Apărut în Dilema Veche, anul XI, nr. 537, 29 mai – 4 iunie 2014.

Două zile de pedalat mi-a luat să parcug nici 70 de kilometri. Drumuri proaste şi ocolite, furtuni şi ploi, apoi noroaie, apoi muşte şi ţânţari şi tot felul de vietăţi care ţi se aşează pe piele taman când împingi de bicicletă pe dealuri în sus (că poţi împinge de velociped şi pe dealuri în jos!), şi panta e prea mare ca s-o mai laşi puţin sprijinită de vreun pom şi să te apuci de pleznit muşte.

Greu, dar am ajuns. În Pădurenimea hunedoreană, frumuseţea constă mai ales în faptul că, după ce ieşi în culme şi treci de păduri, dai de sate. Unele cu casele înghesuite poartă lângă poartă. Altele, puţine, mai răsfirate. Răsfirată e şi aşezarea de la Faţa Roşie. Am mers multă vreme şi lung drum prin poieni cu şuri acoperite cu paie. Pustii şi părăginite. Şi poienile, şi şurile… Într-un final, spre seară, căutam loc de dormit. Că acoperiş de cort deasupra capului nu aveam şi hamacul mi se sfâşiase cu o seară înainte, în bucăţi. Voiam un loc cu fân, o şură…

Restul articolului, momentan, doar cine are abonament on-line la Dilema veche îl poate citi aici… sau îl mai poate găsi încă la chioşcurile de ziare… 🙂

Apărut în Dilema Veche, anul XI, nr. 533, 1-7 mai 2014, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Ţara Zarandului, deşi e ţară, nu-i prea mare. Cel puţin zona care se întinde pe teritoriul judeţului Hunedoara, căci există şi teritoriul alocat acum judeţului Arad. Termenul încearcă să cuprindă mai mult o entitate etnografică, chiar dacă de-a lungul timpului, din punct de vedere administrativ, Zarandul a fost şi comitat de sine stătător. Iar acum, după decăderea Băii de Criş, Bradul e buricul locului. Iar centrul acestui ombilic ar trebui să fie gara. Nu doar ca punct de legătură cu restul lumii, ci şi ca monument istoric şi, în opinia mea, cea mai reprezentativă clădire a oraşului. Însă lăsată în paragină…

Restul articolului, momentan, doar cine are abonament on-line la Dilema veche îl poate citi aici… sau îl mai poate găsi încă la chioşcurile de ziare… 🙂

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 449, 20-26 septembrie 2012, p. 20.

Trăim într-o lume ruptă total de realitate. Sărbătorim, aniversăm, comemorăm. Nu contează evenimentul. Straie naţionale, discursuri searbede copiate de pe net, morgă cît cuprinde, sute (dacă nu mii) de coroane depuse. Industria pompelor funebre la români e în floare, căci se perpetuează odată cu gargara politică.

Restul articolului îl găsiţi aici, deocamdată la „liber”…

Pornind din Petroşani de-a lungul Jiului, prin defileu, şoseaua parcă se chinuie să coboare printre munţi. De-o parte e Parângul, de cealaltă Vâlcanul, iar la mijloc valea şerpuitoare şi zgomotoasă. Privit dintr-o simplă perspectivă turistică, Defileul Jiului ar putea avea multe de oferit, mai ales dacă lucrurile ar fi şi puse în valoare. Însă o indiferenţă crasă, dublată de o nesimţire dusă la extrem, împânzesc cei aproximativ 30 de kilometri cu gunoaie, aşa încât locuri de popas nu prea ai, clădirile pe care le întâlneşti în cale se prăbuşesc, iar campingurile şi mai ales zonele din preajma lor arată deplorabil. La un moment dat, pe stânga, dai de-o poiană uriaşă ce, de la distanţă, pare ideală să te opreşti, cu indicatoare rustice din lemn frumos lăcuite, arătând însemnele şi zicerile Parcului Naţional, în preajma cărora zăreşti şi-o bornă kilometrică, ce indică kilometrul 113, şi-un tomberon de gunoi. Gol. Căci tot gunoiul e aruncat dincolo de parapet, în albia Jiului. Iar poiana… nu-i de fapt decât o imensă budă publică pentru şoferii aflaţi în trecere. E destul de riscant să te aventurezi pe cărările ei.

Mai jos de Lainici, nu mult după ce treci de mănăstirea ce e cam singurul loc cât de cât îngrijit, cu parcare, măsuţe acoperite, panou cu hartă turistică, coşuri de gunoi şi scări de lemn ce urcă spre locuri mai dosnice, dar special construite, dai, într-o curbă nu prea largă, de-un monument în formă de cruce. De jur-împrejurul lui, răsărind dintre buruieni, un gărduleţ din fier forjat, vopsit în albastru spălăcit, cu o spărtură în el, pe post de poartă. Spaţiul nu e amenajat decât extrem de rudimentar, iarba amestecându-se cu pietrişul ce pare a trasa nişte „alei” la întâmplare. Dintr-un coş de gunoi n-a mai rămas decât scheletul sub forma buturilor unei porţi de rugby în miniatură. La câţiva metri mai încolo, o măsuţă cu două băncuţe ca pentru pitici îşi arată vopseaua verde ivită de sub stratul galben, mai recent şi scorojit. O a treia bancă, cu o scândură ruptă, completează ansamblul. De partea cealaltă a monumentului, aceeaşi dispunere a „mobilierului”, doar că, de data asta ascuns, cotropit de tufe.

Monumentul, în sine, e destul de frumos şi bine păstrat. În partea superioară, o cruce aproape grecească de marmură, decorată cu un cerc profilat ce parcă-i uneşte braţele: un fel de cruce solară, cu cercul plasat însă la îmbinarea braţelor şi nu la extremitatea acestora. Mai jos, într-o prelungire mai lată a braţului inferior, pe ambele feţe ale acestuia, se găseşte portetul în ramă „aurită” a generalului Ion Dragalina (1860 – 1916), cu chipiu, mustaţă şi decoraţie. E încadrat de o cunună de frunze de laur, dispuse pe trei rânduri şi unite la bază printr-o cocardă ce s-ar dori tricoloră prin tripla ei împărţire în registre separate, simbolizând gloria. Dedesubt, soclul cu baza din ciment ridicată în trepte şi corpul sub formă de trunchi de piramidă. Pe două dintre faţade, înscrise în chenare cu arcadă, stau cioplite-n marmură cuvintele: „AICI AM FOST RĂNIT/ FĂCÂNDU-MI DATORIA/ PENTRU NEAM ŞI ŢARĂ”. Deasupra scrie „JIU” pe-o parte, „CERNA” pe cealaltă. Mai multe lămuriri pentru privitorul simplu aduce înscrisul „din faţă”: „ÎN ANUL/ 1927/ LUNA OCTOMBRIE ZIUA 12/ Sa ridicat această cruce pe locul unde/ GENERALUL ION DRAGALINA, Comandantul Armatei 1-a,/ a fost rănit în ziua de 12 Oct 1916, Cauzându-i moartea – ./ Ridicată de Societatea Mormintelor Eroilor CRAIOVA, / având Preşedinte pe Gl. de Div. C. DUMITRESCU/ Cdt. al C.I. ARMATĂ, cu concursul ostaşilor care/ au luptat la CERNA şi JIU sub ordinile lui. -/ În semn de veşnică amintire şi ca un îndemn/ ca orice ROMÂN trebue să-şi jerfească/ vieaţa pentru NEAM şi ŢARĂ”… Iar undeva, într-un colţ, e menţionat şi realizatorul monumentului – cred –, „Filip A. Gosler/ Craiova/ 1927”.

… Generalul Dragalina, născut la 3 decembrie 1860 la Caransebeş, pare să fi avut scris în destin ca naşterea şi moartea lui să fie legată de graniţă: era descendentul unei familii de grăniceri din Banat. Născut de-o parte a graniţei, va muri încercând să o apere de cealaltă parte. Absolvent, printre altele al Academiei de Război din Viena, în 1884, se stabileşte trei ani mai târziu în România, unde i se recunoaşte atât pregătirea militară, cât şi gradele. După încă trei decenii ajunge comandantul Diviziei I Infanterie la Turnu-Severin, iar în urma luptelor de pe Culoarul Timiş-Cerna, şi eliberarea Orşovei, este numit, pe 11 octombrie, la comanda Armatei I-a. Plecat pentru a inspecta prima linie a frontului, pe 12 octombrie este prins într-un schimb de focuri şi rănit, fiind apoi îngrijit la Târgu-Jiu, Craiova şi Bucureşti. La 24 octombrie, din cauza unei septicemii, moare…

Multe n-ar mai fi de spus. Un monument simplu, o viaţă oarecum tragică, o posteritate cam nerecunoscătoare. Nerecunoscătoare nu atât prin faptul că nu s-ar lăuda suficient cu o asemenea personalitate ori de câte ori are ocazia, cât mai ales prin acela că lasă în paragină şi la voia întâmplării îngrijirea un monument care aminteşte de aceasta. Cazul „Monumentului Dragalina” nu e singular, dar aceast lucru nu reprezintă, nicidecum, o scuză!

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 434, 7-13 iunie 2012.

De Munţii Metaliferi a auzit toată lumea. Chiar şi fără voie, căci cel puţin în ultimii ani aurul a fost motivul „metalic“ care a condus la popularizarea zonei, de cele mai multe ori în sens negativ. Şi, din păcate, celelalte aspecte au trecut sau, mai bine zis, au fost lăsate în plan secundar.

Pentru restul articolului, doar cine are abonament on-line la Dilema veche… aici…

Apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 420, 1-7 martie 2012.

De obicei, cînd vorbeşti sau scrii despre Viena, o faci din perspectiva turistului mai mult sau mai puţin grăbit, a celui sosit pentru prima dată pe malurile Donau Kanal-ului, ori revenit an de an în cadrul vreunui periplu mai vast, european. Cu cît timpul petrecut într-un loc este mai scurt, cu atît viteza de „fotografiere“ este mai mare.

Pentru restul articolului, cine are abonament la Dilema veche… aici…

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 8, mai 2011, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Acum, sigur nu e plagiatul cea mai veche meserie de pe pământ, dar pe undeva prin preajma facerii lumii tot se situează apariţia acestuia. Privit din perspectivă biblică, se spune chiar că la început a fost Cuvântul; e adevărat că încă nu cel scris. Bineînţeles, imediat ar fi trebuit să apară şi cei care l-au copiat, în speţă plagiatorii. Se pare totuşi că aceştia au aşteptat Antichitatea pentru a se face cunoscuţi, evul mediu şi epoca modernă constituind un teren propice de afirmare a scrierilor plagiatistice. Cât despre contemporaneitate, lucrurile au atins într-un fel apogeul, după care, la ora actuală, fenomenul tinde să cadă în desuetitudine ba, mai mult, să fie compromis. Acum, să fim sinceri, ca un plagiat să fie cât de cât interesant, trebuie ca şi cei care-l practică să îşi dea puţină silinţă.

Lăsând ceea ce poate părea glumă la o parte, aş vrea să mă opresc puţin mai jos asupra unei situaţii ce ar putea să stârnească hotote de râs, dacă nu ar fi atât de grav. N-am dus lipsă, mai ales în ultimii ani, de cazuri de plagiat identificate în diferite domenii ale cercetării. Nu insist şi nu reamintesc niciunul, deocamdată. La o privire extrem de sumară, mie îmi pare însă că există mai multe categorii de plagiatori sau de tipuri de plagiat. Ar cam fi, pentru început, plagiatul – să-i spunem –, „didactic”, ce acoperă o gamă vastă, de la compunerile de gimnaziu şi referatele de liceu, până la tezele de licenţă şi disertaţiile de masterat, neocolind, după câte se pare, nici lucrările de doctorat. Cel puţin în primele cazuri, scuza ar consta în calitatea învăţământului românesc, prost croit şi prost plătit, însă acoperit de tichia de mărgăritar a perpetuei schimbări. Există apoi plagiatul „clasic”, cu paragrafe extinse din alte lucrări inserate ca o părere în vălmăşagul de idei proprii al autorului. Cea mai frecventă scuză în asemenea cazuri e pusă pe seama fişelor, care fie s-au amestecat, fie s-au pierdut în vâltoarea actului „creativ”. Pe locul doi se clasează scuzele de natură tehnică, de obicei programele de calculator făcându-şi de cap şi intervenind pe textul împricinat, prin eliminarea brutală a notelor de subsol sau a referinţelor de orice natură. În fine, dăm uneori şi peste plagiatul „elevat”, ori mai bine zis „poliglotesc”. Ăsta e cel care deţine cea mai înaltă alură de „ştiinţificitate” şi, cel puţin în trecut, avea cele mai mari şanse să nu fie descoperit. Metoda e simplă şi n-am prea auzit scuze, că nici nu m-au interesat: se ia o carte într-o limbă străină (dacă se poate nu prea cunoscută, dar asemenea cazuri sunt cam rare, că populaţiile bananiere nu se prea ţin de cercetare ştiinţifică), se traduce şi se aşează între coperte autohtone cu titlu românesc şi autor pe măsură. La alegere, se poate condimenta cu câteva aprecieri introductive şi/sau concluzive ce aduc subiectul în legătură cu spaţiul mioritic.

Fără a avea nici cea mai vagă pretenţie că am epuizat toate tipurile de plagiat, mă opresc aici, nu fără a remarca totuşi că unii cam iasă din tiparele mele şi îşi cam bat joc până şi de plagiat. Aşa este şi cazul volumului Costinei Ungureanu, Carte veche românească decorată prin xilogravură, (Iaşi, Ed. Pim, 2006), care pur şi simplu preia (cu unele omisiuni, sfârtecări de text, prescurtări, inversiuni de cuvinte sau semne de punctuaţie diferit amplasate), cartea profesorului Cornel Tatai-Baltă, Gravorii în lemn de la Blaj (1750 – 1830), (Blaj, Ed. Eventus, 1995), de altfel un extrem de onorabil doctor în istoria artelor. Întâmplător, despre lucrarea din urmă am realizat, la momentul apariţiei, o scurtă recenzie în presa studenţească a vremii. Despre cartea plagiatoare am aflat relativ recent, deşi ea a fost tipărită de câţiva ani buni. Nu o să dau aici exemple din respectivele volume, căci modul grosolan de copiere ar duce o neplăcută senzaţie de repetitivitate în text, iar spaţiul nu o prea permite. Dar cei interesaţi pot parcurge recezia Irinei Iliescu, intitulată Ispita plagiatului, şi publicată în volumul Şcoala Ardeleană, IV (Oradea, Editura „Episcop Vasile Aftenie”, 2010), volum editat sub egida Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea; Asociaţiei „Episcop Vasile Aftenie”; Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca şi a Asociaţiei Cercetătorilor Istoriei Bisericii Greco-Catolice.

Amplă şi dataliată, recezia menţionată demonstrează (apelând la metoda comparativă, sinoptică, a expunerii pe două coloane), pentru cei care n-au avut ocazia să pună faţă în faţă cele două cărţi, uluitoarea asemănare dintre textele volumelor menţionate, cu excepţia titlurilor, a unui capitol ce a fost exclus şi, bineînţeles, a autorilor. De fapt, cine a citit cartea profesorului Tatai-Baltă poate spune, fără nici un fel de reţinere şi cu mâna pe inimă, că a parcurs şi cartea Costinei Ungureanu. Inclusiv pozele ce ilustrează gravurile în cauză.

În aceste condiţii multe n-ar mai fi de adăugat. Rămâne însă regretul că, în aceste vremuri de ocară, când ne pierdem toate reperele, descoperim că nici măcar plagiatul nu mai e ce-a fost! Îl compromit unii şi-l terfelesc fără ruşine. Şi ca să plagiez şi eu din memorie, aş zice: Plagiat, să fie, accept, dar să conţină, pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, puţină brumă de originalitate! Măcar aşa de ochii lumii, dacă nu pentru onorabilitate ştiinţifică. Glumesc. Parol!

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 8, mai 2011.

În urmă cu zece ani trecea la cele veşnice profesorul Pompiliu Teodor,  născut pe 19 iulie 1930 în judeţul Hunedoara şi absolvent, printre altele, al liceului ce astăzi se numeşte Colegiul Naţional „Decebal” din Deva. În lipsa altor instituţii, în special de rang universitar sau academic, menite să se implice în organizarea unor manifestări care să celebreze ori să comemoreze activitatea diferitelor personalităţi hunedorene, rolul acestora este luat în ultima perioadă de diverse asociaţii, unităţi de învăţământ ori muzee mici, care încearcă astfel să intervină prin activităţile ştiinţifice ce le organizează în acoperirea unei plaje cât mai largi din spaţiul cultural lăsat oarecum de izbelişte din acest punct de vedere.

Astfel, dacă anul trecut Protopopiatul Greco-Catolic Orăştie şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, au organizat, în colaborare cu Centrul de studii istorice şi polititologice „Iuliu Maniu” din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, simpozionul ştiinţific Ion Budai Deleanu (1760 – 1820). Context, text şi subtext, în acest an, pe 9 aprilie 2011, a fost rândul profesorului Pompiliu Teodor să fie omagiat. In memoriam Pompiliu Teodor (1930 – 2001) s-a dovedit a fi un simpozion cu participare internaţională, desfăşurat la iniţiativa Colegiului Naţional „Decebal” Deva şi a Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „Clio” – Filiala Deva, prin intermediul directorului prof. dr. Florin Ilieş, respectiv a preşedintelui prof. drd. Simion Molnar. Lucrările manifestării au cuprins nu mai puţin de 53 de comunicări, dintre care unele au aparţinut unor participanţi provenind din Ungaria, Bulgaria şi Serbia.

Deschiderea festivă a lucrărilor a debutat în Sala de Festivităţi „Jean Monnet”, cu prezentări ale revistelor Perspective istorice şi POLIticS & Media, după care s-a trecut la evocarea personalităţii celui care a fost Pompiliu Teodor. Astfel, au vorbit despre el pr. acad. Mircea Păcurariu, din partea Academiei Române (Amintiri despre Pompiliu Teodor), prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, prorector la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (Pompiliu Teodor, istoric al iluminismului românesc), prof. univ. dr. Doru Radosav, tot de la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (Pompiliu Teodor, istoric al istoriografiei româneşti) şi prof. univ. dr. Iacob Mârza, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia („La câte bate ceasul!” – Gânduri despre Profesorul Pompiliu Teodor). A urmat, după alte câteva intervenţii, lansarea excelentului volum al lect. univ. dr. Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, volum întâmpinat prin discursurile pr. acad. Mircea Păcurariu şi prof. univ. dr. Nicolae Bocşan.

Partea a doua a manifestării a cuprins susţinerea a 53 de lucrări ştiinţifice, prezentate pe secţiuni (Istorie şi civilizaţie românească, moderată de prof. Viorel Ciobanu, şi Cultură şi Spiritualitate, moderată de lect. univ. dr. Florin Dobrei), printre care s-au numărat şi cele ale invitaţilor din Ungaria (dr. Gheorghe Petruşan, Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Seghedin; dr. Mihaela Bucin, Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Seghedin), Bulgaria (dr. Ivo Filipov-Gheorghiev; Nicolai Marinov-Pacev, Vidin) şi Serbia (dr. Mircea Măran, Vârşeţ). Spaţiul nu ne permite să le menţionăm pe toate celelalte zeci de lucrări, de aceea  amintim printre altele doar pe cele susţinute de prof. univ. dr. Cornel Tatai-Baltă, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (Crucea răstignirii cu molenii a iconostasului Catedralei din Blaj – sec. XVIII); drd. Alexandru Gruian (Presa românească postdecembristă  – în căutarea tradiţiei pierdute…) şi drd. Daniel I. Iancu (Istoricul Nicolae Densuşianu în viziunea lui Pompiliu Teodor), ambii de la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, dr. Diana Jula, de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice  „Sigismund Toduţă” Deva (Modificările edilitare ale Banatului în Epoca Habsburgică) sau drd. Anca Elisabeta Tatay, de la Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca (Din Întuneric la Lumină: gravurile din Calendarele lui Ştefan P. Niagoe, Buda, 1829, 1830).

Privit din perspectiva finalităţilor, simpozionul internaţional organizat în memoria lui Pompiliu Teodor şi-a atins scopul. La zece ani de la moartea sa, petrecută în luna septembrie a anului 2001, zeci de persoane s-au adunat pentru a-l omagia pe Profesor, fie prin gândurile şi amintirile lor, fie prin rezultatele muncii ştiinţifice depuse. Încă o dată mulţumirile trebuie îndreptate atât spre organizatori (Colegiul Naţional „Decebal” Deva şi Asociaţia Profesorilor de Istorie din România „Clio” – Filiala Deva), cât şi spre participanţi, în primul rând către cei ce i-au fost colegi, prieteni sau studenţi, fără ai uita însă pe cei care l-au cunoscut pe Pompiliu Teodor doar prin prisma cărţilor şi articolelor sale.

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 7, aprilie 2011, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Aproape că nu există politician ajuns pe plaiuri hunedorene care să nu aducă vorba despre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi, mai mult, să nu le promită salvarea. Constatarea e perfect valabilă şi pentru cei autohtoni, cu precizarea că, de la o vreme, cam ocolesc totuşi subiectul, nu din cauza jenei pentru faptul că nu fac nimic, dar se cam plictisesc să repete aceleaşi minciuni. Adevărul este că ne-am cam săturat cu toţii să auzim vorbindu-se despre celebra autostradă care va străbate, se pare, cândva, în viitorul nebulos, judeţul Hunedoara, şi despre punerea în valoare a monumentelor istorice din acelaşi areal.

Ca o notă comună a discursului general (politic, administrativ, turistic, cultural şi de orice altă natură mai doriţi), respectiva zonă geografică e destul de celebră nu doar în România ci şi dincolo de spaţiul fără autostrăzi, dar plin de gunoaie, pe care cu mândrie mult prea puţin îndreptăţită îl considerăm a fi „patria mamă”. Ne sare ţandăra, ca popor, ori de câte ori francezii ne numesc ţigani, maghiarii se joacă la propriu cu foc şi păpuşi, americanii ne numesc capitala Budapesta, sau ruşii ne şantajează cu nişte gaze. În schimb, tot ca popor, ne batem joc sistematic, cu râvnă şi fără osteneală, de aproape tot ce ne reprezintă ca naţiune. Printre acestea şi cetăţile dacice.

Căci cum altfel decât bătaie de joc poate fi numită starea în care se găsesc la ora actuală respectivele monumente? De ani de zile se tot vorbeşte de realizarea drumurilor de acces, cel puţin de cel spre Sarmizegetusa Regia. Precum în baladele româneşti însă, ceea ce facem vara, iarna se surpă, în primul rând pentru că nimic nu-i făcut ca lumea pe la noi, iar în al doilea pentru că drumarii noştri  nu sunt în stare să gate ceva într-un an. Cred că şi de-ar fi vorba despre un simplu podeţ peste-un pârâiaş lat de-o palmă tot n-ar putea fi finalizat din primăvară până-n toamnă, s-ar cere suplimentarea fondurilor cu 200 la sută şi în final lucrările ar fi abandonate din lipsă de interes.

Bine, analizând şi reversul medaliei, un asemenea drum asfaltat până-n inima cetăţii, ar trebui totuşi inaugurat simultan cu un sistem de pază mult mai bine pus la punct şi cu unul de supraveghere, informare şi ghidaj corespunzător unui sit UNESCO.  În caz contrar, nu o să avem parte decât de mult prea des întâlnitele imagini cu grătare, mici şi bere răspândite printre sau pe sanctuare, cu scrijelituri gen „cromozomul x + cromozomul y = love” pe ziduri, cu „jeep”-ane şi ATV-uri scârţâindu-şi roţile pe drumul pavat, cu pet-uri, pungi, hârtii, pamperşi şi tampoane aruncate în văile din jur. Oricum, imaginile astea le întâlnim şi astăzi doar că la o scară mult mai mică, din cauza stării proaste a drumului. Unii sunt de părere că şoseaua nici n-ar trebui construită, tocmai în ideea de a se limita accesul în zonă. Eu consider că asta nu e o soluţie, pentru că oricum tot complexul cetăţilor dacice este urnit pe panta abruptă a distrugerii. Izolarea nu e soluţie, doar stricta lor protecţie sub toate formele le mai poate salva.

Din păcate lucrurile sunt departe de a putea fi rezolvate. Timp de un an de zile mulţi dintre noi am sperat că există posibilitatea unei întoarceri spre normalitate (mă rog, „întoarcere” poate că nu e cuvântul potrivit, pentru că presupune existenţa unei asemenea stări cândva în trecut, dar să o lăsăm aşa), însă totul nu a fost decât demagogie, de fapt minciuni care ne înveninează sufletele de prea mult timp. Trecerea cetăţilor dacice incluse în patroniul UNESCO sub directa administrare a consiliilor judeţene Hunedoara şi Alba s-a dovedit un fiasco. Vinovaţii se pare că au fost găsiţi imediat, dar asta nu mă mulţumeşte deloc, căci între timp s-a mai pierdut un an cu prostii politice şi promisiuni deşarte. Până la urmă promisiunile ferme ale unui ministru „al Culturii”, făcute la faţa locului, au devenit din ce în ce mai puţin vizibile prin amânarea termenelor, până când, din birourile aceluiaşi minister, cineva a spus clar că ceea ce se doreşte s-a rezolvat prin celebra formulă: „nu se poate”!

În aceste condiţii întrebarea care se pune este dacă se va face vreodată ceva. Dacă este vorba despre incompetenţă sau doar despre rea-voinţă. Ambele ipoteze sunt grave, căci cu toate că s-ar putea să nu fim încă în al doisprezecelea ceas, nici prea departe nu suntem de situaţia în care nu vom mai avea ce proteja.

Până una-alta însă, pentru a relua ideea, drumurile până la cetăţi sunt o ruşine naţională. Asta acolo unde există drumuri şi presupunând că le şi dibuieşti după hartă. Că despre indicatoare rutiere şi turistice nici nu poate fi vorba. Există doar nişte table ruginite care spun că te afli prin zona cu monumente UNESCO, dar cum să ajungi până la ele asta trebuie să decizi singur. Cu mai mulţi ani în urmă, după alegerile din 2004, în Consiliul Judeţean Hunedoara s-a propus alocarea unor fonduri pentru realizarea unor indicatoare rutiere şi turistice spre monumentele istorice. Din păcate, vehemenţa cu care s-a opus anumiţi consilieri, alături de unul dintre vicepreşedinţii de atunci ai CJ-ului, ajuns între timp senator tocmai în colegiul cu cetăţi, a condus la abandonarea ideii, pe motiv că n-are rost să cheltuim banii publici pe „prostii”, dacă tot vom avea posibilitatea accesării fondurilor europene. Banii publici oricum s-au cheltuit, dar pe alte prostii, fonduri europene nu s-au accesat, indicatoare nu avem, iar monumentele stau să se prăbuşească acolo unde nu s-au prăbuşit deja.

Indiferenţa autorităţilor va ajunge, cât de curând, proverbială, dar nici cu restul populaţiei nu trebuie să ne fie ruşine. Este de datoria noastră să recunoaştem că, lăsând la o parte grataragii prin vocaţie şi/sau despuiaţii ce se-ncarcă energetic te miri pe unde, dar cu predilecţie pe „soarele de andezit”, şi cea mai mare parte a aşa-zişilor vizitatori are doar o vagă idee despre ce ar putea însemna respectul faţă de monumente. Aşa că le încalecă cu nesimţire, îşi aruncă gunoaiele pe unde apucă, ascultă muzică cu volumul dat la maximum, habar n-au de istorie, sunt nemulţumiţi dacă n-au ghidaj şi şi mai nemulţumiţi dacă au, dar nu aud ceea ce vreau ei să audă. Personal, sunt de acord că civilizaţia unui popor nu se dezvoltă de la sine, iar unele norme, pentru a ajunge să fie respectate în mod automat, trebuie însoţite de sancţiuni drastice şi nicidecum de mustrări părinteşti cărora să li se răspundă cu indolenţă.

Apoi mai sunt şi alte probleme. Pensiunile sunt puţine şi răzleţe în zona cetăţilor, despre agro-turism nu se poate vorbi la modul serios, traseele turistice în respectivul areal aproape că lipsesc (nu pentru că nu ar exista voluntari care să le execute, ci din cauza legislaţiei stufoase şi tâmpite, care te impiedecă să întreprinzi ceva), oferta de servicii complementare este cvasi-inexistentă, abia de găseşti un loc-două în care să iei masa decent, aprovizionarea în zonă stârneşte hohote de râs, iar transportul public este sublim, putem spune…

În concluzie, soarta monumentelor UNESCO din Munţii Orăştiei e dramatică şi, din păcate, stă doar sub semnul promisiunilor deşarte şi a indiferenţei. Nu mai cred că în perioada următoare se va schimba ceva, pentru că până acum am crezut destul. Politicienii şi autorităţile locale se vor da în continuare de ceasul morţii, jelind, până la înduioşarea electoratului, la groapa deja deschisă a monumentelor, dar cu atât ne vom alege. În schimb se vor lăuda teribil şi de aici încolo cu ce istorie frumoasă avem şi ce mândre urme ne-a lăsat ea drept moştenire.

Acesta e ultimul articol publicat în Dilema veche pe care îl mai postez integral. De acum înainte (no, asta e), dacă vreţi să citiţi trebuie să mergeţi pe site-ul lor şi să plătiţi. Sau să cumpăraţi revista. Sau să vă faceţi abonament…

Apărut în Dilema veche, anul VIII, nr. 399, 6 – 12 octombrie 2011, p. 20.

Printre bisericile de lemn ale judeţului Hunedoara este o necunoscută. E drept, izolarea şi-a spus cuvântul, căci biserica din Buneşti riscă să se prăbuşească uitată printre casele părăsite ale satului năpădit de lăstărişuri. Nici drumul până la ea nu prea mai seamănă a drum. Din Valea Mureşului, după ce pătrunzi pe firul apei Geoagiului şi treci de Balşa, faci stânga pe un pod spre Voia, apoi brusc coteşti la dreapta, spre Vălişoara. Asfaltul se termină, dar drumul, cât de cât acceptabil, mai continuă câţiva kilometri, până la un loc de popas dintr-o poiană stricată rău de exploatările forestiere. De aici încolo maşina îţi e de prisos.

Primul lucru mai greu pe care trebuie să-l faci e să traversezi Părăul Porcului, dar acest gest simplu poate deveni o adevărată aventură dacă prin zonă a plouat timp mai îndelungat, căci nu există nici urmă de puntiţă, doar o salcie prăvălită peste apă, din care au început însă să se înalţe sumedenie de crenguţe tinere. Drumul pătrunde apoi, abrupt, pe îngusta Vale a Buneştilor, iar până în capătul satului mai sunt vreo trei kilometri. Primele case sunt jos, înghesuite lângă pârâu, dar laşi totul pe stânga şi urci cărăruia ce urmăreşte parcă stâlpii de curent electric. Nu ştiu dacă pe vremea când era locuit satul era şi electrificat, dar cert este că, după ce de prin 2007 nu mai are nici un locuitor, beneficiază în schimb de contoare de electricitate noi-nouţe pe toate clădirile ce stau să se prăbuşească.

Treci de încă vreo trei gospodării ruinate şi ajungi în locul în care cândva era o livadă mare, într-unul din luminişurile de pe culmea dealului. Dacă nu eşti atent rişti să ratezi biserica, căci doar acoperişul de tablă, sub care se arcuiesc câte trei ocniţe pe fiecare latură, se înalţă puţin mai sus de crengile uscate ale foştilor pomi fructiferi. Biserica, pe lângă minusculul cimitir uman, mai e înconjurată de un altul, mai mare, vegetal, format din zeci de copaci morţi şi năpădiţi de muşchi până în vârful crenguţelor. Numai fostul gard din jurul lăcaşului s-a transformat într-un lăstăriş verde ce împiedică orice încercare de fotografiere a edificiului. Crucile prăbuşite, pe care abia se mai pot desluşi nişte nume, sunt majoritatea din lemn, ca şi biserica…

…Ctitorită pe dealul numit Pietrari, vechimea ei reală nu se cunoaşte, căci vechile documente n-o pomesc. Hramul e „Schimbarea la faţă”, iar dimensiunile sunt atât de mici că zici că-i făcut pentru o lume de joacă a copiilor. Ce se ştie e doar faptul că a fost adusă cândva, prin 1872, de prin părţile Hărţăganiului, localitate situată nu prea departe, undeva peste dealuri. Ghinionul sau norocul ei, căci nu mai şti cum să-i zici, a fost renovarea din 1967, fapt amintit şi de o tablă pe care scrisul e realizat prin perforare cu găurele inestetice şi bătută-n cuie ruginite pe un colţ de bârnă ieşit în afară. Anul rectitoririi e scrijelit puţin mai jos, la fel de inestetic, pe tencuiala vânătă, căzută pe alocuri. La renovare i s-a pus acoperiş de tablă pe creştet şi i s-au spoit bârnele de lemn cu var. De pictat, e nepictată. Iar unul dintre clopotele ei, cel mai vechi donat la 1877 de Ioan Giurgiu, se pare că s-ar găsi azi la Schitul Cucuiş, nu departe de Orăştie!

Ca să intri în biserică nu trebuie decât să deznozi un „drot” încolăcit pe lângă marginile uşii de gratii cu formă de cruce pe ea. Cândva, sistemul era mult mai complex, cu zăvor şi lacăte puse acolo pentru oameni, nu pentru animale. Şi unele ferestre, minuscule, au gratii. Nu toate, dar poate că între timp şi fierul ruginit s-a mai furat. De cine, habar n-am!

Când pătrunzi înăuntru, spaţiul mic te înghesuie, te copleşeşte. Pronaosul e liliputan, pătrat, cu o sobă minusculă de tuci ce bănuiesc că încălzea toată biserica, plasată sub scara ce urcă în clopotniţa din turnul scund. În faţa scării, de o bancă de biserică cu trei locuri stă proptită o mătură pe cale de descompunere. În dreapta intrării altă bancă. E locul femeilor, care nici măcar în naosul dreptunghiular, boltit în sistem semicilindric, n-aveau voie. Legătura dintre pronaos şi naos e făcută de o uşă scundă şi două ferestre, deasupra cărora stau atârnate ştergare decorate cu flori şi porumbei, una dintre ele având inscripţionat şi numele gospodinei ce l-a realizat: Bunea Maria, că doar tot suntem în Buneşti…

În navă şi altar totul pare să fie la fel ca acum multe decenii în urmă, când se pare că a avut loc ultima slujbă, dacă e să ne luăm după calendarul din 1984 bătut în cuişoare pe perete. Şapte rânduri de odăjdii zac putrezite şi mâncate de molii pe unul din pereţii altarului, agăţate-ntr-un cuier. Prins între perdea şi geamul de sticlă, un fluture mai colorat ca veşmintele preoţeşti se zbate să moară înaintea bisericii. Scaunele bărbaţilor sunt împodobite cu etichete şcolăreşti din vremea lui Ceauşescu, din acelea cu chenar compus din romburi albastre. La nr. 2, Bunea Nicolae, la nr. 7, Bunea Viorel, la nr. 11, Bunea Sabău, la nr. 14, Bunea Roman… Şi alţii! Pe farfurioara de tablă pe care se adunau odată daniile mai zac şi acum monede de 25 de bani cu tractorul comunist arând ogoare socialiste, alături de cele de 1 leu şi de 3 lei din „pleu” masiv, ori din cele de 5 lei, de aluminiu.

Iar când ieşi din nou afară, printre buruienile din fosta curte a bisericii zăreşti, acoperite de muşchi verde, urmele a ceea ce a mai rămas din fostele bârne ale scaunelor de judecată ale bătrânilor. În câţiva ani totul se va contopi cu ţărâna!