Nu este cazul să vorbim despre Mircea Cărtărescu, deoarece lumea îl cunoaște prea bine datorită altor volume precum și nominalizărilor la Premiul Nobel. Dar poate că e necesar să amintim faptul că autorul se încadrează la categoria zmei, așa că a și scris un volum despre ei. Redactat, cum ar veni, din interiorul organizației. Din punct de vedere științific, cartea are aproximativ 170 de pagini și e structurată în circa două părți: Universul și Poveștile. Plus o Prefață. Toate acestea expun aspecte legate de anatomia și rasele zmeilor, de geografia și istoria locurilor în care aceștia trăiesc zmeiește, de ocupații, unelte, economie și civilizație, limba lor comună, științe, arte și literatură. Partea cu poveștile sunt povești.
O să încercăm o introducere sumară și profană în această lume. Se pare că „zmeii sunt animale inteligente, înrudite de departe cu specia umană” (p. 11), pentru că, evident, un zmeu ca și un om normal, „cu cât are mai multe cucuie în țeastă, cu atât e mai respectat” (p. 12). Mai mult decât atât, conform cercetării efectuate și expuse de către autor, se pare că „femelele de zmeu rămân însărcinate în mod reflex prin îndrăgostire” (p. 13). „Dacă nu e ucis de vreun voinic – dușmanul natural cel mai important al speciei – zmeului mediu îi rămân de trăit aproximativ două sute de ani” (p. 14). Specia se pare că e pe cale de dispariție din cauza faptului că s-au înmulțit prea mult voinicii.
Dintre rasele și varietățile de zmei se remarcă Zmeul zmeilor, un „exemplar foarte rar, mai masiv și mai feroce decât zmeii comuni”, ce odinioară avea un areal de dobândit prințese din Carpați până-n Tibet și care „supraviețuiește azi doar în câteva grădini zoologice particulare americane” (p. 16). Aici trebuie subliniat și faptul că prințesele se împart și ele în subspecii, una dintre acestea fiind cosânzenele.
Există apoi Zmeul sur de văgăună, „cel mai viclean”, „cel mai vorace”, cu toate că are dimensiuni reduse, e posac, banal în conversații și poartă permanent pe umeri, în loc de epoleți, niște tarantule (p. 17). Zmeul cu colți este înspăimântător pentru că are dinții îngrozitor de strâmbi, dar beneficiul existenței acestei rase este apariția „artei stomatologiei” (p. 18). Toți Feții-Frumoși s-au confruntat și cu exemplare patrupede de zmei, așa numiții Câini de zmeu, o rasă de câmpie. „Câinele de zmeu nu scoate foc pe nări, ci doar un fum mirosind a friptură de purceluș de lapte bine rumenit”. Cu toate acestea, „deși merg în patru labe, se consideră mai luminați decât ceilalți zmei. Se înmulțesc prin înmugurire” (p. 19).
Despre Muma zmeilor nu prea e nimic de zis. Pe Zmeul mioritic îl știe toată lumea: stă prin peșterile din Carpați, iar societatea lui are o organizare matriarhală. „Fesele bogate ale femelelor arată că sunt mult mai inteligente decât soții lor” (p. 21).
Cu toate strădaniile specialiștilor, până acum nu a putut fi confirmată prezența zmeului Animicștiutorul, în afară de câteva urme lăsate de ghetele lui de plumb pe șisturile bituminoase din Caucaz (p. 22). Zmeul zmeielor (nu al zmeilor!!!) are coama blondă. Zmăul este „un troglodit, în toate sensurile cuvântului”. Încălțații și Zmeii asiatici încheie împărțirea în categorii (p. 26). „Zmeii consideră trădarea o necesitate și o-ncurajează ca atare” (p. 31). Din păcate, o boală care face victime printre ei este fobofobia: „teama ca nu cumva să ți se facă teamă” (p. 32).
Din punct de vedere istorico-militar, conform sursei citate (reamintesc: Mircea Cărtărescu) se pare că printre armele preferate ale zmeilor se numără cele verbale: „înjurătura cu efect, blestemul în lung de linie, imprecația bifurcată, bălmăjeala… sudalma simplă, dublă și triplă” (p. 40). Pe plan familial, zmeoaicele apelează doar la expresia „Bine, dragă!” (p. 56). Știința la zmei se poate exemplifica și doar prin faptul că pentru ei celebra formulă E=mc2 este interpretată ca Eficiența este Magia Capetelor Pătrate. În plus, susțin că brânza este compusă din atomi de brânză, iar un buzdugan din atomi de buzdugan (p. 64).
Arta și literatura la zmei poate fi sintezitată astfel: proverbul „Somn ușor, vise plăcute!” înseamnă „să dormi ca pe masa de tortură”, iar atunci când auzi un zmeu cântând trebuie să ști că nu-i a bună! Data viitoare poate ne ocupăm, totuși, și de îngeri!
Dacă nu ai mers niciodată cu CFR-ul prin Transilvania atunci nu cred că ai auzit de localitatea Teiuș. Ca să vă spun sincer, Teiușul (județul Alba) e crucial în ceea ce privește călătoriile pe calea ferată din România. E aproape egal cu Simeria (județul Hunedoara). Bineee… e un pic mai sus. Că de Simeria nu prea a scris nimeni, dar despre celebrele Războaie de la Teiuș știe toată lumea. Sau măcar ar trebui să știe.
O istorie minimală, asumată de către autor, a unei părți a Teiușului a fost publicată în 2016. Arhanghelul Raul este o poveste adevărată (cât de cât, în sensul că localitatea și stația CFR există și se poate verifica în toate enciclopediile), care deconspiră conspirațiile mondiale. Pentru cine nu știe, Teiușul e o gară, amplasată undeva între Coșlariu și Mihalț. Dar nu e o gară oarecare, ci locul prin care intră dracii în lume. Bine, nici Arhanghelul Raul nu e el chiar arhanghel în sensul strict delimitat de doctrinele religioase.
Acțiunea e banală. Premisa de la care pleacă volumul e banală. Dar premisa face tot deliciul cărții. Pentru că hai să fim serioși: câți dintre noi ne-am întrebat de ce dracu nu-și cumpără lumea bilet înainte să se urce în tren? Că oricum e mai ieftin decât să dai șpagă la nănași. Bun. Să spunem că ești leneș și ajungi în gară pe ultima miime de secundă. Așa că le dai bani la nănași. Că ești omenos, nu scorpie zgârcită. Dar problema adusă în fața cititorilor este alta: „Ce dracu fac nănașii cu banii?”. Că, cică, tot jerpeliți arată. Așa scrie la carte.
Aici e toată cheia. Că un ofițer din SRI (nu vă spun numele instituției) se întreabă și el și trimite un agent să decripteze misterul: unde merg banii de la nănași?
Cartea poate fi interpretată în multe planuri și registre. Primul plan e cel realist. Nănașii iau banii și nu dau bilete. Ideea e unde se duc banii? Cel mai simplu răspuns e că banii se duc la dracu, aceștia fiind ochii lui.
Citind cartea în al doilea registru se pune problema dacă dracu știe că banii ajung la el. Nu știe. Dracul e atât de prost încât merge pe mâna unui publicitar să-i aducă niște bere rece. Dar și dracul… e atât de sărântoc … încât nu are toate dimensiunile spațiului și ale timpului la dispoziție, în contradictoriu cu cei care merg la biserică și spun că dracul îi prăjește la foc mic. Ce nu are el la dispoziție: timpul!
Pentru cei care nu știu și nu sunt din zonă, la Teiuș există o gaură. Bine, or fi mai multe, dar gaura-găurilor nu e una oarecare. Ci există doar în continuumul spațiu-timp. Adică exact spațiul și timpul prin care dracii pătrund în lumea noastră, dincolo de limite, dincolo de calea ferată cum stai cu spatele la gară. Lângă gaură se află și Șoapta lui Zamolxe, o locomotivă care merge și-n timp, dacă ști să manevrezi macazele potrivite.
Romanul este, în opinia mea, o reclamă mascată la berea Azuga și la Knorr. Dar eu zic că e bine. Că agentul SRI, după ce salvează lumea, universul, multiversul, e dat afară din sistem. Se vede că autorul este căsătorit. Sau nu a fost niciodată. El spune că dracu are o idilă cu directoarea adjunctă din liceu. Dacă ar fi un mariaj, în opinia mea, personificarea soaței dracului nu ar fi fost directoarea adjunctă, ci soacra autorului Ovidiu Eftimie.
Dar să revenim. Despre războaiele de la Teiuș istoriografia e săracă. Personal nu am găsit note de subsol. Plus că pe net am citit doar niște bazaconii. Dar să studiem relieful. Cum stai pe peron în Teiuș și te uiți în zare vezi Zăreșul. Adică nu-l vezi. Zăreșul e doar un deal prăbușit. Acolo iar a fost o bătălie cumplită. Că acum Zăreșiul nu-l mai vezi. Prin anii 70 o plecat dealul la vale și o dus aproape toate casele în Mureș.
Pe drum spre sau dinspre Teiuș, nănașii mâncau doar brânză cu roșii. Fără pită. Punctul fix din Univers, matricea Bing-Bang-lui, e în gară la Brașov. Dumnezeu nu e el negru. Stați liniștiți. E femeie. Dracul, în schimb, e expert contabil. Și sfatul meu e, atunci când muriți, să-i dați o palmă peste ceafă la Charon. E bătrân și nu vede bine. Ajungeți în Iad.
Dar să ne înțelegem! Nu e vorba de orașul Teiuș, neapărat. Nici de Stryx, râul ăla celebru. E vorba despre o replică în care un locuitor, sau ceva de genul, întreabă de ce bătăliile au avut loc la Teiuș: „Cum? la Teiuș?”. Răspunsul e genial: „Ai fi vrut să fie la Aiud???”!!!
Distopiile parcă sunt tot mai la modă în aceste ultime decenii, la fel erau la modă utopiile acum câteva secole. Iar ecranizările după nuvele sau romane distopice atrag foarte multe priviri, adunând la un loc cinefili „consacrați” unor genuri diverse, de la SF, fantasy și horror, până la noir și psycho, fără a omite adepții filmelor clasice care se dau în vânt după un scenariu bun și după o regie, imagine și sunet pe măsură.
Dar nu despre film e vorba aici, ci despre carte. Apărută în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, cartea spune o poveste post-apocaliptică, despre un bărbat și un copil care încearcă să ajungă la un liman iluzoriu, traversând un continent prin cenușă, frig și întuneric, înconjurați de personaje ce se pot transforma oricând în canibali, dar descoperind și ultima sticlă de Coca-Cola de pe pământ. Totul cu un cărucior de supermarket. Mergând spre „ținutul dinspre miazăzi. Pustiu, tăcut, fără Dumnezeu” (p. 8).
„O să murim? / Cândva. Nu acum”. Cam așa sună conversațiile. „Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice” (p.13). Cam așa sună descrierile. Sunt însă și propoziții, fraze, pasaje sau pagini întregi care îți rămân în memorie după ce citești cartea. Unele sunt truisme, precum: „uiți ceea ce vrei să-ți amintești și-ți amintești ceea ce vrei să uiți” (p. 14). Altele sunt mai sofisticate: „Niciodată înseamnă mult timp” (p. 23).
Drumul a câștigat Premiul Pulitzer în 2007. Autorul, Cormac McCarthy, a câștigat mult mai multe premii și a scris mult mai multe romane, scenarii de film și piese de teatru, unele ecranizate cu succes, precum Nu există țară pentru oameni bătrâni, care s-a ales cu patru Oscaruri. Acest fapt se datorează poate și concepției că „dacă nu-ți respecți promisiunile mici, n-o să le respecți nici pe cele mari” (p. 31).
Drumul tatălui alături de fiu parcurge și foste autostrăzi sau șosele asfaltate, dar se abate uneori prin crânguri, traversează păduri carbonizate și ajunge să străbată locuri care oricum erau deșerturi și înainte de cataclismul atomic. Vorbeau „într-un întuneric fără adâncime ori dimensiuni” (p. 55). „Nu se auzea nimic. Doar vântul făcea să foșnească ferigile moarte de pe marginea drumului” (p. 83).
„A fost cea mai lungă noapte pe care și-o amintea, din nenumăratele nopți asemănătoare. Zăceau pe pământul ud, lângă drum, sub pături, cu ploaia răpăind pe prelată, iar el îl ținea pe băiat strâns în brațe și, după un timp, băiatului îi trecu tremuratul și apoi adormi” (p. 97). Întâlnirea cu unii dintre supraviețuitorii apocalipsei îl face la un moment dat pe băiat să-și întrebe tatăl: „Noi n-o să mâncăm pe nimeni niciodată, așa-i?” (p. 99). Doar că „oamenii întotdeauna s-au pregătit pentru ziua de mâine. N-am crezut în așa ceva. Ziua de mâine nu se pregătea pentru ei. Nici măcar nu știa că ei erau acolo” (p. 129).
Sunt multe pasaje din carte ce îți rămân în minte. „Unde nu pot trăi oameni, nici zeii n-o duc bine” (p. 132). „Erau puține nopți în care, zăcând în întuneric, nu-i invidia pe morți” (p. 174). Ajungerea la destinație nu înseamnă ieșirea din coșmarul zilnic. Doar ultimul paragraf aduce o notă mai luminoasă în tot acest text sumbru: „Odată erau păstrăvi în pâraiele din munți. Îi zăreai stând în unda chihlimbarie, unde tivurile albe ale aripioarelor le tremurau ușor în prelingerea apei… În văile adânci în care viețuiau ei toate erau mai bătrâne decât omul și pline de mister” (p. 215).
Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Editura Polirom, Iași, 2017.
„Această carte este protejată prin copyright”. Formularea respectivă, care este aproape unanim copiată și acceptată ca formă fără a fi respectată în fond, apare pe pagina 2 a volumului. De obicei apare exact la fel la începutul oricărui volum din ultimii 25 de ani, presupun, în România. E o nebunie. Una dintre nebunii.
Nebunii sunt multe, iar „nebuni” și mai mulți. Am impresia că nici psihiatria nu mai face față, mai ales că ultimul capitol se intitulează „O revoluție psihiatrică?”. Dacă nici psihiatri nu mai pot sta „față în față cu nebunia”, de ce să ne mai plângem noi. În general, oamenii se tem de faptul că vor fi considerați nebuni încă din cele mai vechi timpuri. „Nebunia reprezintă un subiect tulburător, unul ale cărui mistere continuă să ne pună în încurcătură” (p. 11). Citatul este preluat din primul capitol, Față în față cu nebunia.
Unii dintre alieniști consideră că „nebunia îmbracă forme diferite și că acele tipuri distincte de alienare mintală pot fi citite pe chipul pacienților lor” (p. 14). Nu afirm că poți să îți dai seama când un nebun e nebun doar după fața lui. Eu citez doar dintr-o carte scrisă de un profesor care a predat la universități precum cea din Pennsylvania, la Princeton sau San Diego (University of California). San Diego ăsta cică ar fi fost la un moment dat pe locul opt ca mărime din SUA. Dar nu intru în controverse, că nu mă pricep și nu vreau să par nebun.
Nici nu pomenesc de subcapitolul Nebunia și poporul lui Israel care poate fi citit la paginile 17-21. Dar țin să precizez că autorul specifică faptul că, la greci, „cea mai frecventă situație în care întâlnim nebunia” e descrisă de Homer, cel care precizează că „în focul bătăliei, când luptătorii devin apucați, își pierd stăpânirea de sine, vorbesc fără noimă, se poartă ca niște posedați” (p. 22). Aici sunt incluși Diomede, Patrocle, Hector sau Ahile. Penelopa asaltată de pețitori în lipsa lui Ulise. Etc.
Dar să trecem de greci. Sărim și peste romani și China imperială cu zidul ei chinezesc. Ajungem la evul mediu. La cuvântul „mister”. Este un cuvânt celebru. În funcție de cum pui accentul când îl pronunți, „mister” poate însemna „domn” sau „ascuns”. Bine. Poate fi și un domn ascuns pe undeva prin șifonier. Se pare că Dante, în Divina sa comedie, considera „nebunia ca pedeapsă divină” (p. 70). Religia nu s-a lăsat mai prejos de literatură și s-a apucat de scris alte lucruri. Spre exemplu, Rabanus Maurus Magnentius (780-856), „arhiepiscop de Mainz și comentator prolific al Bibliei”, considera că nebunia este o meteahnă „pricinuită de viciu” (p. 71).
Să revenim la lucruri esențiale. Capitolul 5 se numește Case de nebuni și doctori de nebuni. În Europa au existat în Evul Mediu multe stabilimente care cazau nebuni. Spre exemplu la Montpellier. Sau Montreuil. Acolo a fost închis o perioadă din cei 32 de ani de pușcărie și marchizul de Sade, care avea drept prenume Donatien Alphonse-François, (n. 2 iunie1740 — d. 2 decembrie1814). Amsterdamul nu lipsește nici el de pe listă. „De la începutul secolului al XVIII-lea, Franța avea și case de nebuni private” (p. 119). Ca și în domeniul literaturii și în cel al muzicii nebunia a fost prezentă în mod constant. Spre exemplu Haendel, în Orlando, a profitat „pentru a unifica jocul actoricesc, cuvintele și muzica pentru a reda dezintegrarea și nebunia lui Orlando” (p. 123).
Îl mai țineți minte pe pictorul Vincent van Gogh? Cică și-a tăiat o ureche. Mă rog, o parte din urechea stângă. Unul dintre tablourile pictate de el se numește Secția spitalului de la Arles (1889), el fiind internat acolo cu un an înainte.
Ideea principală este că pentru a fi un nebun aducător de profit trebuia să ai bani. Să te afli „în rândul celor bogați și înstăriți” (p. 242). Nebunii săraci mureau pe vremuri și mor și acum ca simpli nebuni. Aici intervin și aspectele suicidare asupra cărora nu mai insistăm.
Despre Freud și Jung nu mai pomenim acum. Vorbim altădată. Concluzia e că suntem o lume plină de nebuni și nebunii!
„De când delirul a devenit formă de viață curentă, nici poveștile nu mai sunt ce-au fost”. Aceste cuvinte apar pe coperta 4 a volumului la care ne referim. „În lumea microcefală a corectitudinii politice, basmul s-a transformat în raport de activitate și feeria în memorandum de înțelegere. Crăiesele, prinții și zmeii au evadat din colivia viselor preșcolare și au făcut pasul în categoria persoanelor cu însușiri (pardon, abilități), și handicapuri (pardon, dizabilități). Zâna vorbește ca un președinte de ONG,iar Motanul Încălțat are un discurs de lider sindical”.
Autorul, născut în 1939 la vreo maternitate din Detroit, este, dacă n-o fi murit, absolvent al Universității din Michigan. Cum era și normal, a lucrat apoi ca zugrav, brutar, funcționar într-un depozit. Lovitura vieții vine când „prinde un post de editor la o publicație cu profil imobiliar” (vezi CV-ul de la p. 2). Dar să lăsăm autorul în lumea lui și să trecem la povești. Nu înainte de a menționa faptul că în ultimul paragraf din introducere (p. 5), se afirmă negru pe fundal alb că „entitățile umane de la Universitatea din Moorhead” au interzis pupatul sub vâsc („podoabă de Crăciun”), fiindcă vâscul „are tendința de a consfinți intimitatea spontană”.
Volumul are 26 de povestiri celebre, dar rescrise în registrul corectitudinii politice. Prima ediție, în limba engleză, a apărut fix acum 26 de ani. Nu o să pomenesc toate textele care, cel puțin unora dintre noi, ne-au făcut copilăria mai frumoasă. Cum ar trebui însă să arate poveștile din perspectiva CP-ului? O să mă refer, evident la întâmplare, la primul text, intitulat Scufița Roșie. Anterior menționatul personaj este rugat de mamă (scuze, de entitatea care i-a dat viață) să meargă la bună-sa să îi „ducă un coș încărcat cu fructe proaspete și niște apă minerală… Nu pentru că asta ar fi fost treabă de femeie – nu, Doamne ferește – ci fiindcă făcea astfel un gest generos, care stimula dezvoltarea sentimentului de apartenență la comunitate… Mulți oameni considerau pădurea ca pe un loc plin de pericole și amenințări, de aceea nu puneau niciodată piciorul acolo. În ciuda acestui fapt, Scufița Roșie avea suficientă încredeere de sine și în sexualitatea ei crescândă încât să nu se lase intimidată de asemenea clișee freudiene” (p. 7). Mai mult, entitatea feminină care a dat naștere entității care a zămislit-o pe Scufița Roșie, nu era bătrână și oarbă ci doar „dezavantajată optic cu desăvârșire” (p. 8). Lupul, care nu mai ține cont de prejudecățile societății „în legătură cu conceptul de masculin și conceptul de feminin”, se îmbracă în cămășuța de noapte a bunicii. Iar la pădurar nu i se mai spune pădurar, ci „tehnician de combustibil lemnos” (p. 9)…
Să trecem mai departe, la Hainele noi ale împăratului. Aici nu e mare lucru de remarcat. Doar că nu era prost, cum ar veni vorba, ci doar „dezavantajat la capitolul înțelepciune” (p. 10). „Era flatat de ideea fascistă, hormonal-masculină, că împărăția sa, cu tot cu locuitorii ei, exista numai pentru a-l face pe el să arate mai bine”. Faptul că a mers în fundul gol pe stradă înseamnă că „împăratul a adoptat, pur și simplu, un stil de viață în care hainele sunt opționale” (p. 12).
Cenușăreasa… Altă povestire, alte clișee care trebuie eliminate conform corectitudinii politice. De fapt, balul cu pricina a fost organizat de către prinț pentru a „aniversa exploatarea țăranilor deposedați de drepturi și marginalizați”, care lucrau ca să-i fie lui bine (p. 30). Prințul fusese sfătuit să facă acest lucru de către cel mai bun prieten al lui, „un duce cu o statură impozantă, deși restricționat din punct de vedere cerebral”. No.
Despre Albă ca Zăpada nu se mai poate spune că era frumoasă ci doar că se încadra la capitolul „deloc dezagreabilă la chip și cu un temperament pe care mulți îl socoteau ca fiind mai plăcut ca al majorității oamenilor”. Numele de Albă ca Zăpada „constituie, firește, indiciul unei atitudini discriminatoare prin care se asociază trăsăturile de bunătate și de frumusețe cu lumina, iar trăsăturile de răutate și de urâțenie cu întunericul” (p. 39). Pitic e un cuvânt urât. Așa că celelalte personaje sunt cei „Șapte Titani Uriași”, din punct de vedere spiritual (p. 43). Vrăjitoarea este o doamnă „bine dotată din punct de vedere cronologic”, dar marginalizată social.
Ar mai fi multe de spus și de reținut în viitorul nu prea îndepărtat. Amintim însă Motanul încălțat. Unde ni se specifică faptul că un celebru proverb trebuie prezentat publicului conform cerințelor corectitudinii politice: „În țara celor cu deficiențe de vedere, individul normal din punct de vedere ocular se așează primul la troacă” (p. 106). Frumoasa din pădurea adormită devine Persoana adormită de o frumusețe peste medie. Nu mai putem aminti de Ajunul Crăciunului ci trebuie menționat Ajunul Solstițiului de Iarnă. Iar dacă tot suntem aici, Rudolf nu are nasul roșu ci este „hiperdezvoltat nazal”.
Și să nu râdeți, că eu am impresia că volumul ăsta e previziune, nu ficțiune!
Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă. Însemnări dintr-o călătorie prin America Latină, traducere din limba engleză și note de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Editura Polirom, Iași, 2008.
Pe numele lui din buletin Ernesto Rafael de la Serna, dar cunoscut mai ales sub pseudonimele de Che Guevara sau el Che, personajul devenit de-a lungul deceniilor emblematic a trăit între 1928 și 1967, fiind „revendicat de generații succesive de rebeli, cu și fără cauză” (p. 4). „Castro i-a acordat lui Che Guevara gradul de Il Comandante, cel mai înalt din cadrul trupelor de gherilă, și i-a conferit, la 29 de ani, Steaua Jose Marti, pe care Guevara o va pune pe bereta sa neagră”. Imaginea a devenit celebră datorită fotografului cubanez Alberto Korda, dar mai ales morții sale. Capturat în Bolivia de așa-numitele „trupe contrarevoluționare”, a fost executat pe 9 octombrie 1967.
Dar să lăsăm evenimentele istorice și să ne oprim asupra personajului la tinerețe. Pentru că înainte de a deveni un simbol pentru mulți (dar mai ales pentru cei care nu cunosc istorie), Ernesto a fost un tânăr rebel care a hoinărit călare pe biciclete cu motor sau motociclete prin statele Americilor. De Sud și de Nord.
Cartea la care ne referim are farmecul ei aparte. Plecat în decembrie 1951 de la Cordoba (Argentina), împreună cu prietenul său Alberto Granado, Che Guevara ajunge singur în anul următor la Miami (SUA). În Introducerea semnată de Cintio Vinter se precizează că „utopia istorică are nevoie de chipuri care să o întruchipeze” (p. 23). Ernesto este un asemenea chip. Volumul propriu-zis începe cu un capitol intitulat Să ne înțelegem, în care în primul paragraf se explică faptul că „aceasta nu este istoria unor fapte istorice sau simpla povestire a unui cinic (…). Este o scurtă privire aruncată asupra a două vieți care au mers în paralel o vreme, având speranțe similare și visuri convergente” (p. 43).
„Buzele mele nu pot descrie decât ceea ce văd ochii mei”. „Ni se părea că respirăm mai liber, că tragem în piept un aer mai ușor, aerul aventurii. Prin mințile noastre înfierbântate se perindau țări îndepărtate, fapte eroice și femei frumoase” (p. 55). Să ținem cont de faptul că în 1951 Che Guevara avea 23 de ani.
Nu descriu întâmplări și nu vreau să emit sentințe. Poate reușesc însă să vă stârnesc interesul pentru a citi un volum scris de un personaj devenit simbol fără ca cei mai mulți dintre „simpatizanți” să îl cunoască cu adevărat. Este însă perfect adevărat că biografiile și, mai ales autobiografiile, sunt extrem de subiective.
Iar în volumul Jurnal pe motocicletă sunt incluse și scrisori precum Dragă mamă (p. 70-71) sau descrieri despre lucruri curioase și experți. Sunt descrise și întâmplări pe care majoritatea lumii preferă să le uite. Un exemplu: „Pe timpul nopții mi-a cam mers burta și, de rușine să nu las în urmă un suvenir neplăcut în oala de sub pat, m-am cățărat pe pervazul ferestrei și am dat acolo frâu liber durerii mele, în noaptea întunecată dimprejur. Dimineața următoare m-am uitat afară, să văd efectul nopții trecute și am constatat că, la doi metri sub noi, se întindea o foaie mare de tablă pe care ai casei își uscau piersicile; efectul pe care-l adăugasem era impresionant” (p. 88). Cam așa ar trebui ținut minte Che Guevara.
Bineînțeles, în carte sunt propoziții, fraze, paragrafe care exprimă și concepțiile politice pentru care a fost urât, urmărit și executat. Când, spre exemplu, cei doi ajung În inima Peru-ului, Ernesto scrie că, la vremea respectivă „pentru fiecare muncitor existau, nici mai mult, nici mai puțin decât cinci supraveghetori autoritari” (p. 172). „Credeam, mai ferm ca niciodată, că împărțirea Americii Latine în națiuni instabile și iluzorii e complet neîntemeiată” (p. 202).
Volumul se încheie oarecum sumbru, căci una dintre concluziile trase de Che Guevara este aceea că pentru ca „să fii un medic revoluționar, sau doar un revoluționar, trebuie mai întâi să existe o revoluție” (p. 227). Și, până la urmă, el chiar a participat și a declanșat revoluții. Nu ne mai referim aici la oportunitatea sau țelul acestora. Dar acesta e farmecul istoriei: îți demonstrează că și liderii sunt oameni.
Cosmin Budeancă, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016
Născut la Orăștie, cu bacalaureatul dat la Liceul „Aurel Vlaicu” din localitate (cred că era „liceu teoretic” pe atunci), Cosmin Budeancă a fugit repede la Cluj, unde a devenit licențiat al Facultății de Istorie și Filozofie (1997), din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. În 2008 își susține doctoratul, după care se face bucureștean cu acte în regulă, azi fiind expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Coordonator de doctorate la Universitatea București, director al IICCMER pentru o perioadă, Cosmin Budeancă este autorul, editorul sau coordonatorul a zeci de volume apărute la edituri cu nume mari și pretenții și mai mari. Dar să lăsăm laudele și să trecem la critici.
Volumul din 2016, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală este doar o interfață a cercetării care s-a concretizat într-o teză de doctorat cu același nume, pentru că în 2019 autorul s-adezlănțuit cu alte trei cărți pe aceeași temă: Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Hunedoara. Interviuri; Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Alba. Interviuri și Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Sibiu. Interviuri. Și nu sunt cărticele, ci cărțoaie. Practic sunt punctele de bază ale piramidei triunghiulare al cărei vârf a fost înălțat cu trei ani înainte, prin publicare. Dar să lăsăm matematica și să trecem la istoria orală.
…Căci istoria oficială a Transilvaniei (dar nu numai) nu poate fi cunoscută suficient, acceptată ca fiind veridică din punct de vedere istoriografic sau convingătoare pentru cititorul obișnuit, dacă problema ar fi analizată doar dintr-o singură perspectivă. Astfel că este necesar să ne raportăm la surse diverse, nu doar la ce ne spun documentele oficiale, redactate și publicate sub vigilenții ochi ai cenzurii de orice fel. Bineînțeles, ne referim și la autocenzură. Istoria nu este numai cea scrisă în „cărțile mari”. Sau cea redată prin manuale. Istoria este și a celor mici. Sau mai ales a celor mici. Despre asta este vorba, cred eu, în volumul mai sus amintit.
Trecând peste obligatoriile repere teoretice și metodologice care au stat la baza întocmirii cărții, amintind de „stadiul cercetărilor în domeniu” cu privire la etnicii germani, autorul se ocupă apoi de „spațiul public” în contextul impactului „marii istorii asupra etnicilor germani în viziunea românilor”, dar mai ales la „imagologie”. Știu că lucrurile par complicate, dar în esență nu sunt. Este doar vorba despre cum îi vedeau românii din județele Hunedoara, Alba și Sibiu pe vecinii de peste drum care, în cazurile de față erau sași.
Nu e cazul să intrăm în amănunte. Câteva fraze, citate la întâmplare din carte, trebuie însă menționate pentru a ne da seama de complexitatea relațiilor interetnice din Transilvania, despre invidiile sau ironiile reciproce, despre obiceiuri care de-a lungul vremii au devenit oarecum comune. „În mod surprinzător, percepția românilor asupra venirii germanilor este destul de apropiată de prezentările istoricilor” (p. 52). Evident însă, răspunsurile de acest gen „vin din partea unor persoane cu studii, care au o anumită poziție socială în comunitate, sau care au fost pasionate de trecutul localității ori de istorie în general”. Prin urmare, lecturile istorice le-au influențat și formarea opiniilor. Plasate de multe ori eronat în timp, redarea anumitor evenimente nu au rolul de adevăr absolut, ci se constituie într-un mod de percepție a conviețuirii interetnice.
Dar nu numai istoria învățată din obligație la școală sau citită din pasiune prin cărți și ziare a avut efect asupra conturării imaginii românilor despre etnicii germani, vecinii lor, ci și modul de viață. Unul dintre intervievați precizează că, în perioada interbelică, românii aveau „multe case-n sat acoperite cu paie și cu păreții din pământ bungănit (de chirpici, n.n.), Da’ sașii aveau case din cărămidă și acoperite cu tâglă” (p. 317). Apoi, din punct de vedere familial, opinia românilor a fost influențată și de opoziția sașilor față de căsătoriile mixte. Căci, „după cum afirmă românii, părinții tinerilor germani aveau în general o poziție refractară față de ideea de căsătorie mixtă”, însă dragostea se pare că a fost de multe ori mai puternică și „uneori tinerii nu au ținut cont de ei și de opinia publică și s-au căsătorit” (p. 287). Gura lumii a avut întotdeauna un rol însemnat, căci nici românii nu erau mai breji din punctul acesta de vedere. Astfel că un român era „de râs” dacă se căsătorea cu cineva din comunitatea săsească.
Totuși, influențele de-a lungul vremii (știu că este un clișeu, dar se pretează) nu pot fi ignorate. Românii au fost mirați de interesul manifestat de sași pentru muncă, spre exemplu. Iar mulți dintre români chiar le-au urmat exemplul. Alimentația, modul de locuire, ordinea și curățenia, respectul față de celălalt, anumite obiceiuri la care ținem cu sfințenie astăzi (noi, românii) etc., au fost influențate în cadrul comunităților locale de către sași. „Desigur, în mod indiscutabil, a existat și un proces de aculturație în sensul clasic, însă, pentru a surprinde aspectele acestuia, ar trebui realizată o cercetare exclusiv cu etnicii germani, pentru a stabili care au fost elementele de civilizație preluate de ei de la români” (p. 397).
Căci istoria nu poate fi privită dintr-o perspectivă unică.
Înainte de redacta câteva cuvinte despre moarte și ipostazele ei, se cuvine a preciza faptul că volumul în cauză a apărut în colecția Anima Mundi, coordonată de Astrid CAMBOSE (Iași), Laura JIGA-ILIESCU (București), Andi Emanuel MIHALACHE (Iași) și Nicolae MIHAI (Craiova). Dacă la dragoste și fizica ei se poate presupune că ne pricepem toți, moartea e un capitol ceva mai aparte.
Astfel, în Avertismentul ce deschide volumul de peste 600 de pagini se specifică faptul că „în elaborarea discursului are loc o interacțiune între logica limbii, contextul cultural al scribului, talentul lingvistic și personalitatea acestuia, pe de o parte, și conținuturile pe care acesta are intenția să le exprime, pe de altă parte” (p. 10). Cine parcurge cartea își va da seama cât adevăr se ascunde în spatele citatului de mai sus. Căci după Avertisment, urmează un Argument. „Am pornit cercetarea pe care urmează s-o desfășurăm în paginile studiului de față de la opinia (sau intuiția?) că la întrebările metafizice majore se pot da doar răspunsuri metaforice, al căror adevăr constă tocmai în subtilitatea și frumusețea lor” (p. 22).
Patru capitole mari și late conțin informații esențiale despre moarte ca un „obiect despicat”, despre raportarea țăranului român față de moarte; despre „tărâmul de dincolo și legăturile lui cu cel de aici” și despre „metafizica tradițională românească a morții – expresie rituală și lingvistică”. Da, știu, lucrurile par complicate la prima vedere. Dacă îndrăznim însă să parcurgem subcapitolele volumului, vom înțelege mai multe. Din punctul de vedere al cuiva care vrea să scrie o pagină despre o carte de peste 600 de pagini, e mai greu. Nu însă imposibil pentru a stârni interesul.
Referințele bibliografice sunt esențiale și denotă o documentare minuțioasă. Mai mult decât atât, poate că pe unii dintre cititori îi vor face să lectureze și alte cărți. Altora le vor aminti despre lucruri care le-au citit dar pe care le-au uitat. Evenimente, autori, replici celebre sau conexiuni între toate acestea par mai clare după ce parcurgi volumul.
Nu este o lectură ușoară. Dar trebuie să citim uneori și lucruri „grele”. Și-a pus cineva problema, spre exemplu, „câte morți suportă sufletul”? Sigur. Inclusiv Platon. „Pentru Platon există nu doar două, ci un număr imprecis de morți, conform rândurilor de veșminte trupești pe care le schimbă omul înaintând prin viață; când survine ultima moarte, sufletul se află îmbrăcat în ultimul său trup, singurul căruia nu-i supraviețuiește” (p. 113). Câte tipuri de suflet există? Ce este fiziologia sufletului?
În cartea asta este vorba și despre lucruri precum „moartea lui Dumnezeu” sau despre „Dumnezeu în posturi umile”. Despre ipostazele morții. Moartea ca atare (proprie), bună sau rea, milostivă, păcălită, ucisă, „moartea-nuntă”. Despre solii morții, „paharul amar” sau cauza care duce la moarte, căci „întreaga vină o poartă cei care împlinesc ritualul înmormântării, consătenii și consângenii celui plecat în marea călătorie” (p. 530).
„De cele mai multe ori, a fi în interiorul unui fenomen înseamnă a nu putea avea o perspectivă realistă asupra lui” (p. 557). Prin urmare, când mori nu mai poți să te exprimi coerent asupra a ceea ce ți se întâmplă. Interesant!
Titlul volumului, publicat în 1903 la Mercure de France din Paris avea și un subtitlu: Eseu asupra instinctelor sexuale. Ediția în limba română din care citez eu în paragrafele următoare, a evitat acest aspect, poate din considerente practice: mai puține cuvinte și mai puține explicații conduc la costuri mai reduse. Trebuie precizat că autorul, Remy de Gourmont, a mai publicat câteva volume, ignorate însă de cei care preferă doar istoria contemporană referitoare la banalitățile din Uniunea Europeană. Latina mistică (1892). Cultura ideilor (1900). Problema stilului (1902). Calea de catifea (1902). Excursii filosofice (1911)…
Ce ne spune Remy de Gourmont la pagina 12 din ediția mai sus amintită? Ne precizează faptul că „omul își variază mimica la infinit; totuși și scopul și rezultatul sunt aceleași: copulația, fecundarea, ouatul”. Nu vă precipitați și nu dați cu parul.. Căci „din moment ce există viață, există libertate”.
„Abuzul gândirii, prejudecățile religioase, viciile sterilizează o parte a umanității, dar această rezervă e de interes pur sociologic: cast sau voluptuos; avar sau cheltuitor cu trupul său; în nici un caz omul nu e mai puțin supus tiraniei sexuale” (p. 15). Până la urmă, „scopul vieții este menținerea vieții” (p. 17). „Multiplicarea nu are loc decât în spațiu. În timp, ceea ce se produce este o restrângere: doi dau unul” (p. 21).
Nu mai insist. Pentru cine este interesat recomand capitolul XIV, Mecanismul dragostei. Unde se explică „canibalismul sexual”. Știu că sună greu pentru anumite categorii de persoane, dar acum 120 de ani se vorbea și se scria despre aceste lucruri. În timp am devenit mai corecți din punct de vedere politic. Nu putem spune ce gândim. Nu putem spune decât ce acceptă societatea, dacă vrem să fim în trend. Ce se spunea, vorbea sau bârfea acum 120 de ani? Lucruri simple mai ales referitor la canibalismul sexual. „Paianjenul femelă își mănâncă masculul; călugărița își mănâncă masculul; la locustiene, femelele fecundate de spermatofor – un enorm ciorchine genital pe care masculul îl depune sub pântecul lor – ronțăie până la ultima bucățică învelișul spermatozoizilor” (p. 96).
Știu că sună cam nașpa. Dar asta este știința. Trebuie să ne obișnuim cu știința și, mai ales, trebuie să o înțelegem. Spre exemplu, capitolul Parada sexuală (capitolul XV), explică „universalitatea mângâierilor”, dar și „lupta masculilor”. Pleacă de la „simțul orientării sexuale” la „calendarul rutului” (p. 102). Aberațiile sunt de două feluri. Se vorbește despre aberații la animale și la oameni sau despre încrucișarea speciilor.
Vă las pe voi să citiți Fizica Dragostei. Eu vă mai citez decât următoarele cuvinte: „Umanitatea și-a atins limitele intelectuale, deși evoluția ei fizică apare împlinită” (p. 165). Însă (că tot timpul există un însă), animalitatea „este suficient de bogată ca să-i găsească un moștenitor” umanității (p. 166). Noapte bună!
Volumul începe, practic, cu un citat din scriitoarea Ileana Vulpescu, Arta conversației: „Bipedul uman e făcut să trăiască în cuplu”, care urmează imediat după cuprins. În Cuvântul înainte,semnat de Traian Rotariu, se reamintește faptul că înainte de al doilea război mondial speranța de viață în România era de 42 de ani (sic!), iar indicele deceselor infantile se situa „în jur de 175 0/00”. În anii următori situația a rămas relativ identică, până când, o anchetă din 1956 specifică faptul că speranța de viață a crescut cu 21 de ani, iar până în 1967 „valoarea avea să urce la 68,5 ani” (p. 14).
Nu insistăm asupra evoluției demografice și a cauzelor expuse în volum. Precizăm doar „amănuntul” că cercetarea se bazează pe 1092 de chestionare efectuate în anii ’80. Esențial este însă ce spune autoarea în Introducere: „După 1965 s-a produs intervenția forțată și brutală în evoluția vieții de familie pe fondul sarcinilor trasate de Nicolae Ceaușescu, conform cărora populația României trebuia să ajungă, în 1990, la 25 de milioane de locuitori, iar în 2000 la 30 de milioane. Aceste creșteri galopante nu puteau fi obținute decât în urma unui foarte susținut comportament fertil” (p. 29), legislația respectivă fiind bine cunoscută.
Să nu generalizăm însă. Cartea Luminiței Dumănescu explică o evoluție a fenomenului de care trebuie să ținem cont. Dacă în titlu este vorba despre Familia românească în comunism, lucrurile sunt mult mai detaliate. La capitolul 1, spre exemplu, se vorbește despre Continuitate și schimbare familială sub raport legislativ, 1864-1989. „Celula de bază a societății” a căpătat cel mai profund sens în comunism. Până atunci însă, legislația a fost diversă și, mai ales, schimbătoare. Istoria legislației ne spune că acel Cod Civil din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1865) a înlocuit Codul „Calimach, intrat în vigoare în 1817, și Legiuirea Caragea adoptată în Țara Românească în 1818” (p. 35). Însă „Codul Civil Român din 1865 rămâne piesa de rezistență a întregului edificiu legislativ românesc în materie de drept privat”, după modelul Codului Civil francez din 1804 (p. 36). Constituțiile românești, pornind de la cea din 1923, nu au normat altceva decât „viața de familie a românilor”.
Spre exemplu, Codul Familiei din 1954 prevedea „egalitatea femeii cu bărbatul în familie”, actul normativ intrând în vigoare pe data de 1 februarie. Nu vreau să bagatelizez tot contextul, dar, în opinia mea, din acel moment femeia avea și ea dreptul să-l pleznească pe bărbat. Până atunci bărbatul fusese suveran. Cu „s” mare!. De aceea, în primele decenii ale secolului XXI, se pune tot mai mult accent pe protejarea bărbaților agresați fizic, mental și spiritual de către consoarte.
Trecem peste capitolele intitulate La vremuri noi, familii noi, sau despre dezarticularea familiei tradiționale în comunism (p. 75-102); Comportamentul matrimonial al românilor în comunism (p. 103-141) și ajungem la Casa și Familia. Modalități de locuire în timpul comunismului (p. 143-183). Aici se detaliază „tematica vieții familiale în timpul comunismului”, care „nu poate face abstracție de problematica locuinței și locuirii” (p. 143). „În anii de început ai comunismului un apartament la bloc, în oraș, era visul tuturor tinerilor care nu dețineau nimic. În anii 60 blocul dădea multora posibilitatea unui cămin. Post-factum, adică după 1990, a început să se manifeste tendința opusă, de evadare din blocuri”. În comunism „locuirea tradițională românească rurală, specifică oamenilor de rând, a fost caracterizată de sărăcie, înghesuială, mizerie” (p. 144).
„Opinia socialistă a locuirii poate fi desprinsă din legislația elaborată pe parcursul celor peste 40 de ani de comunism” (p. 153). În volumul menționat sunt enumerate reglementările de atunci. „Era mai bine în comunism” este o expresie a oamenilor de vârsta a treia care o folosesc „pe fondul crizei economice din ultimii câțiva ani” (p. 185). Autoarea precizează (p. 195) că toate măsurile pozitive luate de regimul comunist „nu pot înlocui lipsa de umanism”.
Cam atât. Și pentru nostalgicii comunismului, și pentru rebelii capitalismului, cartea este esențială. Consider eu.
Normal că pozele, şi nu numa, sunt făcute să fie văzute şi de alţii. Că doar n-oi sta io, singur cuc în faţa calculatorului să mă uit la pozele mele şi să zis ca ardeleanu’ „tulai, Doamne, ce chipuri mândre-am făcut”! De aia le şi pun aci, alături de alte prostioare scanate de scanăru’ meu sau debitate de mintea mea (aşa cum e ea) şi scrise de mine la dictarea ei. O singură rugăminte am: dacă cuiva, prin reducere la absurd să spunem, i se pare că o poză de-a mea e tare faină şi doreşte o descărcare (de poză zic) şi o reîncărcare pe feisbucul propriu (sau oriunde alltundeva), să zică domniile lor acolo unde o pun (iară fac precizarea că la poză mă refer), că-i muncită de mine şi-n coate, şi-n genunchi. Dacă nu vreau să zică atunci s-o lase-n durerea ei de poză, că găsesc în altă parte destule.
Daniel I. Iancu's Blog 