Aventuri din copilărie (24)   1 comment

Despre chișchinău

Sau despre baticurile pe care le purta Mama Mare

Nu aveți voi atâta răbdare de citit, cât am eu chef de scris. Așa că o să fiu scurt. Mama Mare avea batic. Baticul e un fel de ștergar (a nu se confunda cu ștrengar), pe care ți-l pui pe cap, dacă ești femeie măritată. Că dacă ești bărbat și umbli cu batic pe cap… e cam nasol! Te vorbește lumea pe la spate… de nu te vezi.

Pe la Tăuți, la batic îi zice chișchinău!!! Mama Mare avea multe baticuri, sau chișchinăuri. Toate negre la culoare, că așa era moda în anii 80 ai secolului 20. Era noastră. N-am stat să analizez lingvistic de unde provine cuvântul. Cert este faptul că am luat bătaie cu chișchineul de nu mă mai vedeam în oglindă.

Eu eram copil cuminte. Și verii mei (Aurel, Jenucu, Nicușor, Tibișor, Neluțu, Nicu etc.) erau. În schimb, Adina, soră-mea, nu era! Deloc!!! Era de o ferocitate extremă. Ne pâra pe toți la Mama Mare și eu luam bătaie, că pe restul celor prezentați mai sus nu-i prindea. Nu contau argumentele! Nuuu!!! Mama Mare mergea pe principul lui Dica: dacă Adina zice ceva, atunci așa este! Eu încasam și Adina râdea de după ușă! Când o vedeam pe Mama Mare dându-și chișchinăul jos… eu încercam să fug… Credeți că reușeam?

Da de unde… Tata Mare, în loc să mă apere, se punea pe plâns de râs. Eu eram încolțit într-un colț și lovit voluntar – involuntar cu chișchinăul. Adina râdea diabolic, prefăcându-se angelică. Eu îmi doream să fug afară să dau mâncare la purcei, găini… ce mai aveam noi prin ograda din Deal. Mama Mare nu putea fugi tare, că deja era mai în vârstă. Dar eu eram mai aprig. Fugeam mâncând pământul.

Ce să vă mai zic… Că de Adina care râdea, v-am zis… chișcănăul fâlfâia în urma mea… Mama Mare era nervoasă, iar Tata Mare se spărgea de râs… Eu eram inofensiv, dar ager! Am reușit să dau ocol casei. Mă rog… curții… Am ajuns-o din urmă pe Adina și i-am pleznit două-trei-patru palme. Atunci ea s-a oprit… Să se plângă! Eu n-am avut timp de plâns că venea Mama Mare cu baticul după mine. Așa că am fugit în șură. Asta mai mică la ani decât mine o văzut… În loc să înceteze ostilitățile, ea le-a accentuat. M-o pârăt unde m-am ascuns. Normal că am luat bătaie, ca de obicei.

Așa mi-am luat eu altă bătaie cu chișchinău!!!

Posted 2022/01/19 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Editoriale (7)   Leave a comment

Cum e să lucrezi în domeniul privat

Apărut în Știrile Transilvaniei, 8 noiembrie 2020

Societatea s-a scindat din multe puncte de vedere. Printre cele mai sensibile astfel de puncte se numără și cea dintre a lucra „la stat” și a lucra „la privat”. Îmi permit să semnalez unele aspecte despre angajatorii și angajații din domeniul privat, pentru că deși acum sunt bugetar, pe cartea de muncă am câțiva ani care atestă faptul că am lucrat și la angajatori privați.

Totul pleacă, în opinia mea, de la o falsă premisă. Și anume, aceea că dacă ești la privat ești mai bun, mai compentent, mai harnic, mai deștept, mai mult contributor la bugetul statului și la Produsul Intern Brut al aceluiași stat. Sau, dacă lucrezi prin străinătate, și pentru al altor state. În același timp, în viziunea majorității populației, un bugetar (fie el profesor, medic, pompier sau ceva prin domeniul culturii) nu este decât un consumator de la buget și un dăunător al PIB-ului.

Ceea ce este fals. Iar acest lucru se vede cel mai bine acum, în pandemie, când avem nevoie de medici, când ne revoltăm că lecțiile se țin on-line, când pompierii (mă refer aici la tot ceea ce ține Inspectoratul pentru Situații de Urgență, dar spun pompieri pentru că așa îi percepe lumea și îmi cer scuze că nu pot face mai mult pentru a schimba percepția) nu fac față să stingă incendii prin păduri, să scoată la timp corpuri umane de prin mașini carbonizate sau să salveze de la înec persoane aflate în plină viitură. Dăm vina și pe cei care muncesc în domeniul culturii că sunt bugetari, că ar consuma resursele Patriei, dar foarte puțini citesc beletristică sau lucrări științifice, foarte puțini vizitează expoziții sau vizionează piese de teatru.

Este foarte ușor să arunci cu pietre. Nu asta contează. Doresc doar să dau câteva exemple de oameni „privați” sau angajați la „privat”, ca să explic concret proverbul acela care spune că fiecare pădure își are uscăturile ei. Mai pe scurt, și „la stat” și „la privat” există oameni și oameni, iar noi nu ar trebui să ne împărțim în tabere de genul „bugetar” și „nebugetar”. Sunt oameni care muncesc „la stat” mai mult decât lucrează cei de „la privat”. Dar să dăm și exemple…

Firmă privată locală de transport în comun. Solicit orarul cu sosiri – plecări. Spun că ei nu au chef să îl acorde oricui. Firmă privată de transport județean, anul 2020. Intru pe net și găsesc numere de telefoane. O grămadă, mai precis trei, dintre care două numere de telefon mobil, la care un robot îmi tot spunea că numărul nu este alocat, plus un număr de fix, care suna. Dar nu a răspuns nimeni ore după ore. Firmă privată de transport gen taxi. Mergi la taximetrist și îl întrebi dacă te duce în Florești, tu fiind în fața Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. El se uită lung după o tanti în minijupă și spune „Nu, că am o comandă!”, apoi pleacă doi metri și o întreabă pe domniță „Te pot duce undeva?”. Firmă privată de taxi care spune că te duce de la Orăștie la Deva, dar în ultima secundă se răzgândește, așa că trebuie să apelezi la prieteni.

Firmă privată care oferă servicii de cazare pe baza voucherelor de vacanță, îți confirmă, apoi nu mai răspunde la telefon în ziua spre noaptea cazării. Firmă privată care se ocupă de instalații sanitare care pune respectivele instalații cum nu trebuie și-ți pușca apa prin toată casa după cinci minute. Firmă privată de curierat care zice că-ți aduce obiectul comandat și plătit on-line a doua zi, dar nu vine nici după opt zile, că or scris adresa greșit. Firmă privată care te asigură că îți aduce obiectul la ușă, garantat! Dar dacă nu vezi să citești bine, că nu ai ochelarii la tine, undeva, în subsolul paginii scrie că e vorba de ușa blocului. Nu al apartamentului situat la etajul patru. Așa că te vezi nevoit să cari singur mașini de spălat, frigidere, rafturi de metal sau alte lucruri pe trepte într-un fel de spirală pătrată. Nu mai vorbesc despre cei care stau la casele de marcat și de jos parcă te privesc de sus. Îi cam deranjezi cu toate produsele tale că tu ești bugetar, iar ei lucrează „la privat”. Nu contează că tu ești medic, profesor, pompier sau culturist. Vreau să spun angajat în domeniul culturii.

Știu că am exagerat, dar acesta a fost scopul. Fiind momentan bugetar, mă simt oarecum umilit de toți cei care spun că ei lucrează la privat și susțin nu mai știu câți bugetari în spate. Poate au dreptate. Poate nu…

Posted 2022/01/15 by danieliiancu in Articole, Editoriale

Haiku-uri balcanice (1)   Leave a comment

viața nu-i decât

o buturugă mică

de care te împiedici

în drumul tău spre moarte…

Posted 2022/01/14 by danieliiancu in Uncategorized

Transilvania mea (54)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Partea a II-a. Organizarea taberei

Apărut în Știrile Transilvaniei, 28 decembrie 2021

Nu am mers mult că am și auzit zbierete în urma noastră… M-am panicat pe persoană fizică, că celorlalți din grup nu le prea păsa, fiind mai curajoși. Am întors capul și l-am văzut pe Călin alergând de mama focului, cu toate ălea bălăngănind pe rucsacul lui. Gata, mi-am zis! Sigur s-o întâlnit cu vreun urs și acum încearcă să scape dându-ne pe noi hrană fragedă bestiei!!!

…Nu o fost chiar așa. De întâlnit se întâlnise el cu cineva, dar nu cu un urs, ci cu o babă care l-o speriat teribil. Iar de fugit fugea să ne ajungă din urmă după ce se rătăcise neascultând de Alin. L-am așteptat, că ce era să facem? După ce l-am cărat atâta timp cu trenul după noi nu puteam să-l lăsăm de izbeliște între Merișor și Crivadia. Călin o fugit tare, adică mult și atât de iute de i-o zburat de pe rucsac lopățica de infanterist. O pierdut-o pe drum. Bine că mâncarea era pusă în siguranță, în interiorul rucsacului.

Apoi s-o pus pe povestit, în timp ce-și trăgea sufletul și-și cerea iertare. Cum o greșit că n-o ascultat de Alin și o apucat-o pe căi greșite. Care căi l-or dus spre Bănița în loc de Crivadia. Cică, la un moment dat, fiind convins el de el însuși, mergea pe drum și o întâlnit o babă. Scuze! O femeie mai în etate. Nevorbit fiind de zeci de minute, s-o dat zmeu și o întrebat-o dacă mai e mult până la Crivadia. Femeia s-o crucit și i-o zis că dacă mai merge în direcția aia multul v-a fi și mai mult! Că el mergea spre Bănița – Petroșani – Târgu Jiu. Trecând prin Defileul Jiului, după ce depășea Pasul Merișor, cu o altitudine de 759 de metri și unde au avut loc crâncene bătălii în timpul Primului Război Mondial. Omenoasă fiind, baba l-a îndemnat pe Călin să înnopteze la ea, dar el a refuzat scurt și a fugit după noi, înapoi, că la noi era sticla de Tanita. Știți voi, un fel de lichior de cafea, contrafăcut. Și așa Călin, alergând, ne-a ajuns din urmă…

După ce s-o liniștit omul, am plecat spre locul de campare. Aveam multe de făcut: de pus corturile, de mâncat ca niște lihniți, de vorbit cu moșul și baba (altă babă, nu aia a lui Călin) pe terenul unde urma să fie amplasată tabăra, de adunat lemne de foc, de pregătit vatra de foc, de identificat locul de alimentație publică din sat… gen crâșmă… etc. Primele fapte le-am realizat urgent. Adică am coborât din drumul din deal în poiana din vale și am mâncat. Am vorbit cu oamenii pe terenul cărora urma să facem hărmălaie și apoi am purces la găsirea crâșmei. Am urcat dealuri, am mers kilometri întregi șii am ajuns în locația unde ar fi trebuit să servim bere, sucuri și să luăm niște pită și pateuri. De porc sau pui, că de ălea vegetale cumpărasem eu din greșeală, nefiind atent la ce scrie pe etichetă. Și acum îmi este greață de la ele.

Am dibuit drumul și am ajuns unde ar fi trebuit să ajungem. Locul exista, clădirea la fel, doar că crâșma se desfințase. Daaaar… pe un geam era un afiș! Călin (tot Călin, evident) o fost curios să afle ce scrie pe afiș. Așa că o pășit cu încredere!!! Prea multă încredere, că el o crezut că merge pe pământ plat. Din păcate pentru el acolo era un șanț. Care nu se vedea, fiind îmbuibat cu urzici. Călin a pășit încrezător în pământul de sub picioarele lui dar s-a trezit în urzicile din șanț. L-am extras cât am putut de repede și apoi am citit afișul de pe geam. Nu mai era nici o crâșmă acolo, ci un centru de colectere de ciuperci!

Am plecat spre corturi extrem de dezamăgiți. Când am ajuns la intersecția DN 66 cu DJ 666, numai ce ne iasă în cale un biciclist. Un om… ce să zic… pâinea lui Dumnezeu! Care, clătinându-se puțin, ne-a atenționat că tocmai atunci s-o deschis o crâșmă nouă, pe o uliță transversală. Am ajuns, am vorbit cu oamenii, am specificat că o să fim mulți, am băut câteva beri de fiecare, după care am plecat spre corturi…

Ne-am așezat pe iarbă în jurul corturilor. Era noaptea târziu. Am făcut un foc și am ascultat iar aventurile lui Călin, povestite tot de el. Apoi am cântat cântece patriotice, gen Treceți, batalioane române, Carpații! sau Iancule mare!. Alin a clacat primul: s-a dus la somn! Eu, cu Ionuț, Clau și Călin am mai stat. Un pic. Că apoi ne-am pus la hodină, deoarece a doua zi urma să mergem să marcăm traseul de concurs. Și bine am făcut… Că dimineața ne-am, trezit devreme. Nu înainte ca o altă inițiativă privată de-a lui Călin să fie pusă în practică: și-o agățat plasa cu mâncare într-un prun!!! Urmările au fost inimaginabile!!!

Posted 2022/01/05 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Transilvania mea (53)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Partea I. Cum am ajuns la Merișor

Apărut în Știrile Transilvaniei, 27 decembrie 2021

Pe data de joi, cândva prin luna august 2003, am plecat ca niște războinici incași să facem tabăra pentru celebrul concurs de la Crivadia. Spre deosebire de incași, noi știam ce este roata și cum se folosește ea. Dar cum nu aveam mașini, am lăsat bicicletele acasă și ne-am suit în trenul de Merișor… O stație pe calea ferată Simeria – Petroșani, mai precis Magistrala CFR 202.

Noi nu eram decât vreo cinci: Eu (evident, din nou), Alin, Clau, Ionuț (surprinzător, dar de data asta a fost prezent și fizic, nu doar spiritual) și… Călin. Fără Jana! Acest ultim aspect a fost norocul nostru. Dar să nu anticipăm! Mai ales că am mers cu „Nașu”, neavând bani de bilete pe vremea aia.

Merișorul o fi el un sat mare din care se desprinde DJ 666 spre municipiul Vulcan, dar are o mare hibă: gara îi pusă la mare distanță de Drumul Dracului, pe un munte în pădure, după ce treci de stația CFR Baru Mare și de halta CFR Baru Mic și de, evident, gara din Crivadia. Ca să ajungi în satul Merișor trebuie să procedezi în felul următor: pe dibuite! După câte curbe face trenul până acolo, ești puțin dezorientat: dreptacii se cred stângaci, stângacii se consideră dreptaci, iar ambidextrii habar n-au unde se află.

Când am văzut peron în fața ochilor am crezut că ne pogorâm în cer. Auzeam glasuri de îngeri. Abia apoi a început iadul! Pe după o clădire dărăpănată încă de atunci, trebuia să-ți iei inima-n dinți și să cobori vertiginos pe o cărare spre localitatea căreia îi aparținea gara. Nu mai știu ordinea. Cert este că Alin era în urma lui Călin. Călin avea un rucsac imens, cu cadru de aluminiu, de care atârnau tot felul de chestii: de la lopățică de infanterist, trecând prin ceaun până la un topor care se bălăngănea aiurea etc. Călin mergea țanțoș. Lucrurile de pe rucsacul lui cădeau într-o veselie, dar erau recuperate de Alin de pe cărare. Atâta gimnastică n-am mai văzut din copilărie. Călin pierdea lucruri, Alin se apleca să le ridice. Fenomenal.

La un moment dat, ajungem toți cinci la o bifurcație. Eu, fiind ambidextru, am așteptat o soluție din partea dreptacilor și stângacilor, ca să nu mă bârfească iară că îs maestru în rătăciri. Băi, și s-a pornit o ceartă de nu vezi decât în filmele de la Hollywood! Alin spunea că trebuie să o luăm la stânga, Călin… la dreapta! Eu… aș fi optat pentru drept înainte, puțin spre stânga, dar acolo era o râpă mare. Am optat pentru versiunea lui Alin când l-am auzit că urlă la Călin: „Du-te unde vrei!!!”. Așa ne-am despărțit de Călin.

Nu pentru multă vreme, că noi (adică Eu, Clau, Ionuț și Alin) am ajuns la intersecția dintre DN 66 și DJ 666. În Merișor, mai precis. Unde priveam în gol după Călin. Care Călin nu se mai ivea după un colț de pod. Am stat noi ce-am stat, până ne-am plictisit. Alin s-o enervat și o pus mâna pe telefonul din cabina telefonică, ce era amplasată exact în intersecție. Nu l-o putut suna direct pe Călin, că nu-i avea numărul. În schimb o sunat-o pe Jana (de pe o cartelă de aia veche) să-i deie numărul de telefon al lui Călin. S-a rezolvat urgent…

Jana a dictat numărul de telefon și noi l-am recepționat. Cum nu umblam pe vremea aia cu pix și carnețele după mine, numărul lui Călin l-am scris la modul clasic: cu un băț de lemn în nisipul de pe marginea șoselei. 072… Tot de pe aceeași cartelă, cumpărată de Alin din bani albi puși deoparte pentru zile negre, Călin a putut fi contactat.

Cum v-am spus, de la telefonul fix, cum priveam spre comuna Bănița, se vedea un pod. Când am sunat, Călin a răspuns instantaneu, iar Alin l-a întrebat direct: „Unde ești, băăăă???”… Călin a răspuns: „Îs pe pod!. Sar în sus și dau din mâini! Nu mă vedeți???”… Normal, noi vedeam un pod, dar nu-l vedeam pe Călin, deoarece Călin era pe alt pod, la câțiva kilometri distanță, după câțiva pinteni de munți. Cartela lui Alin era cam pe terminate, că pe vremea aia nu aveai minute nelimitate. Cum se apropia seara, am decis să mergem să găsim locul de tabără. „Lasă vine el!”, a fost îndemnul lui Alin referindu-se la Călin.Eu mă gândeam să nu se piardă. Dar Călin era pregătit. Eu l-am m-ai întrebat pe Alin că ce ne facem dacă se pierde Călin prin munți. Alin o fost zen: „Lasă că ne găsește el!”… Și am plecat spre casa moșului și a babei, unde urma să ne punem corturile.

Posted 2022/01/04 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Copilărie, adolescență și deloc maturitate (2)   Leave a comment

Bubuituri de Anul Nou

Stau și gândesc cum petreceam noi Revelioanele pe vremuri. Nu prea pot gândi că bubuie petardele de-mi sparg timpanele. Cică-s interzise, dar… no… Pe vremea mea, când eram mic, nu bătrân ca acum, nu prea găseai petarde. Și dacă le găseai erau extrem de scumpe. Așa că te mulțumeai cu niște pocnitori ce făceau pâc și gata. Erau aduse din străinătate, mai precis din China. Abia mai târziu au apărut ălea autohtone, făcute la Orăștie.

Când eram eu tânăr pocnitorile se asamblau din fosfor achiziționat de pe chibriturile din cutiile de chibrituri. Care se băgau în tot felul de tuburi făcute la strunguri produse pe la Uzinele Tractorul din Arad. Ăstea aveau un tubuleț în care înghesuiai fosforul respectiv, băgai pe gaură un ștuț, te propteai bine cu spatele de peretele blocului, țineai cum trebuie tubul în mîna dreaptă (dacă erai dreptaci, în mâna stângă dacă erai stângaci, sau cum nimereai dacă erai ambidextru), ridicai mâna sus, apoi o izbeai cu putere de peretele cel mai apropiat. Bubuitura era excepțională. „Tun”, nu altceva!

Ăia mai mici, fricoși fiind, fugeau de mama focului. Noi, flăcăii mai mari, stăteam drepți și izbeam în ziduri. Poc, poc, poc!!! Dacă cineva stătea la parterul blocului nici nu-și dădea seama că tu „dădeai cu tunul”. Era… pâc… și gata! Apoi am evoluat! Bărbați fiind, am învățat să strigăm înainte „La mulți ani!”. „An nou fericit!”. Etc. Eminamente urlam înainte să „dăm cu tunul”! Să ne audă și pe noi cineva. Că poate-poate, mai căpătam și noi un leu, trei lei, cinci lei… că așa erau monedele pe vremea aia.

După Revoluție a fost ceva de groază. Bubuiturile de Anul Nou au făcut din România un fel de Iad al cățeilor. Cred că a fost și un fel de revoltă împotriva Revoluției. Inițial am zis că că… OK… ne bucurăm… am scăpat de Ceaușescu, ne-am pricopsit cu Iliescu! Apoi a venit Constantinescu… Ăsta era mai bătrân de felul lui… nu auzea bine. Băsescu a pus însă lucrurile la punct. A zis: „Stop joc!”…

Cu nu mai știu câți ani înainte, tocmai vânduse flota și nu mai avea cu ce aduce petarde în țară. Oricum nu mai avea de ce să le mai aducă, că țara bubuia deja. Am trecut și prin băsism. Noi să fim fericiți că am trecut. Petardele însă au rămas. Cine le mai dă foc ar trebui să și le bage mai întâi în cur.

Posted 2021/12/31 by danieliiancu in Articole

Transilvania mea (52)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. O altă căutare

Apărut în Știrile Transilvaniei, 12 decembrie 2021

Eu nu zic că le știu pe toate, dar uneori astrele îmi surâd și ajung un fel de guru al grupului cu care mă înhăitez. Bine, acum, când vorbesc de evenimente petrecute în timpuri preistorice, mă mai ajută și fotografiile. Dar no, nu prea mult că filmele foto erau scumpe și aveau cel mult 36 de poziții. Așa că făceam poze când chiar simțeam nevoia să mă odihnesc că nu mă puteam ține, de când răsărea soarele până la venirea nopții, după niște spiriduși gen Nelu sau Alin. Călin era mai de-al meu, mai molcom.

După ce am reușit într-un final să străbatem Cheile Crivadiei de jos în sus și de sus în jos, ajungând cu bine pe terasă la Miorița, în Orăștie, mi-am dat seama că de fapt nu dibuiserăm tot traseul: mai aveam de făcut culmea pe care urma să urcăm ca să putem coborî. Culmea, tocmai Ionuț n-o venit în următoarea aventură de recunoaștere. Din singura poză document deținută de mine reiese că ne-am încumetat la asemenea faptă doar eu (evident!), Alin, Nelu și Călin. Bine, a fost și Jana, că trebuia cineva să-i care rucsacul lui Călin. Nelu zice că el nu-și mai amintește nimic, deși am fost cu mașina lui și în poză pare că tocmai spărgea o ceapă roșie s-o mâncăm cu slănină, roșii, castraveți… ce-o mai fi fost. Bănuiesc că aveam și pită.

Dar să nu anticipez! După ce am plecat sâmbată dimineața din Orăștie și am trecut prin Hațeg, nici nu ne-am mai oprit în Pui, că aveam frisoane de la experiența de data trecută. Ne-am dus direct în grădina lui Nea Boată și ne-am pus pe înnoptat. Era pe la amiază, zic eu. Am campat cum se cuvine. Eu cu Alin într-un cort, Nelu în altul. Ambele amplasate ireproșabil!. Numai Călin, mai ciudos din fire și să se răzbune că l-o cicălit Jana tot drumul, și-o amplasat hardughia în pantă, de toată noaptea or dat să sfărâme fermoarul de la intrarea în cort. Eu n-am zis nimic, că doar știți că-s băiat finuț. Am mâncat ceva făcut la primus și apoi ne-am pus la povești…

…Bineee, nu numai la povești… că aveam și ceva bere la noi. Așa că, la un moment dat, într-o sclipire de melancolie, numai ce mă pune necuratul să-mi amintesc de armată. Offf, le-am spus, cât am suferit eu, la arma Jandarmerie fiind, cum umblam eu cu ortacii mei pe dealuri și trăgeam cu pistoletul din dotare pe lângă toate țintele; cum aruncam cu grenadele și ținteam cu pușca cu lunetă… etc. Pe Alin l-a apucat pe loc invidia! Și m-o bășcălit de nu m-am văzut.

Cică ce? Ce am făcut eu se numește armată??? El a făcut armată, că a fost la tanchiști. Și s-o pus pe vorbit mai ceva ca un purtător de cuvânt la o instituție de stat. Ne-o zis cum intrau de-a valma în tancuri. Cum și-o zdrelit degetele când închidea capacul ăla de deasupra. Cum navigau pe câmpuri cu șenilatele. Cum striga în disperare la colegii de tanc: „Baaagăăă PAUUU!!!”. Nici azi nu știu ce înseamnă „Baaagăăă PAUUU!!!”. Dar sufletul pus de Alin în descrierea „PAU”-ului este de nedescris. Prin urmare am adormit fericiți.

Dimineața, după cafea, am plecat să găsim celebrul traseu de pe culme. Care trecea razant oarecum pe lângă Peștera Tecuri. Pentru cine nu știe, Peștera Tecuri este una dintre cele mai celebre din țară, fiind rezervație naturală aflată în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, mai exact, în comuna Baru, din judeţul Hunedoara. Cei care doresc informații suplimentare pot lectura cărți precum Enciclopedia geografică a României (vol. 3, București, 1998, p. 256): „TECURI, peșteră situată în extremitatea de SE a Munților Sebeș, pe versantul stâng al văii Streiului, la 926 m altitudine, în arealul satului Petros, comuna Baru, județul Hunedoara. Lungime: 485 m”. Etc.

Noi nu ne-am băgat în grotă ci am ținut culmea. Turnul de la Crivadia se vedea superb. Am trecut pe lângă o stână cu vreo trei flocoșenii furioase, gen ciobănești carpatini, apoi am ajuns la drumul cel bun și lângă o casă, a cărei proprietari s-au oferit să ne dea găzduire pentru trei nopți și patru zile, pe perioada concursului. Bănuiesc că ne-am mai oprit să mâncăm niște mici și să bem o bere undeva de-a lungul drumului. Așa, mai pe fugă, că venea concursul!

Posted 2021/12/29 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Aventuri din copilărie (23)   Leave a comment

Irozii mici

Sau despre cum ne băgam pe sub paturi de Crăciun

Dacă vă aduceți aminte, eu v-am mai povestit de obiceiurile de Crăciun de la Tăuți. Cum o târam eu după mine pe soră-mea, Adina, ca să punem și noi ban pe ban, nucă pe nucă, măr pe măr, felie de cozonac pe felie de cozonac, bucată de prăjitură pe bucată de prăjitură… iar ea nu mă asculta în ruptul capului. Că, cică, îi era lene și abia își mai târa picioarele înfofolite în ciorapi de lână și băgați în niște cizme de cauciuc care îmi rămăseseră mie mici…

Câțiva ani mai târziu, flăcău în devenire fiind, m-au acceptat și pe mine verii mei în trupa de Irozi. Habar nu am nici acum ce căutam eu acolo. Bine, eram la Irozi, dar la grupa mică! Printre alții de la grupa mică era și Aurel, tot văr de-al meu (de fapt de-al maică-mii, că mie îmi e un fel de unchi de-al doilea), frate cu Jenucu și cu Nicușor, care jucau în liga superioară, la Irozii mari!

Mergeam noi să ne pregătim temeinic, din timp. Nu erau imprimante pe vremea aia, ca să scoți repede niște replici, așa că textele pentru Irozii mici trebuia să le memorezi în timp ce mergeai să vezi pregătirile Irozilor mari. Repetițiile aveau loc, de obicei, în casă la Unchiu Vasâlie și la Tușa Părăschie. Mă piteam pe după Aurel și încercam să văd cum se bat Irozii mari între ei. Aici erau mai multe variante…

… Fac o paranteză, pentru cine nu știe cine-s Irozii. Pe valea Ampoiului din Munții Apuseni se mai și improviza, că… no… v-am mai spus, nu erau imprimante, iar textul mergea din gură-n gură, după metoda „telefonului fără fir”, adică din ureche-n ureche! În principiu era (mai este?), un fel de scenetă impregnată de colinzi. Numele vine de la celebrul rege Irod, în timpul căruia s-a născut Iisus Hristos. Individul ăsta, de Irod zic, avea o plăcere eminamente vinovată: să ucidă prunci! Practic, se temea de vreun copil care să vină pus pe bătaie și să-i șparlească tronul regatului lui „la care era el rege”…

Sceneta începea, din câte îmi aduc eu aminte, cu mine și cu Aurel ascunși după dulapuri. Că Irozii mari aveau săbii de fier. Neascuțite, dar… oricum… nu prea aveam chef să mă plesnească Jenucu sau Nicușor cu o bucătoaie de fier. Că ei aveau săbii de fier. Noi, ăștia micii, ne chinuiam să ridicăm de la pământ unele săbii din lemn de brad. Irozii mari (mai mari cu câțiva ani) se puneau apoi pe repetat sceneta. Nu mai știu cine era Irod, regele (că se cam schimbau între ei), nici care dintre ei îi interpreta pe cei trei crai, respectiv pe Gaşpar, Melchior şi Baltazar, cine făcea pe Ciobanul, pe Soldatul… Eu eram fascinat de popă!

Preotul din scenetă era cu totul altfel decât celelalte personaje, care erau îmbrăcate în bulendre strălucitoare. Popa era îmbulendrit în țoale negre și avea o cruce de lemn pe care Soldatul, la un moment dat, o izbea cu sabia și crucea ajungea direct sub patul gazdei. Preotul se băga târâș-grăpiș sub pat, să recupereze crucea. Atunci avea loc momentul suprem: dacă Popa ieșea cu hainele negre curate de sub pat, însemna că gazda era harnică și făcuse curățenie înainte să vină Irozii. Dacă Popa era plin de praf și mirosind a pipi de mâță și resturi de șoricei, gazda era făcută de mirul lumii. Urla Irod mai ceva ca naționaliștii curățeniei la vreun miting! Gaşpar, Melchior şi Baltazar încercau să aplaneze situația! Ciobanul numai stătea și se uita. Gândurile îi erau în altă parte… … Eram atât de entuziasmați!!! Dar și triști, în același timp. Că noi, Irozii mici, care mergeam cu vreun ceas mai devreme la „irodit”, nu aveam voie să ne băgăm pe sub paturi, că stricam bunăciune de praf, pipi de mâță și resturi de șoricei. Practic, treaba noastră era doar să avertizăm gazdele să facă repede curățenie pe sub paturi!

Posted 2021/12/25 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Transilvania mea (51)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Dibuirea traseului, partea a treia

Apărut în Știrile Transilvaniei, 23 noiembrie 2021

Plecarea spre Cheile Crivadiei a fost lentă, că nu prea aveam energie după ce m-o mușcat căpușa…. N-am luat-o direct pe sub viaduct, ci am ocolit prin satul Crivadia și am început să urcăm pe vale. Apa era ea mocirloasă de la ploi, dar noi eram viteji. Plus că nici râul nu o fost mare la început, după ce am trecut o punte peste el. Abia după ce am trecut puntea s-o lăsat cu năcaz…

Am înaintat noi ce am înaintat, extrem de lenți, până am dat de o bifurcație. Nu mai știu dacă eu sau Alin se / ne uitam pe hartă. Cert este că am decis să o luăm la dreapta, să străbatem furtunoși Cheile Crivadiei și să lăsăm la stânga Cheile Jgeabului. Apa a devenit din ce în ce mai vijelioasă. Ionuț era din ce în ce mai suspicios și se uita după zone de refugiu. Alin înainta înainte ca Harrison Ford într-unul din filmele din Războiul stelelor: neînfricat! Dar ce, eu nu puteam ține după Alin?, m-am întrebat în singurul meu gând din capul personal la momentul respectiv. Normal că m-am ținut. Frică mi-a fost, nu că o să mor neapărat ci că mă împiedic și cad cu aparatul de fotografiat în apă. Strașnic aparat. Un Canon pe film.

Am ținut drumul pe apă până când cheile s-au îngustat atât de mult de puteam merge sprijinindu-ne de stânci. Adică vreun metru jumătate. Apoi s-a declanșat dezastrul! Stâncile s-au crăcănat și singura variantă rămasă era să înotăm în amonte, contra curentului. Ionuț a zis că rămâne să ne recupereze în caz că murim.  Alin și-a luat avânt și a reușit să traverseze cei vreo cinci metri contra curentului de apă murdară. Eu nu am avut curaj și m-am întors la Ionuț. Să îi dau aparatul. Apoi am pornit să înot la deal…

…Ceea ce nu știți este faptul că eu nu știu să înot! Mă rog. Știu un pic. Adică nu mă duc ca toporul la fund. Plutesc și dau din brațe. Într-un bazin ar fi fost totul OK. Dar prin chei nu e OK când vine puhoiul. Mi-am luat avânt și am început înotul. Ionuț mă urmărea și, cred, că era convins că o să mor. În plus cred că se și bucura că rămâne cu aparatul foto. Alin se uita liniștit la mine cum o să mor. Nu-mi dădea nici o șansă de supraviețuire. Doar se uita relaxat, că oricum nu avea ce să facă.

…Eiiiii, frate! Dar am învins! Ăia patru metru contra curentului după ploaie i-am parcurs ca fulgerul. Nu mai țin minte cum, ideea e că i-am parcurs. Pe ultimul metru m-a salvat Alin,  care mi-a întins o mână. M-am apucat de ea și am ajuns la liman. Traversasem Cheile Crivadiei!!! Din aval în amonte. Am fost atât de mândru de mine că m-am dus după niște tufe să meditez.

După ce am meditat zece minute și am găsit niște frunze de brustur, m-am întors la Alin și am plecat mai departe să găsim loc de campare. L-am găsit, am vorbit cu gazdele, ne-am odihnit o țâră și am plecat să-l recuperăm pe Ionuț. Inotul la vale a fost o plăcere! Te băgai în apă și apa te ducea…

Ionuț ținea aparatul mai ceva ca pe sfintele moaște. Am revenit pe drumul pe care am venit și am strâns toate cadabalâcureile. Ne-am urcat pe biciclete și am plecat spre Orăștie. Ionuț zice că pe nu mai știu pe ce pod am dat telefon (că nu erau rețelele de telefonie puse la punct) să le spun oamenilor că noi ajungem fix la ora 21.00 pe terasă la Miorița din Orăștie, să bem o bere. Nu m-a crezut. Dar am ajuns… Fix la 21.00…

Posted 2021/12/23 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Aventuri din copilărie (22)   Leave a comment

Tăiatul porcului

Sau despre cum ne băteam pe șorici

Cu toate că Mama Mare și Tata Mare erau credincioși sadea, având în fiecare an câte un Calendar eliberat de Biserica Ortodoxă Română pe unul dintre pereți, eu habar n-am avut până prin anii ’90 de faptele Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul. Eu știam de tăiatul porcului, la Tăuți, că pica taman când luam noi vacanța de iarnă, după care mergeam cu colindatul, ne dădeam cu sania și făceam praf prunii de prin grădină, când se izbea Adina cu fruntea în ei.

O să vă revoltați că… vaiiii… cum să nu știi de Ignat??? Tradiție de secole și de milenii!!! Ei bine, nu știam. Ce știam era că pe vremea aia se elibera cocina. Eu mă uitam în calendar doar să văd când e scris cu roșu, că bănuiam că atunci e duminică sau ceva sărbătoare. Ca să știți și voi, că între timp m-am mai documentat, Ignatie Teoforul nu prea a avut legătură cu sacrificarea porcinelor. Dimpotrivă, cică tocmai el ar fi fost dat „spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic”, dar se povestește că ar fi scris o scrisoare în Smirna, înainte să plece spre capitala Imperiului Roman, în care se regăsește și citatul: „foc și cruce adunării de fiare, tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”.

Deși habar n-aveam că porcul e o fiară, eu abia așteptam momentul când mă trezea Tata Mare cu noaptea-n cap de-a binelea, să mă duc să călăresc porcul. Bine, inițial veneau În Deal câțiva vecini și câteva neamuri să scoată bestia din coteț. Tradiția era să prindă bine animalul, să-l mângâie cu un cuțit bine ascuțit și, după ce el leșina de plăcere (guița de zici că era pe la vreo emisiune TV sau pe la vreo știre din zilele noastre), să mă lase pe mine să urc în spinarea lui, până făceau oamenii mari focul pentru pârlit șoricul. Că inițial era doar un singur șoric. Abia apoi deveneau multe fâșii de șorici…

Ritualul era extrem de complex. După imobilizarea porcului și încălecarea mea deasupra acestuia, oamenii mari începeau faptele cele descrise în viața Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul (Teoforul, adică „Purtătorul de Dumnezeu”), prin a face o scurtă pauză de un pahar, hai două, de țuică. Nu de pălincă, că ziua era lungă și abia ascuțiseră cuțitele. Eu stăteam pe porc să nu fugă, că s-or mai întâmplat minuni din astea. Afară era de obicei un ger de nu îți venea să tragi porcul de urechi. În casă era cald, iar Adina dormea, că ea se trezea doar când simțea miros de șorici…

Până acolo însă mai era cale lungă. În primii ani copitata era băgată direct într-o căpiță de paie de grâu, orz sau secară (ce-o fi fost) și se dădea foc ansamblului. Mai târziu s-a descoperit arzătorul de porci! Cum să vă zic eu ca să nu vă înspăimânt? Băiiii… era ceva… ca în filmul Vânătorii de fantome, ăla din 1984 cu Dan Aykroyd, Bill Murray și Harold Ramis, în regia lui Ivan Reitman… Un fel de tub mare cu mâner sănătos, care se sfârșea la un capăt cu un tub micuț, iar la celălalt capăt avea un sistem de palete manevrate de o manivelă. Tubul mare avea o ușiță prin care se punea jar și apoi se băgau lemne uscate. Dacă dădeai la manivelă cu toată puterea ieșea flacără pe partea ailaltă și ardea părul porcului deja mort de plictiseală la câte povești îi spuneam eu despre ce frumoasă o să fie Viața de Apoi pentru el. În burta mea.

Apoi începea răzuitul părului ars și aducerea la lumină a viitorului șoric. Ce urma să devină la plural șorici, prin procesul științific numit feliere. Se turna apă fiartă din când în când pentru frăgezirea șoricului. Se mai dădea cu foc pe unde blana sârmoasă nu fusese arsă cum trebuie. După care urma etapa descrisă în Viețile sfinților la secțiunea dedicată lui Ignat: „tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”. În momentele acelea nu puteam fi prezent cu spiritul. Eram doar, așa, fizic. Așteptând șoricii. Și, aproape de fiecare dată, când așteptam eu mai bine, se trezea și Adina. Noroc că ei îi mai plăceau și urechile și codița. Dar tot se învolbura și spre șoricii pe care eu, pe persoană fizică, stătusem atâtea amar de minute. Tensiunea era, de fiecare dată, la cote maxime! Adina avea un stil de a plânge că Mama Mare venea și mă bătea instantaneu, apoi o întreba pe ea de ce plânge! Oamenii mari se distrau uitându-se cum iau eu bătaie în timp ce mai ei luau o gură de țuică… …Și așa decurgea toată ziua… că porcul era de obicei mare și se făceau șoricii mai ceva ca cucuruzul în povestea lui Ion Creangă! Iar seara, târziu, după ce toate slăninile, cărneturile și alte cele erau puse la sărat, cârnații, maioșii sau sângereții erau puși unde trebuiau puși… se făcea tocana porcului. Servită cu mămăliguță fierbinte. De șorici nu prea mai aveam parte, că erau deja de mult în burțile noastre!!!

Posted 2021/12/20 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie