SuperBlog 2012 (4): Prima carte citită de la Nemira   Leave a comment

„În sfârşit!”, mi-am zis, „i-am prins pe organizatori de picior!”. Adică a apărut o temă despre care pot să scriu fără nici un fel de probleme. Şi, bineînţeles, m-am culcat pe-o ureche că doar aveam altceva de făcut, iar termenul-limită părea aşa de îndepărtat… N-a fost. Sau, dacă a fost, cineva s-a jucat cu necunoscuta „timp” din ecuaţia în discuţie, că a trecut prea repede.

Wowwww! Şi câte aveam de spus. Că doar prima mea carte citită de la Nemira n-a fost una, ci două. Şi, la drept vorbind, n-au fost două ci mai multe, că erau nişte serii de volume. Normal. Ce puteai citi la începutul anilor ’90 dacă nu Isaac Asimov şi Frank Herbert? No, aşa şi eu: i-am citit pe amândoi în acelaşi timp. Pe unu’ cu „Fundaţia”, pe celălalt cu „Dune”. Le mai ştiţi? Amândouă titlurile au apărut în 1993, în colecţia „Nautilus”, cu-o grafică inconfundabilă mulţi ani de-a rândul. Din această cauză la mine-n cap s-a produs o simbioză, un eclectism de evenimente şi personaje, un sincretism literar. Un fel de „FunDune” sau „Dunaţia”, al cărei autor era când Isaac Herbert când Frank Asimov. În funcţie de conjuctura în care îmi aduceam aminte de ele şi de ce mai povesteam prietenilor. Mă rog.

Ideea e că le am şi acum acasă şi mi-am tot propus să le re-iau la citit că le-o cam re-venit vremea. Da’ ce? Credeţi că am reuşit? Încă nu. Iar chestia asta m-a costat crunt. Că îngeru’ meu m-o luat aseară-n şuturi. Să vă zic.

Când ne-am pus noi în pat la nani, aşa, cam după unşpe jumate, la TV nu erau decât desene plictisitoare. Da’ urâte rău. Pe tăte ălea cinci posturi „de nişă”. Mă rog, se poate să mai fi fost unu’, da’ nu m-am riscat, că-mi era frică să nu fie de-ălea pentru adulţi şi să mă chestioneze Mihnea ce fac nenii şi tantiile alea acolo pe ecran. Ce i-aş fi zis? Că-i fac în ciudă la barză? Prin urmare la un moment dat îngeru’ s-o plictisit şi o zis:

– Tatiiii meu, opreste televisoru’ si spune-mi o poveste!

M-am conformat, deşi n-am fost prea încântat. În primul rând că, de obicei, când îi spun poveşti adorm înaintea lui. Şi îmi tot trage ghionturi cu pumnişorii sau cu coatele. Ba, într-o seară, când cred c-am început să sforăi, s-o urcat şi cu picioruşele la mine pe burtă de-am visat instantaneu că m-o călcat trenu’. Bine, no, numai o drezină! În al doilea rând, până acum am apucat să-i spun numa’ două poveşti. Fiecare începută de zeci de ori, niciodată terminată. Că ori nu mă lasă, ori adormim unu’ dintre noi. Aşa că începuturile la Punguţa cu doi bani (îngeru’ îi zice „Povestea cu moşu şi cu baba”) şi Capra cu trei iezi („Povestea cu lupu”), le-am modificat, adaptat şi rebrenduit de nu mai ştiu nici eu cum e textul original.

Am stins deci becul şi m-am pus pe povestit cu moşu şi cu baba. Îngeru’ o zis că nu aia. Am trecut la varianta de rezervă, cu lupul. Cică nici aia nu era bună. L-am întrebat atunci ce poveste să-i zic şi mi-o răspuns scurt, iar eu am avut impresia că un pic cam răstit, că alta. N-am putut să-i fac educaţie vizavi de cum vorbeşte un ţânc de patru ani cu adulţii în general şi cu mine, în calitate de tată extrem de responsabil, în special, că m-or trecut căldurile. Mă luase pe nepregătite. M-o blocat. Nu-mi venea nici o poveste-n cap, picioarele-mi ieşiseră de sub plapumă, iar stomacu’ începuse să-mi ghiorăie de emoţii. Tăceam şi gândeam.

– Tatiiii, ai adormit?

I-am zis, bineînţeles, că nu. Cum să adorm? Doamne Maica Domnului! … … … De aici mi-a venit salvarea. Nu ambulanţa. Ideea. Ideea de povestire. Că imediat mi-am adus aminte ce invocau unii, în Fundaţia, când se simţeau la ananghie: „Pentru numele Galaxiei!”. Şi i-am propus îngerului să-i spun o poveste din cosmos. Mă rog, două poveşti. Combinate într-una singură. Prima dată m-o privit prin întuneric cam dubios şi m-o întrebat ce-i ăla cosmos. Abia după ce i-am explicat că-i un fel de cer, da’ mai mare, o exclamat fericit:

– Wooowwww, Tati meu! Suuupeeeeerrrr!

Chiar aşa super n-o fost însă. Din mai multe motive. În primul rând că la început m-o tot întrerupt să mă întrebe tot felul de chestii. La care, evident, răspundeam evaziv şi nu eram deloc elocvent. Aşa că am pierdut şirul evenimentelor, care oricum nu-mi erau nici mie prea clare. „Se-i Arrakis-ul?”. „Di se-i szise, mă Tati, la planeta aia Trântor?”. „Cum trăiesc viermisorii în nisip?”. „Se-i aia Ghildă?”. „Tu ai ochii albastri c-ai mâncat mirodenii?”. „Tati, ei pedalau pe trisiclete prin cosmos?”. Etc. Etc. Etc.

Până să găsesc eu toate răspunsurile ce-l interesau, îngeru’ o adormit. Iar eu am început să visez nave spaţiale înaintea lui. Şi aşa tare mă concentrasem că am dormit amândoi dezveliţi tătă noaptea.

Anunțuri

Posted 2012/10/14 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: