Transilvania mea (32)   Leave a comment

Cum ajungi din Cluj la Orăștie. Înnoptând la Tarnița

Apărut în Știrile Transilvaniei, 13 decembrie 2020

În joia dinaintea Păștițelor, 2005, ne-am trezit cum se cuvine în Dealu Crișului, că doar nu era să ne facem de minune dormind până la zece. Bine, eu m-am trezit pe la opt. Opt și ceva. Să tot fi fost opt și 115 minute. Cu ochii bulbucați, amețeala m-o luat când am văzut hăul din fața mea! Eram într-o șură cu etaj, iar casele păreau departeee! Bogdan dormea încă, dar sforăia mai încetinel, că era către dimineață, după conceptele și aprecierile lui. Radu, nu! Adică nu sforăia, că el fiind harnic pregătea deja cafeaua!

Eu, ce să fac? M-am coborât din podul șurii. Am stat la povești cu oamenii. Am admirat priveliștea. Am pozat podul cu fân. Nimic impresionant. L-am pozat și pe proprietar. Impresionant! O floricică. Adică am fotografiat și o floricică galbenă, nu pe nea Nenea, că v-am zis că nu mai știu cum îl cheamă. Apoi am imortalizat drumul ce trecea pe lângă casă. Casa. Tot felul de lucruri vechi. Am stat la masă și ne-or omenit oamenii. Ne-am făcut bagajele mai mult în lehamite, că deja intrasem într-o rutină de ne venea să ne luăm câmpii. Sau munții, mă rog!

Pe la 11.00 ne pornim și noi la drum. Ce să zic, că am fugit ca din pușcă?… Nu! Din câte mai țin minte parcă am urcat o țâră și apoi a trebuit să coborâm. Când am dat să ne lăsăm la vale am zărit oameni harnici: cel puțin cinci femei zdravene și un bărbat corespunzător arau câmpul cu un cal. Bine, ca să înțelegeți, calul trăgea plugul și era înhămat conform standardelor tradiționale. Să nu cumva să-mi sară-n cap cei de la protecția animalelor. Pe un gard împrejmuitor, un țânc îmbrăcat multicolor chiuia de mama focului și apoi s-o năcăjit când a văzut că dau să-i fac poze…

Am mai trecut pe lângă case, șuri și grajduri prăbușite, am traversat Cheile Crișului Alb, ălea de mai dinsus de Dragu-Brad, am urcat pe niște pinteni de stâncă de pe care cădeau în prăpăstii cascade, am trecut prin sate precum Criș, Plai și Blăjeni, iar în cele din urmă am ajuns la Berlin…

Aici fac două paranteze. Prima paranteză: Berlin e un „cartier” de conlocuitori situat între fantomaticul baraj de la Mihăileni și centrele comunelor Buceș și Blăjeni. A doua paranteză e mai complexă. În sensul că, după Revoluție, apăruseră casetofoanele prin România. Și, cică, locuitorii din satul Criș prinseseră ciudă mare pe cei din localitatea Plai, că ăștia din urmă aveau buton propriu la casetofon. Ce mi-e „Play”, ce mi-e Criș!!!

Din Berlin am făcut stânga până la Buceș. Pe drum ne-o prins o ploaie de ne-o uscat! Am stat o țâră la adăpost sub streașina primăriei apoi am pornit spre Stânija. Un curcubeu a răsărit în fața noastră. Am trecut prin După Piatră. Serios, așa se numește satul. Apoi am poposit la o crâșmă în Tarnița. Faaain!!! Un cățel cât un bocanc de-al lui Bogdan ne-o păzit până ce-am băut două beri.

Dar noaptea venea cu repeziciune, așa că am renunțat la a treia bere și am pedalat până la asudare să ajungem în capătul satului Tarnița. Acolo, se poate să fi fost ultima casă din sat, ne-a primit alt om bun să dormim. El a zis că să-noptăm în casă, noi am contraatacat că vrem să dormim în fân. Am câștigat!!!

Un alt cățel se uita cu milă la noi!

Posted 2021/09/17 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Pro memoria (42)   Leave a comment

Monumentele din Lupeni

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2294, 16 noiembrie 2018, p. 8.

Aproximativ în centrul municipiului Lupeni, între biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” și strada Eroilor, se găsește amplasat un mic scuar în care pătrunzi după ce treci pe sub un fel de poartă vopsită tricolor și pe care scrie „CINSTIRE ETERNĂ EROILOR / NEAMULUI ROMÂNESC”. Drept în față, la capătul aleii se găsește vechiul monument, ridicat în 1936, la împlinirea a 20 de ani de la sacrificiile rezultate în urma bătăliilor de pe Jiu și de pe crestele Carpaților Meridionali. Acesta este străjuit de două morminte ale unor eroi martiri împușcați în decembrie 1989: Gagiu Nicușor și Lukács J. Tibi. Iar alături se găsește monumentul nou, ridicat doar în memoria eroilor căzuți pe fronturile celui de-al doilea război mondial.

„…PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI”…

Monumentul vechi este împrejmuit de un mic brâu din piatră de râu, cimentată, și este construit în stilul caracteristic al deceniului patru al secolului XX, pentru asemenea obiective memoriale. Relativ simplu atât compozițional, cât și din punctul de vedere al motivelor decorative, monumentul este constituit din două registre, cel inferior fiind un monolit de piatră având forma unui trunchi de piramidă.

Partea superioară este o cruce cu partea superioară în stil grec, pe care se găsesc montate două plăci de marmură și o altă cruce cioplită în relief și de culoare neagră. Cele două plăci au fost montate la momente diferite, prima avându-se la bază și conținând următorul text: „1916 – 1936 / ACEASTĂ SF. CRUCE SE RIDICĂ ÎNTRU / AMINTIREA EROILOR CĂZUȚI PENTRU / ÎNTREGIREA NEAMULUI”. Între cei doi ani se află un motiv ornamental cioplit în marmură, ce ar putea reprezenta extrem de stilizat o medalie, fiind vorba despre un cerc cu semnul crucii, cercul fiind decorat în partea superioară cu alte elemente dispuse într-un chenar tip „evantai”. Această placă se într-o stare avansată de degradare, fiind crăpată în zeci de bucăți ca urmare a aplicării unor lovituri puternice. Doar calitatea realizări monumentului, prin încastrarea plăcii de marmură în structură, a făcut ca textul inițial să mai poată fi descifrat.

Cea de-a doua placă a fost amplasată câteva decenii mai târziu și enumeră „EROI AI LUPENIULUI / CĂZUȚI LA DATORIE / PENTRU PATRIE / 1941 – 1945 // SIMON NICULAE ELEV SER. / FURDUI ROMULUS SERG. / NICOARĂ TEODOR CAP. / FAGAȘ GHE. CAP. SANIT. / JUNC NICOLAE FR. / DOBNER IOAN SOLD. / COLDA PETRU SOLD. / LAMAR IOAN SOLD. / MITRUȚI IOSIF SOLD. / VELOVAN GLIGOR SOLD. / LISKA IOAN SOLD. / ZAHORKA PETRU SOLD. / FURDUI AUREL SOLD. / PAVEL IOAN SOLD. / RUS PARTENIE SOLD. / BOLAI CORNEL SOLD. / DUNA PETRU SOLD. / FURDUI IOAN SOLD.”…

Monumentul nou

Celălalt obiectiv memorial din scuarul de la Lupeni este dedicat exclusiv eroilor din cel de-al doilea Război Mondial, iar particularitatea sa rezidă din faptul că a fost ridicat prin eforturile materiale ale unei singure persoane, după cum rezultă din textul amplasat pe partea „din spate” a monumentului: „RIDICATĂ DE / PĂRĂU EMIL ILIE”. Deasupra, într-un chenar dreptunghiular, se găsește redat, într-o manieră artistică naivă, un soldat cu arma în mână, dar fără a avea o poziție războinică.

Monumentul e realizat, cred, din marmură, și amplasat pe un soclu de ciment placat cu plăci de gresie. Sunt trei registre principale: o cruce de tip latin, simplă, cu terminațiile brațelor trilobate; registrul median sub formă de paralelipiped dreptunghic și decorat în partea superioară, ce aduce aminte de numele eroilor; și registrul inferior, cu alt text, care se apropie din punct de vedere al structurii geometrice de un cub. Dar nu l-am măsurat.

Textele sunt următoarele: „GLORIE ETERNĂ EROILOR / NEAMULUI ROMÂNESC / 1941 – 1945 / SIMON NICOLAE EL. SERG. / FURDUI ROMULUS SERG. / FĂGAȘ GHEORGHE CAP. / NICOARĂ TEODOR SOLD. / JUNC NICOLAE SOLD. / DOBNER IOAN SOLD. / MITRUȚ IOSIF SOLD. / LISZKA IOAN SOLD. / ZAHARIA PETRU SOLD. / LAMAR IOAN SOLD. / FURDUI AUREL SOLD. / RUS PARTENIE SOLD. BOTOI CORNEL SOLD. / DUNA PETRU SOLD. / VELOVAN GLIGOR SOLD. / COLDA PETRU SOLD. / FURDUI IOAN SOLD. / PAVEL IOAN SOLD”… Apoi epitaful: „DIN EST PÂNĂ-N VEST / ÎNTREGUL PĂMÂNT / CU SÂNGELE LOR / CU TRUPURI UITATE SUB / CRUCI DE MORMÂNT / TOT DRUMUL GOLGOTEI / A FOST JALONAT”…

Posted 2021/09/17 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Cu ochii-n cărți… (10)   Leave a comment

Ipostaze ale morții

Astrid Cambose, Cealaltă grădină. Cultura tradițională a morții la români, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2019

Apărut în Știrile Transilvaniei, 10 mai 2020

Înainte de redacta câteva cuvinte despre moarte și ipostazele ei, se cuvine a preciza faptul că volumul în cauză a apărut în colecția Anima Mundi, coordonată de Astrid CAMBOSE (Iași), Laura JIGA-ILIESCU (București), Andi Emanuel MIHALACHE (Iași) și Nicolae MIHAI (Craiova). Dacă la dragoste și fizica ei se poate presupune că ne pricepem toți, moartea e un capitol ceva mai aparte.

Astfel, în Avertismentul ce deschide volumul de peste 600 de pagini se specifică faptul că „în elaborarea discursului are loc o interacțiune între logica limbii, contextul cultural al scribului, talentul lingvistic și personalitatea acestuia, pe de o parte, și conținuturile pe care acesta are intenția să le exprime, pe de altă parte” (p. 10). Cine parcurge cartea își va da seama cât adevăr se ascunde în spatele citatului de mai sus. Căci după Avertisment, urmează un Argument. „Am pornit cercetarea pe care urmează s-o desfășurăm în paginile studiului de față de la opinia (sau intuiția?) că la întrebările metafizice majore se pot da doar răspunsuri metaforice, al căror adevăr constă tocmai în subtilitatea și frumusețea lor” (p. 22).

Patru capitole mari și late conțin informații esențiale despre moarte ca un „obiect despicat”, despre raportarea țăranului român față de moarte; despre „tărâmul de dincolo și legăturile lui cu cel de aici” și despre „metafizica tradițională românească a morții – expresie rituală și lingvistică”. Da, știu, lucrurile par complicate la prima vedere. Dacă îndrăznim însă să parcurgem subcapitolele volumului, vom înțelege mai multe. Din punctul de vedere al cuiva care vrea să scrie o pagină despre o carte de peste 600 de pagini, e mai greu. Nu însă imposibil pentru a stârni interesul.

Referințele bibliografice sunt esențiale și denotă o documentare minuțioasă. Mai mult decât atât, poate că pe unii dintre cititori îi vor face să lectureze și alte cărți. Altora le vor aminti despre lucruri care le-au citit dar pe care le-au uitat. Evenimente, autori, replici celebre sau conexiuni între toate acestea par mai clare după ce parcurgi volumul.

Nu este o lectură ușoară. Dar trebuie să citim uneori și lucruri „grele”. Și-a pus cineva problema, spre exemplu, „câte morți suportă sufletul”? Sigur. Inclusiv Platon. „Pentru Platon există nu doar două, ci un număr imprecis de morți, conform rândurilor de veșminte trupești pe care le schimbă omul înaintând prin viață; când survine ultima moarte, sufletul se află îmbrăcat în ultimul său trup, singurul căruia nu-i supraviețuiește” (p. 113). Câte tipuri de suflet există? Ce este fiziologia sufletului?

În cartea asta este vorba și despre lucruri precum „moartea lui Dumnezeu” sau despre „Dumnezeu în posturi umile”. Despre ipostazele morții. Moartea ca atare (proprie), bună sau rea, milostivă, păcălită, ucisă, „moartea-nuntă”. Despre solii morții, „paharul amar” sau cauza care duce la moarte, căci „întreaga vină o poartă cei care împlinesc ritualul înmormântării, consătenii și consângenii celui plecat în marea călătorie” (p. 530).

„De cele mai multe ori, a fi în interiorul unui fenomen înseamnă a nu putea avea o perspectivă realistă asupra lui” (p. 557). Prin urmare, când mori nu mai poți să te exprimi coerent asupra a ceea ce ți se întâmplă. Interesant!

Posted 2021/09/17 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Transilvania mea (31)   Leave a comment

Cum ajungi din Cluj la Orăștie. Până-n Dealu Crișului

Apărut în Știrile Transilvaniei, 4 decembrie 2020

Miercuri, 4 mai 2005, de ziua Sfintei Mucenițe Pelaghia, dis-de-dimineață, tot așa cam pe la zece, am coborât din fânul șurii în care dormisem. Se poate să fi și mâncat câte ceva, am băut o cafea, ne-am văzut pe lumină cu oamenii care ne găzduiseră și am admirat casele care păzeau șura. Faine.

Apoi ne-am luat rămas bun și am țâșnit din Gârda de Sus pe o mică vale-n sus, nu pe Arieșu Mare, că oricum nu era sezon de schi la Arieșeni. Habar nu mai am cum se numea valea aia mică, dar știu că avea o apă limpede și deloc liniștit curgătoare, că era un pârâu cam rebel. Noi doream să ajungem în valea Arieșului Mic. Peste deal, cum ar veni! Am mers o bucată zdravănă de drum, iar la o primă bifurcație nu ne-am sucit către Sucești ca să ajungem la Scoarța, ci am ținut drumul către Biharia, tot înainte. Toate fiind localități aparținătoare comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Din Sucești am văzut, ce-i drept, o biserică de lemn, dincolo de pârâu, dar n-am avut chef de rugăciuni, că oricum eram în întârziere. Popas am făcut doar la Biharia, că deja era o crâșmă deschisă, nemaifiind sărbătoare. Am sprijinit bicicletele de un gard și ne-am luat câte o bere, că aveam voie, fiind trecut de amiază. În plus, pe niște bănci făcute din bușteni zdraveni se lăfăiau câțiva bărbați, câteva femei de vârste diferite și niște copii. Unii cu o bere în mână, alții / altele cu niște sucuri. Când m-or văzut cu aparatul în mână, că era o săpunieră mică, m-or pus să-i pozez și nu i-am putut refuza. Am mai tras niște poze cu floricele violete și ne-am luat din nou avânt… Spre Călugărești!

Nu, nu ne-am călugărit, dar am pomenit toți sfinții pe drumul ăla care trebuie să ne ducă la Avram Iancu. Comuna Avram Iancu, tot județul Alba. Am împins prin noroaie de ne-or ieșit ochii din cap. Cel puțin mie, care am tot timpul o figură de ochios. Când am ajuns în culme ne-am dat drumul la vale. Nu ne-am mai oprit să pozăm cătune precum Plai, Dumăcești sau Târsa-Plai din comuna Avram Iancu. Tot județul Alba, normal. Zburdaaam! Noroc cu noroiul care ne mai încetinea avântul la vale. Nici de localități precum Avrămești, Boldești, Dolești, Gojeiești, Helerești, Incești, Mărtești, Orgești, Pătruțești, Pușelești, Șoicești, Ștertești sau Verdești nu am avut habar. Dar mai sunt și altele!

La un moment dat era mai să ne împiedecăm de un izvor flancat de o floricică galbenă. Eu, înțelept fiind, am zis să ne oprim, că mie mi-e foame. Radu și Bogdan n-or percutat dar au argumentat. Că, cică, mergem până la crâșma din sat, adică ditamai centru de comună numită Avram Iancu, mâncăm liniștiți, bem o bere și apoi o luăm spre Vidrișoara. Am supus la vot ambele variante, dar tot ei au câștigat că erau doi, iar eu singur. Îmi venea să plâng de foame și să-i sun pe mami și pe tati să vină să mă salveze…

M-am luat după ei. Am ajuns la crâșmă. Ne-am luat câte o bere, dar n-am băut-o decât după ce am mâncat!!! Asta n-am înțeles: de ce n-am mâncat într-un loc cu verdeață, izvor rece țâșnitor și floricică galbenă? În schimb ne-am stresat în centrul comunei Avram Iancu și am băut berea caldă. Dar treacă de la mine!!!

La un moment dat, burdușiți, am luat-o spre Vidrișoara. Apoi am început să urcăm. Și să urcăm. De atâta urcat îmi venea să arunc bicicleta în tot felul de prăpăstii. Împingeam la ea de zici că era o zână pe cale să se mărite și nu mai dorea să ajungă la starea civilă. Dar am biruit. Chiar în culme, la Dealu Crișului, alți oameni buni ne-or primit să dormim la ei în șură. Am făcut duș la o doniță (un fel de căntălău din lemn), am mâncat și ne-am urcat în fân. Frânți. Însă dimineața ne-a izbit direct în plex… Prea se luminase devreme: ora opt!!!

Posted 2021/09/16 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (9)   Leave a comment

Despre „instinctul universal al reproducerii”…

Remy de Gourmont, Fizica Dragostei, Editura Institutul European, în colecția Eseuri de ieri și de azi, nr. 34, Iași, 1997

Apărut în Știrile Transilvaniei, 1 mai 2020

Titlul volumului, publicat în 1903 la Mercure de France din Paris avea și un subtitlu: Eseu asupra instinctelor sexuale. Ediția în limba română din care citez eu în paragrafele următoare, a evitat acest aspect, poate din considerente practice: mai puține cuvinte și mai puține explicații conduc la costuri mai reduse. Trebuie precizat că autorul, Remy de Gourmont, a mai publicat câteva volume, ignorate însă de cei care preferă doar istoria contemporană referitoare la banalitățile din Uniunea Europeană. Latina mistică (1892). Cultura ideilor (1900). Problema stilului (1902). Calea de catifea (1902). Excursii filosofice (1911)…

Ce ne spune Remy de Gourmont la pagina 12 din ediția mai sus amintită? Ne precizează faptul că „omul își variază mimica la infinit; totuși și scopul și rezultatul sunt aceleași: copulația, fecundarea, ouatul”. Nu vă precipitați și nu dați cu parul.. Căci „din moment ce există viață, există libertate”.

„Abuzul gândirii, prejudecățile religioase, viciile sterilizează o parte a umanității, dar această rezervă e de interes pur sociologic: cast sau voluptuos; avar sau cheltuitor cu trupul său; în nici un caz omul nu e mai puțin supus tiraniei sexuale” (p. 15). Până la urmă, „scopul vieții este menținerea vieții” (p. 17). „Multiplicarea nu are loc decât în spațiu. În timp, ceea ce se produce este o restrângere: doi dau unul” (p. 21).

Nu mai insist. Pentru cine este interesat recomand capitolul XIV, Mecanismul dragostei. Unde se explică „canibalismul sexual”. Știu că sună greu pentru anumite categorii de persoane, dar acum 120 de ani se vorbea și se scria despre aceste lucruri. În timp am devenit mai corecți din punct de vedere politic. Nu putem spune ce gândim. Nu putem spune decât ce acceptă societatea, dacă vrem să fim în trend. Ce se spunea, vorbea sau bârfea acum 120 de ani? Lucruri simple mai ales referitor la canibalismul sexual. „Paianjenul femelă își mănâncă masculul; călugărița își mănâncă masculul; la locustiene, femelele fecundate de spermatofor – un enorm ciorchine genital pe care masculul îl depune sub pântecul lor – ronțăie până la ultima bucățică învelișul spermatozoizilor” (p. 96).

Știu că sună cam nașpa. Dar asta este știința. Trebuie să ne obișnuim cu știința și, mai ales, trebuie să o înțelegem. Spre exemplu, capitolul Parada sexuală (capitolul XV), explică „universalitatea mângâierilor”, dar și „lupta masculilor”. Pleacă de la „simțul orientării sexuale” la „calendarul rutului” (p. 102). Aberațiile sunt de două feluri. Se vorbește despre aberații la animale și la oameni sau despre încrucișarea speciilor.

Vă las pe voi să citiți Fizica Dragostei. Eu vă mai citez decât următoarele cuvinte: „Umanitatea și-a atins limitele intelectuale, deși evoluția ei fizică apare împlinită” (p. 165). Însă (că tot timpul există un însă), animalitatea „este suficient de bogată ca să-i găsească un moștenitor” umanității (p. 166). Noapte bună!

Posted 2021/09/16 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Monumente celebre ale județului Hunedoara (5)   Leave a comment

Castelul Corvinilor de la Hunedoara

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3973, 29 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 300: „cod HD-II-m-A-03344, Castelul Corvinilor, azi muzeu, municipiul HUNEDOARA; Str. Curtea Corvineștilor, nr. 1-3; sec. XIV, extins 1440 – 1453, transformat 1618 – 1620”.

…nu Corvinescu, ci Corvin…

Emblematic pentru județul Hunedoara este și Castelul Corvinilor, aflat pe strada „Corvineștilor”. Numele străzii, în opinia mea, confirmată de către dr. Sorin Tincu, directorul Muzeului „Castelul Corvinilor”, este posibil să fie interpretabil, pentru că acest castel nu a fost construit de Ioan Corvinescu de Hunedoara, ci de Ioan Corvin, rezident în aceeași localitate. Sunt nuanțe lingvistice care trebuie subliniate și dezbătute pentru a nu se mai perpetua și răspândi pe rețelele de socializare și în rândul opiniei publice tot felul de informații eronate. Mai ales că majoritatea datelor și denumirilor țin cont de normele Academiei Române.

Dar să revenim la Castelul Corvinilor. Într-un volum tipărit la 1919, „în tipografia lui Iosif Wachter” (Castelul din Hunedoara. Uzinele de fier a statului din Hunedoara. minele de fier a statului din Ghelar), se precizează că „originea castelului e necunoscută”, iar „în istoriografia maghiară obvine ca proprietate a coroanei sub regii: Bela al IV-lea (1235-1270) și Ludovic cel Mare (1342-1382). Regele Sigismund (1387-1437) îl dăruiește viteazului Șebre, dela care trece în moștenirea fiului său Vaik și dela el la nepotul său Iancu Huniade” (p. 3).

Pe lângă faptul că Ioan (Iancu) este cunoscut sub numele de castelan „de Hunedoara”, istoriografii precizează faptul că el a fost și „ban al Severinului”, „voievod al Transilvaniei”, „guvernator și căpitan general al Ungariei” (vezi Istoria Transilvaniei, vol. 1 (până la 1541), coordonatori Ioan-Aurel Pop și Thomas Nagler, Cluj-Napoca – Deva, 2016, p. 365).

Și castelul are istoriile, poveștile și legendele lui. Istoricul de artă Virgil Vătășianu, în articolul Castelul Corvinilor din Hunedoara (publicat în Boabe de grâu, anul IV, nr. 6, 1933, p. 240 – 241), menționează faptul că „simbolul materializat al românismului și al credinței lui strămoșești, casa lui Dumnezeu, ni s-a păstrat aci din cele mai vechi timpuri”. Este vorba despre un citat poetic despre istorie. Cam asemenea texte ar trebui să citească la școală pentru bacalaureat elevii. Nu despre bătălii, jertfe, ani și edificarea unor edificii care azi sunt muzeu.

Ca să îți placă istoria poate că este necesar să o înveți ca pe o poezie, nu ca pe o știință. Este adevărat că istoria poate fi citită, dacă e scrisă și predată cum se cade, și ca poezie, dar de obicei e privită de majoritatea lumii doar ca un lucru inutil. Nici nu mai pomenesc de știință. Dar dacă atunci când îi spui unei persoane că Iancu de Hunedoara (1407-1456) a regândit arhitectural Castelul Corvinilor de la Hunedoara acum câteva secole (multe!!!), poate mai prinde un pic de drag și de istorie în timp ce se plimbă prin sălile, turnurile, foișoarele sau galeriile sale.

Despre acest monument s-au scris zeci de volume și studii științifice, sute de articole și mii de pagini. Însă taine istoriografice și secrete arheologice au mai apărut recent și vor mai apărea, pentru că un asemenea obiectiv nu poate fi cunoscut cu adevărat decât scotocind prin arhive și săpând prin / printre ziduri de piatră, cărămidă sau pământ.

Vă invităm să îl vizitați și să îl descoperiți ca pe un adevărat monument istoric celebru. Dați la o parte ideile preconcepute și lăsați-vă cuprinși de frumusețea locului.

Transilvania mea (30)   Leave a comment

Cum ajungi din Cluj la Orăștie. Prin Ghețarul Scărișoara

Apărut în Știrile Transilvaniei, 25 noiembrie 2020

Era deja a treia zi de Paști. Marți, 3 mai 2005. În calendarul ortodox era însemnată, printre altele, și cu denumirea de „Drumul spre Emaus”. Nefiind un fin cunoscător al celor biblice, eu habar n-aveam cine-i Emaus! Pe mine m-o interesat atunci drumul spre Gârda de Sus. Și musai să vizitez și ditamai monumentul (al naturii) intitulat Ghețarul de la Scărișoara.

Am pornit repejor din Poiana Horea. Mai precis cred că ne-am trezit pe la nouă și am mâncat ceva plăcinte de la oamenii la care sforăiserăm în șură. Apoi am făcut bagajele, le-am suit pe biciclete, am mai stat un picuț la povești (că doar e bine știut faptul că orice muncă, fie ea și ciclistică, se începe cu o pauză) și ne-am aruncat în șei. Cică așa se găsește prin dicționare pluralul de la „șa”, provenit din latinescul „sella”. Dar noi, pui de daci fiind, nu ne-am împiedecat de asemenea amănunte lingvistice.

De aruncat ne-am aruncat în șei. Eram în fața porții omului și de-a lungul gardului, așa că nu se făcea să picăm taman în mijlocul satului. Cu un pic de sprijin din partea gardului am început să purcedem la drum. Drumul urca, noi oboseam. Drumul urca tot mai mult, noi parcă nu mai aveam aer. Cel puțin eu, care eram ultimul. Apoi am dat de priveliști de vis.

Prima dată de niște domnișoare îmbrăcate (normal) în costume tradiționale care mergeau sau veneau (habar n-am) de la biserică. Apoi de căsuțe din lemn răspândite pe toate dealurile și văile. Dar nu în cele din urmă am zăbovit cu privirea și asupra floricelelor întâlnite de-a lungul drumului.

Nu am mers mult că am obosit. Așa că, la ordinul meu expres, ne-am descocoțat de pe biciclete și am făcut o binemeritată pauză. Oricum nu ne mai vedea nimeni. Iar zăpada de pe margine era numai bună se te așezi pe ea. Bine, o fost bună cât timp s-o ținut la distanță și o stat pe de lături. Dar la un moment dat s-o pus, ditamai zăpada, taman în mijlocul drumului. Bogdan o răzbit. Radu nu, așa că s-o dat jos și s-o pus pe admirat priveliștea. Bicicleta lui a rămas mută de uimire sprijinită de zăpadă până la osii. Eu nici măcar n-am îndrăznit să urmez calea lor și am luat-o mai pe ocolite.

Am trecut apoi pe lângă un soi de magazin. Zic asta pentru nu era nimic în afară de un fel de șură împrejmuită cu lațuri și care avea la poartă următoarea inscripție: „MAGAZIN – ABC / TĂRÂȚE FĂINĂ LEGUME”. Sau cel puțin așa am dedus eu atunci, iar acum mă bazez și pe analiza documentelor fotografice înregistrate la cald, deși afară era zăpadă. Normal, magazinul de tip ABC era închis.

N-am mai mers mult că Bogdan o face de oaie. I se rupe. Nu că ar fi fost indiferent, ci pur și simplu i-o pușcat nu-ș ce arc de la pinioane. Bogdan s-o cam bosumflat, dar Radu imediat o sărit cu trusa de scule și l-o ajutat s-o pună pe picioare. Mă rog! Pe roți. Cât timp Bogdan îi dădea indicații la Radu ce și cum să facă eu am mai pozat niște brândușe de primăvară, le-am admirat calitățile tehnice (la Bogdan și la Radu, nu la brândușe) și m-am așezat pe un buștean. În sinea mea gândeam că uitându-mă la ei voi deveni și eu un fel de specialist în reparații biciclete. De unde! Am ajuns mai rău. Cred că Radu o furat informații din capul meu ca să repare bicicleta lui Bogdan…

Mă rog!!! Am trecut și de asta. Am ieșit din județul Cluuuj și am intrat în ăla de-i zice Alba. Sau poate eram deja în Alba. Am mers prin cătunul Ocoale. Cred că pe vremea aia i se spunea așa deoarece trebuia să ocolești toate bălțile pline de noroaie întâlnite în cale. De căzut în vreo baltă n-am căzut, dar de murdărit ne-am murdărit, că săreau picurii de noroi de pe roata din spate taman în ochii din față.

Așa murdari cum eram, am ajuns în cătunul Ghețari. Taman ce era deschis un birt și am luat două beri de fiecare, la repezeală. Apoi am plecat val-vârtej să vizităm așa-numitul Complex carstic Scărișoara, „care ocupă o suprafață de circa 200 ha, situată în Munții Apuseni” (Gh. Mohan, A. Ardelean, M. Georgescu, Rezervații și monumente ale naturii din România, București, 1993, p. 220). „O încântătoare potecă” situată pe la 1200 m altitudine ne-a condus la „un aven lung cu deschiderea de 60 m în diametru”, unde, „coborând în acest puț gigantic, adânc de aproximativ 50 m, apare poarta largă a peșterii”. În grotă am văzut câte ceva din Sala Mare și am pozat stalagmite și stalactite din depozitul de gheață care cică ar data de foarte mult timp. Dar nu peste așteptările mele…

Am ieșit repede la soare și am dat să mai luăm o bere, dar crâșma era deja închisă. Așa că ne-am urcat iarăși pe biciclete și am început coborârea spre Gârda de Sus. Noaptea ne-o prins pe uliță, în mijlocul satului. Am găsit însă alți oameni buni care ne-or lăsat să dormim în șură…

Posted 2021/09/15 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Pro memoria (41)   Leave a comment

Eroi din Valea de Brazi

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2289, 9 noiembrie 2018, p. 8.

Valea de Brazi se află amplasată teritorial lângă Valea de Pești, iar administrativ pe teritoriul orașului Uricani. Biserica din localitate, ridicată pe la începutul celui de-al doilea Război Mondial (1937 – 1941), „în timpul păstoririi preotului unit Alexandru Cosma”, poartă hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” și a înlocuit un alt edificiu de cult ce data de pe la începutul secolului al XIX-lea. Interesant este faptul că vechea construcție ecleziastică, tot greco-catolică, a avut alt hram, fiind închinată „Sfinților Arhangheli Mihail și Gravriil”, și a aparținut ecleziastic de cătunul Hobiceni. Mai veche pare să fi fost însă o biserică ortodoxă „distrusă de turci în 1788” (vezi Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 131-132).

Eroi electricieni

În curtea bisericii mai sus amintite sunt aliniate mai multe „cruci fără mormânt”. Prima este de fapt un monument extrem de nou: o placă de marmură, sprijinită pe un enorm postament de ciment, și protejată de un acoperiș înălțat pe patru stâlpi de lemn. Este ridicată „ÎN MEMORIA ECHIPEI DE ELECTRICIENI / DECEDAȚI ÎN SUBTERAN LA DATA DE 5 FEBRUARIE 2011”…

Sunt trecuți oamenii cu poze, funcții și anii de viață. E foarte bine că s-a ridicat monumentul. Păcat că politicul și-a spus ultimul cuvânt: semnătura „PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL” pare scrisă cu litere mult prea mari…

Eroi din război

Alături se găsesc alte cruci. Aliniate toate, simple ca și compoziție, realizate din materiale diferite, de la piatră și fontă, la marmură, ele au fost amplasate sau reamplasate în acel loc după construcția bisericii. Una dintre ele ridica întrebări, cea ridicată în memoria lui Pavel Nicolae, mort în 1964. Nu cunoaște momentan mai multe detalii, dar este foarte posibil să fi fost un veteran de război, întors acasă și decedat lângă familie, care a considerat însă că are datorie să îi înalțe o cruce lângă eroii morți sau dispăruți pe diferitele fronturi. Redăm mai jos, succint, textele inscripționate pe ele.

„ÎN AMINTIREA / SCUMPULUI NOSTRU / FRATE / MÎRȘAV GHEORGHE / MORT PE FRONTUL / DIN CEHOSLOVACIA / 1923 – 1945. / Ridicată de frații / lui, PETRU și IOAN”…

„În amintirea / … / NICOLAE / STANCIU / mort pe front in 1943 / în etate de 22 ani / Nu te vom uita”…

„ACEASTA CRUCE ESTĂ RIDI- / CATĂ ÎNTRU AMINTIREA / LUI PAVEL NICOLAE NĂSCUT / ÎN ANU 1926 DECEDAT ÎN / 1964 ZIUA 17 NOIEMBRIE. / ACEASTĂ CRUCE RIDICATĂ / DE PĂRINȚI ION ȘI MARIE. / SOȚIE MARIE COPI ION / VASILICĂ  NICOLAE FRAȚI / EMIL LUCRȚIA CUMNAȚI / VICTOR FLORICA. / SĂ RĂMÂNĂ CA AMINT- / RE PĂREREA DE RĂU A / NEAMURILOR. / TOT DEAUNĂ ACUM ȘI / VECILOR AMIN / RIDICATĂ ÎN 8 – XI – 1965”…

„Această / cruce / este ridica- / tă în amin- / tirea sold. / PAVEL NISTOR / 1922 – 1944 / DISPĂRUT ÎN LUPTELE / PENTRU ELIBERAREA / PATRIEI PE MALUL TISEI. / Ridicată de PAVEL GHE. / SOȚIA și PĂRINȚII Lui”…

„AICI ODIHNEȘTE / CALOTA PETRU / NĂSC. 13 II 1921 DECED. ÎN 1943 / MORT PE FRONT DE RĂSĂRIT / COTUL DONULUI / DORMI ÎN PACE”…

Posted 2021/09/15 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Transilvania mea (29)   Leave a comment

Cum ajungi din Cluj la Orăștie. Niște Paști de neuitat

Apărut în Știrile Transilvaniei, 23 noiembrie 2020

Știu data de 1 Mai 2005… Și cum să n-o știu după câte am pătimit taman în Ziua de Înviere și, mai ales, în cea de-a doua zi. V-am zis că am ieșit din Cluuuj și am ținut drumul drept până în comuna Gilău. Când am cotit aproximativ la 90 de grade stânga, am ajuns pe DJ 107P, după care am purces pe celebrul deja DJ 107S care se pare că duce taman prin buricul târgului și ocolește Lacul Gilău.

Cam undeva pe la capătul bălții ăleia, prin localitatea Someșu Rece, am rămas constanți în opțiunile noastre și am ținut tot stânga, dar… așa… mai ușurel. Bine, deja și panta uliței era mai accentuată, noi eram deja înfierbântați iar dacă făceam dreapta mergeam de-a lungul Someșului Cald. Sper să nu greșesc denumirile. Dar abuzez de înțelegerea voastră, că v-am zis că-s ambidextru. Ce mi-e stânga, ce mi-e dreapta. Pot să greșesc cu ambele la fel!

Am trecut pe lângă ceva moară cu barajul adiacent, niște gospodării tradiționale flancate de cireși înfloriți și împodobite cu antene parabolice și am început să traversăm (cred… că delimitarea nu îmi este clară nici în ziua de azi) un Sit de Importanță Comunitară, mai precis Apuseni – RO SCI 0002. Bine, pe atunci se numea altfel, că abia pe 13 decembrie 2007 (cum altfel decât 13), prin Ordinul de Ministru 1964 s-au constituit siturile Natura 2000. Dar vă zic altădată despre ele.

Conform Catalogului habitatelor, speciilor și siturilor Natura 2000 în România, apărut la București în 2013, situl ăla prin care se pare că pedalam noi cică are acum 75,943 de hectare. El „include aproape ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa” (p. 278), pe teritoriul său existând 52 de Rezervații Naturale și Monumente ale Naturii. Dar mă mai interesez și vă furnizez datele exacte.

Ziua de Paști ne-am petrecut-o pe lângă cascade, pozând tot felul de buruieni și case vechi, iar într-un final am ajuns la Măguri-Răcătău. Asta după ce am trecut de intersecțiile către Plopi. Mățești, Arsuri, Vidrenii de Jos și Vidrenii de Sus. Undeva, la un moment dat am făcut dreapta, că ne-am săturat de atâta stângă. Cred că eram în centrul comunei, dar nu bag mâna în foc. Pentru ce bag mâna în foc e faptul că acolo am dat de Călin. Care plecase tot înaintea noastră și a bicicletelor la un coleg de serviciu care… ghinion… avea o cabană în perioadă de construcție.

Am stat la foc, grătare, slănină friptă și am povestit până seara târziu. Să tot fi fost ora 09.00 p.m. când ne-am băgat în sacii de dormit. Dimineața o dat buzna peste noi taman ce-am închis ochii. Călin tropăia prin cabană ca la el acasă. Bogdan a fugit repede afară. Radu s-o mai învârtit o țâră în sacul de dormit. Eu mă prefăceam că dorm, doar-doar pleacă toți afară să puie de-o cafea. Restul lumii dormea… M-am dezmeticit și eu într-un final și m-am dus la pozat: floricele, picuri de rouă, vaci, un câine sau doi, copaci acoperiți de flori, pe Călin dându-se pe bicicleta mea, un gard, niște cai… Din astea…

Am mâncat, ne-am pupat cu gazdele treze și am plecat din Măguri-Răcătău. Am luat și bicicletele cu noi că doar nu era să le lăsăm pe mâna lui Călin. Ca să ajungem la Mărișel, o ditamai comună formată doar din satul cu același nume, a trebuit să trecem împingând la deal biciclete sclifosite (care nu au acceptat să meargă singure, ci doar ținute de ghidon), prin localitatea consemnată pe hărți sub numele de Șoarecu.

Ne-am așteptat să găsim un birt deschis, că doar era a doua zi de Paști. Nimic. Neam. Pustie. Am mâncat noi de dimineață ce-om fi mâncat, dar parcă pe la amiază ne rodea mațul. După ce-am trecut de Șoarecu și am răzbit în culmea dealului foamea s-a dovedit a fi tot mai insistentă. Noi… eroi!!! Am zis că găsim vreun birt de unde să luăm ceva de-ale gurii, că doar era sărbătoare cu „S” mare. De undeee!!! Toate birturile și magazinele alimentare erau închise. Iar motivul e unul de înțeles. Că doar îl știu de când eram copil: în a doua Zi de Paști toți flăcăii satelor din Apuseni joacă fotbal și beau bere. Așa că… economie de piață! Patronii își luau baxurile cu bere și cutiile cu eugenii și se plasau la marginea terenului de fotbal, situat pe izlazul comunal. Drumul, normal, trecea la zeci de metri de izslaz…

Așa că am bântuit o zi întreagă fără mâncare și fără strop de bere. Am trecut pe lângă monumentul lui Avram Iancu, am bântuit pe lângă Lacul Fântânele-Beliș, am fugit ca de dracul pe lângă Piatra Fulgerată și am poposit în centrul civic al localității Poiana Horea. Acolo era crâșma, iar peste vale era și biserica.

Dădea să se întunece. Noi eram rupți de foame și de sete. Flăcăii satului dăduseră de pământ cu nu mai știu câte lăzi de bere. Noi, nu prea vioi, intrăm în magazinul-crâșmă din Poiana Horea și cumpărăm, FIECARE, câte șase eugenii și două beri. Lumea din jur era mult prea fericită. Eu, precaut, bag eugeniile în jeburile de la pantaloni. Bogdan s-o descurcat. Radu însă (că nu era Clau lângă el) nu o putut ține 2 beri și 6 eugenii. Așa că una o picat pe jos! De o eugenie vorbesc, nu de bere!

… Catastrofă!!! Eugenia nici nu o apucat să atingă pământul! Un flăcău de-al satului o sărit sprinten și o prins eugenia. După care o grăit:

–        Asta e a mea!!!

Radu s-o blocat. Eu tindeam să devin erou dacă îl apăram pe Radu. Bogdan deja mânca din eugenii. La care Radu, calm, ca și cum Clau ar fi fost de față, zice:

–        Asta a ta să fie!!!

… Ieșim afară. Radu nu mai avea o eugenie din cele șase, dar mai avea cinci plus două beri. Mâncăm. Bem. Tăcem. La un moment dat apare un nene din sat. Ieșise din crâșmă. Își cere scuze pentru comportamentul consăteanului. Ne întreabă de unde venim. Unde mergem. Îi explicăm, că doar nu suntem tâmpiți. El insistă! Dar unde dormim? Eu, mai guraliv, zic că poate găsim o șură cu fân, că corturi nu aveam! Apoi ne zice ceva de genul că putem dormi la el…

Când am auzit asta mi-o stat berea în gât. Se cam întuneca. Sub un par de fân n-aș prea fi dormit. Am luat-o la pas către casa locuitorului din Poiana Horea. La poartă… bai mare… Nenea… nu mai știu cum îl cheamă… nu ne lasă să intrăm!!! Știți senzația de panică? Bănuiesc că da! Nenea avea între 65 și 80 de ani! Și zice:

–        Să văd dacă vă lasă Tata!!!

S-o dus în curte și o strigat! După două-trei minute a apărut Tatu-su!!! Mândru. Țanțoș. Îmbrăcat la pulover țărănesc. Izmene, așijderea! S-o sprijinit pe pridvor. S-o uitat la noi. Ne-o examinat. Apoi o grăit:

–        Puteți dormi în șură!!!

… Avea vreo 90 de ani și era mândru!!!

Posted 2021/09/14 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Monumentele celebre ale județului Hunedoara (4)   Leave a comment

Cetatea dacică de la Costești

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3968, 22 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 35: „cod HD-I-s-A-03177, Fortificație, sat COSTEȘTI; comuna ORĂȘTIOARA DE SUS; Vârful Cetățuia, pe malul stâng al Apei Grădiștei, la 2 km de sat, spre sud; sec. II a. Chr. – II p. Chr., Epoca geto-dacică, Cultura dacică”. Următoarele poziții din LMI până la numărul 43, se referă la Sanctuarele de pe Vârful Cetățuia (aceeași datare, cod HD-I-s-A-03177.01); Cetatea dacică de la Costeşti, punct „Cetăţuia Înaltă” (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178); Fortificație (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.01); Zid de apărare (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.02); Turn (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.03) etc.

…„vârful dealului a fost îndreptat de către daci”…

Alt monument UNESCO, alte povești… „Ruinele dacice de pe Dealul Cetăţuie erau vizibile în secolul al XIX-lea, însă ele sunt doar sumar menţionate în rapoartele vremii. Susţinut de V. Pârvan, D. M. Teodorescu a început în anul 1924 primele săpături arheologice pe Dealul Cetăţuie. Au fost investigate mai multe zone din cetate, inclusiv turnurile-locuinţă de pe platou, elementele de fortificare şi templele. Ulterior, săpăturile din perioada interbelică vor fi extinse sub conducerea lui C. Daicoviciu, zona fortificată cu monumentele ei fiind dezvelită aproape în totalitate. O atenţie sporită a fost acordată aşezării aflate în apropierea zonei fortificate, fiind cercetate terasele de la Dosu Brăiţei, Coşman, Laz sau Năpărţi” (cetati-dacice.ro).

Monumentul se află amplasat la o altitudine de 561 de metri. „Chiar dacă nu este cel mai înalt din zonă, dealul domină peisajul, oferind o bună vizibilitate spre Valea Mureşului, aflată la nord. Cetatea avea un sistem complex de fortificare şi construcţii cu utilităţi diverse. Cele mai multe dintre acestea sunt vizibile și astăzi, trecând printr-un proces de conservare primară. Cetatea ocupă partea superioară a dealului; vârful dealului a fost îndreptat de către daci, rezultând un platou de formă elipsoidală lung de 160 m şi lat de circa 20-25 m. Pe pantele dealului au fost amenajate mai multe terase, unele dintre ele în afara zonei fortificate. Locuirea civilă ocupa probabil terasele de la baza dealului şi zona joasă din apropierea văii, sub actuala vatră a satului”.

În Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (București, Cluj-Napoca, 2018, vol. I, editori Răzvan Theodorescu și Marius Porumb) se precizează că în perioada la care ne referim există „cetăți pregnant caracter militar, cu garnizoane permanente, cum sunt cele de la Costești și Blidaru” (p. 67). Ele sunt situate în apropierea Sarmizegetusei Regia și sunt sprijinite de „turnuri intermediare de control și semnalizare”.

„În prima fază, pe versanții de vest, sud și est al Cetățuii a fost ridicat un val, în forma unei uriașe potcoave ce bara accesul dinspre șaua de legătură cu mamelonul Ciocuța” (Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavchi, Adriana Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988, p. 50). Cercetările arheologice din anul 1986 au condus la stabilirea unor date mai precise privind dimensiunile și planimetria cetății.

Cetatea a fost ridicată în mai multe faze, iar principalele elemente remarcate sunt turnurile de apărare și turnurile-locuință. Construite în așa-numitul stil murus dacicus, ele imită zidurile elenistice.

„Blocurile de calcar, fasonate în general în carieră și retușate la fața locului erau îngrijit netezite pe cinci laturi, cea de-a șasea, ce se așeza spre interior, fiind doar sumar cioplită. Erau așezate unul lângă altul, perfect lipite, în două șiruri paralele și pe atâtea asize cât dorea constructorul să înalțe edificiul. Spațiul dintre cele două șiruri de blocuri se umplea cu sfărâmături de piatră și cu pământ foarte bine bătut” (p. 52). Acesta era emplectonul. Ca să nu se dărâme blocurile erau „legate” între ele cu bârne de lemn amplasate în diagonală și fixate în blocurile de calcar în niște locașuri numite „coadă de rândunică”.

„În scena XXV a Colunei lui Traian de la Roma” unii dintre istoricii care s-au ocupat de subiect cred că recunosc cetatea de la Costești, „cea mai veche dintre cetățile de aici, cu elemente de fortificație ridicate chiar înainte de Burebista” (Fortărețe dacice din Munții Orăștiei, Segovia, 2009, p. 92). Spor la citit!