frumos. Până la un moment dat când l-am văzut pe Mihnea trăgând după el furtunelele cu care udă Bunicu grădina. Se îndrepta către poartă. S-o oprit şi tot moşmondea ceva la capetele care stropesc. Se chinuia şi nu-i ieşea figura care vroia el s-o facă. Aşa că am strigat iar la el:

– Tatiiiii, ce faci acolo?

Răspunsul lui m-a înlemnit. A fost cel mai obraznic răspuns pe care l-am auzit din guriţa lui vreodată:

– Tati meu, dacă vrei să afli, hai să vesi!!!

Apropo de concepţia despre lume a îngerului, el încearcă perpetuu să şi-o îmbunătăţească. Prin urmare, mă trezesc cu el într-o seară, când eram aproape adormit şi-i oprisem şi lui desenele, că mă chestionează:

– Tati meu, cum a făcut Dumneseu oamenii?

Mi-o sărit imediat somnul…

– …Ăăăăă!… hmmmm… ăăăăă… Cam fără minte!… am răspuns eu bucuros că am găsit o explicaţie relativ repede. Îngerul n-a fost mulţumit.

– Nuuu, mă Tati! Si-mi, cum a făcut Dumneseu oamenii?

M-am ridicat într-o rână, să cuget. Despre concepţia evoluţionistă nici nu putea fi vorba să i-o explic, că eram în Duminica Paştelui. Despre concepţia biblică, nici atât, că riscam să ajungem la alte întrebări în miez de noapte, gen de ce pe toţi oamenii îi naşte o femeie, numai pe Eva a făcut-o un bărbat. Bine-bine, din coastă, dar şi coastele îs tot pe lângă burtă, deci…

Şi brusc m-a pleznit inspiraţia. M-am ridicat în fund ca să pot să gesticulez prin beznă. Că mi-am adus aminte ce ne povestea nouă, când eram mici, Mama-mare!

– Păi să vezi, tati… La început, când El era singur şi nu erau oameni pe lume, Doamne-Doamne s-a apucat de croşetat… Aici m-am oprit un pic, bântuindu-mă brusc ideea dacă nu cumva Dumnezeu a fost femeie şi Mama-mare a omis să ne spună mie şi la sor’-mea lucrul ăsta… Dar n-am cugetat prea mult la asemenea blasfemii, că îngeru’ era numai urechi şi mă strângea de mână cu degeţelele lui… Şi prima dată a făcut un băieţel, Adam, şi când a gătat de croşetat, ca să nu se destrame croşeteala, a făcut un nod la aţă! Şi de aia au băieseii puţulica aia care-i deranjează când dorm… Apoi s-a apucat s-o croşeteze pe Eva. Şi l-a final, chiar când era gata s-o gate, i s-o terminat la Doamne-Doamne aţa… Şi n-o mai apucat să facă nod. De aia fetisele nu au puţilică aşa mare şi dorm liniştite noaptea…

Mihnea a cugetat câteva clipe şi m-a întrebat ce-i ăla croşetat. I-am explicat că-i ceva de genul cum fac dicile când îi fac lui ciorăpei, căciuliţe şi bluziţe.

– Daaaa? Vreau si eu să învăs să crosetes!!!

Ce ţi-e şi cu diferenţele astea de perspectivă. Una vede unu’, alta vede altu. Sau alta. Aşa şi cu îngeru’ şi cu Tită-sa Mary. Din Spania. În timp ce mătuşi-sa când o văzut iepuraşii lui Mihnea a exclamat „super, super…..când vin mănânc friptură”, îngerul nu se gândeşte decât la viitorul lor, al iepurilor.

Aşa că a pus la cale o strategie de înmulţire a urechiaţilor. Că doar spaţiu vital au destul la grădină, mai ales că şi Bunicu are suficiente lemne să mai facă cuşti. Explicaţia pe care mi-a dat-o, lungă în felul ei, e în acord cu concepţiile actuale despre lume ale îngerului:

– Tati meu, iepurasii acum sunt misi si îs frasi si de aia stau amândoi în aseiasi cuscă. Dar când or să crească mari, nu vor mai fi frasi si or să facă mulsi-mulsi iepurasi micusi-micusi.

…Normal că şi pe ăştia o să-i creştem pe vecie!!!

După cum deja poate aţi aflat, iepuraşii îngerului au sosit la grădină de câteva zile. Le-o tras Bunicu o cuşcă confort sporit, de se linge pe bot căţeluşul Blacky (un ciobănesc negru-corb, de trei ori cât îngeru’). Nu ştiu sigur dacă se linge pe bot că-i place cuşca sau că s-ar dedulci la iepuraşi… Mă rog, e treaba lui.

Problema lu’ Mihnea a fost să boteze iepuraşii. După îndelungate consultări cu bună-sa, au ajuns la un consens: pe un iepure îl cheamă „Bombonica”, iar pe ălălalt, „Floricica”. Eu, suspicios din fire, am întrebat ce se fac dacă îs băieţei: cum o să-i cheme? „Bombonel” şi „Floricel”? N-am primit încă răspuns, aşa că eu îi strig cu nişte nume mai neutre: la ăla alb îi zic „Piersicuţa” şi la ăla gri „Cireşica”… Mihnea însă mă corectează tot timpul…

Azi dimineaţă, la prima oră, îi spun îngerului să meargă repede la grădină şi să-i zică la „Floricica” la mulţi ani, că doar îs Floriile. Nu-i venea să creadă.

– Seeeee? E ziua lu’ Florisica?

A cerut şi părerea Dică-sii, că în vorbele mele nu mai avea încredere. Bună-sa i-a confirmat că da, e ziua lu’ Floricica. Iar el a pus punctul pe i:

– Păi atunsi e si ziua lu’ Bombonica, că-s frasi!!!

De câteva zile îngeru’ e în fierbere. Dă în clocot, ce mai! Că l-or pus păcatele pe tăticul unui prieten de-al lui de la grădinisă şi din faţa blocului, să-i spună că-i dă doi iepuraşi. Condiţia esenţială e ca să aibă unde să-i ţină. Mihnea ar fi vrut să-i ia instantaneu şi să-i ţină cu el în pat. Dar s-a opus Dica şi i-a promis că-i ia numai după ce face Bunicu o cuşcă sănătoasă la grădină. Bine, Bunicu se opune şi acum şi tot bombăne că de ce trebuie să construiască cuşti şi să crească el iepuri la vârsta lui. De puicuţe a mai avut el grijă, da’ de iepuroi ba.

Ideea că e îngeru’ nu mai poate nici dormi de grija iepuraşilor. Sâmbătă s-o trezit la 6 dimineaţa ca să plece la grădină să facă cuşca. Or mers pe la nu mai ştiu câţi vecini în vizită să vadă modele de cuşti. Şi-or pregătit amândoi toate ustensilele: scânduri, leaţuri, ciocane, cuie, cleşti, patente, fierăstraie, sârme, balamale şi câte şi mai câte. Şi s-or apucat de lucru. Mihnea e miezu’ la orice lucru lucrează Bunicu. Fără el nu se poate. Aşa că în timp ce bunu-su transpira tăind scânduri şi bătând cuie, îngeru’ se învârtea pe lângă el şi-i mai trăgea un ciocan peste deşte, i se împiedica printre picioare, răsturna leaţurile frumos aranjate, pleca cu cuiele-n mânuţă să vadă dacă le mâncă Blacky şi altele asemenea. Io le făceam poze, iar Dica râdea de nervii lu’ Bunicu.

După câteva ceasuri cuşca a început să prindă contur. Încap în ea zece iepuri, nu doi iepuraşi. Da’ Bunicu respectă normele europene cu privire la spaţiul minim vital al animăluţelor. Văzând lucrul ăsta, îngeru’ s-o pus pe sporovăit. Cum o să le dea el de mâncare urechiaţilor pâine şi varză şi morcovi. Cum o să se facă iepuraşii mari-mari-mari… cât putea el deschide braţele de mari… La un moment dat însă, dezastru. Bună-sa zice ceva de genul „să vedem noi cine-i taie!”… Mihnea întreabă că de ce să-i tăiem? Io îi explic că e musai, că trebuie să-i belim ca să-i facem lui căciuliţă de blăniţă. El mă repede şi-mi spune că n-are nevoie, că nu poartă, că vine vara. Eu îi spun că trebuie să-i tăiem, că doar n-o să-i creştem la nesfârşit. El stă câteva clipe şi cugetă. După care întreabă:

– Si se? O să-i băgăm asa morsi inapoi în cuscă?

Până să găsesc io şi cu bună-sa explicaţii corespunzătoare, el merge la Bunicu, i se uită drept în ochi şi-i solicită un fel de promisiune:

– Bunicuuuu!!! Nu-i asa că o să-i sinem cu noi pe vesie?

Cam din anul 2009 încoace, una dintre problemele majore, cauzatoare de peri albi în capul meu, a fost tragerea de puţă. Adică îngeru’ meu trăgea, şi încă mai trage de puţa lui, cu amândouă mânuţele când prinde ocazia. Mai precis în fiecare clipă când nu suntem noi atenţi. Io şi ori-şi-care dintre Dici. Că, atunci când e în grija bunicilor (de sex masculin), Bunicu de obicei se uită la sport, iar lu’ Bubu i se fâlfâie. Tragă-se nepotu’ de puţă cât vrea, că el citeşte Karl May!

Prin urmare, Mihnea trage. Uneori până dă şi sângele prin zgârieturi. Normal, urmează tratament cu tot felul de unguente care mai de care mai pişcăcioase. Şi îngeru’ urlă. Şi plânge. Şi se vaită. Şi dă vina pe chiloţei că-s prea strâmţi. Şi-l strâng, şi de aia se scarpină el. Aşa că bună-sa, ca să-i facă pe plac, i-o aruncat bunătate de trei duzini de chiloţei noi-nouţi. La ghenă i-o aruncat, direct! Şi i-o luat alţii. La fel de nou-nouţi, da’ mai mari. Cică.

O trecut o bucată de timp. Până când, într-o bună dimineaţă, Mihnea îi trage o pălmuţă peste ochi Dică-sii. Când femeia sare speriată drept în mijlocul camerei, îngeru’ zice suav:

– Dicaaaa… cred că chiloseii erau buni… da’ pusa asta-i prea mare!!!

Şi, scărpinându-se, a adormit la loc.

Mai zilele trecute mă sună îngerul. Cum petrecuse cam multe nopţi una după alta la bună-sa îl întreb dacă nu vrea să vie să mai dormim şi amândoi, ca bărbasii. Să ne facem de cap şi să întoarcem casa cu josu’-n sus. Nu că n-ar fi în felul ăsta tot timpul. El zice că da şi dă să fugă la joacă. Io-l opresc şi-i spun să-i transmită la Dica Atena să-i bage-n straiţă, seara când ies în faţa blocului, şi medicamentele cele afurisite pe care le-nghite el în fiecare seară. Să nu mă mai car eu câteva zeci de metri pe jos până acasă la bunici să le iau.

– Bineeee, Tatiiii! Paaaa! Ne vedeeeem!, l-am mai auzit că-mi zice înainte să aud cum trânteşte telefonul pe ceva moale şi pufos. Cred că era cimentul din curtea grădiniţei… Şi, bineînţeles, seara ne-am văzut. Da’ io nu vedeam straiţa cu medicamente şi până la urmă am întrebat unde-i. Bună-sa, mirată, mi-o zis că n-o adus nimic, că Mihnea nu i-o zis ce-am stabilit. Aşa că m-am îndreptat spre el şi l-am luat la rost. Cu ou şi cu oţet l-am făcut, printre pupături. La un moment dat, sătul de critici, mi-o tăiat elanul:

– Tati meu, da’ sti că nu-i frumos să spui la alsii se vorbesti la telefon!

Să mă ierte albaiulienii. Mai ales că după maică-mea îs din jurul Albei Iulii, chiar dacă după înger mă trag din Brad. Localitatea, nu pomul. Dar acum două zile am fost anunţat că avem necaz în familie. Mare. Aşa că am zis că merg la înmormântare. Mihnea, când a auzit că mă deplasez la Alba Iulia, a zis că şi el vine cu mine. Cum nu puteam lăsa bunicii singuri acasă, i-am luat şi pe ei. Mai ales că Bunicu are carnet şi maşină.

Două zile n-a mai dormit de emoţii. Că vede şi el Alba Iulia. De înger zic, nu de Bunicu. Azi de dimineaţă, s-a trezit cu noaptea-n cap să plece la drum. Am pornit abia pe la 11.30. Exact înainte să se-apuce popii de cântat, ne-am făcut şi noi intrarea în cimitir, unde e amplasată şi capela. Lume multă, cernită, tristă şi liniştită. Numai îngerul voios, nevoie mare. După câteva minute de alergat prin capelă şi în jurul ei, i-o cam pierit voioşenia, când o băgat de seamă că nu ne mai mişcăm din locul acela. S-o uitat atent în jur. O privit la marea de cruci ce creştea pe dealuri. S-o minunat de câtă linişte era. S-o scărpinat la ceafă. Pe sub căciuliţă, că are otită. Şi m-o întrebat:

– Mă Tati meu… Asta-i toată Alba Iulia?