Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (15)   Leave a comment

Primele sesiuni de tragere cu arma

Mai corect titlul ar trebui reformulat: cu armele! Căci noi fiind teriști, deci viitori ofițeri în rezervă ai Patriei, trebuia să știm mult mai multe lucruri decât un meteu obișnuit: cum să tragi cu pușca, cu pistolul Carpați, cu pușca-mitralieră, cu pușca cu lunetă etc.

Prima dată ne-au dat în primire câte o pușcă la fiecare. Fără gloanțe, că doar nu erau nebuni să ne lase să ne jucăm ca-n curtea școlii cu prăștiile. A urmat o perioadă de acomodare: cum să învățăm să ținem pușca rezonabil, nu ca pe o bâtă cu care dai după oi. Trebuia să răspunzi unor comenzi gen „Laaa uuu-măăăăr, arm!!!”, „Laaa piii-cioooor, arm!!!”, Laaa pieeept, arm!!!”, „Pentru Onooor înainte, prezentaaați arm!!!”… Câteva zile mai târziu, după ce am reușit să ne descurcăm cât de cât mai puțin execrabil în a mânui pușca, a urmat o tortură inimaginabilă: demontarea și montarea ustensilei din dotare. Prima parte, aia cu demontatul, a fost de la început floare la ureche, că la stricat chestii cu toți ne pricepeam. Apoi uluiala se citea pe fețele noastre de fiecare dată: erau o sumedenie de componente, mai ceva ca un puzzle. Cu o mie de piese, alb-negru și suprarealist pe deasupra. Erau numai bucăți masive de fier, de arcuri, țevi, lemn, șuruburi și șurubele, un cuțitoi pe nume baionetă, o curea de piele, cercuri de metal și altele. Dacă, pe o tablă de șah imaginară noi toți am fi fost Kasparov iar Domnul Locotenent ar fi fost Karpov, am fi solicitat o mică remiză, că altfel bag de seamă sufeream de mat tehnic. Uneori, la unii le mai ieșea figura și asamblau toate piesele împrăștiate pe jos. Din păcate nu întotdeauna în urma asamblării rezulta pușca inițială, că mai atârna câte o bucată prinsă în vreun șurub taman unde nu trebuie. Cel mai grav era când țeava se afla îndreptată invers și te uitai prin ea ca să vezi inamicul…

Până la urmă Domnul Locotenent, ajutat de câțiva Sergenți de profesie, a izbutit în nici o lună de zile să ne ducă pe calea cea bună, astfel încât să fim capabili să demontăm și să remontăm o armă cu ochii închiși. Bine, ne era oarecum și somn, că de-aia țineam ochii închiși! Vă dați seama… ne deșteptam cu noaptea-n cap, când soarele abia se gândea dacă se se trezească sau nu.

După ce am dibuit toate tainele și rostul tuturor componentelor unei puști, a sosit și momentul în care a trebuit să demonstrăm acest lucru. Acuma să nu credeți că eram toți niște Rambo în miniatură. Nu! Învățasem totuși câteva lucruri esențiale: că nu e recomandat să te uiți pe țeava unei arme privind din direcția opusă; că trebuie să asculți de comenzile Domnului Locotenent; când tragi trebuie să îndrepți pușca spre țintă și nu în altă direcție dacă cumva discuți în contradictoriu cu vreun coleg; să nu spui bancuri la sesiunea de tragere, că pică toți porumbeii lați (și nu datorită umorului); după ce ai gătat de tras îndrepți arma cu țeava spre pământ și aștepți comenzile următoare; dacă te scapă pișu… asta e!!!

La început am beneficiat, conform Regulamentului, doar de gloanțe oarbe. Oarbe-oarbe, dar tot gloanțe rămân dacă te întâlnesc în ochi de la un metru distanță. La o asemenea sesiune de tragere eram toți 23 teriștii aliniați ca sfinții pe peretele unei biserici de lemn din secolul XVIII. Țintele erau niște plopi de la marginea terenului de sport. După cum vă spuneam, gloanțe nu aveam, dar aveam puști și ținte. Domnul Locotenent explica sacadat niște comenzi premergătoare, în timpul cărora tu ca terist trebuia să eliberezi și trăgaciul din cușculia lui, după care urla: „Foooc!!!”. Buuum!!! Buuum!!! Buuum!!!

Inițial nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. 22 de oameni am tras cum am putut, fiecare după dexteritatea lui. Nu aveam ce să nimerim, că plopii erau la mare depărtare. Doar că printre noi se afla și Gelu. Care o auzit și el comenzile. O realizat că noi suntem concentrați să doborâm inamicul. O apăsat el pe trăgaci cât de tare o putut și cât de multe ori i-a permis timpul. Când în jur s-a lăsat liniștea și toți ceilalți 22 eram cu țevile la pământ, numai ce se aude graiul lui Gelu:

Pușca mea nu pușcă!!!… asta în timp ce îndrepta arma către noi toți și tot apăsa pe trăgaci ca să ne demonstreze defecțiunea. Instantaneu, toți am sărit pe burtă-n iarbă, inclusiv Domnul Locotenent și ceilalți comandanți care ne însoțeau. Evenimentul a avut un final fericit. Gelu a lăsat pușca jos, apoi i s-a explicat și cauza din care pușca lui nu pușca: nu eliberase trăgaciul!

Posted 2021/04/08 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Aventuri din copilărie (15)   Leave a comment

Cu toporul prin goruni

Sau despre ce-am pățit prin Hoanca Mare

V-am mai povestit de faptul că mergeam cu vacile. Am pomenit de Dumbravă și de Lăbuș, cățelul prigonit și terorizat de capre. Trebuie specificat însă că pe Dumbravă, de la Piatra Boului până-n Hoanca Mare, către Gura Ampoiței, trecând peste Vârful Frumoasa (cred), ne făceam veacul doar de pe la jumătatea lui iunie până pe la mijlocul lui august. De pe la sfârșitul lui iulie iarba însă se usca, așa că marăle mai mult ar fi rămas flămânde dacă nu am fi avut, noi copiii, care aveam grijă cât de cât de ele, niște toporiști zdravene și teribil de ascuțite, la tocilă.

…Pentru cine nu știe, tocila e un fel de polizor arhaic dintr-un fel de piatră abrazivă, care, în cazul meu, era acționat de un mâner de lemn. Forța de mișcare a roții de la tocilă o asiguram eu, cu amândouă mâinile, cu toate puterile și cu toată transpirația de care eram în stare, că Tata Mare apăsa sănătos tăișul toporului pe blestemata de piatră râșcăitoare. Poate vă mai aduceți aminte de celebrele versuri expuse cinematografic de Florin Piersic în Haiducii lui 7 cai” (realizat cu doi ani înainte să apar și eu pe lume, adică în 1971): „La tocilă, pe pietroi, să tai capul la ciocoi”… Bine, în film era vorba de un cuțit și nu de un topor, dar nu contează, că ambele tăiau ceva de groază…

Dar să revin la sărmanele vaci care ar fi fost nevoite să rumege urme de iarbă uscată din cauza caniculei și a secetei. Norocul lor a fost că pe vremea aceea copiii aveau voie, ba chiar erau obligați, să poarte topoare la ei pentru a tăia crăci de gorun cu frunza încă verde. Din care frunze se îndestulau (mă refer la animale, nu la copii) destul încât să dea seara o vadră de lapte.

Cum însă vremea de vară gonea marăle mai spre umbră, ale mele (mă rog, ale lui Tata Mare) o luau la goană direct spre Hoanca Mare. Asta era un fel de tăietură în pădure, dar care avea și un piculeț de iarbă și frunze din lăstărișuri. Dacă vedeam că vacile mele nu-s cu ale altora, mergeam cu inima cât un purice spre locul mai sus numit. Singur. De multe ori am ajuns unde trebuie. Odată, probabil să fi văzut și vacile, sau măcar să le fi auzit talanga. Cert e că zburdam printre păducei și murari de ziceai că-s Harry Potter. La un moment dat, într-o zi, cum obosisem de atâta zburdat, m-am oprit să-mi trag sufletul, că eu nu aveam pe timpul acela mătura zburătoare tip Nimbus 2001. În momentul în care m-am oprit din gâfâit… în fața mea… să tot fi fost 50 de metri… o scroafă cu niște mistreți nu prea mititei, dar teribili de jucăuși!!! Tot aveau chef să se joace și eu păream cel mai bun companion. Scroafa o zis ceva pe limba ei, gen: „NU! Merg eu la el!”… Și s-o luat după mine, care n-am mai stat pe gânduri și am țâșnit prin tufe mai ceva ca la proba cu obstacole de la Olimpiadă. Nu m-am mai uitat în urmă: am fugit atât de tare și am făcut pașii atât de mari că mi-am văzut numărul de la teneși în fața ochilor… Scroafa nu m-o prins, iar vacile or ajuns singure acasă, pe Deal. Eu am fost acuzat că-s fricos.

Dar să revin la topor. Fain topor. Ascuțit bine. Într-o zi ajung în Hoanca Mare, după ce trecusem de Hoanca Mică, și găsesc vacile leșinate de foame, la umbră: mâncaseră toate frunzele verzi de gorun la care ajunseseră și acum doar priveau la crengile de deasupra. Se uitau ca vițelul la creanga verde. Eu le-am strigat pe nume: Joiana, Dumana, Junica… Ele s-au uitat la mine efectiv cu o privire bovină. Dar le-am recunoscut și am zis să le întremez fizic cu niște frunze de gorun proaspete, ca să putem merge până acasă.

Tocmai terminasem clasa a V-a și urma să merg în tabără la Năvodari. M-am urcat în primul gorun și am început să tai crenguțe cu frunze proaspete. Vacile or reacționat la ofertă și s-or bulucit sub gorun. Cocoțat în copac, am început să tai crengi tot mai groase; animalele păreau să-și revină din letargie: dădeau din cozi să alunge muștele, se uitau galeș către mine (bine că nu am avut de hrănit și vreun taur), mugeau a satisfacție… La un moment dat, însă, mă prinde curajul. M-am avântat pe o cracă superior dispusă ca altitudine, că să dau de mâncare la vaci o cracă inferioară din același punct de referință. Cu mâna stângă m-am ținut bine de trunchiul zdravăn al gorunului. Cu dreapta am ridicat toporul bine ascuțit. Apoi am dat să izbesc temeinic în craca de sub craca de sub mine…

…Ghinion!!! Când toporul a ajuns la amplitudinea maximă, oarecum spre spate, am pus toată forța unui copil de aproximativ 12 ani și am încercat să izbesc cu putere. Gorunul în care eram cocoțat a zis și el NU! Și a introdus în calea toporului meu o altă creangă! Toporul s-a agățat de aia… a deviat un pic… nu mult… doar cât să îl împlânt în tibia piciorului drept. E pe acolo și un fel de venă, care o sărit afară și plângea de țâșnea sângele ca dintr-o mini-fântână arteziană… Am lăsat toporul jos, după ce am sărit din copac. Sângele curgea șiroi și m-am legat cu ce-am putut. Îmi venea să leșin când zăream bătăile inimii reflectate în țâșnituri de sânge… Vacile s-or luat după mine fără să le chem. Când am ajuns în Deal, Tata Mare mi-o oblojit piciorul cu untură de porc în sare. O supurat rana câteva zile, apoi am fost la Năvodari și am intrat în apă… Urletele mele se aud și acum ca ecou la Năvodari. În două zile m-am vindecat, dar urma se vede și acum!

Aventuri din copilărie (14)   Leave a comment

Prunele, lictarul și vinarsul

Sau despre cum am vărsat două găleți de țuică prin grădină

De multe ori am pătimit din cauza prunelor. Neîndemânatic fiind, am luat bătaie mai ceva ca Dolph Lundgren de la Jean-Claude van Damme. Prunele sunt niște poame care cresc în pomul numit prun. Și sunt de multe feluri, având diverse denumiri: bistrițe, galbene, roșii sau… din ălea obișnuite… de le mâncau porcii prin grădină. Și dimensiunile variază. Unele-s mai mici, altele mai mari.

Eu mă întristam în fiecare care an când trebuia să culeg orice soi de prune. Avea Mama Mare un stil de a le culege de ziceai că-s perle. Bine, Mama Mare mă punea să car două găleți de tablă: una pentru prunele bune, din care să facă lictarul, iar a doua pentru prunele mai nașpa, care se puneau într-un voj, să stea la macerat pentru a fi apoi transformate în vinars. Cu ălea pentru vinars nu prea aveam treabă: le adunam, le băgam în găleata de tablă corespunzătoare și gata. Ălea ocoșe, pentru lictar, trebuiau însă decodițate (adică să le dau codița jos), desfrunzate (adică să nu aibă pic de frunză pe ele) și să nu dețină pic de vierme în carnea fructului respectiv.

…Pentru necunoscători, lictarul de pe Valea Ampoiului e un fel de magiun. Se adunau prunele ălea bune, se spălau la vălău, se verificau dacă mai au codițe și se puneau la fiert. Nu înainte de a le strecura și a le scurge prin troc de lemn, ce avea la fund un plev găurit, fiind mestecate cu un dârg de lemn necesar pentru a separa lictarul pur-prună de sâmburi. Se fierbea la foc scăzut până se îngroșa lictarul. Apoi se punea în ciubere mai micuțe și mâncai până aproape crăpai, tot anul. Sandviciurile pe vremea aia se făceau din pită pe vatră unsă cu lictar. Eu am respectat rețeta impusă de Mama Mare în ceea ce privește lictarul.

Mai grav a fost când meream cu Tata Mare să stăm la cazan ca să se facă vinarsul. Din câte îmi aduc eu aminte în sat erau două cazane înainte de 1989: unul prin Coștei, un fel de cartier al localității Tăuți, comuna Meteș, județul Alba; altul pe părăul unde, ca să nu cadă, s-o proptit soră-mea, Adina, cu capu-n prun! No, ăsta din urmă era mai aproape așa că acolo duceam prunele fermentate în vojuri. Plecam pe timp de zi: lumină, oameni care se minunau că aveam vojuri, prune din care n-o făcut Mama Mare lictar, dar Tata Mare avea de gând să le transforme în țuică; eu care mestecam cu mestecăul în cazan, băgam și lemne pe foc, iar când oboseam, făceam cartofi copți sub cazan… etc…

Când venea noaptea începea și vinarsul să curgă! Tata Mare umplea două găleți de plastic (că erau mai ușoare decât ălea de tablă) și mă trimetea să le urc pe deal în sus (pantă cam 35 la sută), să le vărs într-un ciubăr, să cobor și să refac operațiunea. Pe vremea aia nu erau frontale. Mergeam orbecăind. Într-o zi, pe la unu noaptea, numai ce iau eu două găleți cu vinars și încep să sui dealul. Să tot fi avut 20 de litri de vinars la mine: că o vadră avea cam zece litre iar eu aveam doar două mâini. Trec pe lângă morminții din grădină a lui Tata și Mama Dicăi lui Mihnea și încep să urc pe lângă grădina Unchiului Vasâlie…

Și-o fi băgat dracul coada… m-o fi pomenit cineva… cert este că m-am împiedicat și am trântit pe jos 20 de litri de vinars… Am ajuns acasă cu gălețile goale. N-am avut ce băga în butoaie… Am luat un pic de bătaie de la Mama Mare și am plecat să aduc alte găleți cu vinars!!! Tata Mare nu s-o supărat…

Posted 2021/03/05 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Pierdut prin munți (4)   1 comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a patra

Călin o apărut mai spre noapte, fluierând. Fluiera el, nu noaptea. S-o așezat lângă noi pe prispă și s-o pus pe povestit. Am mai dat să zic și eu câte ceva, dar n-am avut cui, că Raoul și Florin îl ascultau pe Călin cu admirație. N-am înțeles de ce… că doar și eu știu să povestesc. Poate nu exagerez la fel de mult, dar exagerez uneori și nu mi se pare corect să fiu ignorat doar din cauza faptului că el era gazda!

Până la urmă, după multe insistențe din partea partenerilor de palavre, am acceptat să mergem la masă. Am mâncat o ciorbă de fasole verde cu smântână de să te lingi pe degete. Călin tot încerca să-mi ia farfuria din față, dar eu nu m-am lăsat până n-am gătat de realizat proiectul de alimentare al burții. Noroc cu Tanti Mama lui Călin care mai venea prin bucătărie și mă mai îndemna să mânc, că altfel căpătam bătaie de la Călin că mânc prea mult. O trecut un timp și am sfârșit și eu cu masa. Apoi am ieșit afară și iar am stat la povești pe prispă. Țâgări cât cuprinde… o bere, o țuică, o cola, un pepsic… ce să zic?… eu mai mult nevorbit!

Pe la zece, pe Călin îl prinde somnul și ne obligă să vedem camerele unde urma să dormim. Am pus punct poveștilor de pe prispă și am purces la somn. Mai bine zis la locurile de somn. Două camere în care încăpeau cel puțin opt persoane. Noi trei fiind, le-am zis rătăciților mei că aș prefera să dorm singur, dar decizia le aparține. O fi fost supărat Florin pe Raoul… Raoul pe Florin… Probabil Raoul pe mine, că el o decis ca noi doi să dormim în același pat și l-o lăsat pe Florin să se lăfăie singur într-o cameră. Cum îs însurat aș fi preferat să dorm pe jos. Raoul nimic: treci în pat, mi-a zis! Nu am avut chef de ceartă. Am aranjat spațiul pentru înnoptare și ne-am pus pe povești: Raoul în pat, ca un boss, eu cu spatele lipit de un calorifer iar Florin pitit lângă ușă.

Și povestim. Mai ales că scăpasem de Călin și nu mă mai întrerupea nimeni. Acum… nu chiar nimeni… că din când în când Florin mă contrazicea, iar Raoul îi dădea dreptate!!! Incredibil. Aveam senzația unui oropsit al sorții, al unui ostracizat. La un moment dat, în timp ce îi explicam lui Raoul o chestie super științifică, cu argumente citite prin Encyclopedia Britannica, mă trezesc că vorbesc singur. Florin se dusese la culcare, iar Raoul butona pe telefon.

Dezamăgirea mea a atins apogeul.

M-am dus la baie să mă spăl pe dinți, apoi, bosumflat, m-am pus în pat lângă Raoul, că ăsta nu m-o lăsat să dorm pe podea sub nicio formă. Nici măcar sub formă de covrig. Am stat toată noaptea cu frică, că de dormit nu s-o pus problema. Pe la 03.23 m-am dus la baie că nu te joci cu necesitățile. Am dibuit drumul cu lumina telefonului, să nu-l trezesc pe compătean. Adică pe Raoul. Am revenit și mi-a fost frică să adorm. El afirmă că, cică, aș fi adormit și (acuzație extrem de gravă!!!) că aș fi și sforăit. Ați auzit voi îngeri să sforăie? Bineînțeles că nu. Așa că acuzațiile lui Raoul la adresa mea sunt neîntemeiate… Bine, putea cică să mă înregistreze cu telefonul când aș fi interpretat o piesă de Bach nu la pian ci prin nas. Dar nu o făcut acest lucru că, tot cică, mai avea doar 1 la sută la bateria de la aifon. Dimineața am băut cafele, am mâncat bunătățuri de la Tanti Mama lui Călin, ne-am strâns catrafusele și ne-am dus direct la Curechiu, comuna Bucureșci. I-am rătăcit un pic, nu de alta dar ăștia doi aveau de gând să ajungă prea repede acasă…

Posted 2021/02/24 by danieliiancu in Uncategorized

Pierdut prin munți (3)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a treia

De la cotitură am început să coborâm năvalnic. Nu mult, că o venit iar un dâmb în fața noastră și o trebuit să-l urcăm. Așa au fost următoarele ceasuri, cele de dinantea înnoptării: coboram și urcam. Urcam și coboram. Important a fost totuși că mai mult ne-am rostogolit la vale spre Sălătrucul unde trebuia să ajungem.

Pe drum alte pocinoage: trunchiuri de copaci prăvălite taman în mijlocul cărării; opriri inopinate să mai tragă cineva câte o țâgare sau să-mi exemplific eu calitățile de artist fotograf; o capră domestică moartă prinsă în vreun laț lăsat de braconieri sau într-un fel de sârmă albastră aruncată de te miri ce iubitori de natură și care i se încolăcise în jurul gâtului…

Raoul și Florin comentau de Mama-focului. Ba că merg eu prea încet, ba că vorbesc (tot eu!!!) prea mult, ba că ce bine că m-or luat cu ei pe dealuri că altfel sigur nu s-ar fi rătăcit singuri în veci. Răutăcisme. I-am lăsat să zică ce vreau ei și mi-am văzut de drum. La un moment dat noaptea se apropia vertiginos și am tăcut și eu din gură. Nu de alta dar parcă apăruse un morcov de nicăieri. Dar bine împlântat undeva. Numai eu, bineînțeles, aveam frontală, restul lumii considerând că niște amărâte de aifoane sau androide sunt suficiente pentru a supraviețui în miez de sfârșit de iarnă prin pădurile din jurul Blăjeniului… Și numai ce-l aud pe Raoul grăind:

– Dar ce-i cu liniștea asta?

Nu am percutat instantaneu că n-am crezut că mi se adresează mie. Florin l-a completat însă, că păreau complotiști:

– O amuțit maestru!!!

Am crezut că iau foc și am răspuns un pic răstit din cauza morcovului:

– Te rog frumos să te adresezi cu formula „Domnul Maestru Daniel”!!!

M-or pus păcatele să comentez. N-or trecut trei minute, ne-am strecurat pe sub niște brazi și am ajuns într-o poiană de care-mi aminteam din rătăcirea din urmă cu șapte ani. Așa că numai ce-l aud iarăși pe Raoul că zice că să ne oprim să mai tragă o țâgară. Apoi să facă și el niște poze. Eu îmi aduceam aminte cum am sărit la garduri data trecută. Tot pe noapte și cu niște copoi de vânătoare cam dezlegați. În plus ultimele pante ale dealului erau de groază! Și fiind parcurse tot noaptea nu mai prea știam exact pe unde să o iau.

Dar norocul nu m-a părăsit. Nu! Cum pipa Raoul liniștit și butona Florin la fel de liniștit pe telefon numai ce mă uit în sus pe deal și văd coborând… cineva. După câteva secunde mi-am dat seama că-i om, nu sălbăticiune, și le-am zis că avem oaspeți. Fericit, m-am dus către el și am făcut cunoștință, apoi l-am întrebat șăgalnic unde merge. El o zis că mai întâi coboară în Sălătruc, merge prin Plai și ajunge la el acasă, pe dealul din față până în Blăjeni-Vulcan. Mi-a și arătat casa situată la câțiva kilometri, mai sus de două stânci. Eu trăgeam speranță să gate ăștia micii de pipat și de butonat, că să avem ghid pe timp de noapte până la Călin acasă. … Cu speranța am rămas… Așa că, după câteva zeci de minute, când bezna devenea tot mai adâncă, am început să coborâm orbește prin pădure. În cele din urmă am răzbit și am ajuns în poiana de deasupra satului. Ei tot trăgeau spre stânga, dar eu nu i-am ascultat și am făcut dreapta, pe drumul de costișă ce ocolea gardurile. Am dat de asfalt și apoi, cât ai clipi de 731 de ori, am ajuns la locul de odihnă unde urma să înnoptăm. Părinții lui Călin ne-or tot îmbiat cu zamă caldă și alte bunătățuri, dar am fost fermi (mai ales eu) pe poziție: nu mâncăm până nu apare Călin. O mai durat câteva ceasuri…

Posted 2021/02/23 by danieliiancu in Articole, Pierdut prin munți

Pierdut prin munți (2)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a doua

În cele din urmă am luat-o la deal. Am făcut poze la biserica din Obârșie și apoi ne-am rătăcit din cauza faptului că Raoul și Florin n-or zis rugăciunile corespunzătoare. Mai mult decât atât, or mai și pipat în fața bisericii iar unii chiar au spus răutăți la adresa mea. Minciuni sfruntate: gen că o să-i rătăcesc, că nu-s bun de organizator, că ei se bazau pe mine ca pe Sfântul Soare dar eu sigur o să-i dezamăgesc etc. Etc. Repet: etc.

Din cauza atitudinilor lor recalcitrante și ca să nu le mai aud bârfele la adresa mea am țâșnit înainte de ziceai că-s Steven Seagal într-un film de acțiune. Așa că trecut printr-o pădure de pini și am ajuns la un dulău. Câine foarte rău. Dar mai ales foarte mare!!! Lătra la mine mai ceva la urs. Fiind om bun la suflet, am stat să-l aștept pe Florin, că Raoul nu avea nevoie de ajutorul meu: imediat s-ar fi agățat de-o cracă de copac și îi scăpau pantalonii neatinși. Dulăul a venit cu o intenție feroce. Eu m-am ferit și m-am tupilat în spatele lui Florin, care înlemnise.

Noroc cu o tanti, stăpâna câinelui, care s-a avântat de după poartă și l-o prins pe dulău de după ceafă. Altfel praf îl făceam pe dulău. După ce mușca din Florin și era cât de cât sătul, bineînțeles. Că Florin nu are burta mare ca mine și nu ar fi fost complet sătul. Când m-am văzut scăpat am intrat în vorbă cu tanti:

– Cum ajungem noi în Sălătruc?

La care ea zbiară la mine în timp ce ținea dulăul de coamă:

– Mereți înapoi!!!

Eu am crezut că-s chiar urât. Nu că aș fi frumos, dar nu accept să mă faci urât pe față cum afirmă public Raoul și Florin. Abia apoi mi-am dat seama că tanti îmi spunea să mă întorc până la pădurea de pini că pe unde meream noi nu era bine. Că acolo trebuie să găsim un drum care să ne scoboare în Sălătruc. Și să ne grăbim că nu mai poate ține dulăul care țintea direct către turul pantalonilor mei.

Cu un singur cuvânt i-am întors pe Florin și pe Raoul: „Înapoi!” am strigat și fugit în fața lor. Ăștia doi, inițial, nu știau ce se petrece. Dar când or văzut că un atlet din spatele lor poate alerga ca la Olimpiadă n-or mai stat pe gânduri și or fugit după mine. Așa că am ajuns iar în pădurea de pini… Acolo… panică, frate! Eu gâfâiam. Și din când în când respiram. Eu știam că nu suntem unde trebuie prin pădurea respectivă, dar Raoul m-a conturbat și a urlat după mine să o luăm la stânga.

Da ce? Eu mai ascult de Raoul de când m-o dus prin Slovenia? Nu! Le-am zis să steie pe loc și să mă aștepte că mă întorc după ei dacă găsesc drumul bun. L-am găsit după nu mai știu câte minute de mers singur prin pădure. Fericit, am strigat la ei. Ăștia doi cred că mă bârfeau, că de-aia n-or auzit urletele mele. Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Raoul. Mi-a răspuns o tanti robot că apelatul nu poate fi contactat. Stăteam singur prin pădurea de pini și-mi venea să plâng!!! De ce i-am dat telefon la Raoul???

Până la urmă o acceptat convorbirea Florin! Le-am zis să vină pe drumul pe care eu l-am deschis. Raoul habar nu avea pe unde merge, că o dat să facă dreapta în loc de stânga. Noroc cu mine că aveam geaca aia galben-fosforescent! Am urlat iar la ei și m-or ajuns din urmă. M-or zărit și or fugit după mine ca să îi salvez…

Posted 2021/02/22 by danieliiancu in Articole, Pierdut prin munți

Pierdut prin munți (1)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea întâi

Săptămâna trecută, luni, 15 ianuarie 2021, fix la ora 19 și 13 minute, primesc un mesaj de la Raoul. O poză făcută cred în budă, cu niște fotografii prelucrate în camera obscură, de pe film de ăla vechi, după metode antice. Textul care însoțea poza zicea ceva de genul: „Cu ce m-am ocupat azi!”, urmat de o față galbenă care rânjea la mine!

Cât oi fi eu de geniu tot n-am înțeles mesajul. Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat că n-am timp eu de scris prostii pe Facebook. Eu mă pregătesc pentru Nobel ori cel puțin un Pulitzer. Fie și un Man Booker. Sau ăla de l-o luat Cărtărescu… nu mai știu cum se numește, că nu prea știe nimeni de el! Raoul răspunde stupefiat că îl sună o personalitate ca mine. Nu-l las să zică ce dorea să-mi comunice că îl iau tare din prima: ce are de gând să facă în week-end? Perplex, Raoul îmi răspunde super sincer: nimic! Așa că eu îi propun să merem pe dealurile din jurul Sălătrucului, comuna Blăjeni, județul Hunedoara. Cum l-am luat din scurt n-o apucat să zică nu, că i-am închis telefonul după ce i-am comunicat că vorbim vineri, să vedem cum o fi vremea. Între timp mi-o venit în cap o idee și mai creață: să-l invit și pe Florin.

Normal, iar telefoane, iar discuții… cu Florin de data asta… că cică el ar fi trebuit să plece prin Oltenia… că poate nu poate… dar mai vedem ce vorbim la telefon… că dacă plouă lui îi e somn… dacă ninge îi e frig… dacă nu-l lasă copiii nu vine… Catastrofă!!! M-am enervat și i-am zis pe un ton dur că eu oricum mă duc. Nu de alta dar vorbisem cu domnul coleg Călin, care vorbise cu Mami și Tati lui, să facă focul și să încălzească o cameră. Călin e un dur: o zis că nu!!! Încălzește două!

O venit ziua de Sfânta Vineri și am vorbit cu toată lumea, călători și gazde, că plecăm sâmbătă pe la 9, 9 și ceva. La telefon totul o fost OK. Singurul care o zis că nu poate fi prezent dis de dimineață o fost Călin. Gazda organizatoare cum ar veni. Pe mine m-o luat cu tensiune. Nu am pomenit nimic de acest aspect coparticipanților la rătăcirea organizată. Așa că Raoul s-o pregătit temeinic și o băgat benzină în mașină. Sau motorină.

Seara de vineri spre sâmbătă a fost puhoi. Ploua afară de ziceai că Noe și-o uitat pe undeva Arca și vine după ea. Așa că dimineața… să tot fi fost ora 08.52… primesc mesaj de la Raoul: „Cum e la Deva, că aici plouă?”. Am stat un pic și am cugetat. M-am liniștit. L-am sunat iară și i-am zis să-l sune pe Florin ca să plece din Orăștie pe la 11.00. Or făcut cum am zis eu. Or venit de m-or acaparat din Deva și ne-am oprit direct în Profi-ul din Brad. Ăla de la giratoriu. Eu le-am zis să nu cumpere mâncare, că cumpărasem eu și oricum ne mai dădea și Tanti Mama lui Călin ceva. Ăștia nimic!

Am oprit la Profi, am cumpărat cam de toate de ce nu aveam nevoie, și am ajuns la părinții lui Călin acasă. Călin, normal, nu era. Am stat noi la povești, ne-o adus Tata lui Călin niște slănină și ceapă să avem ce păpa pe drum, și-am plecat la drum. Că ăștia doi, Raoul și Florin, or început să facă scandal: că de ce nu plecăm odată. M-am înduplecat și am plecat. La început o fost cale faină, asfaltată! Din capătul Blăjenilor am luat-o pe valea Sălătrucului în sus.

Multe popasuri am făcut. Unele inutile. Dar eu eram singur, pe când Raoul și Florin erau doi. Nu mi-am permis să le indic de fiecare dată ce să facă, că ăștia mă luau la bătaie deși doar eu aveam topor Fiskars la mine!!! Am mai mers noi pe deal în sus până am dat de un loc fain unde am făcut popas până o pipat Raoul o țâgare. Apoi am mai mers și am găsit o bancă. Am făcut iar popas. Raoul iar o pipat o țâgare. Florin se uita ciudat la Raoul. Eu priveam în zare. No… să nu-i întărât!!! Le-am zis că peste vreo sută de metri ajungem la biserică, dar ei nu aveau de gând să se roage… Așa că am mai stat.

Posted 2021/02/21 by danieliiancu in Articole, Pierdut prin munți

Aventuri din copilărie (13)   Leave a comment

Turtata și excursia

Sau despre cum am sărbătorit într-un an zilele de naștere

Eu, fiind mai șmecher, m-am născut mai repede decât soră-mea. Cu fix 4 ani și 17 zile. Ora exactă n-o mai țin minte. Dar știu că ziua mea pica întotdeauna pe 13 iulie, habar n-am de ce. Asta mai mică sărbătorea pe 30 iulie. Cum pe vremea aia torturi vedeai numai în filme, când se dădeau filme la televizor, Mama Mare ne făcea o turtată taman pe 22 iulie, că atunci era și ziua ei, adică cam la jumătatea distanței temporale între 13 și 30. Bine… dacă o să calculați cu atenție veți observa că ținea mai mult cu Adina!

Pentru cine nu știe ce este o turtată dezvălui acum rețeta: în primul rând făină de grâu cernută prin sită fină; apoi niște apă, așa… mai mult de decor; câteva ouă (nu era un număr fix ci depindea de cheful de ouat al găinilor din curte); un pic de unt ca să ungi tava; câteva linguri de lapte; niște zahăr; plus puțină coajă de lămâie. Da puțină, că lămâia era scumpă pe vremea aia și coaja nu avea tot felul de E-uri în ea. 

Se băteau ouăle bine, dar bine de tot!!! Până făceau spumă. Făina se amesteca cu laptele, untul și apa. Apoi turnai ouăle peste amestec și presărai coaja rasă de lămâie. Tot amestecul se turna într-o tavă și se băga la cuptorul de la sobă. Cine era chiabur mai băga în amestec și niște stafide. Bine… acum nu vă luați strict după rețeta dată de mine. Mai documentați-vă și voi. Cert este că mă lingeam pe degete ca să nu pierd bunătate de turtată! 

Într-un an însă… surpriză!!! N-am apucat să mă bucur cum se cuvine de ziua de 13 iulie că numai ce vine Tata Mare de la ștrec și ne spune că o să merem în excursie. Eu am înlemnit. De fericire. Adina habar n-avea ce e aia excursie, așa că se zbenguia prin curte, fugărind găinile. Că de Lăbuș îi era cam frică, iar mâțele nu se lăsau păruite de ea. La porci se strâmba. Vacile, vițeii și boii se uitau cam urât spre ea. 

Cum Tata Mare lucra la ștrec, avea abonament gratis pe CFR. Asta includea și membri familiei, mai precis și nepoții, că oricum n-aveam buletin. După ce-o lăsat gălețile cu apă în conie, și o răsuflat de două ori, ne-o zis că merem în excursie a doua zi. Praf și pulbere s-o ales de planurile mele. Și-am plecat la Sibiu să vizităm Grădina Zoologică.

Dis de dimineață Tata Mare o început să se bărberească. S-o îmbrăcat fain, și-o luat clopul ăla bun, cu care merea duminica la biserică, apoi o zâs calm să ne sculăm și noi. Mama Mare repede o percutat și și-o luat fusta aia faină, asortată cu șorțul negru. Eu, cum știți, am sărit în picioare la prima oră. Soră-mea dormea. Nu puteam urla la ea că pierdeam trenul. Așa că numai m-am strâmbat.

…Câteva ceasuri mai târziu am ajuns în Sibiu! Pe vremea aia Sibiul era oraș civilizat. Avea tramvai! Te ducea de la gară până-n Dumbravă. Când ne-am dat jos din tramvai parcă eram în Rai. Lei, urși, hipopotami, lebede, rațe, gâște și ciori ne-au înconjurat. Eu urlam. Adina plângea. Ca s-o convingă să tacă i-or cumpărat o înghețată. Scandal mare!!! Că eu nu primisem înghețată!

…Dar am văzut lei!

Posted 2021/02/19 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (12)   Leave a comment

Cocoțați în fag

Sau despre cum am imitat eu și Bubu actorii din filmele chinezești

Mai țineți minte filmele cu Cichi-Cean? Sau în general, așa, filmele chinezești cu Bruslii? Băi, săreau ăia în filme de jos până în vârful copacului mai ceva ca atleții la Olimpiadă, Campionate Mondiale, Europene sau Naționale. Cam așa am pățit și eu cu Bubu…

Într-o zi plecăm amândoi către Pădure, un cătun ce ține administrativ de satul Tăuți, comuna Meteș, județul Alba, România. Nu mai știu dacă aveam ceva treabă de făcut sau meream doar pe nepusă-masă. Vremea era ca noi doi: faină! Bubu (adică Tati Meu, că o devenit Bubu doar după pogorârea lui Mihnea pe Pământ din burta de la Mami Lui) urca vijelios și mă tot certa că nu fac pașii la fel de mari ca el. Eu am încercat mult timp să țin ritmul, dar cam oboseam. Așa că m-am lăsat păgubaș și pășeam așa, cam de-a lela.

O luasem pe ocolite, pe poteca de pe deal, ca să evităm câinii de la casele de mai din jos. Am trecut de șura în care s-o ascuns Mama Mare când era fată mare și or venit rușii prin județul Alba și prin sat (posibil, dar nu am fost de față), am trecut pe lângă balta aia plină de broaște și am urcat un deluț de pe care am început să urlăm: „Tuuușăăăă!!!”, strigam eu… „Doinăăă!!!”, striga Bubu. Nimic!

Singurii care ne-or auzit or fost dulăii. Niște ciobănești mioritici exagerat de lățoși. Bandiți cum erau nu or început să latre. Ne-or așteptat! Văzând noi că nici frunzele nu frunzuresc în vânt ne-am făcut curaj și am început să merem iară către casa Tușii Doina și a Unchiului Ionuț. Am coborât o țâră, am trecut peste un părău ce era mai mult secat și am început să urcăm dealul cel din urmă…

Meream pe drumul de costișă de ziceai că eram în filmele cu Winnetou. Pâș-pâș! Pâș-pâș! Când mai aveam doar vreo trei sute de metri… i-am văzut! Nu pe Tușa Doină sau pe Unchiul Ionuț… Nuuuu!!! Ci pe cei trei dulăi mioritici. Care stăteau în fund și ne așteptau să intrăm în grădină. Eu cred sincer că există o conspirație a dulăilor: legea după care se ghidează e să te lase să te apropii cât mai mult ca să te muște direct de buci!

Așa că monștri, la început, numai s-or uitat la noi. Parcă acum îi văd cum aveau ochii semi deschiși. Când am dat să pășim pe pajiștea din grădină au luat foc: hăhăituri, lătrături, sărit în sus, alergat în goană spre noi, bale curgând din boturile lor, Tușa Doină urlând la ei să ne lase în pace, Unchiul Ionuț stând calm, câteva găini cotcodăcind feroce, plus două bibilici ce făceau scandal fără noimă.

Am crezut că am ajuns la Poarta Iadului. Bubu nu s-o panicat. Nuuu!!! Nici eu. La început. Dar când am văzut dihăniile că vreau să se înfrupte din bucuțele mele am tresărit! Mai bine spus… am sărit! Direct în primul fag de lângă drum. M-am prins de o creangă și m-am cocoțat pe a doua, ca să-i fac loc lui Bubu, să scape și el cu pantalonii neperforați. Inițial el a vrut să-mi demonstreze că îi bărbat și nu îi este frică de câini. Apoi a realizat că dulăii nu glumesc… Așa că eram amândoi pe crengi. Eu mai sus, el mai jos. Câinii lătrau. Noi urlam. Furnicile și aricii fugeau. Noroc cu Veta, vară-mea, care o alergat ca la școală la ora de sport și ne-o salvat din colții bestiilor carpatine. Protejați de Veta, am ajuns în casă și am mâncat ca sparții!!!

Posted 2021/02/19 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (11)   Leave a comment

Slalom prin grădină

Sau despre cum am dat-o pe Adina cu capu-ntr-un prun

Pe vremea când eu eram de-o șchioapă și soră-mea mai mică cu patru ani decât mine iernile erau ierni. Nu ca acuma. Iarna pe uliță în varianta tăuțană s-ar fi putut intitula Iarna prin grădină. Că așa era de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna. Că ne mai dădeam cu sania și pe uliță de la Zăpodie până-n gardul din fața școlii.

Dar acum să vă povestesc despre săniușul prin grădină. Când era gerul ger și chiuiau toți din sat, inclusiv verii Aurel și Jenu (că Nicușor era mai mare, el nu chiuia, ci ne dădea ordine), plecam urgent la șură să dau tălpile de la sanie cu parafină. Nu mai știu de unde făceam rost de parafină. Pentru necunoscători, parafina nu e vreun fruct fin cocoțat în copacul intitulat păr, ci un fel de substanță „solidă, albă, formată dintr-un amestec de hidrocarburi saturate obținute la distilarea țițeiului și întrebuințată la fabricarea lumânărilor”. Așa zice netul!

După datul cu parafină pe tălpile săniilor (a nu se citi sânilor!) ălea alunecau de mai mare dragul din dosul șurii, ocolind cu grijă scorușul, urmând poteca din dreapta Părăului Mare, virând cu măiestrie printre cireși, vișini, nuci, piersici, mădălani (sau cum s-or fi numind pomii care fac un soi de piersici mai mici), plus tot felul de tufișuri care nu găseau alt loc de crescut decât în mijlocul pârtiei. 

Eu eram șef de sanie! Să fie clar, că am mai explicat lucrul ăsta. De obicei țelul meu era să mă dau singur din Deal până-n Șes, unde acuma e casa familiei Monea, Veta și Ilie pe prenumele lor, Veta fiind vară-mea, iar Ilie soțul ei. Oi fi fost eu șef, dar Mama Mare îmi ordona s-o car la vale și pe Adina. S-o car pe Adina pe sanie zic. Adică să n-o împing în Părăul Mare… din greșeală. Multe curse am făcut astfel: eu panicat să n-o stric pe asta mai mică când curbele erau mai mari, asta mică punând frâne taman când erau curbele mai periculoase. Eu cred că o făcea intenționat, numai ca să iau eu bătaie de la Mama și de la Tata Mare.

Într-o zi, după ce am folosit cota de parafină, mă bag în seamă cu Mama Mare și-i zic că vreau să mă duc la săniuș. Toți sfinții s-or ascuns după nori, argumentând că nu-s specializați în domeniu. Mama Mare o zis: NU! O iei și pe soră-ta cu tine! Nu pleci tu brambura din Deal până-n Șes singur! Că, vorba aia, cine mai cară sania-n Deal? Eu o căram oricum, dar ordinele nu se discută.

Ne-am dus în dosul șurii, ne-am pus pe sanie și am început să asudăm de la atât dat din picioare ca să pornim din loc. Pe la scorușul de care pomeneam panta se destrăbăla: avea o înclinație de ziceai că ești pe pârtiile din Alpi. Numai că acolo nu sunt cireși, vișini, nuci, piersici, mădălani etc. La Tăuți, însă, erau. O grămadă. Ca să nu cădem amândoi în Părăul Mare și să iau bătaie numai eu, am devenit un fel de Schumacher: pom fructifer în față – pom ocolit; pom fructifer pe dreapta – pom ocolit; pe stânga, la fel…

Băiii!!! Dar câte ocolituri să mai faci??? Că plecasem de sus de tot. Am ocolit scorușul. Am urlat la Adina să-și ridice picioarele. Cireșul ăla mare era să-l luăm din plin. Noroc că am avut inspirație și am cotit puțin stânga. Apoi dreapta, pe lângă mormintele lui Stră-Tata-Mare și Stră-Mama-Mare… Apoi iar stânga!

Ultima stângă nu mi-a mai reușit că Adina a pus frână cu ambele picioare. În față era Părăul Mic. Mai în față era un prun. Eu am urlat la ea să nu mai frâneze. Ea, nimic. Așa că eu am sărit de pe sanie taman înaintea prunului. Am picat în zăpadă și m-am scuturat un pic. Prunul nu s-o clintit din fața ei, așa că ea l-o pleznit cu fruntea de nu s-o văzut. Prunul a supraviețuit, dar Adina a avut un cucui.

Posted 2021/02/18 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie