SuperBlog 2012 (7): Delaco: Eşti fan brânză?   2 comments

Despre mine nu ştiu ce să zic. De zic „da”, sună a linguşeală. De spun „nu”, mă aleg cu bube-n cap, de la castanele date de organizatori. Da’ despre Mihnea, îngeru’ meu, da, ştiu ce să zic: el e! Fan brânză! Sau, cel puţin, e pe cale să devină, că aşa l-am educat, îl educ şi i-am pus pe tăţi ăi din jurul lui să-l cizeleze.

Oricum, legătura dintre mine şi brânză e veche, cam de pe vremea când tocmai finalizam, cu succes zic eu, studiile preşcolare şi păşeam cu mândrie în viaţa de şoim. Al patriei. Apoi în aia de pionier. Căci pe timpurile cele întunecate soarta (sau voinţa neţărmurită a maică-mii), m-a târât în cea mai bună clasă întâi de pe harta oraşului. Numa personalităţi or ieşit de-acolo. Din 45 de omuleţi câţi eram în clasa respectivă, 44 s-or făcut oameni, doar eu am ajuns muzeograf.

Ţin minte şi acum, ce mamă de bătăi încasam de la maică-mea când venea de la şedinţele cu părinţii. Ioi-ioiiii! Şi acum mă doare pielicica. Căci, fiind toţi aşa de buni, cuminţi şi frumoşi, era necesar ca şi învăţătoarea să critice pe careva. Să aibe şi ea norma ei de oi negre. Că doar şi ălea dau lapte şi fac brânză, da-s mai speciale. Şi, în afară de mine, nu prea avea pe cine să critice. Nu că aş fi eu negru. Doar ştiţi şi voi că şi io îs bun, cuminte şi frumos. Un fel de model masculin în viaţă, după care să se ghideze îngeru’ când s-o face mare. Asta n-o contat însă niciodată în ochii învăţătoarei cu pricina, prin urmare la fiecare şedinţă, după ce-i lăuda pe ăilalţi 44, o scotea pe maică-mea în faţa clasei şi-i zicea că şi io aş putea fi ca restu’ lumii. Că am potenţial. Da’, cică, nu vreau. Că îs un fel de „brânză bună în burduf de câine”! Şi să facă ceva cu mine, să mă aducă pe calea cea dreaptă a educaţiei materialist-ştiinţifice. Că altfel, ferească Dumnezeu, n-ajung eu comunist sărac şi cinstit în vecii-vecilor. Amin. O avut dreptate biata doamnă. Mă rog, tovarăşă. N-am ajuns decât sărac şi cinstit, că comunist n-am mai apucat, c-o venit revoluţia.

Prin urmare, după săpuneala administrată de învăţătoare în faţa atâtor oameni străini, de fiecare dată maică-mea se străduia să aplice sfaturile tovarăşei. Adică se punea să îndoaie nuiele de salcie pe funduleţu’ meu. Sau să înmoaie curele de piele cu catarame de metal, până, vorba aia, ori eu cedam şi ceream iertare spunând că nu mai fac (ceea ce se întâmpla rar, că nu prea ştiam ce să nu fac), ori sărea, tot vorba aia, sângele din bucuţele mele până pe tavan… Undeva, prin casa părintească, se mai găsesc urme sangvine pe sub straturile de var. Aşa cred.

Ăsta a fost primul meu contact cu brânza. Mă rog. Cu vorba de brânză. Că gustul i l-am simţit cu adevărat, în mod conştient, abia la ţară, la bunici. Curiozitatea m-o mâncat şi pe mine-n funduleţ şi m-am dus în cămară. Unde am desfăcut un butoiaş mic, acoperit cu un capac mediu pe care se odihnea un bolovan mare. Când am dat deoparte tot, din saramură o ieşit afară un damf ce mi-o mutat nasu’ din loc şi, după damf, bunătate de brânză sărată. Am mâncat io ce-am mâncat, apoi am plecat la joacă şi la beut apă, uitând să pun capacul la loc. Aşa că s-o stricat brânza. Iar eu am luat alt toc de bătaie. De data asta de la Mama-mare. Deşi, iar nu prea am înţeles de ce m-o bătut lumea, că doar le îmbunătăţisem modul de preparare. Din brânză simplă făcusem mare brânză. Şi implicit ar fi trebuit să crească şi preţul. Adică leguma respectivă avea şi un pic de mucegai. Deci a fost un şoc pentru mine de ce n-o mai mâncat-o nime.

Până la urmă m-am dumirit. Târziu, da’ m-am dumirit. Brânza are şi ea tabieturile ei. Nu poţi să mânci orice. Şi nu poţi să mânci oricum. Tre să pui şi pasiune în chestia asta. Bine, no, poţi să mânci oriunde, dar asta numai în cazul în care eşti fan brânză…

Prin urmare, în ultima perioadă l-am supus pe Mihnea unui curs intensiv de educare a papilelor gustative. Am început cu lucruri simple. Pentru că oricum el era fan lăptic, am început să-mi pun şi mie-n cafea câte un pic de lapte de-i lăsa îngerului gura apă. Aşa că, la un moment dat, când nu eram atent că mă uitam la fotbal, Mihnea o pus mânuţele pe-o cutiuţă de Delaco. De ălea mici. Da mult mai mari decât degeţelele lui. O încercat el să dibuie modul de desfacere, da’ n-o reuşit. Aşa că şi-o băgat deştiu’-n el de ambalaj. Şi l-o spart cu forţa. Laptele l-o împroşcat direct în faţă dar, din păcate, limbuţa lui îi prea mică să se poată auto-linge şi pe pleoape. Aşa c-o trebuit să-l şterg c-o cârpă. Am risipit bunătate de lapte.

După lapte de cafea am trecut la tot soiu’ de creme de brânză: Ceva fin cremos cu smântână; Ceva fin pufos cu hrean; Ceva fin pufos cu verdeaţă; Ceva fin brânzică şi smântână şi altele. Da’ ajungeam la faliment. Că mânca îngeru’ de ziceai că-i maşină de tocat banii tătâni-so. Mai puţin aia cu hrean că-l pişca la limbuţă. Aşa că am încercat şi ălelalte soiuri de brânză topită, emmentaler, caşcaval, telemea, mozzarella…

Să vă mai zic oare că la un moment dat, pe-un vârf de munte situat într-o vale, rămas în pană de Delaco am încercat să-l fentez şi să-i dau ceva dibuit printr-un colţ de magazin sătesc? Mai bine nu vă zic, că am crezut că mă bate, deşi îngeru’-i mic. Că n-are nici patru ani. Da’ mi-o trântit una-n frunte cu brânza de i-o cumpărasem de am şi acum urmă serioasă, şi mi-o ordonat să-i dau de aia verde. Delaco, adică. Prin urmare, am sistat ieşirea la munte şi am plecat acasă să mâncăm brânză de calitate. Că suntem fani.

Publicitate

Posted 2012/10/20 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

2 responses to “SuperBlog 2012 (7): Delaco: Eşti fan brânză?

Subscribe to comments with RSS.

  1. „dureroase amintiri” ;))). Mult succes! Cu drag, simona

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: