Pierdut prin munți (6)   Leave a comment

Dumești. Doar povești… Și o tocană! Partea II

Am ajuns cu bine taman în vârful dealului de la Dumești. Asta după ce Raoul o blagoslovit câțiva șoferi care coborau în timp ce noi urcam și era să ajungem în șănțulețul de pe marginea dreaptă a șoseluței. Noroc că o înjurat Raoul cu spume și că are prezență de spirit când e la volan. Plus că are și claxon BMW-ul lui! De frâne nu prea știu ce să zic, că nu-s șofer.

Cum Raoul ne anunțase deja din parcarea de la Profi-ul sau Penny-ul din municipiul Brad că în zona unde trebuia să ajungem era cod portocaliu de furtuni, inundații și te mai miri ce, am decis singur (inițial doar în gândul meu), că o să dormim lângă ceva grajd, ca să avem unde ne feri de trăznete în caz de năpastă vijelioasă. Pe drum le-am expus verbal ideea mea. Ei nu m-au contrazis pentru că Raoul zbura peste gropi iar Nelu tăcea la modul impertinent. Cred că dormea.

Eu grajdul respectiv îl știam din celelalte două ieșiri în zonă. În una din ele am fost singur, pe ploaie, de la Cheia prin Brădești și pe Vale în Jos. Pe la Sub Piatră erau să mă mânce câinii, dar am scăpat și am ajuns înapoi la Cheia pe altă vale. Deci locația era stabilită. Am ajuns și Raoul o pus o frână de era să-i dau bani să-și schimbe parbrizul. Mai precis atunci când am urlat „Aaaaaiiiici!!!”. Ne-am dat jos din ditamai BMW-ul și am constatat că „aici” nu era chiar acolo. Eu am constatat!!! Că ceilalți habar nu aveau unde ne aflăm. Raoul și-o aprins o țigară și o rămas lângă mașină, în timp ce Nelu o început să se avânte într-o direcție greșită. M-am luat după el, să-l salvez, ca nu cumva să cadă în vreo râpă de la Vânătările Ponorului.

Normal că l-am salvat! Că acum vreo douăzeci de ani doream să mă fac salvamontist. Și știam teorie. Așa că la capătul pajiștii am urlat la Nelu să nu mai fugă de mine, că eu îs cam bătrân și poate îl mâncă câinii până îl salvez eu. Nelu s-o oprit să se uite la niște vaci, nu că m-ar fi ascutat pe mine. Cum gâfâiam eu așa, liniștit, numai ce apare un nene. Parcă s-o pogorât din Ceruri deși trecuse pe lângă BMW-ul lui Raoul.

Avea o privire oarecum pierdută și dădea să ne ocolească și pe noi. Hăăă, hăăă!!! Melcul pe lângă mine e ca Iohannis pe lângă Usain Bolt. Urgent m-am plasat în fața lui, i-am întins o țigară și l-am întrebat unde suntem. Omul s-o speriat și ne-o spus (martor îmi este Nelu) că suntem la Dumești. Deși asta știam. L-am luat mai pe ardelenește și l-am întrebat mai clar: pe ce proprietate suntem și dacă putem să punem corturile dincolo de gardul electric, lângă șura din vârful dealului. După ce și-o aprins țigarea o zis că putem sta liniștiți lângă șură că, oricum, gardul electric e doar o făcătură să nu iese vacile și să nu intre urșii. Că proprietarii n-au nici o treabă, îs cumsecade etc. Mie mi-o venit să leșin când am auzit că or pus gard eletric ca să nu intre urșii. „Dar sunt urși pe aici?”, am îndrăznit eu să întreb? Răspunsul a fost senzațional: „Sunt câțva, vreo 40-50”!!! Nelu, care se lăuda cu 15 urși la Poienile Beriului, o rămas cu gura căscată și i-o căzut pălăria pe ochi.

Tot eu l-am salvat pe Nelu! L-am întrebat pe nenea dacă ne putem băga după gardul de sârmă electrică și ne putem pune corturile lângă șură. El o zis că da, că doar nu era proprietatea lui. Ne-o arătat și pe unde să intrăm, ca să nu atingem cu organele sensibile firul electric care te face să sari 1 metru de la pâmănt. Am urlat la Raoul să ducă mașina după o grămadă de pietriș, apoi să arunce bagajele peste gardul electric. Surpinzător, Raoul a executat tot ce am comandat!

Am ajuns la locul de campare. O venit și furtuna, vijelia, trăznetele, fulgerele!!! Ceea ce nu mi-a convenit, deaorece ele nu au fost invitate. Dar eu, ca bun creștin ortodox, am stat cu ochii-n nori și-n furtună și am reușit să deviez ditamai catastrofa spre Cheia. Așa efort am făcut că era să leșin după ce am călcat pe o balegă! Talpa sandalei a pășit unde nu trebuia și eu am zburdat la vale cu viteza luminii: mai precis am căzut! M-am ridicat și am urlat la Raoul să lase țigările! Am urlat, normal, și la Nelu, să lase vărzarele făcute de Virgi, că erau pregătite și pentru noi. Nimic. Nelu mânca liniștit! Dar continuăm!!!

Posted 2021/06/15 by danieliiancu in Uncategorized

Pierdut prin munți (5)   Leave a comment

Dumești. Doar povești… Și o tocană! Partea I

Cine nu a auzit încă de Dumești trebuie să cunoască faptul că este amplasat un pic mai sus de Huda lui Papară, mai exact deasupra Vânătării (nu vânătorii!!!) Ponorului. Cuuum, nu știți??? Dacă nu știți ar fi trebuit să rămâneți corigenți la materia Geografie, deoarece este al doilea cel mai vizitat punct turistic pentru fotografi, după Fundătura Ponorului. N-au nici o legătură una cu alta în afară de faptul că-s ponoare (căutați în manualele de geaografie ce-i un ponor că nu stau eu să le explic pe toate), deoarece prima locație se află în județul Alba, comuna Sălciua, iar a doua în extrem de cunoscutul județ Hunedoara, în renumita comună Pui, mai precis în satul Federi.

Dar să nu exagerăm cu introducerea și să trecem la subiect. Mai precis la Alina lui Bamse care m-o sunat de pe aeroportul din Sibiu acum mai bine de vreo săptămână să-mi zică că pleacă din țară. Wow!!! M-am gândit că o fi făcut ceva și se duce în Costa Rica, dar nu, cică pleca doar până în Germania să se recreeze. Pe Bamse l-o lăsat acasă și mi-o dat ordin să am grijă de el și să-l scot pe dealuri că, cică, prea o muncit, bietul de el, la casa din Cucuiș. Am ascultat și am pus mâna pe telefon. Bamse n-o răspuns din prima. Nici din a doua. Abia a treia zi o binevoit a-mi trimite un mesaj. Apoi mi-a zis că nu prea crede că poate, că are de lucru de nu-și vede capul nici în oglindă etc., etc.

Eu însă mă pregătisem mental că merg pe dealuri cu cortul, deoarece n-am fost deloc în Anul Pandemic 20-20 și nici mai recent, fiind deja Luna a Cincea prin Primul An PP. Adică Post Pandemic. Așa că am sunat pe altcineva, nu spui cine, persoană importantă, care tot aștepta (credeam eu, în naivitatea mea) să călătorim prin țară. La început o spus da… apoi o șovăit… apoi o găsit scuza-scuzelor: nu poate!!! Că merge cu copiii în excursie. Am mai sunat trei persoane. Care m-au refuzat din start: unul o zis că are copil mic, altul că are de lucru în grădină, al treilea o zis că îi este lene.

Ca să nu cad în depresie, mi-am făcut planuri de mers singur pe dealuri. Și cum stăteam eu așa holbându-mă la hărți numai ce-mi apare în gând Raoul. După gând și faptă. Telefon. Negocieri cumplite. Că Raoul o venit cu ideea absurdă să mergem la Fundătura Ponorului. Nu mi-o venit să cred ce-i trecea prin cap!!! Exact în locul de pe primul loc al Raiului Fotografilor? Dar, no! Am ajuns la o mediere, în sensul că nu mergeam Fundătura Ponorului  ci la Vânătările Ponorului. Mai precis la Dumești. Care se clasează pe locul doi în clasamentul Raiului Fotografilor. Zis și făcut! Aproape!

Că m-am apucat să mai sun și alți prieteni. Care m-or refuzat! Cred că nu ei îs de vine ci eu, că am față de dușmănos. Cum tot eram pus pe dat telefoane numai ce dau de numărul lui Nelu Denciu. Nu mă așteptam să-mi răspundă, dar era cu telefonul în mână, așa că s-a speriat și a apucat să zică „Da?”… I-am expus urgent problema, înainte să-mi închidă telefonul cu scuza celebră: „Alooo!!! Nu te mai aud!!! Nu mai am semnal!!!”. O tot încercat el să-mi spună că are de lucru… dar nu prea avea chef… Aici l-am prins în laț… și am ajuns la concluzia că plecăm toți trei sâmbătă dimineața la Dumești.

Acum, drept să v-o spun, dimineața de 12 iunie o fost mai așa… cam după prânz, că doar suntem ardeleni și (vorba aia), ce atâta grabă! Pe la ora unu ajung și ei în Deva și apuc să mă înmașinez. Surprinzător eu eram aproape gata, doar că mai treiua să iau o cutie de mazăre pentru tocana care urma să fie pregătită seara. Rețeta nu v-o spun, dar am luat slănină, ceapă, condimente (mai puțin sare, că nu mai știu ce-am făcut cu ea), cartofi, doi morcovi mai mici, o căpățână de usturoi (dar n-am folosit-o toată), o cutiuță mică de sos de tomate. Raoul o adus și el niște cârnați de casă. Adică făcuți în casă, nu din casă…

Am plecat în trombă până la Brad unde ne-am oprit să cumpărăm mazăre. Și un bax de bere. Și o conservă de carne pentru Raoul. Și niște pliculețe de cafea 3 în 1. Și două sticle de apă plată la cinci litri, că prin ponoare nu prea găsești izvoare (revin la ideea definiției de ponor!!!). Apoi, drum întins! Frumos drum, n-am ce să zic! Doamne Dumnezeule dă-le sănătate aleșilor locali, județeni, regionali și naționali că mare grijă au de noi. Păi dacă nu erau ei atâția ani la guvernare și din atâtea partide mai puteam noi admira frumusețile Patriei? Nici vorbă! Așa că am văzut Țara Zarandului și Valea Arieșului în toată spendoarea oferită de natură. Că dacă erau drumuri bune mergeam din Deva glonț spre Dumești. Dar așa, pentru că eu nu conduceam iar Nelu dormita pe unul din locurile din spate, am putut admira România turistică. Bine!!! Mă mai zgâlțâia Raoul, care se tot ocoșea să întoarcă de volan ca să ocolească gropile. Cică el are BMV și nu-și permite să deie prin toate gropile cu el. Mai mult, a doua zi a refuzat să ne primească câteva sute de metri în mașină, pe motiv că eu și bagajele am fi supraponderali, iar Nelu cică dorea să facă mișcare. De fapt se gândea doar la mașina lui. Dar vă povestesc eu în episodul următor!

Posted 2021/06/13 by danieliiancu in Articole, Pierdut prin munți

Monumentele celebre ale județului Hunedoara (3)   Leave a comment

Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3962, 12 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 104: „cod HD-I-s-A-03205, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, sat SARMIZEGETUSA; comuna SARMIZEGETUSA; sec. II – III p. Chr.”

…Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din localitatea Sarmizegetusa, comuna Sarmizegetusa…

A doua capitală a Daciei situată de pe teritoriul județului Hunedoara, datând de data aceasta din perioada romană, este Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din localitatea Sarmizegetusa, comuna Sarmizegetusa.

Cum arăta zona în 1936? Aflăm din Ghidul județului Hunedoara elaborat de Octavian Floca, directorul muzeului din Deva în acea perioadă, și Victor Șuiaga, avocat: „Numărul locuitorilor comunei actuale este de circa 1000. E un sat nevoiaș, dar promite o desvoltare turistică și administrativă, deoarece constituie un punct de plecare apropiat în Masivul Retezat și fiindcă este sediu de plasă. Vizitarea ruinelor și a muzeului dela Sarmizegetusa reclamă un timp de ½ – 1 zi” (p. 325). Simpla menționare a duratei unei vizite de acum aproximativ 85 de ani la un obiectiv istoric ne obligă să facem o comparație cu ziua de azi, când într-un asemenea interval de timp se bifează nenumărate monumente din localități, comune, județe sau provincii istorice diferite.

„Despre o sistematică desgropare arheologică nu se poate vorbi decât dela anul 1924 când Comisia Monumentelor Istorice Cluj, prin președintele ei, domnul ministru Alexandru Lapedatu, sprijinitorul real al arheologiei românești din Transilvania și Institutul de Arheologie al Universității clujene prin prof. dr. univ. D. M. Teodorescu, primul îndrumător și dascăl al arheologiei în Ardeal, a început campania anuală a acestor săpături prin d-l Constantin Daicoviciu, conferențiar la Universitatea din Cluj, ajutat de membri școalei arheologice din Cluj, domnii Octavian Floca, Mihail Macrea, Gheorghe Pintea și Marius Moga”.

Trei decenii mai târziu, în 1966, a a părut ediția a doua a volumului Ulpia Traiana (Sarmizegetusa Romană), elaborată de Constantin Daicoviciu, ajuns între timp academician, și de Hadrian Daicoviciu. „Între Ulpia Traiana Sarmizegetusa, așezată la șes și întemeiată între 108 și 110 e.n., și vechea Sarmizegetusa, cetatea de scaun a lui Decebal din Munții Orăștiei, cucerită de Traian în anul 106 e.n., nu există, după se știe astăzi precis, topografic, nimic comun” (p. 5).

În alt volum (Hadrian Daicoviciu, Dorin Alicu, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, București, 1984) anii de întemeiere sunt avansați ca fiind 106-107. Înconjurat de un zid înalt de 4-5 metri și de două șanțuri, „pe fiecare latură orașul avea câte o poartă, dar nici una dintre ele nu a fost dezvelită în timpul săpăturilor… În interior edificiile se grupau în jurul unei piețe mari, patrulatere (forum), care se afla la întretăierea celor două străzi principale, precum și de-a lungul acestora și al altora secundare, formând complexe (insulae). Locul de frunte în orașul împrejmuit de ziduri îl ocupau clădirile publice, atît profane (curia, palatele dregătorilor, termele etc.), cît și sacre (templele, Palatul Augustalilor și altele” (p. 23).

Unele dintre cele mai recente descrieri le găsim în Monografia istorico-geografică a localității Sarmizegetusa (elaborată de Gică Băeștean și Tiberiu Albulescu și apărută în 2012. În acest volum, pe lângă piesele reprezentative descoperite în zonă, sunt descrise atât edificiile religioase (sanctuarele și templele dedicate lui Aesculap și Hygia, Liber Pater, Silvanus, Zeiței Nemesis etc.), cât și edificiile publice precum forul, basilica, fântânile publice, curia și altele. Nu lipsesc edificiile particulare și sau construcțiile funerare. Și celebrul amfiteatru de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este descris ca având analogii în Britannia, Austria și Africa de Nord. Toate aceste volume îi ajută pe cei care vizitează situl, dar și muzeul, să vadă povestea de dincolo de ruinele pe care le fotografiază și pășesc de multe ori, cu indiferență.

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (18)   Leave a comment

Despre cătane și soldăței

V-am zis că de copil mi-am dorit să mă fac ofițer, că am văzut eu, când eram mic un nene care era mare și purta uniformă. Faină și mândră uniforma. Avea tot felul de brizbrizuri, chestii care sclipeau când dădea soarele peste ele mai ceva ca hainele Arhiepiscopului de Tomis plus… atenție… câteva dungi, în perpendiculară sau în diagonală, pe umeri!!! 

Devenise visul meu să am asemenea dungi! Nu mă interesau tot felul de stele amplasate în locul dungilor, că stele normale vedeam seara când veneam cu vacile de la pășune. Iar stele verzi vedeam când mă pleznea maică-mea sau când jucam fotbal cu Adonis și mă troznea, în plină iarnă și în plin îngheț, cu mingea de baschet (că nu aveam de fotbal) fix în ochi, puțin deasupra nasului. 

Prin urmare, după ce am fentat sistemul cât am putut, Patria m-a chemat la ordin, ca să devin cătană. Acum, să explic puțin pentru cei care nu stau bine cu lingvistica. Pe la noi prin Orăștie era o vorbă când te luau cu arcanul: „Salutare Ardeal, că mă duc cătană-n Deva”! Adică la vreo 25 de kilometri distanță. Am avut noroc și am ajuns să fiu cătană la doar 313 metri de apartament. Am fost și la Deva, evident, dar nu m-au luat la Geniu… Deși sunt!!!

Zeci de ani, „cătana” pentru mine era un fel de erou de benzi desenate. Cătana apăra Patria, mergea mândru pe stradă, venea acasă în permisie și mai mândru… După vreo trei zile pleca foarte trist să reapere Patria și eu nu înțelegeam de ce. Apoi am aflat! Cu durere în suflet, trebuie să recunosc că termenii de „cătană” și cel de „soldățel” nu aveau în mintea mea niciun fel de legătură logică. 

Pentru mine, în copilărie, soldățeii erau niște pătrățele tăiate dintr-o felie de pită făcută-n cuptor și unsă cu lictar (magiun… un fel de dulceață de prune, pentru necunoscători…), sau unsă cu unsoare de porc ori unt din lapte de vacă peste care se presăra o țâră de sare. Mâncam la soldăței de zici că eu eram ditamai generalul. Acum, ce să zic! Ăsta e adevărul. După ce fugeai după vaci o zi întreagă sau după ce săpai în grădină la porodici sau după ce greblai la fân până îți ieșeau ochii din cap de-l deranjau pe vecinul de peste deal… eeeiiii… altfel mâncai soldățeii. 

Cum eu de mic am vrut să devin ofițer am considerat că a mânca soldăței e o chestie extrem de comună. Până când, din curiozitate infantilă, am descoperit că soldatul, respectiv soldățelul, e de fapt cătana. „Katana” nu e vreun fel de joc inventat de japonezi. Nuuu!!! De fapt el redă, în limba maghiară, termenul nostru strămoșesc de ostaș… de soldat… de soldățel… care vine din latinescul cuvânt „soldă”… De acolo „cătană”!!!

Era să fac cu nervii!!! Că nervi am mulți. Cunoștințe am mai puține. Am ajuns la concluzia că eu nu trebuia să îmi doresc să fiu cătană, și ditamai ofițerul. Ceea ce am și ajuns, de altfel, după șase luni de armată și examene cumplit de aspre.

Posted 2021/06/05 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Aventuri din copilărie (17)   Leave a comment

Hopăile

Sau despre cum se petreceau Paștile mai demult

Multe lucruri trebuie rescrise din punct de vedere etnografic. Sau redefinite. Pentru mine, personal, Hopăile erau un mod de a-mi manifesta bucuria de copil când îmi spuneau Mama Mare și Tata Mare că venea primăvara. Sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 au fost decisivi din acest punct de bătaie… pardon, vedere… Pe vremea aia primăvara era asociată cu 1 mai sau cu 9 mai. 10 mai era interzis din motive politice prea bine cunoscute, gen rege, regalitate, Caroli, Fernidand, Mihai sau Marii și Elisabete etc. Iar Învierea Domnului nu corespundea motivelor religioase… pentru că nu se mai pronunța Domnul, ci Tovarășul…

Prin urmare am făcut o sumară cercetare etnografică la rudele extrem de apropiate pentru a mă dumirii cum se sărbătorea sărbătoarea Hopăilor la Tăuți, comuna Meteș, județul Alba. Ce mai țin eu minte de acum aproximativ patru decenii este legat de faptul că trebuia să facem focul pe te miri ce dealuri. De obicei de pe dealul numit În Deal, la Veturia și Gligor. Adică Mama Mare și Tata Mare. Acolo există și acum o cruce faină, din ciment cu bucățele de marmură, ridicată pe la 1977. De la crucea respectivă, după ce ne adunam toți (adică Aurel, Jenucu, Nicușor, toți flăcăii din sat… plus eu), ne puneam pe distracție. Adică încercam să încendiem satul Tăuți.

Să vă explic ce se întâmpla din punctul meu de vedere: ne adunam toți, chiuiam, pe ăștia mai mici ne mai și trozneau ăia mai mari, scoteam chibritele și dădeam foc la niște cauciucuri. La început le învârteam deasupra capului și apoi le aruncam pe deal în jos. Urlam ca descreierații în timp ce cauciucurile porneau val-vârtej la vale spre casele limitrofe. Tot județul Alba se muta la Sibiu, Hunedoara sau Cluuuj din cauza Hopăilor. Eu chiuiam de fericire. Apoi luam bătaie de la Dica, cum ar veni bunica lui Mihnea și fata lui Mama Mare. Cică nu respectam regulile impuse de PSI.

…No… bătaie am luat… Am priceput că ceea ce făceam eu nu erau conform regulilor în vigoare. Dar am zis că trebuie să verific mai multe surse, așa că am sunat-o recent pe Dica, care mi-a transmis să o sun pe Tușa Doină, că altfel mă ia iar la bătaie. Bineînțeles că l-am sunat pe Unchiul Vasâlie (tatăl lui Aurel, Jenucu și Nicușor). Unchiul stătea relaxat și se uita la televizor. Aurel fugea pe afară să dea de mâncare la vaci, Ioana trudea să facă cozonaci, Aurică era la calculator și Ionuț cel mic trăgea o pisică de coadă. Eu, cum îs direct, îl întreb pe Unchiu Vasâlie cum erau pe vremea lui Hopăile

„Apoi, măi nepoate”, îmi zice el, „hopăile se făceau pe vremea când se prindea postul ăla mare de Paște. Ăla era postul de carne, dar mai era și postul de brânză, țânut cam după o săptămână. Prinderea postului de brânză avea rolul de a se deda de la carne spre necarne, trecând prin brânză. Ce făceam noi de hopăi? Prin anii ’50 prinderea Paștelui se făcea cu roți vechi de car, din ălea cu spițe de lemn și cauciuce din fier bine bătut la făurar. Roțile trebuiau să fie vechi, neapărat, se împleteau paie în jurul spițelor, le dădeam foc și le dădeam de-a dura la vale de pe Deal. Pe vremea aia nu erau atâtea case prin sat încât să dăm foc la tot județul”. Eu am fost curios și l-am întrebat pe Unchiu Vasâlie dacă i-o pârjolit vreo roată casa. Unchiul o zis că nu, că se opreau din ars și fumegat până ajungeau din Deal, de la cruce, până jos în sat.

Temător fiind, numai ce am pus mâna pe telefon și am sunat-o iar pe Dica. Care mi-o zis că ea îi bătrână și nu mai ține bine minte de cum era cu hopăile. Ce mai ține ea minte e că prin anii ’50 și ceva (clasa a VIII-a) o lăsat-o Mama Mare la joc, un fel de discotecă în sat. Dar trebuia să fie acasă la ora 08.00. Seara. Bineînțeles că Dica (bunica lui Mihnea al meu, adică Mami meu) nu a ajuns la timp. Normal că Mama Mare l-a pus pe Tata Mare să ieie biciul din grajd și să fugă după fată la așa-numita discotecă. Dica avea, cică, la acea vreme, o fustă roșie cu bumbe albe, dar avea pe dedesupt și jupon!!!

Eu am încremenit când am auzit asemenea necuvinciuni!!! Ceee??? Mami meu???… Blasfemie!!! Am pus mâna iar pe telefon și am sunat-o pe Tușa Doină. Tușa Doină era să leșine, că nu o mai sunasem de vreo jumătate de an. Mi-o povestit de Unchiul Ionuț… De Ovidiu… de Crina… de Ionela.. de Florina… De Veta nu mai zic… Tușa Doină mi-a zis și cum dădeau verii mei foc la cauciucuri… la cizme de cauciuc… la tot felul de sârme pe Vârful Cornetului… Culmea… Mai devreme, Tușa Lenuță îmi zisese că, înainte să facă brânza ca lumea, se fierbeau vasele ca să nu mai aibă gust de carne, că doar era mâncarea de post… Postul ca post, dar chefurile erau chefuri. Cică pe vremea aia de hopăi se strigau în gura mare strigături de mai mare minunea, ce nu merită a fi amintite în cărțile de etnografie, fiind necuviincioase și adânc revoltătoare din punct de vedere lingvistic. Se pare că pe vremea ceea, când se dădea foc la o roată din lemn și era împinsă din Deal la vale se strigau versuri cu sens scabros precum „Ali-mori, ali-mori / O murit cățaua Florii / Las-o moartă, pup-o-n cur / C-o mâncat mălai destul!”… No, cam asta era lumea satului tradițional autentic!

Posted 2021/05/22 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (17)   Leave a comment

Cum să devii bărbat. Aruncarea cu grenada!

Grenada (și mă refer aici la armă, nu la țara din Caraibe ce își are capitala în orășelul Saint George’s), e un fel de nunceak, sau nunceag, sau lunceag cum îi spuneam noi când eram mici și ne băteam în fața blocului încercând să-l imităm pe Bruce Lee. O fi ea denumită în literatura de specialitate ca „proiectil ușor, amorsat voluntar” dar practic grenada e cam nașpa de mânuit. Mai ales la primele încercări. Spre deosebire de mine (nu de mine ca persoană, ci de mine ca proiectile ușoare ce se amorsează involuntar atunci când calci ca blegul pe ele), grenada este fabuloasă. Să vă explic de ce!

Grenada este specială pentru că se aseamănă cu nunceak-ul: un ansamblu ofensiv sau defensiv (în funcție de situație), care poate fi folosit atât împotriva dușmanilor cât și împotriva prietenilor pe care îi urăști involuntar (zici tu, ca să scapi bazma curată). Un nunceak e format din două bâte și un lanț. Corect? Corect! Bruce Lee le învârtea de nu se vedeau bâtele între ele, iar lanțul era de-a dreptul buimăcit de mișcările realizate de Chuck Norris. La fel este și cu grenada, dar puțin mai altfel. Explicația dată de Radio Erevan ar fi că: „da, grenada este ca nunchuck-ul format din două bâte și un lanț, diferența constând în elementele din ansamblu: nu este vorba de două bâte ci de un fel de ou și nu e vorba de un lanț ci de un inel”.

Trec peste detalii și vă spun că și nunceak-ul și grenada sunt la fel de periculoase dacă nu ești Bruce Lee sau Chuck Norris. Câte bâte mi-am luat eu în cap de la mine însumi cu nunceak-ul propriu (în timp ce exersam ca-n filme) nu vă mai zic, că oricum loviturile erau mai soft decât bătăile luate de la maică-mea. După ce spărgeam câteva vitrine cu porțelanuri, pahare de rubin sau de cristal, încercând să salvez planeta…

Pe vremea când era să devin bărbat a nu mai știu câta oară, numai ce îl aud pe Domnul Locotenent că urlă la noi: „Azi mergem la aruncat grenade!”. Personal, m-am gândit inițial că o să semănăm ceva boabe pe câmp. Nu!!! Greșit. Tehnica era alta. Domnul Locotenent nu ne-a explicat din prima. Iar noi n-am înțeles, tot din prima. Am plecat în pas de defilare spre poligonul de aruncat grenade, undeva la marginea orașului, lângă groapa de gunoi. Am străbătut falnici tot orașul. Se uitau fetele la noi mai ceva ca la urșii de la circ, ăia de merg pe biciclete. Și nu știu cum se făcea, dar taman când treceam pe lângă ele, le pufnea râsul. Acum, drept să vă spun, aveau și de ce: ne împiedecam pe rupte, că nu ne legam, de obicei, regulamentar șireturile. Plus că pe vremea aia nu era asfalt pe drumul spre poligonul de joacă cu grenade, ci ulițele erau făcute din piatră cubică. Oarecum cubică dar sigur colțuroasă. Până la groapa de gunoi să tot fi făcut cam jumătate de ceas. Osteniți, și cu gândul la demoazelele de prin oraș, ne-am așezat pe niște răzoare când ne-o dat Domnul Locotenent voie. Am pipat niște țigări… am făcut bancuri unii de alții până când… stupoare!!! Un ordin venit ca din Ceruri ne-a spus să facem un fel de careu în semicerc. Am executat, normal. Bine… nu chiar toți, că unii la comanda „La dreaptaaa!!!”, făceau stânga-mprejur. Am ajuns la un consens cu ofițerii și ne-au aliniat ei cum trebuie. Apoi s-au pus pe dat explicații.

În primul rând am aflat că ceea ce noi consideram a fi răzoare erau de fapt tranșee. Niște șanțuri mai adânci și concepute în stilul „pișatul boului”, ba la stânga, ba la dreapta, iar la stânga… Rolul tranșeelor, teoretic, este să te apere de dușmanii cu pușcă cu lunetă în timp ce tu fugi să arunci grenada în curtea lor. Pregătirea la fața locului, lângă răzoare, a fost destul de sumară: trebuia să iei grenada în mână, să fugi ca bezmeticul în zig-zag prin tranșeu, apoi – la ultima curbă pe stânga – să te oprești o secundă și să tragi inelul!!! Cred că mai aveai la dispoziție zece secunde… hai cincisprezece! Ajungeai după două secunde la punctul G („G” de la grenadă) al traseului. Te opreai… ținteai groapa unde să arunci arma letală (de dimensiunea unei lămâi)… îți luai avânt cu dreapta… și aruncai cât mai repede cu putință! Nu întotdeauna grenada poposea unde aveai tu intenția să poposească, mai precis în groapa special amenajată. Mai cădea și pe de lături și speria cârțițele din mușuroaiele lor.

Asta am făcut cam toți, că am înțeles sistemul. Mai puțin Gelu. Erau mai mulți ofițeri care ne supravegheau să nu fugim ca iepurii de câmp, că doar noi eram jandarmi în devenire. Cel puțin unul era amplasat la pornire, unul pe la mijloc iar altul la final, chiar la curba aia spre stânga, când trăgeai de inel. Eu am executat temeinic toate ordinele primite și am spulberat o tufă de lângă groapa de gunoi. Tensiunea era maximă. Dar…

S-a putut și mai mult de atât. La un moment dat Gelu primește grenada tremurând. Gelu tremura, nu grenada. Își face curaj și fuge printre răzoare. Stânga. Dreapta. Stânga. Dreapta. Iar stânga. Iar dreapta… Ajunge la ultima stângă… Ținea grenada de ziceai că-i ultima sticlă de pălincă de Zalău. Se oprește… rememorează… trage inelul… apoi fuge să arunce arma dracului peste gard!!! Ghinion!!! Ultima stângă a fost prea mult pentru el: pur și simplu fie s-o împiedecat de vreo crenguță, ceva de genul, fie nu o mai știut care-i stânga – care-i dreapta, că s-o proptit drept pe burtă în fața ofițerului condamnat să fie atent la ce fac recruții. Ca să nu-și zdrelească nasul, Gelu s-o protejat cu mâna dreaptă și o lăsat grenada la picioarele ofițerului. Mai erau câteva secunde. Timp suficient ca ofițerul respectiv, palid de frică dar vânăt de nervi, să apuce ca la oină grenada aia de tip lămâie și să o arunce peste răzor…

Am plecat spre unitate exact la timp. Adică vii!!!

Posted 2021/04/22 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (16)   Leave a comment

Pistolul Carpați, coșmarul meu!

Nu știu câți au reușit în viață să mă depășească profesional dacă au pus mâna pe un pistol Carpați. În sensul că, no, de pus am pus și eu mâna pe pistolet dar… repet: daaar… doar am ținut arma cu încredere… cred că sunt printre puținii metei care n-au nimerit niciodată țința cu respectiva mini-arbaletă, deși au tras de zeci de ori cu ea și au consumat tot atâtea gloanțe și cartușe fără nici un efect vizibil.

Pentru cine nu știe, pistolul Carpați este (sau era) un fel praștie, numit așa după celebrele țigări: nu simțeai mare lucru, dar la o adică puteai muri din cauza lui. De fapt, denumirea oficială a armei din dotare era (sau poate că este încă), Pistol de calibru 7,65 mm Md. 1974. „Md.” este prescurtarea de la „model” și nu acronimul Republicii Moldova. Conform Wikipedia (ca să nu mă dau mare citând tot felul de lucrări științifice referitoare la istoria armamentului din dotarea armatei române), Carpați este „o armă individuală destinată luptei antipersonal la distanțe mici (până la 50 m). A fost o armă complementară a trăgătorilor cu mitraliera ușoară din unele unități de infanterie, și este folosit ca armă de autoapărare în poliție și personalul de pază din România”.

Să explic câteva lucruri. Primo: din punct de vedere geografic Carpații sunt niște munți după care au fost denumite baxuri întregi de țigări fără filtru (posibil și cu filtru, dar erau mai scumpe și eu eram sărac lipit pământului) pe care le pipam în armată. Secundo: din punct de vedere militar, pistoletul era inofensiv dacă mă puneam eu să trag la țintă. Nu că n-aș fi chior, dar viața își mai și bate joc de mine. Există o așa numită deviație, cică numită strabism: mai precis „lipsa alinierii axelor vizuale ale ochilor, adică un ochi fuge din poziția normală de drept înainte”!!!

Cam toată lumea suferă de așa ceva. Unii, ca mine însă, plusează: nu fuge ochiul stâng, ci ochiul drept! Iar eu ținteam cu dreptul, declanșând cu mâna dreaptă! Ar fi trebuit să țințesc cu stângul și să declanșez cu stângul. De ochi zic. Dar ordinele în armată nu se discută… Așa că… Praf am făcut ciorile de prin plopi luni de zile. Că la mine și strabismul e pe invers! Mă uitam atent la ținta de pe plop. Aia pe care trebuia să o pușc eu. Mă concentram. Să tot fi fost, cum spunea Regulamentul, 50 de metri. Dar de unde!!! Glonțul meu pleca ca din pușcă, din pistolet, taman în primul plop aflat la distanța corespunzătoare strabismului meu. Ciorile se odihneau liniștite cam pe la 45 de metri… când… efectul bubuiturii plecată din pistoletul meu le zburătăcea de nu se vedeau!Luni de zile am suferit. Eram cel mai bun dintre toți. Normal: aveam printre prieteni și persoane invidioase, astfel că am spus „Da, să trăiți!!!” de nici nu mai știu de câte ori. Ideea este că nu am nimerit niciodată țința cu pistolul Pistolul Carpați. Carpați, coșmarul meu!!!

Posted 2021/04/18 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Aventuri din copilărie (16)   Leave a comment

La coasă, codaș

Sau despre o parte din pătimirile mele într-ale vieții la țară

Pe timp de vară, în vacanță fiind, nu mă îndeletniceam doar cu tăiatul de crengi de goruni și de tibii de picioare. Nuuu!!! Erau și zile absolut aiuritoare: ălea când trebuia să merg la cosât cu coasa prin iarbă înaltă și deasă. Că mergeam nu ar fi fost o problemă. Problemele au apărut când mi-au pus și mie coasa-n mâini și trebuia să mă țin după Aurel, Jenucu, Nicu, Neluțu, Nicușor (ăștia fiind veri de-ai mei, dacă nu ați dibuit ideea până acum), dar și după alți flăcăi din sat, care dădeau o mână – două de ajutor. Un fel de clacă la cosât iarbă sau otavă, otava fiind iarba de-a doua, aia mai pe gustul vitelor pe timp de iarnă. Un fel de prăjitură pentru vaci.

Plus că erau și Tata Mare, Unchiu Văsâlie, Unchiu Ionuț, neamuri și vecini sumedenie, toți porniți parcă împotriva mea, să mă facă de minune că nu mă pot ține după ei. Eu aș fi putut să le suflu direct în ceafă dacă ar fi fost doar să car coasa pe umăr, fără să mă ating de iarbă. Dar cum regulile sunt reguli, am început să cosăsc și eu. Pe mine mă puneau ultimul din șirul de cosași și apoi își luau avânt la vale ca nu cumva să îi ajung din urmă și să le secer cizmele de cauciuc.

Inițial m-am bucurat, că mă și miram ce cosaș bun îs eu de fug toți din fața mea, dar apoi m-am prins de figură: pe ultima postată de iarbă necosită de mine le simțeam suflarea lor în ceafa mea! Mai precis ei făceau o brazdă de iarbă de zeci de metri în lungime pe coastă la vale, urcau dealul și mă ajungeau din urmă cu a doua brazdă, intenția fiind să mă nimicească psihic. Și nici nu cosam cum trebuie! Uneori, la câte o avântare de coasă, lăsam cam o palmă înălțime de iarbă netăiată. Alteori luam în vizor toate mușuroaiele de furnici, castelele de cârtițe sau pur și simplu mi se punea pata pe rădăcinile de iarbă, prunii întâlniți în cale… astfel că eu parcă mai mult seceram sau aram decât cosam.

Normal, după o tură de-a mea de acest fel, coasa (ca unealtă) trebuia reabilitată pentru reutilizare. Adică ascuțită. Sau bătută-n gură cu ciocanul. Asta însemna ca cineva, de obicei Tata Mare, să facă o pauză. Să-și scuipe-n palme, să împlânte un fel de mini-nicovală în pâmânt, să așeze coasa pe poziția și la unghiul potrivit, apoi să deie cu un ciocan peste gura coasei, ca să repare ce stricasem eu și să o ascută. Sunetul era ceva de vis. Un fel de coșmar, că ecoul se auzea până spre Ampoița sau Ighiu. Locuitorii municipiului Alba Iulia erau în delir: credeau că bat clopotele și plecau toți la biserică.

Să nu vă închipuiți că am fost tot timpul un cosaș codaș. Nuuuu!!! Că uneori mă mai punea Mama Mare să tai urzici cu coasa pentru găini. Luam instrumentul din grinda șurii, scoteam cutea din cutiuc (adică un fel de gresie, dintr-un fel de recipient de tablă, cu un pic de apă, să se ude cutea, ca să râșcâie cum trebuie) și plecam la tăiat buruieni prin grădină. Tehnica este extrem de simplă în teorie, dar foarte complicată în practică, mai ales pentru cineva care de obicei se ocupa cu învățatul ca să nu ieie bătaie de la părinți. Se ridica coasa la 90 de grade. Nu Celsius. Cosașul din mine își lua avânt și dădea cu ea de pământ astfel încât coada coasei să se împlânte cumva pe la 75… 65… 55 de grade. În funcție de înălțimea necesară cosașului. Se scotea cutea din cutiuc. Cosașul (adică eu) își lua din nou avânt și… se oprea! Coasa nu era scuipată din toți rărunchii. Dar tot nu avea intenția de a cosi urzici… așa că după ce o ascuțea bine cu cutea, o punea jos și rupea urzicile cu mâinile goale. Nu a contat acest aspect: găinile au fost fericite!

Posted 2021/04/13 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (15)   Leave a comment

Primele sesiuni de tragere cu arma

Mai corect titlul ar trebui reformulat: cu armele! Căci noi fiind teriști, deci viitori ofițeri în rezervă ai Patriei, trebuia să știm mult mai multe lucruri decât un meteu obișnuit: cum să tragi cu pușca, cu pistolul Carpați, cu pușca-mitralieră, cu pușca cu lunetă etc.

Prima dată ne-au dat în primire câte o pușcă la fiecare. Fără gloanțe, că doar nu erau nebuni să ne lase să ne jucăm ca-n curtea școlii cu prăștiile. A urmat o perioadă de acomodare: cum să învățăm să ținem pușca rezonabil, nu ca pe o bâtă cu care dai după oi. Trebuia să răspunzi unor comenzi gen „Laaa uuu-măăăăr, arm!!!”, „Laaa piii-cioooor, arm!!!”, Laaa pieeept, arm!!!”, „Pentru Onooor înainte, prezentaaați arm!!!”… Câteva zile mai târziu, după ce am reușit să ne descurcăm cât de cât mai puțin execrabil în a mânui pușca, a urmat o tortură inimaginabilă: demontarea și montarea ustensilei din dotare. Prima parte, aia cu demontatul, a fost de la început floare la ureche, că la stricat chestii cu toți ne pricepeam. Apoi uluiala se citea pe fețele noastre de fiecare dată: erau o sumedenie de componente, mai ceva ca un puzzle. Cu o mie de piese, alb-negru și suprarealist pe deasupra. Erau numai bucăți masive de fier, de arcuri, țevi, lemn, șuruburi și șurubele, un cuțitoi pe nume baionetă, o curea de piele, cercuri de metal și altele. Dacă, pe o tablă de șah imaginară noi toți am fi fost Kasparov iar Domnul Locotenent ar fi fost Karpov, am fi solicitat o mică remiză, că altfel bag de seamă sufeream de mat tehnic. Uneori, la unii le mai ieșea figura și asamblau toate piesele împrăștiate pe jos. Din păcate nu întotdeauna în urma asamblării rezulta pușca inițială, că mai atârna câte o bucată prinsă în vreun șurub taman unde nu trebuie. Cel mai grav era când țeava se afla îndreptată invers și te uitai prin ea ca să vezi inamicul…

Până la urmă Domnul Locotenent, ajutat de câțiva Sergenți de profesie, a izbutit în nici o lună de zile să ne ducă pe calea cea bună, astfel încât să fim capabili să demontăm și să remontăm o armă cu ochii închiși. Bine, ne era oarecum și somn, că de-aia țineam ochii închiși! Vă dați seama… ne deșteptam cu noaptea-n cap, când soarele abia se gândea dacă se se trezească sau nu.

După ce am dibuit toate tainele și rostul tuturor componentelor unei puști, a sosit și momentul în care a trebuit să demonstrăm acest lucru. Acuma să nu credeți că eram toți niște Rambo în miniatură. Nu! Învățasem totuși câteva lucruri esențiale: că nu e recomandat să te uiți pe țeava unei arme privind din direcția opusă; că trebuie să asculți de comenzile Domnului Locotenent; când tragi trebuie să îndrepți pușca spre țintă și nu în altă direcție dacă cumva discuți în contradictoriu cu vreun coleg; să nu spui bancuri la sesiunea de tragere, că pică toți porumbeii lați (și nu datorită umorului); după ce ai gătat de tras îndrepți arma cu țeava spre pământ și aștepți comenzile următoare; dacă te scapă pișu… asta e!!!

La început am beneficiat, conform Regulamentului, doar de gloanțe oarbe. Oarbe-oarbe, dar tot gloanțe rămân dacă te întâlnesc în ochi de la un metru distanță. La o asemenea sesiune de tragere eram toți 23 teriștii aliniați ca sfinții pe peretele unei biserici de lemn din secolul XVIII. Țintele erau niște plopi de la marginea terenului de sport. După cum vă spuneam, gloanțe nu aveam, dar aveam puști și ținte. Domnul Locotenent explica sacadat niște comenzi premergătoare, în timpul cărora tu ca terist trebuia să eliberezi și trăgaciul din cușculia lui, după care urla: „Foooc!!!”. Buuum!!! Buuum!!! Buuum!!!

Inițial nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. 22 de oameni am tras cum am putut, fiecare după dexteritatea lui. Nu aveam ce să nimerim, că plopii erau la mare depărtare. Doar că printre noi se afla și Gelu. Care o auzit și el comenzile. O realizat că noi suntem concentrați să doborâm inamicul. O apăsat el pe trăgaci cât de tare o putut și cât de multe ori i-a permis timpul. Când în jur s-a lăsat liniștea și toți ceilalți 22 eram cu țevile la pământ, numai ce se aude graiul lui Gelu:

Pușca mea nu pușcă!!!… asta în timp ce îndrepta arma către noi toți și tot apăsa pe trăgaci ca să ne demonstreze defecțiunea. Instantaneu, toți am sărit pe burtă-n iarbă, inclusiv Domnul Locotenent și ceilalți comandanți care ne însoțeau. Evenimentul a avut un final fericit. Gelu a lăsat pușca jos, apoi i s-a explicat și cauza din care pușca lui nu pușca: nu eliberase trăgaciul!

Posted 2021/04/08 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Aventuri din copilărie (15)   Leave a comment

Cu toporul prin goruni

Sau despre ce-am pățit prin Hoanca Mare

V-am mai povestit de faptul că mergeam cu vacile. Am pomenit de Dumbravă și de Lăbuș, cățelul prigonit și terorizat de capre. Trebuie specificat însă că pe Dumbravă, de la Piatra Boului până-n Hoanca Mare, către Gura Ampoiței, trecând peste Vârful Frumoasa (cred), ne făceam veacul doar de pe la jumătatea lui iunie până pe la mijlocul lui august. De pe la sfârșitul lui iulie iarba însă se usca, așa că marăle mai mult ar fi rămas flămânde dacă nu am fi avut, noi copiii, care aveam grijă cât de cât de ele, niște toporiști zdravene și teribil de ascuțite, la tocilă.

…Pentru cine nu știe, tocila e un fel de polizor arhaic dintr-un fel de piatră abrazivă, care, în cazul meu, era acționat de un mâner de lemn. Forța de mișcare a roții de la tocilă o asiguram eu, cu amândouă mâinile, cu toate puterile și cu toată transpirația de care eram în stare, că Tata Mare apăsa sănătos tăișul toporului pe blestemata de piatră râșcăitoare. Poate vă mai aduceți aminte de celebrele versuri expuse cinematografic de Florin Piersic în Haiducii lui 7 cai” (realizat cu doi ani înainte să apar și eu pe lume, adică în 1971): „La tocilă, pe pietroi, să tai capul la ciocoi”… Bine, în film era vorba de un cuțit și nu de un topor, dar nu contează, că ambele tăiau ceva de groază…

Dar să revin la sărmanele vaci care ar fi fost nevoite să rumege urme de iarbă uscată din cauza caniculei și a secetei. Norocul lor a fost că pe vremea aceea copiii aveau voie, ba chiar erau obligați, să poarte topoare la ei pentru a tăia crăci de gorun cu frunza încă verde. Din care frunze se îndestulau (mă refer la animale, nu la copii) destul încât să dea seara o vadră de lapte.

Cum însă vremea de vară gonea marăle mai spre umbră, ale mele (mă rog, ale lui Tata Mare) o luau la goană direct spre Hoanca Mare. Asta era un fel de tăietură în pădure, dar care avea și un piculeț de iarbă și frunze din lăstărișuri. Dacă vedeam că vacile mele nu-s cu ale altora, mergeam cu inima cât un purice spre locul mai sus numit. Singur. De multe ori am ajuns unde trebuie. Odată, probabil să fi văzut și vacile, sau măcar să le fi auzit talanga. Cert e că zburdam printre păducei și murari de ziceai că-s Harry Potter. La un moment dat, într-o zi, cum obosisem de atâta zburdat, m-am oprit să-mi trag sufletul, că eu nu aveam pe timpul acela mătura zburătoare tip Nimbus 2001. În momentul în care m-am oprit din gâfâit… în fața mea… să tot fi fost 50 de metri… o scroafă cu niște mistreți nu prea mititei, dar teribili de jucăuși!!! Tot aveau chef să se joace și eu păream cel mai bun companion. Scroafa o zis ceva pe limba ei, gen: „NU! Merg eu la el!”… Și s-o luat după mine, care n-am mai stat pe gânduri și am țâșnit prin tufe mai ceva ca la proba cu obstacole de la Olimpiadă. Nu m-am mai uitat în urmă: am fugit atât de tare și am făcut pașii atât de mari că mi-am văzut numărul de la teneși în fața ochilor… Scroafa nu m-o prins, iar vacile or ajuns singure acasă, pe Deal. Eu am fost acuzat că-s fricos.

Dar să revin la topor. Fain topor. Ascuțit bine. Într-o zi ajung în Hoanca Mare, după ce trecusem de Hoanca Mică, și găsesc vacile leșinate de foame, la umbră: mâncaseră toate frunzele verzi de gorun la care ajunseseră și acum doar priveau la crengile de deasupra. Se uitau ca vițelul la creanga verde. Eu le-am strigat pe nume: Joiana, Dumana, Junica… Ele s-au uitat la mine efectiv cu o privire bovină. Dar le-am recunoscut și am zis să le întremez fizic cu niște frunze de gorun proaspete, ca să putem merge până acasă.

Tocmai terminasem clasa a V-a și urma să merg în tabără la Năvodari. M-am urcat în primul gorun și am început să tai crenguțe cu frunze proaspete. Vacile or reacționat la ofertă și s-or bulucit sub gorun. Cocoțat în copac, am început să tai crengi tot mai groase; animalele păreau să-și revină din letargie: dădeau din cozi să alunge muștele, se uitau galeș către mine (bine că nu am avut de hrănit și vreun taur), mugeau a satisfacție… La un moment dat, însă, mă prinde curajul. M-am avântat pe o cracă superior dispusă ca altitudine, că să dau de mâncare la vaci o cracă inferioară din același punct de referință. Cu mâna stângă m-am ținut bine de trunchiul zdravăn al gorunului. Cu dreapta am ridicat toporul bine ascuțit. Apoi am dat să izbesc temeinic în craca de sub craca de sub mine…

…Ghinion!!! Când toporul a ajuns la amplitudinea maximă, oarecum spre spate, am pus toată forța unui copil de aproximativ 12 ani și am încercat să izbesc cu putere. Gorunul în care eram cocoțat a zis și el NU! Și a introdus în calea toporului meu o altă creangă! Toporul s-a agățat de aia… a deviat un pic… nu mult… doar cât să îl împlânt în tibia piciorului drept. E pe acolo și un fel de venă, care o sărit afară și plângea de țâșnea sângele ca dintr-o mini-fântână arteziană… Am lăsat toporul jos, după ce am sărit din copac. Sângele curgea șiroi și m-am legat cu ce-am putut. Îmi venea să leșin când zăream bătăile inimii reflectate în țâșnituri de sânge… Vacile s-or luat după mine fără să le chem. Când am ajuns în Deal, Tata Mare mi-o oblojit piciorul cu untură de porc în sare. O supurat rana câteva zile, apoi am fost la Năvodari și am intrat în apă… Urletele mele se aud și acum ca ecou la Năvodari. În două zile m-am vindecat, dar urma se vede și acum!

Posted 2021/04/03 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie