Archive for the ‘Reportaje’ Category

Reportaje (31): Cum să ajungi din munte la câmpie. Un exemplu   Leave a comment

Apărut în Dilema Veche, anul XI, nr. 537, 29 mai – 4 iunie 2014.

Două zile de pedalat mi-a luat să parcug nici 70 de kilometri. Drumuri proaste şi ocolite, furtuni şi ploi, apoi noroaie, apoi muşte şi ţânţari şi tot felul de vietăţi care ţi se aşează pe piele taman când împingi de bicicletă pe dealuri în sus (că poţi împinge de velociped şi pe dealuri în jos!), şi panta e prea mare ca s-o mai laşi puţin sprijinită de vreun pom şi să te apuci de pleznit muşte.

Greu, dar am ajuns. În Pădurenimea hunedoreană, frumuseţea constă mai ales în faptul că, după ce ieşi în culme şi treci de păduri, dai de sate. Unele cu casele înghesuite poartă lângă poartă. Altele, puţine, mai răsfirate. Răsfirată e şi aşezarea de la Faţa Roşie. Am mers multă vreme şi lung drum prin poieni cu şuri acoperite cu paie. Pustii şi părăginite. Şi poienile, şi şurile… Într-un final, spre seară, căutam loc de dormit. Că acoperiş de cort deasupra capului nu aveam şi hamacul mi se sfâşiase cu o seară înainte, în bucăţi. Voiam un loc cu fân, o şură…

Restul articolului, momentan, doar cine are abonament on-line la Dilema veche îl poate citi aici… sau îl mai poate găsi încă la chioşcurile de ziare… 🙂

Anunțuri

Posted 2014/05/31 by danieliiancu in Reportaje

Reportaje (30): Gara din Brad   Leave a comment

Apărut în Dilema Veche, anul XI, nr. 533, 1-7 mai 2014, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Ţara Zarandului, deşi e ţară, nu-i prea mare. Cel puţin zona care se întinde pe teritoriul judeţului Hunedoara, căci există şi teritoriul alocat acum judeţului Arad. Termenul încearcă să cuprindă mai mult o entitate etnografică, chiar dacă de-a lungul timpului, din punct de vedere administrativ, Zarandul a fost şi comitat de sine stătător. Iar acum, după decăderea Băii de Criş, Bradul e buricul locului. Iar centrul acestui ombilic ar trebui să fie gara. Nu doar ca punct de legătură cu restul lumii, ci şi ca monument istoric şi, în opinia mea, cea mai reprezentativă clădire a oraşului. Însă lăsată în paragină…

Restul articolului, momentan, doar cine are abonament on-line la Dilema veche îl poate citi aici… sau îl mai poate găsi încă la chioşcurile de ziare… 🙂

Posted 2014/05/03 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (29): Naţionalism fără civilizaţie. Ţebea 2012   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 449, 20-26 septembrie 2012, p. 20.

Trăim într-o lume ruptă total de realitate. Sărbătorim, aniversăm, comemorăm. Nu contează evenimentul. Straie naţionale, discursuri searbede copiate de pe net, morgă cît cuprinde, sute (dacă nu mii) de coroane depuse. Industria pompelor funebre la români e în floare, căci se perpetuează odată cu gargara politică.

Restul articolului îl găsiţi aici, deocamdată la „liber”…

Posted 2012/09/21 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (28): Monumentul Dragalina   Leave a comment

Pornind din Petroşani de-a lungul Jiului, prin defileu, şoseaua parcă se chinuie să coboare printre munţi. De-o parte e Parângul, de cealaltă Vâlcanul, iar la mijloc valea şerpuitoare şi zgomotoasă. Privit dintr-o simplă perspectivă turistică, Defileul Jiului ar putea avea multe de oferit, mai ales dacă lucrurile ar fi şi puse în valoare. Însă o indiferenţă crasă, dublată de o nesimţire dusă la extrem, împânzesc cei aproximativ 30 de kilometri cu gunoaie, aşa încât locuri de popas nu prea ai, clădirile pe care le întâlneşti în cale se prăbuşesc, iar campingurile şi mai ales zonele din preajma lor arată deplorabil. La un moment dat, pe stânga, dai de-o poiană uriaşă ce, de la distanţă, pare ideală să te opreşti, cu indicatoare rustice din lemn frumos lăcuite, arătând însemnele şi zicerile Parcului Naţional, în preajma cărora zăreşti şi-o bornă kilometrică, ce indică kilometrul 113, şi-un tomberon de gunoi. Gol. Căci tot gunoiul e aruncat dincolo de parapet, în albia Jiului. Iar poiana… nu-i de fapt decât o imensă budă publică pentru şoferii aflaţi în trecere. E destul de riscant să te aventurezi pe cărările ei.

Mai jos de Lainici, nu mult după ce treci de mănăstirea ce e cam singurul loc cât de cât îngrijit, cu parcare, măsuţe acoperite, panou cu hartă turistică, coşuri de gunoi şi scări de lemn ce urcă spre locuri mai dosnice, dar special construite, dai, într-o curbă nu prea largă, de-un monument în formă de cruce. De jur-împrejurul lui, răsărind dintre buruieni, un gărduleţ din fier forjat, vopsit în albastru spălăcit, cu o spărtură în el, pe post de poartă. Spaţiul nu e amenajat decât extrem de rudimentar, iarba amestecându-se cu pietrişul ce pare a trasa nişte „alei” la întâmplare. Dintr-un coş de gunoi n-a mai rămas decât scheletul sub forma buturilor unei porţi de rugby în miniatură. La câţiva metri mai încolo, o măsuţă cu două băncuţe ca pentru pitici îşi arată vopseaua verde ivită de sub stratul galben, mai recent şi scorojit. O a treia bancă, cu o scândură ruptă, completează ansamblul. De partea cealaltă a monumentului, aceeaşi dispunere a „mobilierului”, doar că, de data asta ascuns, cotropit de tufe.

Monumentul, în sine, e destul de frumos şi bine păstrat. În partea superioară, o cruce aproape grecească de marmură, decorată cu un cerc profilat ce parcă-i uneşte braţele: un fel de cruce solară, cu cercul plasat însă la îmbinarea braţelor şi nu la extremitatea acestora. Mai jos, într-o prelungire mai lată a braţului inferior, pe ambele feţe ale acestuia, se găseşte portetul în ramă „aurită” a generalului Ion Dragalina (1860 – 1916), cu chipiu, mustaţă şi decoraţie. E încadrat de o cunună de frunze de laur, dispuse pe trei rânduri şi unite la bază printr-o cocardă ce s-ar dori tricoloră prin tripla ei împărţire în registre separate, simbolizând gloria. Dedesubt, soclul cu baza din ciment ridicată în trepte şi corpul sub formă de trunchi de piramidă. Pe două dintre faţade, înscrise în chenare cu arcadă, stau cioplite-n marmură cuvintele: „AICI AM FOST RĂNIT/ FĂCÂNDU-MI DATORIA/ PENTRU NEAM ŞI ŢARĂ”. Deasupra scrie „JIU” pe-o parte, „CERNA” pe cealaltă. Mai multe lămuriri pentru privitorul simplu aduce înscrisul „din faţă”: „ÎN ANUL/ 1927/ LUNA OCTOMBRIE ZIUA 12/ Sa ridicat această cruce pe locul unde/ GENERALUL ION DRAGALINA, Comandantul Armatei 1-a,/ a fost rănit în ziua de 12 Oct 1916, Cauzându-i moartea – ./ Ridicată de Societatea Mormintelor Eroilor CRAIOVA, / având Preşedinte pe Gl. de Div. C. DUMITRESCU/ Cdt. al C.I. ARMATĂ, cu concursul ostaşilor care/ au luptat la CERNA şi JIU sub ordinile lui. -/ În semn de veşnică amintire şi ca un îndemn/ ca orice ROMÂN trebue să-şi jerfească/ vieaţa pentru NEAM şi ŢARĂ”… Iar undeva, într-un colţ, e menţionat şi realizatorul monumentului – cred –, „Filip A. Gosler/ Craiova/ 1927”.

… Generalul Dragalina, născut la 3 decembrie 1860 la Caransebeş, pare să fi avut scris în destin ca naşterea şi moartea lui să fie legată de graniţă: era descendentul unei familii de grăniceri din Banat. Născut de-o parte a graniţei, va muri încercând să o apere de cealaltă parte. Absolvent, printre altele al Academiei de Război din Viena, în 1884, se stabileşte trei ani mai târziu în România, unde i se recunoaşte atât pregătirea militară, cât şi gradele. După încă trei decenii ajunge comandantul Diviziei I Infanterie la Turnu-Severin, iar în urma luptelor de pe Culoarul Timiş-Cerna, şi eliberarea Orşovei, este numit, pe 11 octombrie, la comanda Armatei I-a. Plecat pentru a inspecta prima linie a frontului, pe 12 octombrie este prins într-un schimb de focuri şi rănit, fiind apoi îngrijit la Târgu-Jiu, Craiova şi Bucureşti. La 24 octombrie, din cauza unei septicemii, moare…

Multe n-ar mai fi de spus. Un monument simplu, o viaţă oarecum tragică, o posteritate cam nerecunoscătoare. Nerecunoscătoare nu atât prin faptul că nu s-ar lăuda suficient cu o asemenea personalitate ori de câte ori are ocazia, cât mai ales prin acela că lasă în paragină şi la voia întâmplării îngrijirea un monument care aminteşte de aceasta. Cazul „Monumentului Dragalina” nu e singular, dar aceast lucru nu reprezintă, nicidecum, o scuză!

Posted 2012/09/13 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (27): Oameni şi locuri. Prin Metaliferi   2 comments

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 434, 7-13 iunie 2012.

De Munţii Metaliferi a auzit toată lumea. Chiar şi fără voie, căci cel puţin în ultimii ani aurul a fost motivul „metalic“ care a condus la popularizarea zonei, de cele mai multe ori în sens negativ. Şi, din păcate, celelalte aspecte au trecut sau, mai bine zis, au fost lăsate în plan secundar.

Pentru restul articolului, doar cine are abonament on-line la Dilema vecheaici

Posted 2012/06/27 by danieliiancu in Reportaje

Reportaje (26): Câteva lucruri mici din marea Vienă   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 420, 1-7 martie 2012.

De obicei, cînd vorbeşti sau scrii despre Viena, o faci din perspectiva turistului mai mult sau mai puţin grăbit, a celui sosit pentru prima dată pe malurile Donau Kanal-ului, ori revenit an de an în cadrul vreunui periplu mai vast, european. Cu cît timpul petrecut într-un loc este mai scurt, cu atît viteza de „fotografiere“ este mai mare.

Pentru restul articolului, cine are abonament la Dilema vecheaici

Posted 2012/06/20 by danieliiancu in Reportaje

Reportaje (25): Când până şi plagiatul e compromis…   2 comments

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 8, mai 2011, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Acum, sigur nu e plagiatul cea mai veche meserie de pe pământ, dar pe undeva prin preajma facerii lumii tot se situează apariţia acestuia. Privit din perspectivă biblică, se spune chiar că la început a fost Cuvântul; e adevărat că încă nu cel scris. Bineînţeles, imediat ar fi trebuit să apară şi cei care l-au copiat, în speţă plagiatorii. Se pare totuşi că aceştia au aşteptat Antichitatea pentru a se face cunoscuţi, evul mediu şi epoca modernă constituind un teren propice de afirmare a scrierilor plagiatistice. Cât despre contemporaneitate, lucrurile au atins într-un fel apogeul, după care, la ora actuală, fenomenul tinde să cadă în desuetitudine ba, mai mult, să fie compromis. Acum, să fim sinceri, ca un plagiat să fie cât de cât interesant, trebuie ca şi cei care-l practică să îşi dea puţină silinţă.

Lăsând ceea ce poate părea glumă la o parte, aş vrea să mă opresc puţin mai jos asupra unei situaţii ce ar putea să stârnească hotote de râs, dacă nu ar fi atât de grav. N-am dus lipsă, mai ales în ultimii ani, de cazuri de plagiat identificate în diferite domenii ale cercetării. Nu insist şi nu reamintesc niciunul, deocamdată. La o privire extrem de sumară, mie îmi pare însă că există mai multe categorii de plagiatori sau de tipuri de plagiat. Ar cam fi, pentru început, plagiatul – să-i spunem –, „didactic”, ce acoperă o gamă vastă, de la compunerile de gimnaziu şi referatele de liceu, până la tezele de licenţă şi disertaţiile de masterat, neocolind, după câte se pare, nici lucrările de doctorat. Cel puţin în primele cazuri, scuza ar consta în calitatea învăţământului românesc, prost croit şi prost plătit, însă acoperit de tichia de mărgăritar a perpetuei schimbări. Există apoi plagiatul „clasic”, cu paragrafe extinse din alte lucrări inserate ca o părere în vălmăşagul de idei proprii al autorului. Cea mai frecventă scuză în asemenea cazuri e pusă pe seama fişelor, care fie s-au amestecat, fie s-au pierdut în vâltoarea actului „creativ”. Pe locul doi se clasează scuzele de natură tehnică, de obicei programele de calculator făcându-şi de cap şi intervenind pe textul împricinat, prin eliminarea brutală a notelor de subsol sau a referinţelor de orice natură. În fine, dăm uneori şi peste plagiatul „elevat”, ori mai bine zis „poliglotesc”. Ăsta e cel care deţine cea mai înaltă alură de „ştiinţificitate” şi, cel puţin în trecut, avea cele mai mari şanse să nu fie descoperit. Metoda e simplă şi n-am prea auzit scuze, că nici nu m-au interesat: se ia o carte într-o limbă străină (dacă se poate nu prea cunoscută, dar asemenea cazuri sunt cam rare, că populaţiile bananiere nu se prea ţin de cercetare ştiinţifică), se traduce şi se aşează între coperte autohtone cu titlu românesc şi autor pe măsură. La alegere, se poate condimenta cu câteva aprecieri introductive şi/sau concluzive ce aduc subiectul în legătură cu spaţiul mioritic.

Fără a avea nici cea mai vagă pretenţie că am epuizat toate tipurile de plagiat, mă opresc aici, nu fără a remarca totuşi că unii cam iasă din tiparele mele şi îşi cam bat joc până şi de plagiat. Aşa este şi cazul volumului Costinei Ungureanu, Carte veche românească decorată prin xilogravură, (Iaşi, Ed. Pim, 2006), care pur şi simplu preia (cu unele omisiuni, sfârtecări de text, prescurtări, inversiuni de cuvinte sau semne de punctuaţie diferit amplasate), cartea profesorului Cornel Tatai-Baltă, Gravorii în lemn de la Blaj (1750 – 1830), (Blaj, Ed. Eventus, 1995), de altfel un extrem de onorabil doctor în istoria artelor. Întâmplător, despre lucrarea din urmă am realizat, la momentul apariţiei, o scurtă recenzie în presa studenţească a vremii. Despre cartea plagiatoare am aflat relativ recent, deşi ea a fost tipărită de câţiva ani buni. Nu o să dau aici exemple din respectivele volume, căci modul grosolan de copiere ar duce o neplăcută senzaţie de repetitivitate în text, iar spaţiul nu o prea permite. Dar cei interesaţi pot parcurge recezia Irinei Iliescu, intitulată Ispita plagiatului, şi publicată în volumul Şcoala Ardeleană, IV (Oradea, Editura „Episcop Vasile Aftenie”, 2010), volum editat sub egida Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea; Asociaţiei „Episcop Vasile Aftenie”; Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca şi a Asociaţiei Cercetătorilor Istoriei Bisericii Greco-Catolice.

Amplă şi dataliată, recezia menţionată demonstrează (apelând la metoda comparativă, sinoptică, a expunerii pe două coloane), pentru cei care n-au avut ocazia să pună faţă în faţă cele două cărţi, uluitoarea asemănare dintre textele volumelor menţionate, cu excepţia titlurilor, a unui capitol ce a fost exclus şi, bineînţeles, a autorilor. De fapt, cine a citit cartea profesorului Tatai-Baltă poate spune, fără nici un fel de reţinere şi cu mâna pe inimă, că a parcurs şi cartea Costinei Ungureanu. Inclusiv pozele ce ilustrează gravurile în cauză.

În aceste condiţii multe n-ar mai fi de adăugat. Rămâne însă regretul că, în aceste vremuri de ocară, când ne pierdem toate reperele, descoperim că nici măcar plagiatul nu mai e ce-a fost! Îl compromit unii şi-l terfelesc fără ruşine. Şi ca să plagiez şi eu din memorie, aş zice: Plagiat, să fie, accept, dar să conţină, pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, puţină brumă de originalitate! Măcar aşa de ochii lumii, dacă nu pentru onorabilitate ştiinţifică. Glumesc. Parol!

Posted 2012/05/24 by danieliiancu in Reportaje