Raport de tură (52)

Rătăcirile după Ovidiu. Din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga

De câteva zile, ca să nu exagerez cu săptămânile, mă tot băteau la cap Ovidiu, Bamse și Florin că pe unde mai mergem. Cu toate operațiile medicale din ultima vreme am zis să le fac pe plac. Și am propus un traseu lejer. Cu plecare din Vărmaga, comuna Certeju de Sus. N-am apucat bine să descriu traseul (Vărmaga – Nojag – Săcărâmb – Vărmaga), că Ovidiu s-o băgat în seamă. Ceva de genul să ajungem până la cătunul Codru, apoi, peste dealuri, până în Cheile Glodului. M-or luat durerile de cap. Dar m-am calmat și mi-am zis că îl fentez eu pe Ovidiu. Am stabilit că plecăm duminică dimineața, la ora 10.00, din Deva. Ora fiind stabilită am dormit liniștit până sâmbăta. Când, pe când se însera, numai ce s-au încins spiritele pe grup. Florin a întrebat la ce oră plecăm. Ovidiu a zis 09.00 din Deva. Eu m-am panicat, că era o oră prea matinală pentru mine. Am reacționat imediat și l-am întrebat dacă vrea să-mi ia rolul de lider. El o zis că Doamne Apără și Păzește, NU! Dar m-a fentat!

            În seara de dinaintea plecării dau să-mi pun la încărcat acumulatorii. Cel mai important era cel pentru aparatul anti-câini, dar îmi mai trebuiau și din aceia pentru frontală, că nu știam cât mergem. Caut prin toate locurile pe unde știam că-mi pun încărcătorul de obicei. Nimic! Mai caut o dată, timp în care am început să înjur ca la ușa cortului. Violeta se autosesizează și vine să mă ajute. Caută și ea peste tot, de două ori. Parcă-l înghițise pământul pe încărcător. Violeta m-a întrebat dacă nu l-am împrumutat cuiva, dar am zis că SIGUR nu. După vreo zece minute nu mai eram atât de sigur, că doar nu se putea teleporta în vreun alt apartament fără voia mea. Tot Violeta mi-a mai zis că a căutat pe net și au la un magazin baterii de același tip cu acumulatorul meu. Adică dreptunghiulare. Și că magazinul era deschis și duminica dis-de-dimineață. Am refuzat propunerea și i-am spus că mai bine să mă mânce câinii, că nu mă duc cu noaptea-n cap la cumpărat baterii pe care le folosești doar o dată.

            Auzind că prefer să o las văduvă decât să dau bănet pe o baterie, s-o apucat singură de căutat, a treia oară, încărcătorul. Eu mă uitam la un meci de fotbal, că nu mai aveam nici un chef să-mi fac rucsăcelul de duminică. Și când era o fază promițătoare, extrem de prost elaborată de echipa gazdă, dar cu perspective de contraatac din partea oaspeților, numai ce o aud pe Violeta strigând: „Uraaaa!!!”… Inițial am crezut că se uită și ea la meci și o văzut faza înaintea mea. Dar nu. Găsise încărcătorul! Era bine camuflat între hainele pe care tocmai le luase de la uscat…

            Dimineața am realizat că trebuia să-mi fac rucsacul. Nu m-am impacientat, că doar cam așa mi-l fac de fiecare dată. Am trântit cele necesare, ce aveam prin cămară și prin frigider, în cutii și pungi, am transmis mesaj echipei să cumpere o pită, am luat acumulatorii, m-am îmbrăcat și încălțat de mers prin noroaie, și am plecat spre locul de întâlnire. Am dus și gunoiul, că tot erau tomberoanele în drum. Până la tomberoane însă am simțit că ceva nu era în regulă. Parcă uitasem ceva! Dar ce? Apoi m-am dumirit: uitasem cureaua de la pantaloni, care dădeau să-mi alunece spre genunchi. M-am uitat la ceas (era 09.59) și mi-am zis că prima dată ajung la locul de întâlnire și apoi mă întorc după curea. La 10.03 eram la mașină, lumea cumpărase pită și se uita la mine admirativ că n-am întârziat prea mult. Ce-s ălea 3 minute? Am aruncat rucsacul în mașină și, tot ținându-mă cu o mână de nădragi, am mers acasă să mă dichisesc cu cureaua, că doar nu puteam să pun echipa să-mi țină o zi întreagă pantalonii pe la spate, ca să-mi steie cum se cade pe fund. La ora 10.16 Bamse o plecat în trombă din fața Hotelului „Deva”, avându-mă și pe mine la bord. Corespunzător.

            Ideea mea, expusă scris și verbal, era să ajungem în Vărmaga. De unde, conform hărților tipărite pe care le aveam la mine (că-s de modă veche), trebuia să mergem pe asfalt până în Nojag, să urcăm pe o cărare marcată sumar pe hartă până în Săcărâmb, apoi să coborâm pe un drum, pe care am mai fost, până la mașină, în Vărmaga. Simplu, mai ales că Bamse își tot dorea să vadă Săcărâmbul, că nu mai fusese niciodată, și Biserica Trăsnită de Ziua Pompierilor, pe 13 septembrie 1970. Dar și-a băgat Ovidiu coada…

            Abia ce-am plecat ca din pușcă și am spus s-o luăm prin Șoimuș, că numai ce-a grăit Ovidiu: „Nuuu!!! Că-i târg la Bălata și e aglomerație. Mai bine ocolim pe la Simeria! E distanța mai mare, dar mergem lejer”. N-am comentat că presimțeam că vor mai fi multe deturnări de traseu. Ovidiu era tot cu ochii în telefon. Eu i-am arătat harta fizică pe care o studiasem, dar el o zis că nu-i bună, că-i făcută de Axânte, de la Zlatna. Când am ajuns la intersecția corespunzătoare, unde un indicator falnic semnaliza dreapta, Ovidiu a urlat în urechile lui Bamse să meargă drept înainte. Așa că tot traseul meu a fost dat peste cap.

            Am trecut prin Bârsău, apoi prin Nojag și am ajuns în Vărmaga. Unde trebuia să fim, de fapt, cu mult timp înainte, dacă Bamse asculta de mine. Am ajuns la Casa mortuară din Vărmaga fix la ora 11.01. Peste fix un minut, am abandonat mașina în curtea Școlii Primare din localitate, unde este amplasat și un monument al eroilor. Dar ăștia ai mei voiau să devină ei eroi și am plecat din Vărmaga spre Săcărâmb, în speranța că Ovidiu, care se tot holba la telefon și la hărțile contrafăcute, o să ne conducă fix la una dintre boltele din sat.

            Am urcat noi ce-am urcat pe drumul care duce pe lângă Valea Vărmăgii, am fotografiat case tradiționale (numai eu, că ceilalți se făceau că plouă), până ce am ajuns la un indicator extrem de prețios: o stație de autobuz șubrezită. Un pic mai sus, alt indiciu: o ușă de Dacie, cred (dar unii zic Golf 3), și patru sticle de apă, din ălea de cinci litri, agățate într-o creangă. Două dintre ele aveau capace albastre, una capac roșu și una era cu nuanță de doliu. Am trecut și pe lângă o gospodărie unde erau câțiva mieluți, numai buni de sacrificat când vin Paștile. Niște porumbei s-or uitat urât la mine. Am întrebat un om cum ajungem la Săcărâmb. El s-o crucit și mi-a zis că trebuie să mergem înapoi și s-o luăm pe o culme care părea amețitoare când o priveai de jos în sus. I-am mulțumit pentru informații, dar am preferat s-o iau pe drumul dictat dictatorial de către Ovidiu, care era setat să mă abandoneze prin Pădurea de Argint a Săcărâmbului.

            Așa că am ieșit din Vărmaga și am luat-o pe un drum de costișă care, speram eu, să ne scoată-n Săcărâmb. Bamse vedea drumul, dar Ovidiu nu, că era tot cu ochii în telefon pe hărțile lui fake. Florin se făcea că pozează păsărici și mergea tot în urma mea. Eu nu cred că mă consideră o păsărică, că-l bat! Apoi m-o depășit să ajungă semi echipa care se așezase pe un trunchi de copac prăbușit și se uita în zare după mine. Fix la 11.59.22 le-am făcut o poză cum ședeau și se uitau cu milă la mine. După încă două ceasuri am ajuns la alte case. Care erau tot în Vărmaga, că Vărmaga are multe cătune. Într-o poiană, după ce am urlat la Bamse să iasă dintr-un cadru care părea excelent, ne-am oprit să mâncăm, că eram leșinați de la cât am mers din Vărmaga prin Vărmaga. Era ora 14 și 11 minute. Ovidiu era cam impacientat, dar am mâncat strașnic. Apoi ne-am pus iară la drum.

            Pe la ora 15 și ceva am ajuns la alte case. Toată lumea, în afară de mine, era convinsă că am găsit Săcărâmbul. Numai eu eram sceptic. Nu vedeam releurile și nu recunoșteam Zuckerhut-ul. Plus că GPS-ul lui Ovidiu ne băgase într-o vale, ceea ce nu trebuia să fie OK, că Săcărâmbul e pe dealuri. Am dat de un drum practicabil cu mașina și mi-am luat inima-n dinți. Am întrebat un om unde suntem. Omul, de bună credință, mi-a spus că suntem în Vărmaga. Florin era să leșine. Bamse tăcea îmbufnat. Ovidiu s-o făcut că nu aude numele locației. Nu-i venea să creadă că ne-o dus din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga.

În cele din urmă am ajuns la mașină și ne-am oprit apoi la crâșma din Bârsău. Aia de la drum. Unde eu cu Florin am băut câte o bere, Ovidiu o Coca-Cola și Bamse o cafea. Apoi am ajuns în Deva. Doamne Ajută!