Violeta și dulapul

Azi, 2 decembrie 2023, am sărbătorit  cumva, încă de dimineață, ziua Violetei. Care a împlinit o cifră rotundă. Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap, chitit să-i fac o surpriză. Dar cum nu îi cumpărasem nici un cadou, mi-am zis să-i dau o husă din ălea trei pe care oricum le aveam în plus, ca să își transporte pe la orele de pian boxa cu bluetooth. Eram pe gânduri ce surpriză să-i fac… am zis că poate îmi vine vreo idee… La un moment dat, Violeta se trezește și vine veselă la mine. Îi spun „La mulți ani”, ea acceptă, apoi își alege doar un cadou oferit de mine: din cele trei huse, mi-a spus că îi este de folosință numai una.

Am fost înțelegător și, după ce ea mers la bucătărie să-și bea cafeaua, eu am aruncat celelalte două huse în colțul dulapului unde țin de obicei lucruri inutile cu care merg pe dealuri. Când să închid dulapul la loc, una dintre uși a luat-o razna: și-o ieșit din balamale și mi-o trăznit una în cap! Am încercat să calmez ușa singur, dar lemnăria dracului s-o enervat și mai tare și mi-o căzut peste picioare. Atunci am urlat ca din gură de șarpe: „Violeeeetaaa!”. Ea a răspuns calm cu un simplu „Da”. Fără interogație. „Vrei, te rog, să mă ajuți puțin?”, am insistat eu. A venit imediat și m-a văzut cu ușa în brațe. Prima dată s-o uitat în dulap, bănuind că am vreo amantă ascunsă acolo. Mi-o scotocit printre haine, apoi s-a uitat la mine dezaprobator, ceva gen „nici măcar de-o amantă ca lumea nu ești în stare să-ți faci rost, ci numai de scânduri”.

Apoi s-o dus după trusa cu șurubelnițe. Când a venit înapoi eu eram tot cu ușa în brațe, iar ea m-a privit tot dezaprobator. S-o apucat să dreagă ea ce nu stricasem eu. Îmi tot spunea să o ridic, să o cobor, să o țin mai pe stânga, mai pe dreapta. De ușă zic. Ea tot șurubărea pe la balamale. Eu fiind chior, n-am băgat de seamă ce face. Vedeam doar că, în timp ce eu țineam ușa în brațe, Violeta ba se urca pe un scaun să ajungă la balamaua de sus, ba se punea în genunchi, că să vadă balamaua de jos. Balamalele din mijloc le vedea din picioare. După vreun ceas, timp în care îi tot repetam „La mulți ani, Draga mea!”, le-a pus la punct pe toate. Momentan merg ca unse. No, LA MULȚI ANI!, Frumoasa mea! Mă duc să cumpăr o șampanie!

Aroganță în parc

Nu cu mult timp în urmă, te miri ce? Nuntă în Parcul Cetății din Deva! Statuia lui Eminescu era cu ei. Nunta nu era a mea, ci a altora. Bine, nu știu dacă evenimentul o fost doar pentru poze sau chiar o venit cineva de la Primărie pentru cununia civilă să le dea dezlegare la certuri în familie. Cert este că, înainte să plec de la serviciu, la ora regulamentară 18.00, numai ce-mi trimite colega de suferință mesaj să mă uit ce numere au la o mașină ăia de chefuiesc prin parc. Că o văzut ea, că pe plăcuța din fața autovehiculului scrie în loc de numărul de înmatriculare „Miri fericiti”!

În primul rând am fost șocat de lipsa diacriticului, adică de absența codiței de la „t”. La ora 18 și 13 minute am plecat și eu să văd dacă familia mea personală mai supraviețuiește fără efortul meu fizic și nețărmurit. Am aflat că se descurcă și fără mine, ceea ce m-a întristat un pic, ba chiar erau fericiți că nu-s acasă. Însă mi-am zis să rezolv misterul numărului de pe mașina mai sus menționată. Am trecut de barieră și am zărit o mașină împopoțonată. Am vorbit în gând cu mine însumi și mi-am zis: „Bă, ăsta e numărul fals!”… Din păcate nu era ăla, că pe mașina pe care o dibuisem eu scria „Nasi fericiti”… Era să leșin când când am văzut că lipsesc două diacritice.

Am luat-o mai la vale către aleea din fața Tribunalului și am găsit și mașina cu mirii. Am făcut niște poze, dar se uitau unii urât la mine așa că am renunțat la detalii, că altfel eram acum în spital. Eu speram să găsesc și o mașină cu placă de înmatriculare „Soacre fericite”, dar n-am avut noroc. Colega mi-a explicat apoi că pe ambulanțele SMURD nu se pot pune numere false. Amuzant, ce să zic.

Ajuns acasă, m-am pus pe documentat. Ceea ce am reținut eu este faptul că pentru a merge la cârma unui vehicul pe ale cărui număr de înmatriculare sau de înregistrare sunt aplicate folii sau alte dispozitive care nu permit citirea numărului ori plăcuțele nu corespund standardelor în vigoare, se cam pedepsește. Astfel, OUG 195/2002, precizează la articolul 15, alineatul 5, că respectivul conducător auto poate să fie ușurat de 2-3 puncte amendă, respectiv 290-435 de lei. Dacă plătește în 15 zile, e la jumate. Amenda, nu punctele. Plus că se reține certificatul de înmatriculare (conform articolului 112, alineatul 1, litera O), și se confiscă plăcuțețe de înmatriculare (conform aceluiași articol 112, alineatul 3), plus eliberarea dovezii fără drept de circulație.

No, Casă de Piatră și Căruță Fericită!

Aseară am adormit în timp ce mă uitam la ceva stand-up. Cum laptopul nu era pus la încărcat o intrat și el în adormire, Violeta se uita pe laptopul ei și la ora 00.11 o încercat să-mi închidă device-ul meu, dar ăla o fost încăpățânat și îi cerea parola. Așa că Violeta m-o zgâlțâit ușor să-i spun secretul. Buimac, i-am spus că parola este anul de atestare documentară a Devei și m-am culcat la loc. Că îmi era prea greu să rostesc cifre. 

Violeta m-a bruscat din nou, să-i spun parola, că laptopul meu refuza să se închidă. M-am dezmeticit un pic și i-am spus anul: 1269! Ce e așa de greu? Cum de a trecut ea clasele la materia istorie? Și pentru că tot m-o trezit din somn i-am amintit că Orăștia este atestată documentar din 1224. Apoi am întrebat-o dacă știe când au fost atestate localitățile Romos (județul Hunedoara), Ighiu și Cricău (județul Alba). Am reușit să-i menționez anul 1206, după care am adormit instantaneu. Eu sper că din cauza somnului natural, nu că m-o pleznit ea peste nas!

După ce am plecat din Gialacuta, mai era un câine care era cumva dezorientat, iar Nea Loghin nu se recunoștea drept stăpân al lui. Câinele ba fugea după URS (de mașina lui Bamse zic), ba după niște căprioare bezmetice (animale sălbatice în carne și oase). În cele din urmă o obosit, și o început să alerge înapoi, după alte mașini, care urcau spre Gialacuta. L-am obligat pe Bamse să mai oprim să fac poze la bisericile din Căbești și din Furcșoara. Am stat apoi în Boz la un cidru (eu) și la o cafea și bere fără alcool (Bamse).

Și am plecat mai departe. La Șoimuș există un birt numit „La căsuță”, unde ne-am oprit să mâncăm. Terasa din stânga era plină, așa că am mers și ne-am așezat la aia din dreapta. Nu ne-am așezat bine, că o venit chelnerul pus pe scandal, că să ne ridicăm de la masă, că este rezervată. Rezervare la Șoimuș??? M-am uitat în jur și am băgat de seamă că unii erau îmbrăcați ca în revista „Vogue”, în timp ce noi purtam nădragi scurți și sandale și bocanci. În plus, eu eram nebărbierit (că vreau să arăt peste câteva săptămâni ca un muschetar), iar Bamse are o barbă de călugăr corespunzător la o mănăstire ortodoxă pe Muntele Athos, deși el e greco-catolic, absolvind chiar și facultatea la Roma și executând serviciul de ghidaj la Vatican. Papii pe care i-a prins în viață nu știu de el, dar el îi știe de Papi. Ne-am mutat la ailaltă terasă, că am ginit o masă liberă. În nici 15 secunde, ospătarul a fost la noi. „Wowww!!!”, câtă promptitudine, mi-am zis în gând. M-am înșelat! De fapt el a venit să ne scoale și de la masa aia, că și aia era rezervată. S-a rățoit un pic la noi, că, cică, trebuia să îl întrebăm unde trebuia să ne așezăm fundurile la „La Căsuță”; nu să ne trântim oriunde vedem cu ochii niște locuri libere. Bamse o început să se uite urât spre chelner, nu spre mine. Chelnerul ne-o făcut semn să ne mutăm la altă masă. Ne-am mutat, deși masa era plină de farfurii goale, resturi de mâncare, pahare nespălate, firimituri etc. Simțeam cum Bamse se înfoaie și e pus pe scandal, așa că ne-am deplasat spre la masa respectivă. Mi-am cerut mii de scuze pentru disconfortul creat Doctorului în Servire la Masă. El era îmbrăcat elegant. Noi? Niște terchea-berchea. În sfârșit ne-a dus meniurile. M-am uitat după niște mici cu muștar. Nimic, cu „N” mare. Doar o porție dublă de cârnați la grătar. M-o luat cu leșin. Cum dracu să mânc eu patru cârnați? Așa că am comandat două porții de cartofi pai, plus o porție de cârnați la grătar. Omul din fața noastră s-o prins că suntem șmecheri și ne-o adus cârnații gata împărțiți, așezați frumos pe blidele cu cartofi pai. Fain acolo, servirea e mai nașpa.

Mă sună Bamse ieri, să mă întrebe ce facem azi. Eu am zis că ar trebui să lucrăm, chiar dacă e duminică și cântă preoții în biserică. El nimic. O propus să mergem la Gialacuta, să-i ducem de-ale gurii lui Nea Loghin. Loghin fiind prenumele, că numele de familie e Topor. Loghin Topor.

Umil de felul meu, m-am înhăitat cu Bamse spre Gialacuta. Un sat pierdut prin Munții Metaliferi, dar foarte cunoscut pentru cei care cunosc geografia județului Hunedoara. Este renumit mai ales pentru faptul că are un singur locuitor, pe Nea Loghin Topor. Care are 85 de ani. De om, zic, nu de sat. Am luat eu de acasă niște borcane de zacuscă din cămara familiei, plus niște borcane de dulceață, tot de acolo. Bamse o cumpărat niște conserve de fasole cu cârnați și cu costiță, nu mai știu câte pateuri și altele. Și o pită. Am plecat cu mașina care a fost botezată cu numele de URS. La un moment dat am coborât din URS cu plasele în mâini și am început să mergem către casa lui Nea Loghin.

N-am apucat să mergem prea mult că ne-au încolțit trei câini. În spatele lor venea agale Nea Loghin. S-o cutremurat de bucurie când ne-a văzut și o poprit câinii. Ne-am dus acasă la el și ne-am pus pe povești, că nu mai văzuse picior de om de multă vreme. Am pipat două țigări și am povestit. Cum l-am cunoscut acum vreo câțiva ani; că de ce nu l-am adus și pe Mihnea etc. La un moment dat l-am întrebat dacă mai are vaca și găinile pe care le fotografiasem acum câțiva ani. A zis că nu, nu. Or murit. De bătrânețe. Apoi l-am chestionat dacă toți câinii sunt ai lui. O zis că da. Când l-am întrebat cum îi cheamă, răspunsul a fost halucinant: „Păi, pe asta mai bătrână o cheamă CAPRĂ. Pe ăsta mai mic îl strig VULPE. Iar ăluia negru îi spun OCHELARI”. Am înlemnit! Trei câini pe nume Capră, Vulpe și Ochelari. Dar mai era un câine, care spunea că nu e al lui și s-o ținut după mașina lui Bamse tot drumul până la Căbești. Alt sat celebru.

Când ne-am despărțit de Nea Loghin, ne-a spus că data viitoare să-i aducem zece vădane, că are el grijă de ele. Că vârsta de 85 de ani nu contează. Mă rog, trecem peste toate cele. Îmi aduc aminte, însă, că acum vreo zece ani mergeam pe dealuri. Trecând pe lângă o gospodărie cineva tot striga: „IANCUUU!!!”. M-am oprit și i-am răspuns: „Da!”. Iar el mi-a replicat: „Nu pe tine te strig, ci pe câine!!! IANCULE!!! Treci aci”…

Există o vorbă care circulă prin popor: „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!”. OK, dar să-și cumpere din ăia de calitate. Când am plecat de dimineață spre muzeu, pe drum, vizavi de blocul nostru, am văzut un moș ramolit, cu pantalonii ridicați cu o palmă deasupra gleznelor, care a tot încercat să treacă strada, deși semaforul era pe roșu. Era să fie călcat de două mașini din cele șapte care respectau legea, dar până la urmă a scăpat. S-a făcut verde, am traversat și eu și l-am ajuns pe moș din urmă. L-am întrebat politicos de ce traversează pe roșu. S-a enervat instantaneu și mi-a replicat că dacă eu știu că pe acolo nu trec mașini. I-am zis că știu, că locuiesc taman în blocul ăla. Era să scape plasa roșie din mâini. Mi-a spus că în Deva nu există poliție, de aia nu se respectă legea, iar eu i-am replicat că el tocmai a încălcat legea și am plecat. El a mai tot bodogănit în urma mea. Sper să nu fi făcut infarct, că nu m-am mai uitat înapoi.