Archive for the ‘SuperBlog 2012’ Category

SuperBlog 2012 (8): COTY: Press to Play cu Playboy VIP!   Leave a comment

Am ajuns să scriu şi despre asta. Auziţi voi, seducţie. Mamăăă, de-aş fi ştiut io pe viu ce-i aia pe vremea când eram tânăr flăcău… Da’ atunci nu aveam habar decât din dicţionaru’ ăla explicativ al limbii române. Am aflat astfel că vine din franţuzescul „séduction” şi că înseamnă, printre altele, „corupţie”. Vorbesc serios, aşa zice DEX-u’. Prin urmare, pe mine seducţia nu m-o interesat deloc că o asociam cu toată clasa politică românească sau, mai rău, printr-o perversitate a imaginaţiei, chiar cu chipul lui Ion Iliescu care, nefiind cică corupt, nu poate fi decât sărac şi cinstit…

Am abandonat definitiv respectivul concept în subconştient până într-o zi când, făcând o brumă de ordine prin dulăpioarele din baie am descoperit o sticluţă de parfum, înghesuită printre alte sticluţe de parfum. Habar nu mai aveam de la cine şi cu ce ocazie oi fi primit-o, da’ mi-o sărit în ochi design-ul, cu capac în formă de urechiuşe negre de iepuraş şi papion auriu. „Numa’ bună-i pentru înger, să se deie când mere la grădinisă!”, mi-am zis. Am luat recipientul şi l-am pus deoparte, nu înainte de a zări ce scrie pe cutie: „Playboy VIP”! Wowww! Mai că-mi venea să nu-i mai dau la Mihnea parfumu’ şi să-l ţin pentru mine… Am uitat o perioadă să i-l înmânez că am avut tot felul de alte treburi pe cap. Unele de-ale mele, alte de-ale îngerului, deşi nu-i neapărat vina lui. Staţi să vedeţi.

Într-o bună zi mă cheamă educatoarea îngerului la o şedinţă fulger şi inopinată. Şedinţă cu părinţii. Nu cu toţi, doar câţiva, că am băgat de seamă că-s singurul părinte de băiesel, restul având prin casă fetise. Ceea ce m-a cam pus pe gânduri. Am stat câteva minute până ce-o apărut şi Doamna. Noi, părinţii aşteptam să ne zică ce şi cum. Roşie la faţă, Doamna se cam codea. O luat-o pe ocolite. Că ce copii buni avem, ce frumoşi, cât de isteţi şi alte bla-bla-bla-uri de acest fel, de parcă io nu ştiu cum îi îngeru’. Că doar el, pe vremea când abia învăţase el să răspundă la curiozităţile deşănţate ale celor din jur, dacă-l întreba cineva cum îl cheamă, răspundea prompt şi dintr-o suflare: „Mihnea, ocos si flumos!”. Adevărul e că nici acum nu prea face diferenţa între numele propriu şi adjectivele ce i se atribuie. Mă rog. Prin urmare, ceea ce-mi spunea Doamna nu-mi era necunoscut. Ceea ce mă cam nedumerea e de ce le spunea şi la ăilalţi părinţi!

Am lăsat-o să-şi gate partea introductivă, fiind convins că nu pentru asta ne chemase. Într-un final s-o potolit şi ne-o zis care-i baiul. Adică s-o luat de mine. De fapt mi-o adus la cunoştinţă faptu’ că îngeru’ meu îi face praf toată grupa. Că o să-i bage în spital pe toţi copiii, pentru că pe fetise le băgase deja-n boală. Că degeaba îşi dă ea silinţa, când apare Mihnea în peisaj autoritatea ei se duce de râpă şi până nu zice el „nu mai vreau, lăsasi-mă-n pase”, ea nu poate face nimic cu toate ameninţările pe care le proferează, gen buline negre şi pusu pe scăunelu’ ruşinii, la colţ…

Lumea era siderată. Iar eu şocat de-a binelea. Înainte ca ceilalţi părinţi să mă linşeze, educatoarea s-o apucat să dea explicaţii. Şi bine-o făcut, că o calmat spiritele. Iar de unde la început era să iau bătaie, la final am primit solicitări de iertare, că doar îngeru’ meu n-avea nici o vină, ci odraslele lor o purtau pe toată. Că, cică, în fiecare dimineaţă când apărea Mihnea în cadru’ uşii, fetisele tăbărau pe el să-l pupe. Câteva dintre ele, direct pe botic şi, până nu pleznea vreuna apărându-se, urletele Doamnei nu aveau nici un efect. Efectul venea abia după ce începea şi fetiţa pleznită să urle. În concluzia şedinţei li s-o atras atenţia celorlalţi părinţi să mai ogoiască din elanul şi pasiunea amoroasă a fetiselor, iar mie mi s-a pus în vedere să fac ceva şi să-l îndemn pe Mihnea să respingă orice tentativă de pupat de fete, barem până la 18 ani.  Apoi, la final, ni s-o adus la cunoştinţă că a doua zi era teatru pentru copii şi că ar fi bine să-i lăsăm, că se joacă „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

Normal, am zis că-l las, mai ales că era desenul lui preferat şi se cam amorezase îngeru’, că atunci când nu apărea tanti aia albă în peisaj, să cânte lacrimogen, mă chema să derulez înainte. De pitici nici că-i păsa. Putea să se-mpiedice Mutulică cât voia, Mihnea nu schiţa un zâmbet, în schimb când o vedea pe prinţesa surghiunită/salvată printre omuleţi i se lumina tătă faţa şi rânjea cu guriţa până la urechi. Ce mai, era îndrăgostit, iar VIP-ul visurilor sale, vedeta de televiziune (mă rog, mai mult de DVD), la care îngeru’ se uia de-i picau băluţe pe covor, era taman Albă ca Zăpada.

O vreau pe Albă ca Zăpada, Tati meu!, era vorba lui preferată când se afla în vreo dispoziţie romantică.

Ajuns acasă, i-am administrat corecţia de rigoare impusă de educatoare. Adică i-am interzis categoric să se mai lase pupat de fetise. Eventual, ca o concesie, aş fi putut fi de acord cu faptul să le pupe el. Da’ el o zis:

Bine no, Tati meu, nu le mai las!, (ceva de genu’, hai, no fie cum vrei tu), după care o început să se pregătească psihologic de grădinisă, pentru a doua zi. Mai precis de piesa de teatru. Adică m-o pus să-i pun Albă ca Zăpada… Înainte de asta, ca să-l îmbunez pentru faptul că tocmai îl certasem, i-am dat sticluţa cu parfum. Ioi, ce încântat o fost: o privit-o; o mângâiat-o; o mirosit-o; o desfăcut-o de zece ori; m-o întrebat dacă sticluţa e chiar-chiar a lui…

Câteva ceasuri mai târziu dormea cu zâmbetul pe buze. Am oprit desenele că mi se făcuse acru de la atâta dulcegărie. Am uitat să pun ceasu’ să sune, dar Mihnea m-o zgâlţâit la 7 fără 10. Era tot o voie bună şi-mi spunea cum mere el la grădinisă să se întâlnească cu Albă ca Zăpada. Buimac, am trecut la fapte: să-l duc la oliţă, să-i încălzesc lapte, să-l îmbrac. El, nimic! O început direct să se parfumeze. Şi-o luat singur sticluţa, că era pe-o măsuţă la înălţimea lui, şi şi-o turnat vreo doi-trei picuri direct pe burtică, că numa unul cică nu-i ajungea. L-am lăsat, apoi l-am dus la baie să-l spăl. Au urmat celelalte etape şi, într-un final, am plecat spre grădinisă şi l-am lăsat în voia sistemului educaţional…

Ce a urmat după aia a fost de groază. „Press to play!” Adică, io n-am văzut. Da’ vuieşte tăt oraşul cum o sedus-o un pici de grădinisă pe Albă ca Zăpada… Şi mi s-a relatat cu lux de amănunte că no, oameni-s invidioşi. Până la ora zece, când o început teatrul pentru copii, Mihnea cică a stat abătut într-un colţ. Sperase ca visul să se-mplinească mai repede, însă VIP-ul la care tânjea nu sosise încă. Când Doamna a anunţat că vine Albă ca Zăpada, îngeru’ s-o făcut palid de emoţii şi s-o dus de s-o aşezat în primul rând de scăunele. O aşteptat înfrigurat. În cele din urmă, o vint şi trupa de teatru, care era formată din copii: o domniţă mai mare, către 30 de ani să fi avut, cu rochisă albă şi coronisă pe creştet, şi şase băiesei mici, da’ de clasă generală. Îmbrăcaţi într-un fel de zdrenţe de-ale părinţilor. Da’, n-am greşit. Erau numa şase, că unu’ făcuse pojar şi abandonase cariera actoricească numa cu câteva ceasuri înainte. Bine, pentru Mihnea n-o contat. Putea să nu fie nici un pitic de faţă. Cu atât mai bine. Principalu’ era că era prinţesa…

Spectacolu’ a fost sublim. Toată lumea aplauda. Copiii-spectatori erau în picioare şi chiuiau. Nu toţi. Că Mihnea doar suspina. N-avea ochi pentru teatru: el o vedea doar pe Albă ca Zăpada.

Acum no, bănuiesc că ştiţi şi voi povestea originală. Totul se sfârşeşte când vine nu ştiu ce caricatură de prinţ-bagabond. Că un prinţ în adevăratul sens al cuvântului, serios, cu împărăţie, avere şi tot ce vrei, nu se apucă de umblat prin lume ca Carol II al României după lupi verzi pe pereţi. Deci, în poveste, un prinţ-bagabond vine la căsuţa piticilor şi se apucă la pupat la prinţesă, care şedea să se hodinească pe pat. De Albă ca Zăpada zic. Băiiiiiiiiii! Auzi tupeu la el! Să pupe el VIP-u’ lu’ Mihnea!!! Atât i-o fost. La aşa-zisu’ prinţ. În secunda următoare spectacolu’ a fost gata. Adică piesa de teatru originală. Pentru  că îngerul meu s-o apucat de urlat:

– Dă-teeeee zsos de pe eaaaaaa! N-o mai pupaaaaa!!!

O sărit de pe scăunel, o făcut doi paşi pe scenă şi l-o împins pe prinţ. Ală o căzut în fund şi o început să plângă. Mihnea i-o tras una la gioale, apoi o fugit spre Albă ca Zăpada. S-o salveze din buzele măgarului. N-o mai apucat, că aia se trezise deja. Şedea şi ea tot în fund, şocată. Îngeru’ s-o apropiat de ea. Ea o simţit mirosu’ de Playboy VIP. Că chiar dacă-l spălasem, mirosu’ persista. Ce-s două-trei-patru capete în înălţime când un parfum îşi face efectul? Nimic. Aşa că Mihnea o pupat-o zdravăn şi nicidecumsilenţios pe frunte. Aşa-zisa prinţesă l-o luat în braţe şi l-o pupat şi ea. Pe obrăjori. La care Mihnea i-o zis-o în faţă:

– Vreau să vi acas’ cu mine! Că Tati meu e de acord…

Anunțuri

Posted 2012/10/23 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (7): Delaco: Eşti fan brânză?   2 comments

Despre mine nu ştiu ce să zic. De zic „da”, sună a linguşeală. De spun „nu”, mă aleg cu bube-n cap, de la castanele date de organizatori. Da’ despre Mihnea, îngeru’ meu, da, ştiu ce să zic: el e! Fan brânză! Sau, cel puţin, e pe cale să devină, că aşa l-am educat, îl educ şi i-am pus pe tăţi ăi din jurul lui să-l cizeleze.

Oricum, legătura dintre mine şi brânză e veche, cam de pe vremea când tocmai finalizam, cu succes zic eu, studiile preşcolare şi păşeam cu mândrie în viaţa de şoim. Al patriei. Apoi în aia de pionier. Căci pe timpurile cele întunecate soarta (sau voinţa neţărmurită a maică-mii), m-a târât în cea mai bună clasă întâi de pe harta oraşului. Numa personalităţi or ieşit de-acolo. Din 45 de omuleţi câţi eram în clasa respectivă, 44 s-or făcut oameni, doar eu am ajuns muzeograf.

Ţin minte şi acum, ce mamă de bătăi încasam de la maică-mea când venea de la şedinţele cu părinţii. Ioi-ioiiii! Şi acum mă doare pielicica. Căci, fiind toţi aşa de buni, cuminţi şi frumoşi, era necesar ca şi învăţătoarea să critice pe careva. Să aibe şi ea norma ei de oi negre. Că doar şi ălea dau lapte şi fac brânză, da-s mai speciale. Şi, în afară de mine, nu prea avea pe cine să critice. Nu că aş fi eu negru. Doar ştiţi şi voi că şi io îs bun, cuminte şi frumos. Un fel de model masculin în viaţă, după care să se ghideze îngeru’ când s-o face mare. Asta n-o contat însă niciodată în ochii învăţătoarei cu pricina, prin urmare la fiecare şedinţă, după ce-i lăuda pe ăilalţi 44, o scotea pe maică-mea în faţa clasei şi-i zicea că şi io aş putea fi ca restu’ lumii. Că am potenţial. Da’, cică, nu vreau. Că îs un fel de „brânză bună în burduf de câine”! Şi să facă ceva cu mine, să mă aducă pe calea cea dreaptă a educaţiei materialist-ştiinţifice. Că altfel, ferească Dumnezeu, n-ajung eu comunist sărac şi cinstit în vecii-vecilor. Amin. O avut dreptate biata doamnă. Mă rog, tovarăşă. N-am ajuns decât sărac şi cinstit, că comunist n-am mai apucat, c-o venit revoluţia.

Prin urmare, după săpuneala administrată de învăţătoare în faţa atâtor oameni străini, de fiecare dată maică-mea se străduia să aplice sfaturile tovarăşei. Adică se punea să îndoaie nuiele de salcie pe funduleţu’ meu. Sau să înmoaie curele de piele cu catarame de metal, până, vorba aia, ori eu cedam şi ceream iertare spunând că nu mai fac (ceea ce se întâmpla rar, că nu prea ştiam ce să nu fac), ori sărea, tot vorba aia, sângele din bucuţele mele până pe tavan… Undeva, prin casa părintească, se mai găsesc urme sangvine pe sub straturile de var. Aşa cred.

Ăsta a fost primul meu contact cu brânza. Mă rog. Cu vorba de brânză. Că gustul i l-am simţit cu adevărat, în mod conştient, abia la ţară, la bunici. Curiozitatea m-o mâncat şi pe mine-n funduleţ şi m-am dus în cămară. Unde am desfăcut un butoiaş mic, acoperit cu un capac mediu pe care se odihnea un bolovan mare. Când am dat deoparte tot, din saramură o ieşit afară un damf ce mi-o mutat nasu’ din loc şi, după damf, bunătate de brânză sărată. Am mâncat io ce-am mâncat, apoi am plecat la joacă şi la beut apă, uitând să pun capacul la loc. Aşa că s-o stricat brânza. Iar eu am luat alt toc de bătaie. De data asta de la Mama-mare. Deşi, iar nu prea am înţeles de ce m-o bătut lumea, că doar le îmbunătăţisem modul de preparare. Din brânză simplă făcusem mare brânză. Şi implicit ar fi trebuit să crească şi preţul. Adică leguma respectivă avea şi un pic de mucegai. Deci a fost un şoc pentru mine de ce n-o mai mâncat-o nime.

Până la urmă m-am dumirit. Târziu, da’ m-am dumirit. Brânza are şi ea tabieturile ei. Nu poţi să mânci orice. Şi nu poţi să mânci oricum. Tre să pui şi pasiune în chestia asta. Bine, no, poţi să mânci oriunde, dar asta numai în cazul în care eşti fan brânză…

Prin urmare, în ultima perioadă l-am supus pe Mihnea unui curs intensiv de educare a papilelor gustative. Am început cu lucruri simple. Pentru că oricum el era fan lăptic, am început să-mi pun şi mie-n cafea câte un pic de lapte de-i lăsa îngerului gura apă. Aşa că, la un moment dat, când nu eram atent că mă uitam la fotbal, Mihnea o pus mânuţele pe-o cutiuţă de Delaco. De ălea mici. Da mult mai mari decât degeţelele lui. O încercat el să dibuie modul de desfacere, da’ n-o reuşit. Aşa că şi-o băgat deştiu’-n el de ambalaj. Şi l-o spart cu forţa. Laptele l-o împroşcat direct în faţă dar, din păcate, limbuţa lui îi prea mică să se poată auto-linge şi pe pleoape. Aşa c-o trebuit să-l şterg c-o cârpă. Am risipit bunătate de lapte.

După lapte de cafea am trecut la tot soiu’ de creme de brânză: Ceva fin cremos cu smântână; Ceva fin pufos cu hrean; Ceva fin pufos cu verdeaţă; Ceva fin brânzică şi smântână şi altele. Da’ ajungeam la faliment. Că mânca îngeru’ de ziceai că-i maşină de tocat banii tătâni-so. Mai puţin aia cu hrean că-l pişca la limbuţă. Aşa că am încercat şi ălelalte soiuri de brânză topită, emmentaler, caşcaval, telemea, mozzarella…

Să vă mai zic oare că la un moment dat, pe-un vârf de munte situat într-o vale, rămas în pană de Delaco am încercat să-l fentez şi să-i dau ceva dibuit printr-un colţ de magazin sătesc? Mai bine nu vă zic, că am crezut că mă bate, deşi îngeru’-i mic. Că n-are nici patru ani. Da’ mi-o trântit una-n frunte cu brânza de i-o cumpărasem de am şi acum urmă serioasă, şi mi-o ordonat să-i dau de aia verde. Delaco, adică. Prin urmare, am sistat ieşirea la munte şi am plecat acasă să mâncăm brânză de calitate. Că suntem fani.

Posted 2012/10/20 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (6): Azerty: Tu cum îţi alegi laptopul potrivit?   Leave a comment

Bună întrebare. Mai ales că ştiu răspunsul: habar n-am! Şi doar am avut la viaţa mea, Doamne Maica Domnului, sumedenie de laptopuri ieftine sau nu, roşii sau vineţii, luate la promoţie sau cu buletinu’. Mă rog, la viaţa mea din ultimii 8 ani. Că prin 2004 mi l-am cumpărat pe primul… Mai bine nu l-aş fi cumpărat. Adică, dacă aş fi ştiut să-l aleg ar fi fost bine, da’ aşa…

Să revin la întrebare şi apoi mai dau detalii. Mai precis să revin la răspuns. Nu ştiu alţii cum sunt de se nasc ştiutori din scutece, da’ io-s tufă de Veneţia când tre să fac o alegere mai acătării din prima încercare. Şi nu numai la laptopuri Dell, ASUS, Samsung ori Sony. La orice fel de „device”-uri. Bine, şi din a doua. Ori din a treia. A patra… Hai că pe la a cincea mă prind un pic. A şasea pare destul de reuşită. Iar abia a şaptea e cu noroc. Că mă învăţ minte şi iau cu mine pe unu care se pricepe. Prin urmare, ce pot io să vă spun e să nu faceţi ca mine. Adică mereţi mă, oameni buni, cu unu’ care ştie după voi. Sau înaintea voastră. Totuşi, în cazul în care Cel-de Sus şi, în special, firea voastră zeflemitoare, îndărătnică şi atot-ştiutoare (credeţi voi!!!) nu v-o dat prieteni care să cunoască asemenea lucruri mă ofer eu să vă ajut.

Adică să vă zic ce-am făcut eu, ca să nu faceţi şi voi. Un fel de „tu cum îţi alegi laptopu’ potrivit” da’ pe dos. De-a inverselea. Deci o să vă dezvălui, argumentat bineînţeles, acţiunile mele în materie de achiziţii de leptoape. Concluziile şi căile procedurale ulterioare le trageţi voi.

În principiu, oamenii zic că o asemenea chestie ne foloseşte la muncă, deci tre să fim atenţi ce cumpărăm. Foarte atenţi. Dacă, Doamne Maica Domnului, cumpărăm ceva ce funcţionează? Ne-am distrus viaţa, pentru că va trebui să muncim. Bine no, în acest caz îl vom folosi şi acasă ca să ne jucăm jocuri, aşa, ca să ne mai îndulcim viaţa distrusă. Acum, să recunoaştem. Există şi oameni care analizează producător, performanţe, fiabilitate, preţ, garanţie, studiază oferte, promoţii, magazine şi altele… şi altele… şi altele… Felicitări unor asemenea oameni. Toată lumea ar vrea să fie ca ei. Şi io. Da’ n-am putut până acum. Sper să mă schimb de acum încolo.

Primul „device” de genu’ ăsta pe care l-am achiziţionat cu voluptate mă face şi acum să plâng c-un ochi şi să râd cu altu’. Să mă scuzaţi că nu mai ţiu minte firmele, da’ vremea-i depărtată şi mie mi-or mâncat minţile şefii. Şefuţii. Neşefuţii care se cred şefi. Mă rog. Nu vă ambalaţi, că mi s-o mai zis că-s frustrat. Deci. Primu’ luat a fost la (second-hand)2. Adică la mâna a patra. Luat în rate. Trei milioane. Când salariul meu era de trei milioane jumate. Era prin 2004, n-avea unitate nici măcar de CD, doar o fantă de dischetă (pentru cine mai ştie ce-s ălea), iar chestia aia de-o avea pe hard-disk nu se putea numi spaţiu: avea doar 5 (cinci) giga. Prin urmare, în afară de word-u’ ăla vechi-vechi-vechi nu suporta nimic că se bloca. Aaaaaa! mai suporta şi un progrămel de vizualizat poze. Asta e de plâns. De râs e faptul că, după ce-am reuşit să-l achit, l-am vândut lu’ cumnatu’ tot cu trei milioane. Acum plânge el. De fapt: şi acum plânge el. Că i s-o bulit la o săptămână după ce mi-o dat banii…

Al doilea a fost mai bun. La mâna a treia. Cred. Că o costat juma de milion în plus şi o rezistat câteva luni bune. Aaaa, şi avea şi unitate de CD. Cu al treilea am spart gura târgului: ultimu’ răcnet. Avea fantă de DVD pe vremea când cred că nici nu existau DVD-uri. De fapt, de toate avea. Mă rog, facilităţi pe măsura preţurilor. Că l-am cumpărat pe buletin cu 30 de milioane şi am ajuns în final să plătesc 140. Sau 150, nu mai ştiu exact. Afacere, ce vreţi! Săracu’, l-aş fi ţinut să-mi amintească de tot felu’ de lucruri, da’ până la urmă o ajuns să întreţină cu piesele lui alte laptop-uri ieftine. Nu erau ălea de nasul pieselor lui, da’ asta-i viaţa!

Au urmat numărul patru şi cinci. Mai ieftine, mai de firmă, mai competente. De exemplu, numărul patru a fost atât de ieftin încât omu’ mai că era să-mi deie bani să-l iau: a fost gratis. Cred că-l încurca în casă. Nu-mi mai aduc aminte cum au sfârşit amândouă. Am vaga impresie că au vieţuit o vreme împreună pe biroul meu. Şi amândouă s-au dus deodată. Adică s-au stricat în acelaşi timp. Pentru că nu cred în varianta „Romeo şi Julieta” la „device”-uri, mai ales că nu lăsasem otravă (apă, cafea, ţuică) în preajma lor, am refuzat să le fac autopsie. Numărul şase a fost înfiat, deci n-am ce să-mi reproşez. Iar numărul şapte l-am luat cu sfătuitori, prin telefon. Merge şi acuma. Rău. Trebe să-mi iau totuşi un laptop ieftin cumsecade. Şi şi ştiu de unde. De la Azerty!

Prin urmare consider că am atins apogeul în ştiinţa achiziţionării de laptopuri, de orice soi or fi ele. Oricând voi fi capabil să merg prin magazine online, ca Azerty (bine, există şi varianta ground), unde să impresionez personalul cu cunoştinţele mele. Chiar mâine m-oi duce, că vreau ca pe ăsta vechi să-l dau îngerului. Să înveţe gustul tastaturii. Adică a tastaturii întregi. Că trei butoane le ştie,  că le-o scos deja cu degeţelele şi le-o băgat în guriţă, iar pe unu’ dintre ele, cred că ăla cu „2 a-rond”, era să-l recuperez abia după câteva ceasuri, când făcea la oliţă.

Cam astea sunt sfaturile ce vi le pot da io în materie de cum să-ţi alegi laptop-ul potrivit. În rest, părerea mea, mereţi şi întrebaţi un specialist. Că ăştia de la Azerty au destui!

Posted 2012/10/18 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (5): LuxuryGifts: Poveste de Crăciun. Bijuteria care mi-a schimbat viaţa   Leave a comment

De dimineaţă mă trezisem tot o apă. Pământ n-aveam pe mine, că dormisem în pat, nu prin hrube insalubre. Da’ visasem nu-ştiu-ce de mă trecuseră năduşelile şi-mi era gura uscată. Nici când m-am dat jos din aşternut şi-am călcat direct pe-o maşinuţă de-a îngerului care-o început să scânteieze, să lumineze şi să nino-nin’-eze, nu mi-am revenit. Şi nici Mihnea nu s-o trezit, că afară era încă noapte. Deşi era zi. Mă rog, afară era întuneric. Am împins cu picioarele toate jucăriile din calea mea, făcându-mi cărare spre uşă. Când le atingeam troncăneau, zumzăiau, cântau, chiţăiau da’ de sub plamumă nu se vedea nici o mişcare, deşi mergea, adică no, funcţiona, şi lampa de la capetele noastre. Că, vorba ceea, suntem oameni cu minţi luminate de ultimul bec „Edison” de prin casă. Rămas neschimbat până s-o arde, că apoi o să-l folosim pe post de decor inedit.

Pe hol m-am impiedecat de trotinetă până s-ajung să aprind lumina. Tricicleta îmi bara accesul în bucătărie, iar de frigider stătea aninat căluţul balansoar cu rotile, ce avea legat de coadă o basculantă mare. Sfoara era constiuită din câţiva ciorapi de-ai mei, de diferite culori, înnodaţi între ei. Am dat cu piciorul să-mping basculanta mai încolo, da’ jucăria îngerului nu m-ascultă pe mine, că-s cică om mare. Aşa că s-o îndârjit să-şi ţină roţile pe loc şi şi-o răsturnat încărcătura pe gresia din bucătărie. Respectiva încărcătură era formată din câteva zeci de biluţe mici de sticlă. Mă rog, nişte chestii colorate, unele cumpărate, altele făcute de unchi-so lu’ Mihnea, în laborator. Că-i fizician, şi face tot felu’ de bile când experimentează (zice el) sau când se joacă (zic eu). Vă închipuiţi cum ţopăie sumedenie de bile pe gresie, iarna, la şapte jumătate dimineaţa? Ştiţi ce repede se rostogolesc pe sub colţar, dulapuri, frigider şi aragaz? Da’, mai ales, aţi auzit vreodată cum sună? Dacă nu ştiţi să veniţi să-mi întrebaţi vecinii, că n-o mai dormit nime pe scară, iar la o şedinţă de asociaţie ulterioară s-o făcut propunerea să i se confişte jucăriile lu’ Mihnea… Nu s-a aprobat. Că i-am ameninţat că fac rost de altele bile şi le dau drumul pe scări noaptea la 3, de la etaju’ 4, din 5 în 5 minute.

Mă rog, în cele din urmă am deschis frigiderul şi am reuşit să-mi potolesc setea. Apoi am încercat să-mi găsesc drumul. Nu, nu în viaţă, ci printre jucării, către pat. M-am băgat la loc sub plapumă, am stins lumina şi am închis ochii, oftând liniştit. Doar era Ajunu’ Crăciunului, mai puteam dormi… Mai corect spus „aş mai fi vrut să dorm”. Că de putut, n-am mai putut. C-am auzit vocea îngerului.

– Tatiiii, vreau lapte!

Normal, m-am trezit, am refăcut traseul mult mai uşor că deja făcusem pârtie şi n-am mai lovit cu deştele decât vreo trei bile zornăitoare, şi i-am încălzit lăpticu’. Apoi am revenit în cameră şi i l-am pus în mânuţe. Mă rog, sticluţa cu lapte i-am pus-o în mânuţe. M-am băgat iar sub plapumă.

– Tatiii, vreau să mi-l dai tu!

M-am ridicat în fund, l-am luat în braţe (pe Mihnea, că doar nu mi-am luat fundu’-n braţe), şi îngeru’ s-a îndestulat uitându-se pe pereţi. Când o supt şi ultima picătură, am trântit sticluţa lângă pat şi eu m-am trântit în pat. Cu gând să mai dormim vreun ceas, poate două…

– Tatiii, vreau desene!

Cu ochii cârpiţi de somn, am pornit televizorul pe postul de desene de pe care-l oprisem seara. Credeţi că efortul meu a fost mulţumitor?

– Tatiii, vreau Mickey Mause!

M-am sculat mai greu decât Lazăr şi am pus CD-ul cu pricina. Original, normal. Care până să pornească îţi bagă-n cap vreo 10 minute de reclame şi promo-uri. Exact de asta aveam nevoie în dimineaţa de dinainte de seara de Ajun. Apoi am apăsat pe bumbu’ de „play” şi Mickey Mouse s-a dezlănţuit în „Poveste de Crăciun”. Ştiţi voi, aia cu Ebenezer Scrooge, în care şoarecele joacă rolul angajatului la răţoiul-bunic. Deşi doream să dorm şi deşi mai văzusem siropoşenia asta de zeci de ori, când am zărit ochii îngerului larg deschişi de atâta mirare şi zâmbetul ce dădea să-i înghită urechiuşele, m-am învoit şi eu să privesc.

…După vreo trei ceasuri de uitat la desene am ieşit afară. Că trebuia să merem la piaţă să luăm un brăduleţ-brăduţ-micuţ. Apoi să trecem pe la un prieten (de-al meu, nu de-a lu’ Mihnea), să luăm o instalaţie de pom pe care omu’ voia s-o arunce, că-şi achiziţionase una nouă, sistem turbo. Bine noi mai aveam vreo trei, da’ le punem prin tătă casă, numai pe brad nu. În brad, care de obicei stă cocoţat pe-o măsuţă, nu punem decât beteală roşie şi albastră. Anumite persoane ştiu de ce. Aia albă o trântim pe jos, pe masă, pe sub brăduleţ. Aaaa, şi mai punem în brad câteva globuri de carton învelite în mătase albastră. În rest, nu are rost. Bomboanele, ciocolăţelele, merele şi nucile stau într-un bol dedesubt. Sau vraişte, printre moşcrăciunii cântăreţi, cu baterii şi luminiţe. Să ajungă Mihnea la ele, nu să-şi tragă pomu-n cap.

Deci am plecat într-un târziu de-acasă. Cu tricicleta. Afară începuse să ningă, da’ aşa, mai leşinat, şi oricum săniuţa era la Bunicu pe balcon. Înainte să ajungem la piaţă, trecem pe lângă nişte vitrine mari, luminate feeric ziua’-n amiaza mare, pe care scria „Bijuterii”. Normal, mă binoclez şi io pe fereastră în timp ce-l împingeam din urmă pe înger, cocoţat pe tricicletă. La tejghea, sau cum s-o fi numind chestia aia, taman prietenu’ de care-am pomenit. Şi nu, nu-şi cumpăra altă instalaţie de pom, ci ceva ce aducea a bijuterii cu cristale, că o domniţă tare decoltată şi cu o fustiţă ce trebuie să fi costat cât nişte Swarovski la cât era de scurtă (fustiţa, nu domniţa), tot căuta prin vitrină să-i satisfacă prietenului meu pretenţiile. De cumpărător, nu alt fel. M-am hizlit câteva secunde, în timp ce ridicasem un pic roata din faţă a tricicletei, iar Mihnea pedala în gol, încruntându-se amarnic. „Ha, ha! L-am prins. Cumpără inelu’ de logodnă pe ultima sută de metri. Sau ultimele sute de minute! Las’ că i-o coc io!”, mi-am zis şi am lăsat tricileta jos, să-şi vadă de drum. Omu’ insistase să pornim cu colinda în acel an de la el de acasă. Deşi nu ne-o zis nimic, făcând pe secretosu’, ne-am prins toţi că vrea să-şi ceară doamna, cu care concubina de-o veşnicie aproape, de nevastă, într-un moment festiv şi mai ales, cu toţi martorii treji. Acum nu ştiu ce l-o făcut să facă pasu’: întrebările noastre directe sau aluziile doamnei lui, aluzii la care răspundea de obicei uitându-se pe pereţi să vadă cum va fi vremea în orele următoare.

Mă rog. Am ajuns în piaţă şi am cumpărat ăl mai mic brad ce l-am găsit. Să încapă pe măsuţă. Stătea săracu’ pom pipernicit, sprijit de-un gard, la marginea brazilor falnici, crescuţi şi tăiaţi pentru vile cu camere de 3-4 metri înălţime. Vânzătoru’ s-o şi ruşinat că ne-o cerut bani pe el, mai ales că Mihnea începuse să strige încântat:

– Tatiii, vreau brădusu’ ăsta că-i cât mine de mare!

Normal, era vreun biet vârf de brad falnic, ciopârţit. L-am luat sub braţ pe brad şi am pornit spre casă. Casa prietenului, să luăm instalaţia de pom. Când treceam pe lângă magazinul de bijuterii, l-am văzut în faţă, dând colţul pe lângă chioşcu’ de ziare, pe omul în cauză. Prea grăbit ca să-l strigăm. La chioşc ne-am oprit şi noi. Să iau nişte ziare şi o revistuţă cu jucărea la înger. Când dau să plătesc, văd lângă mine, pe taraba plină de zăpadă proaspăt căzută, o plăsuţă de cadouri cu fundiţă şi decoraţiuni argintii, pe care scria „Bijuterii cu cristale”. Băăăiiii! Prea mare coincidenţa! Până tanti vânzătoare mi-o numărat restul, arunc o privire înăuntru şi exclam: „Asta o să-mi schimbe viaţa!”. Înăuntru nu erau decât o cuţiuţă mică, cun fundă argintie, şi un fel de leopard de pluş.

– Tatiii, vreau o szucărie!

– Ce vrei, tati?

– O szucărieeeee!

– Dă-mi un pupic şi-ţi dau acum!

Normal, am primit pupicul. Apoi am scos leopardul de pluş din plăsuţa de cadouri şi i-am dat-o îngerului, care o început să chiuie de fericire. Mi se pare firesc, din moment ce nici într-o altă dată n-am reacţionat atât de prompt la doleanţele lui. Am luat apoi cuţiuţa şi am vârât-o în buzunar. La plăsuţă i-am făcut vânt într-un container şi am plecat spre locuinţa prietenului. Am sunat la interfon. Vocea mi-a confirmat ipoteza: era pierdută. Şi vocea, şi plăsuţa de cadouri. Am urcat după instalaţie. Prietenu’ a deschis uşa şi ne-a privit ca un zombi. Din bucătăria unde doamna lui făcea sarmale şi alte chestii duşmane unui organism sănătos, veneau mirosuri înnebunitoare. Prietenu’ nici nu ne-o poftit în casă. Am intrat noi şi am cerut instalaţia de pom. S-o dus omu’ în debara şi o venit înapoi cu o cutiuţă. Nu zicea nimic. Io, ca să fac conversaţie, zic cu voce tare: „băăăă, ce bine miroase! dacă n-ar fi prietena ta, aş lua-o de nevastă!”… Din palid crud, s-o făcut livid foc! Din bucătărie s-o auzit numa atât: „poţi să mai zici încă o dată”…

Prietenu’ s-o aşezat pe-un scăunel. De ăla de stai când te încalţi dacă ai burta mare. Mihnea se căuta prin buzunăraşe. Io fluieram a pagubă şi mă uitam pe pereţi. Apoi nu m-am mai putut abţine şi i-am zis lu’ înger să-i arete la nenea ce jucărie o primit el. Încântat peste măsură, Mihnea a scos leopardu’ de pluş şi i l-o arătat. „Vezi, băă?”, i-am zis prietenului care holba nişte ochi tot mai mari, peste măsură de mari, „asta e o bijuterie de jucărie!”. Adevărul e că bijuterie sau nu, mie nu mi-a schimbat viaţa. Da’ când i-am plasat pe ascuns cutiuţa mică, şi i-am şoptit „Un Crăciun fericit!”, am ştiut că lui i-a schimbat-o. Reproşurile le aştept peste vreo zece ani!

Când am plecat am spus cu voce tare: „Ne vedem deseară!”. Iar soto voce, rânjind: „Leopardu’ rămâne la noi!”…

Posted 2012/10/16 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (4): Prima carte citită de la Nemira   Leave a comment

„În sfârşit!”, mi-am zis, „i-am prins pe organizatori de picior!”. Adică a apărut o temă despre care pot să scriu fără nici un fel de probleme. Şi, bineînţeles, m-am culcat pe-o ureche că doar aveam altceva de făcut, iar termenul-limită părea aşa de îndepărtat… N-a fost. Sau, dacă a fost, cineva s-a jucat cu necunoscuta „timp” din ecuaţia în discuţie, că a trecut prea repede.

Wowwww! Şi câte aveam de spus. Că doar prima mea carte citită de la Nemira n-a fost una, ci două. Şi, la drept vorbind, n-au fost două ci mai multe, că erau nişte serii de volume. Normal. Ce puteai citi la începutul anilor ’90 dacă nu Isaac Asimov şi Frank Herbert? No, aşa şi eu: i-am citit pe amândoi în acelaşi timp. Pe unu’ cu „Fundaţia”, pe celălalt cu „Dune”. Le mai ştiţi? Amândouă titlurile au apărut în 1993, în colecţia „Nautilus”, cu-o grafică inconfundabilă mulţi ani de-a rândul. Din această cauză la mine-n cap s-a produs o simbioză, un eclectism de evenimente şi personaje, un sincretism literar. Un fel de „FunDune” sau „Dunaţia”, al cărei autor era când Isaac Herbert când Frank Asimov. În funcţie de conjuctura în care îmi aduceam aminte de ele şi de ce mai povesteam prietenilor. Mă rog.

Ideea e că le am şi acum acasă şi mi-am tot propus să le re-iau la citit că le-o cam re-venit vremea. Da’ ce? Credeţi că am reuşit? Încă nu. Iar chestia asta m-a costat crunt. Că îngeru’ meu m-o luat aseară-n şuturi. Să vă zic.

Când ne-am pus noi în pat la nani, aşa, cam după unşpe jumate, la TV nu erau decât desene plictisitoare. Da’ urâte rău. Pe tăte ălea cinci posturi „de nişă”. Mă rog, se poate să mai fi fost unu’, da’ nu m-am riscat, că-mi era frică să nu fie de-ălea pentru adulţi şi să mă chestioneze Mihnea ce fac nenii şi tantiile alea acolo pe ecran. Ce i-aş fi zis? Că-i fac în ciudă la barză? Prin urmare la un moment dat îngeru’ s-o plictisit şi o zis:

– Tatiiii meu, opreste televisoru’ si spune-mi o poveste!

M-am conformat, deşi n-am fost prea încântat. În primul rând că, de obicei, când îi spun poveşti adorm înaintea lui. Şi îmi tot trage ghionturi cu pumnişorii sau cu coatele. Ba, într-o seară, când cred c-am început să sforăi, s-o urcat şi cu picioruşele la mine pe burtă de-am visat instantaneu că m-o călcat trenu’. Bine, no, numai o drezină! În al doilea rând, până acum am apucat să-i spun numa’ două poveşti. Fiecare începută de zeci de ori, niciodată terminată. Că ori nu mă lasă, ori adormim unu’ dintre noi. Aşa că începuturile la Punguţa cu doi bani (îngeru’ îi zice „Povestea cu moşu şi cu baba”) şi Capra cu trei iezi („Povestea cu lupu”), le-am modificat, adaptat şi rebrenduit de nu mai ştiu nici eu cum e textul original.

Am stins deci becul şi m-am pus pe povestit cu moşu şi cu baba. Îngeru’ o zis că nu aia. Am trecut la varianta de rezervă, cu lupul. Cică nici aia nu era bună. L-am întrebat atunci ce poveste să-i zic şi mi-o răspuns scurt, iar eu am avut impresia că un pic cam răstit, că alta. N-am putut să-i fac educaţie vizavi de cum vorbeşte un ţânc de patru ani cu adulţii în general şi cu mine, în calitate de tată extrem de responsabil, în special, că m-or trecut căldurile. Mă luase pe nepregătite. M-o blocat. Nu-mi venea nici o poveste-n cap, picioarele-mi ieşiseră de sub plapumă, iar stomacu’ începuse să-mi ghiorăie de emoţii. Tăceam şi gândeam.

– Tatiiii, ai adormit?

I-am zis, bineînţeles, că nu. Cum să adorm? Doamne Maica Domnului! … … … De aici mi-a venit salvarea. Nu ambulanţa. Ideea. Ideea de povestire. Că imediat mi-am adus aminte ce invocau unii, în Fundaţia, când se simţeau la ananghie: „Pentru numele Galaxiei!”. Şi i-am propus îngerului să-i spun o poveste din cosmos. Mă rog, două poveşti. Combinate într-una singură. Prima dată m-o privit prin întuneric cam dubios şi m-o întrebat ce-i ăla cosmos. Abia după ce i-am explicat că-i un fel de cer, da’ mai mare, o exclamat fericit:

– Wooowwww, Tati meu! Suuupeeeeerrrr!

Chiar aşa super n-o fost însă. Din mai multe motive. În primul rând că la început m-o tot întrerupt să mă întrebe tot felul de chestii. La care, evident, răspundeam evaziv şi nu eram deloc elocvent. Aşa că am pierdut şirul evenimentelor, care oricum nu-mi erau nici mie prea clare. „Se-i Arrakis-ul?”. „Di se-i szise, mă Tati, la planeta aia Trântor?”. „Cum trăiesc viermisorii în nisip?”. „Se-i aia Ghildă?”. „Tu ai ochii albastri c-ai mâncat mirodenii?”. „Tati, ei pedalau pe trisiclete prin cosmos?”. Etc. Etc. Etc.

Până să găsesc eu toate răspunsurile ce-l interesau, îngeru’ o adormit. Iar eu am început să visez nave spaţiale înaintea lui. Şi aşa tare mă concentrasem că am dormit amândoi dezveliţi tătă noaptea.

Posted 2012/10/14 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (3): Oktal: „Promisiuni respectate. Din 1999”   Leave a comment

Pesimiştii, cică, au o vorbă: „Mai rău de-atât nu se poate!”. Optimiştii însă îi contrazic: „Ba se poate!”. Aşa şi la mine. Când am zis că probă mai grea decât să vorbesc despre maşini nu există, organizatorii mi-or trântit-o pe aia cu hainele. M-am conformat, că ce era să fac, sperând că de acum încolo totul se va îmbunătăţi, că de unde, Doamne Maica Domnului (vorba îngerului meu), să găsească şi oamenii ăştia vreo probă mai dificilă decât primele două? Da’ ce, te pui cu organizatorii? Or găsit urgent: după maşini şi ţoale, produse IT.

Acum, dacă mai continuă cu probele în halu’ ăsta o să ajung de râsu’ lumii tot spunând că nu mă pricep la nimic. Da’ dacă nu mă pricep, ce? Îi vina mea? Nu! Alţii trebuiau să mă facă priceput. Iar la IT… Hai să fim serioşi. Cine se pricepe? Nici măcar inginerii care fac IT-urile… Oricum, important e că ei le nimeresc, în timp ce io nici norocul ăsta nu-l am.

Amărât peste putinţă m-am aşezat în faţa calculatorului. Pe scaun m-am aşezat. Am scaun fain, mare, comod… aşa că am dormit şi vreo două ceasuri n-am scris nimic. Bine, nici să fi fost treaz nu scriam că n-aveam cea mai mică idee despre cum s-o fac. Ce poţi să povesteşti despre nişte oameni şi magazinu’ lor on-line după vreo 13 ani de când fiinţează? Că vând produse bune? Că-s serioşi? Că aşa şi pe dincolo? Dacă n-ar face-o nu s-ar mai afla aici. Vreau să spun în anu’ de graţie 2012. Cum stam io şi cugetam cu obrazu’ sprijinit în palmă şi cu cotu’-nfipt în masă, mai că era să adorm a doua oară. Noroc că a sunat cineva la uşă…

N-am mai apucat să mă spăl pe ochi că acel cineva nu mai avea răbdare şi începuse să deie cu picioarele în bunătate de vraniţă. Mă rog: cu picioruşele. Că era Mihnea. Însoţit de Dică-sa. Venise val-vârtej de la joacă că-l scăpa la oliţă. I-am dat urgent drumu’, să nu care cumva să murdărească hăiniţele şi m-am dus iar la calculator prefăcându-mă teribil de concentrat. M-am uitat peste ofertele magazinului: portabile, calculatoare, componente de calculatoare, telefoane, electrocasnice, produse pentru îngrijire personală… De toate aveau. Au. Şi vor avea. Bine, peste denumirile tehniciste pe care nu le-am înţeles am trecut în zbor de mouse. Sau clic de mouse. Nu contează. Deci oamenii au cu ce se lăuda. Deci ce să zic eu mai mult decât zic ei, făcând?

Cu dilema asta-n cap timpanu’ de la urechea stângă a suferit o comoţie. Că o început îngeru’ să urle-’n budă că o gătat. Şi să merg să-l extrag de pe oliţă, că pe mine mă vrea, nu pe bună-sa. Normal, m-am dus. În timp ce-l redam lumii civilizate prin înfofolirea în pantaloni şi bluziţă m-o întrebat dacă merg şi io afară cu el să ne jucăm cu copiii. I-am zis că că n-am timp, că am treabă. O făcut instantaneu botic. Ştiţi voi, chestia aia când o buziţă o suprapune sau o subpune pe cealaltă. Şi o scrâşnit printre măseluţe:

Da’ mi-ai promis că vi,  măăă Taaatiii!

Am cedat, nu din cauza scrâşnitului din dinţişori, ci cin cauza promisiunii. Că – nu-i aşa?, – o promisiune trebuie respectată. Cum or făcut şi fac şi ăştia de la Oktal. Aşa că mi-am luat tableta, cu gând să lucru, şi am ieşit afară la copii.

N-am stat prea mult. Adică de stat am stat, da’ n-am stat liniştit. Că numa ce m-or văzut şi tăţi ăi şapte pici din faţa blocului or tăbărât pe mine cu tot felul de cerinţe: să fug după ei; să-i prind; să-i învârt; să-i găsesc pe te miri unde s-or ascunde ei; să le cumpăr bomboane; ba nu, gume; să jucăm fotbal; ba nu, handbal; să facem una; ba nu, alta… după 10 minute eram terminat. Că le tot promiteam tot felul de lucruri. Şi promisiunile trebuie respectate…

Apropo de asta, câteva minute mai târziu vreo patru dintre pici or găsit o scară. Adică nişte trepte de ciment c-o balustradă adiacentă. Pe care se căţărau cu rându’. Mie, când îi vedeam ce fac, mi se făcea rău. Tot strigam la ei să steie locului şi să nu mai sară ca nişte spidermeni neexperimentaţi ce se găseau. La un moment dat o ieşit un nene cretin la o fereastră şi mi-o zis să nu mai strig că nu se poate uita la la nu-ş ce crime se dădeau pe TV-uri. Că era ora de ştiri, trecut de şepte. Ioiiiiii! Voi, cei ce mă cunoaşteţi, ce credeţi c-am făcut? Normal, am început să urlu şi mai tare şi să-i aţâţ pe ţăţi prichindeii din juru’ meu. Io dădeam tonu’. Mihnea ţinea isonu’. Ăilalţi urlau cam anapoda, da’ nu contează, principalu’ e că făceau gălăgie şi cretinu’ nu înţelegea cum e cu crimele la TV. Într-un final ne-am potolit. Adică io m-am potolit, că-mi puşcau urechile de la atâta urlat. Ăia mici nu. Se dădeau de-a dura pe balustradă.

Acum, ce să zic? Numa îngeru’ îi al meu, aşa că numa pe el îl pot certa conform Constituţiei, că nu-mi permit să fiu Tati jucător şi să cert pe toată lumea. Prin urmare am început să urlu la el. „Nu te mai urcaaaa!!!! Nu te da de-a duraaaaa!!! Nu săăăriiii!!!! Nu face aiaaaa! Nu face ailaltăăă!!!”. Wow!!! Ce succes am avut! Efectul razelor gamma asupra anemonelor  (Româniafilmprezintă, 1977). Am trecut la ameninţări. Pentru că şi ameninţările sunt un fel de promisiuni. În cazul meu, nerespectate. Da’, totuşi, promisiuni. „Taaatiiiiiii, daaaacăăăăăă cazi şi te loveşti şi te doare, TE BAT DE NU TE VEZI!”. Normal. Inevitabilul s-a produs. Îngeru’ a căzut. Bine, iniţial el a dat să sară. O sărit. În aer fiind s-o uitat la mine. O început să râdă. Râzând, o uitat să puie mâinile în faţă. Aşa că o aterizat în frunte. Acum are cucui mare. Năsucu’ nu are nimic, că-l are mic. N-o apucat să spargă gresia cu el.

Revin la promisiuni respectate. Io n-am putut să mi-o respect pe-a mea. În sensul în care, când l-am văzut pe înger că plânge şi urlă şi lăcrimează şi cucuiază (adică îi ieşea un cucui de toată frumuseţea în frunte), am uitat să-l mai bat. Am fugit şi l-am luat în braţe. L-am pupat până i s-o tras cucuiu’. Asta e. Io nu-s în stare să-mi ţin primisiunile 13 minute. Bine că există Oktal. 13 ani de promisiuni respectate! Din 1999.

Posted 2012/10/11 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

SuperBlog 2012 (2): real-, – ”Stilul care ţi se potriveşte, oriunde, oricând”   5 comments

N-am scăpat bine de-o probă c-am dat de alta. Şi mai şi. Ca tematică zic. Din lac în puţ. Dacă la maşini îs varză, la design vestimentar îs praştie. Io, când mă duc să-mi iau nădragi, am o singură dilemă: oare-mi ajung banii de pantaloni in integrum sau tre să cumpăr doar un crac? Aaaa! Şi mai am două-trei cerinţe tehnice: să nu fie roşii, să se încheie nasturu’ de la burtă şi să fie pe măsura lungimii mele. Adică refuz să mă împachetez în pantaloni ce-mi lasă gleznele la vedere!

Prin urmare, iar eram în plop. Şi la cine să apelez, pe post de consilier vestimentar, dacă nu la îngeru’ meu? V-am zis, el le ştie pe toate. Se pricepe la toate. Are gusturi bune-n toate. Vârsta nu contează când tot ce faci e perfect, prin urmare l-am cooptat şi astă dată pe post de sfătuitor de taină. Aruncând io o privire pe geamul de la bucătărie, am văzut că îngeru’ se plictisea pe o bancă lângă bun-sa, deoarece a venit toamna şi ăilalţi părinţi şi/sau bunici refuză să mai iasă afară cu odoarele proprii de teamă să nu răcească. Ei, nu odraslele. Că prichindeii n-ar avea nimic la cât ar alerga după Mihnea şi Mihnea după ei. Mă rog. Aşa că m-am dus şi l-am întrebat pe înger dacă vrea să merem la real,-. Ioiiiii! Parcă i-am pus jăratec sub fundules! Am lăsat-o pe Dică-sa cu ochii-n soarele ce apunea pe după blocuri şi am plecat spre real,-. În direcţie opusă. Era cea mai sigură cale de a ajunge, că în sensul ăla se găsea staţia de taxiuri. Dacă o luam direct spre magazin făceam un ceas şi mai bine. Aşa, în 15 minute am fost la intrare.

Ştiţi, io trebuia să văd de nişte haine. Mai precis, să ajung în mijlocul colecţiei de toamnă de la real,-. Textul oficial mă informase deja că acolo voi găsi „toate articolele de îmbrăcăminte necesare unei familii pentru acest anotimp”, din gama „Designer’s”. Următorul paragraf mă lăsase, totuşi, cam rece. Zicea acolo că „noua colecţie este adaptată perfect toamnei blânde pe care o parcurgem şi vine cu un stil fresh şi contemporan, culori pastelate, fără să lipsească totuşi şi tonurile ruginii, nici stilul nonconformist de toamnă britanică. Noile modele cuprind mai multe linii vestimentare care propun o diversitate de croieli, materiale şi articole pentru toţi membrii familiei, oricât de diferite şi de sofisticate le-ar fi gusturile”. Hmmmm! Io habar n-am cum e o toamnă britanică, că n-am fost nici măcar să văd manşeta de la Canalu’ Mânecii. Da’ bănuiesc că un asemenea anotimp tre să fie ploios. Ceea ce la noi nu-i cazul. Apoi, în ceea ce priveşte stilul nonconformist, m-au luat năduşelile. De la răceală şi de la faptul că nu ştiu ce-i ăla. Singura parte liniştitoare pentru mine a fost cea în care textul preciza că Mihnea are gusturi diferite şi sofisticate.

Păi da. Are. Că într-o zi, mai spre primăvară, primise îngeru’ de la văr’-su, prin Tită-sa de la Cluuuuj, un costumaş de fâş de coloare ca lămâia. Numa papuceii erau galbeni. Da’ mari. Mult mai mari. Vreo două numere mai mari. Faini, nu zic, da’ impracticabili când ai pisioruse misi. L-am îmbrăcat în costumaşu’ galben de fâş şi am dat să-i dăm în picioruşe nişte papuci normali pentru dimensiunile lui miniaturale. Roşii. Papucii, nu picioruşele. Ţi-ai găsit. S-o făcut vânăt de furie şi o cerut în mod expres să ne revizuim atitudinea. Ne-o convins, pe mine şi pe bună-sa (că bubu-su n-are opinii într-ale modei), după ce-o început să urle în faţa blocului. Aşa că i-am adus şalupele galbene şi l-am încălţat cu ele, să fie asortat… O fost galben tot şi se împiedeca din metru-’n metru, dar a fost mândru tare!!!

Să revin, ca să n-o lungesc. Ajunşi la real,- am decis să luăm un cărucior. Ţţţţ-ţţţţ-ţţţ!!! Staţi, că nu din ăla de-l găseşti în faţa magazinului, ci alt model, sofisticat, c-o maşinuţă adiacentă amplasată în faţa roţilor de rulare. Roşie. Cu volan. Bine, a trebuit să cotrobăim în vreo cinci până să găsim una cu volan întreg şi, în special, claxon funcţional. La maşini mă refer. Am găsit şi am intrat în magazin.

Eram fericit. Mai aveam puţin şi visul meu de a scrie un articol despre design-ul vestimentar era pe cale să se împlinească. Am trecut prin galerie. Am lăsat-o la o parte pe tanti ce te controlează cu scanerul ca la airport. Ne îndreptam deja spre raionul cu haine. Cu modele de la „Designer’s”. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Căci înaintea hainelor e raionu’ de jucării. Când am ajuns în dreptul lui am simţit un svâcnet în bara căruciorului pe care-l conduceam şi l-am zărit pe Mihnea cum sare prin uşa maşinuţei ca un dop de şampanie dintr-o sticlă agitată. Atât a fost tot ce-am văzut. Că am clipit. Când clipitul s-a dus îngeru’ era la mijlocu’ raftului şi culegea jucării cu ambele mânuţe, înghesuindu-le în poala tricoului pe care-l ţinea adunat sub bărbiţă… Am început negocierile, spunându-i când de calm am putut că jucăriile trebuie cumpărate şi de alţi copii, adică de alţi părinţi de copii, io neavând la dispoziţie bugetul de rezervă al Guvernului pe trei ani ca să pot achiziţiona tot ce vroia el. Îngeru’, nu Guvernu’. Am crezut că am fost suficient de elocvent. Mihnea părea să fi înţeles pentru că mă privea cu ochişorii lui mari fără să zică nimic. Vreo trei secunde, atâta m-o putut privi. Apoi nu m-o mai văzut de lacrimi. Şi nu m-o mai putut auzi, că s-o pus pe urlat în mijlocu’ prăvăliei…

Juma de oră mai târziu reuşisem să-l conving să renunţe la a cumpăra real-,-ul pe datorie, dar mai strângea încă în braţe o maşinuţă roşie. Cred că i se lipise de pălmuţe. În sfârşit, am ajuns la raionul corespunzător. Da’ tot nu unde trebuia. Că eram la haine de madame. M-am holbat o ţâră, nu mult, la colecţiile care acoperă tendinţele actuale în domeniul modei feminine: „Generation Me” (cu influenţe din anii ’60), „Refusing Performance” (un stil ce se pune bine cu aristocraţia britanică), „Fashion Outsiders” (sau despre cum arată damele fashion în matricea urban-casual), „Olympionique Inspiration” (sau despre viaţa dinamică de la sfârşitul secolului trecut). Apoi, fuga-fuguţa, am trecut la hăiniţe de copii. Am încercat să-i cumpăr câte ceva de băiesei mari, aşa cum îi el, gen jeanşi şmecheri ce păreau şifonaţi, ghetuţe portocalii numa bune de mers pe munte sau o bluzică verde cu nişte desene cât casa pe burtă. N-am avut succes că o ginit el, la un moment dat, un fel de salopetă de bebe, albastră, cu Mickey Mouse pe ea. Era atât de mică că nu-i venea până la buric, da’ lui i-o trebuia. Io n-am vrut să i-o cumpăr, aşa că altă tură de plâns. Îngeru’, nu eu. Deşi nici eu nu mai aveam mult.

Când aproape că nu mai aveam speranţe să se rezolve ceva cu bine, au apărut şi hainele pentru bărbaţi. No acum să vedeţi voi de ce umblam io bezmetic prin real-,. Căci unele lucruri păreau să mi se potrivească ca o mănuşă, chiar dacă era vorba de pantaloni, de cămăşi ori de jachete. Mamăăăă!!! Linia „Native lands” era destinată „bărbaţilor activi, pasionaţi de activităţi în aer liber şi de calătorii”. Yam-yam! Iar „Alpine Avenue” cică e un stil inspirat din moda staţiunilor de ski ale anilor ’60 – ’70! Mai erau apoi stilurile „Street luxury” (aici erau nişte cuvinte pe care tre să le caut în dicţionar) şi „Broken english”!

Ăsta din urmă mi s-ar fi potrivit perfect, dacă aş fi apucat să-l probez cum se cuvine. Dar n-am apucat, căci îngeru’ a luat-o la fugă spre raionu’ cu talgere, adică blide şi pahare de sticlă, inox şi plastic, tare frumos aranjate taman la nivelul mânuţelor lui. Am lăsat moda şi am încercat să limitez dezastrul…

Posted 2012/10/09 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012