Vrăbiuța și Pomul de Crăciun. Victime colaterale: Paharele de rubin

Cum stăteam eu așa, citind din Sam Jordison, Marea carte a Răului. Cele mai rele 10 rele din lume (București, 2020), numai ce dau peste un paragraf care sună în felul următor: „Doborâtorii de piese de domino. În 2005, o echipă de olandezi a petrecut o lună de zile instalând pe poziții 4 milioane de piese de domino. Pentru înregistrarea recordului mondial de doborâre în lanț a acestor piese s-au adus camere de luat vederi. Totul s-a sfârșit însă atunci când în centrul expozițional a intrat o vrabie care a doborât din zbor 23.000 de piese. Mai rău decât atât vrabia a fost fugărită și omorâtă” (p. 170)…

Grav! Foarte grav! Căci m-a afectat emoțional. Cum să omori o vrăbiuță? Mai ales o vrăbiuță de casă, specie pe cale de dispariție??? Așa că amintirile m-au răscolit și mi-am adus aminte de o pățanie demnă de ținut minte. Pe când eram copil străzi din oraș cutreieram. Și, într-o iarnă cu ger năpraznic, cum erau iernile de altădată, Moș Crăciun ne-a adus, mie și soră-mii, Adina, un brad de toată frumusețea. Dica și Bubu cică habar n-or avut (nici n-or avut argumente) să ne explice cum a ajuns Moș Crăciun la noi în casă, că n-aveam horn pe care să coboare și să se cocoațe înapoi. Dar noi am crezut în magie, că nu era internet pe vremea aia, ca să aflăm adevărul despre conspirații. Ne-am mulțumit cu portocalele și bomboanele de sub brad. Plus niște jucării fabricate din lemn și din plastic.

După câteva zile și multiple bătăi cu zăpadă prin fața blocului, gașca de bandiți care eram am găsit o vrăbiuță înghețată, în zăpadă. Ca un spartan ce credeam că sunt pe vremea ceea, am luat vrăbiuța în palme și am simțit că nu era moartă. Am fugit cu ea în casă și am băgat-o sub o pătură, să se încălzească. În camera mică, unde era bradul împodobit cu globuri, brad situat în imediata apropiere a dulapului-vitrină plin cu pahare de rubin. S-o încălzit. De vrabie zic, că dulapului îi era bine. Nu se făcuse încă ora 15.30, așa că Dica și Bubu nu erau acasă.

Până să se facă ora cu pricina, vrăbiuța s-o trezit dezghețată. S-o despăturit și o început să umble brambura prin camera mică. Apoi i s-o năzărit să și zboare. Primele încercări or fost mai grele, că era încă amorțită. Eu, care eram în camera mijlocie, am auzit inițial sunetul dezastrului. Adina habar n-aveam pe unde umbla prin casă, că era mică și n-o prea găseam, deși conform Conclavului de Familie trebuia să am grijă de ea.

Sunetul dezastrului nu poate fi confundat cu vreo melodie de manele. E pur și simplu dezastrul în sine. Am sărit ca ars și am fugit să văd ce prostii a mai făcut Adina. N-am găsit-o că se ascunsese după o canapea din sufragerie. Atunci m-am dus în camera mică… Unde catastrofa era în plină desfășurare. Vrăbiuța zbura alandala prin încăpere. Reușise să doboare Pomul de Crăciun, să distrugă globurile și să facă praf și cioburi o parte din paharele de rubin ale Dicăi.

Fiind pe fază, am închis repede ușa de la camera mică în urma mea, să n-o ieie razna vrăbiuța și prin celelalte compartimente ale apartamentului. Apoi am vrut s-o prind. Dar ea nu s-o lăsat! Zbura! Eu executam salturi, ca un Icar în miniatură. Bestia de vrăbiuță se deplasa doar la nivelul tavanului. Eu săream inutil punând la încercare legile gravitației. Am mai spart și eu, cred, câteva pahare de rubin. Într-un final, vrăbiuța a învins! S-a cocoțat pe un dulap și s-a uitat la mine într-un mod ironic, gen „să vezi ce bătaie îți iei când vine Dica acasă!”.

Primul care a venit acasă a fost Bubu, că avea locul de muncă mult mai aproape de casă. I-am explicat dezastrul. El a luat o pătură și a intrat în cameră precum un vânător de lei în junglă. După o luptă acerbă, vrăbiuța fost prinsă în capcană. Apoi a fost eliberată de Bubu în gerul cel mai crunt al iernii. Poate a supraviețuit condițiilor grele, dar eu am luat o mamă de bătaie de la Dica de mi-e și groază să povestesc! Pomul a fost aruncat la gunoi. La fel și globurile de Crăciun. Paharele de rubin s-au dus… Adina a ieșit de după patul unde se ascunsese și a dat vina pe mine. Că no, doar eu am fost de vină că am salvat o vrăbiuță de la îngheț!

Bubuituri de Anul Nou

Stau și gândesc cum petreceam noi Revelioanele pe vremuri. Nu prea pot gândi că bubuie petardele de-mi sparg timpanele. Cică-s interzise, dar… no… Pe vremea mea, când eram mic, nu bătrân ca acum, nu prea găseai petarde. Și dacă le găseai erau extrem de scumpe. Așa că te mulțumeai cu niște pocnitori ce făceau pâc și gata. Erau aduse din străinătate, mai precis din China. Abia mai târziu au apărut ălea autohtone, făcute la Orăștie.

Când eram eu tânăr pocnitorile se asamblau din fosfor achiziționat de pe chibriturile din cutiile de chibrituri. Care se băgau în tot felul de tuburi făcute la strunguri produse pe la Uzinele Tractorul din Arad. Ăstea aveau un tubuleț în care înghesuiai fosforul respectiv, băgai pe gaură un ștuț, te propteai bine cu spatele de peretele blocului, țineai cum trebuie tubul în mîna dreaptă (dacă erai dreptaci, în mâna stângă dacă erai stângaci, sau cum nimereai dacă erai ambidextru), ridicai mâna sus, apoi o izbeai cu putere de peretele cel mai apropiat. Bubuitura era excepțională. „Tun”, nu altceva!

Ăia mai mici, fricoși fiind, fugeau de mama focului. Noi, flăcăii mai mari, stăteam drepți și izbeam în ziduri. Poc, poc, poc!!! Dacă cineva stătea la parterul blocului nici nu-și dădea seama că tu „dădeai cu tunul”. Era… pâc… și gata! Apoi am evoluat! Bărbați fiind, am învățat să strigăm înainte „La mulți ani!”. „An nou fericit!”. Etc. Eminamente urlam înainte să „dăm cu tunul”! Să ne audă și pe noi cineva. Că poate-poate, mai căpătam și noi un leu, trei lei, cinci lei… că așa erau monedele pe vremea aia.

După Revoluție a fost ceva de groază. Bubuiturile de Anul Nou au făcut din România un fel de Iad al cățeilor. Cred că a fost și un fel de revoltă împotriva Revoluției. Inițial am zis că că… OK… ne bucurăm… am scăpat de Ceaușescu, ne-am pricopsit cu Iliescu! Apoi a venit Constantinescu… Ăsta era mai bătrân de felul lui… nu auzea bine. Băsescu a pus însă lucrurile la punct. A zis: „Stop joc!”…

Cu nu mai știu câți ani înainte, tocmai vânduse flota și nu mai avea cu ce aduce petarde în țară. Oricum nu mai avea de ce să le mai aducă, că țara bubuia deja. Am trecut și prin băsism. Noi să fim fericiți că am trecut. Petardele însă au rămas. Cine le mai dă foc ar trebui să și le bage mai întâi în cur.

„Avântul Prăbușirea!”. Inițierea. Fotbal

Tocmai ce mă uitam la un meci de handbal feminin: România conducea Iranul cu 31 la 8, prin minutul 47. Pentru suporterii de fotbal țin să precizez că handbalul se joacă cu mâinile, iar feminin este un eufemism pentru masculin. Mă rog! Și brusc îmi aduc aminte cum jucam fotbal pe „Târg Arena” din municipiul Orăștie, județul Hunedoara… Ioiiii… Eram mulți. Eu, Țiți, Vali, Plutonieru, Alin, Cristi, Iță, Ghiță, Tadone, Moga, Doctoru, Remus, Toader care cică juca de obicei în echipa adversă față de aia în care jucam eu, Gabi, Găbiță și Darius … cineva căruia îi spuneam Pișcot (care se recomanda ca a fii fiind nepotul lui Plutonieru… alte rezerve…

Totul a început cu o prostie de-a altora și dusă la absolut de acțiunile mele. Oamenii au zis să facă mișcare, ca să nu devină obezi. S-au apucat de fotbal. La modul neprofesionist. Eu, profesor de istorie fiind la Școala Generală Nr. 7 din Petroșani am fugit în grabă, ca ardeleanul, să le spun că nu fac cum trebuie ce fac. Ca să joci fotbal trebuie să ai un nume. O siglă. De jucători nu mai zic, că deja i-am pomenit mai sus.

M-am urcat pe bicicletă și am țâșnit din Petroșani spre Orăștie. Ăștia de care ziceam începuseră antrenamentele serioase: jucau în curtea Școlii Generale Nr. 1 din Orăștie. Azi, „Dr. Aurel Vlad”. Se preconiza un campionat municipal sponsorizat de un anume partid politic!!! Oamenii se antrenau la greu. Faze, fițe, iar faze, iar fițe… Cu tactica stăteau cam rău.

Așa că am ajuns eu și le-am zis că nu așa se procedează! Pentru a participa la evenimentul respectiv echipa trebuia să aibă un nume. Genial fiind, l-am botezat: „Avântul Prăbușirea”… Regulamentul FRF spunea că fiecare echipă participantă trebuia să aibă un doctor. Ăsta a fost cel mai simplu aspect: în aveam deja pe Doctoru! Bineeee!!! El nu era chiar doctor, era doar o poreclă. Apoi trebuia să avem o siglă. Cum am venit eu de la Petroșani la Orăștie am găsit o siglă de genul „Atenție! Cad bolovani!!!”… După trei beri de fiecare toată lumea a fost de acord să o adoptăm.

Așa că am intrat în competiție. Primul meci, disputat în curtea Școlii Generale Nr. 1 din Orăștie, denumită azi „Dr. Aurel Vlad”, s-a terminat rezonabil: 12 – 2 cu „Castelana” Orăștie. Să ne înțelegem: pentru „Castelana”. Din câte îmi aduc aminte, Doctoru era în poartă și toate șuturile pe poartă erau gol. Doctoru fiind mai puțin înalt de statură. Toate mingile săreau, numai de-a dracului, peste el! La următorul meci, am intrat eu în poartă pentru a salva imaginea echipei „Avântul Prăbușirea”. Excepțional am fost: am luat bătaie cu 31 la 1!!! Eu fiind portar.

Apoi au venit niște oameni de etnie și ne-au furat mingea… Că dacă nu făceam asta mai dădeam și noi, „Avântul Prăbușirea”, un gol… poate două. De primit primeam mai multe! P.S.: România a câștigat azi, 3 decembrie 2021, cu 39 la 11!!!