Archive for the ‘Monumentele celebre ale județului Hunedoara’ Category

Monumente celebre ale județului Hunedoara (12)   Leave a comment

Cetatea dacică de la Piatra Roșie

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 4023, 7 septembrie 2020, p. 4.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 14: „cod HD-I-s-A-03156, Cetatea dacică de la Bănița, sat BĂNIȚA; comuna BĂNIȚA; Dealul Bolii”. Pozițiile 15 și 16 următoarele obiective: „cod HD-I-m-A-03156.01; Fortificație; … Dealul Bolii, cartier situat la 902 m altitudine; Epoca medievală timpurie”; „cod HD-I-m-A-03156.02; Cetatea Bănița; … Dealul Bolii, cartier situat la 902 m altitudine; sec. II a. Chr. – sec. I p. Chr., Epoca dacică, Cultura dacică”.

…„grav afectată de construirea căii ferate”…

Monumentul UNESCO este situat pe „un pisc stâncos, deosebit de greu accesibil”, în imediata apropiere a Drumului Național 66, între Hațeg și Petroșani. Această cetate, „prin poziția ei strategică deosebit de favorabilă, era menită să controleze Valea Jiului și Pasul Vulcan, iar la nevoie să bareze drumul unui dușman ce ar fi intenționat să pătrundă dinspre sud în zona Munților Sebeșului. Fortificația de la Bănița constă dintr-un val de pământ și piatră, un zid de piatră locală și ziduri de calcar fasonate”, precizează Ion Horațiu Crișan, (Civilizația geto-dacilor, vol. 1, București, 2008, p. 159).

Lucrările realizate de daci au fost însă de o mai mare anvergură: un zid în lungime de 115 metri apăra prima terasă, care avea în extremitatea nord-estică intrarea constituită dintr-o „poartă monumentală cu trepte de calcar încadrate de balustrade din andezit”. Pe a doua terasă era amenajată o incintă de aproximativ 20 x 17 metri, înconjutată de un zid de 1,4 metri grosime. Acropola, cu poziția ei dominantă, avea o formă trapezoidală.

Potrivit lui Téglás Gábor, care amintește cetatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona a fost „grav afectată de construirea căii ferate dintre Simeria şi Petroşani, în perioada 1868 -1869. Atunci au fost dislocate din ziduri numeroase blocuri de calcar şi au dispărut mai multe dintre terasele de la poalele dealului. Cercetările arheologice sistematice s-au desfăşurat doar pentru o scurtă perioadă, în anii 1960-1961. În prezent, accesul extrem de dificil spre vestigii îngreunează reluarea cercetărilor. Materialele arheologice descoperite aici sunt reprezentate, cu precădere, de fragmentele ceramice provenite de la vase de mici dimensiuni, precum ceşti sau căni, dar şi de la chiupuri, vase destinate păstrării proviziilor. Sunt prezente şi piesele din fier, de la materialele de construcţie până la unelte şi arme, dar într-o cantitate mult mai redusă în comparaţie cu alte cetăţi din Munţii Orăştiei. În cuprinsul cetăţii sau în apropierea sa au fost găsite şi obiecte din metal preţios, precum o brăţară şi o fibulă din argint, monede etc.”, precizează situ-ul oficial cetati-dacice.ro.

Accesul se poate realiza doar pe versantul nordic, astfel că și elementele de fortificare se regăsesc în aceeași zonă. „Pentru ridicarea acestei cetăți au fost utilizate tehnici dacice specifice: ziduri de piatră de talie, terase dispuse în trepte, turnuri construite din elemente din lemn, lipite cu lut amestecat cu paie”, așezarea civilă fiind semnalată la poalele dealului (Monumente UNESCO din România, Baia-Mare, 2008, p. 259-260).

Informațiile, cam aceleași, dar expuse diferit se regăsesc în mai multe volume decât am menționat până acum. Astfel, „în interiorul cetății au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu tamburi de piatră de genul celor cunoscuți la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcții de lemn, un turn de veghe construit din chirpici și lemn, o platformă de luptă etc. Printre particularitățile cetății de la Bănița se numără lățimea mai mică a zidurilor de apărare, care nu depășește 2 metri, precum și felul ingenios de a îmbina tehnica de construcție cu particularitățle reliefului stâncos… Printre descoperirile făcute la Bănița se numără ceramică dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vîrfuri de săgeți, brățară de argint, greutăți pentru războiul de țesut, prâsnele de lut, pietre de râșniță, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc.” (Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. I, București, 1994, p. 171-172).

Cu siguranță, odată cu reluarea săpăturilor sistematice, surprizele nu vor continua să apără la Bănița, cetate dacică care încă își păstrează cu succes, de la înălțimea piscurilor sale, o mare parte dintre secrete…

Publicitate

Monumente celebre ale județului Hunedoara (11)   Leave a comment

Biserica de piatră de la Sântămăria-Orlea

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 4018, 31 august 2020, p. 4.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 443: „cod HD-II-m-A-03445, Biserica cnezilor Cândea, azi Biserica reformată, sat SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; comuna SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; sf.. sec. XIII – inc. sec. XV”.

…„ridicată de cnejii din familia Cînde”…

Prezentată în toate volumele dedicate arhitecturii românești din evul mediu, biserica de la Sântămăria-Orlea, județul Hunedoara, este recunoscută de către specialiști și împătimiții de cultură, drept un reper al călătoriilor prin Țara Hațegului. „Biserica reformată, odinioară ortodoxă, se numără printre cele mai vechi ctitorii românești, fiind ridicată de cnejii din familia Cînde către sfârșitul secolului 13. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romantic la goticul timpuriu”, menționează Vasile Drăguț în Dicționarul enciclopedic de artă medievală românească (București, 1976, p. 279).

Amplasată la ieșirea din orașul Hațeg la marginea drumului național 66 care duce spre Petroșani, edificiul care acum se află „în slujba unei mici comunități calvine” a fost la origine „biserica parohială a unui sat de coloniști, pus în slujba cetății de pe vârful care se profilează la răsărit, în spatele ei și a curții regale din Hațeg. Guvernatorul Ioan de Hunedoara a donat Sântămăria (numită atunci oppidum), în 1447, familiarilor săi din familia Cândeștilor de Râu de Mori. Se pare că noi patroni au inițiat unele îmbunătățiri la biserică (reparații la turn, repictare), necesare după două atacuri turcești din anii 1420 și 1438” (Adrian Andrei Rusu, Ileana Burnichioiu, Monumente medievale din Țara Hațegului / Medieval monuments from Hațeg District, Cluj-Napoca, 2008).

Florin Dobrei amintește faptul că localitatea Sântămăria-Orlea a fost „atestată documentar în anul 1332 sub denumirea de villa Sante Marie” (Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 38). „Construită din piatră brută și piatră fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul îngrijit al zidurilor sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate… Turnul pătrat, cu cinci niveluri, este prevăzut la parter cu un portal de tip romanic, cu o bogată decorație sculptată”.

Biserica în discuție face parte din, ceea ce consideră specialiștii, cel mai interesant grup de monumente de acest tip. Este remarcabilă prin ferestrele ei bifore și trifore, cu intrarea „marcată printr-un portal cu arhivoltă semicirculară și ambrazură în două trepte articulată cu două perechi de colonete angajate care stau pe baze atice. Un decor de butoni sculptați cu raze în diamant înconjoară profilul exterior” (Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, editori Răzvan Theodorescu și Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018, p. 113).

„Nava este luminată prin mici ferestre înguste, cu ambrazura evazată și golul bordat de un chenar din piatră terminat în arc ascuțit”. Edificarea bisericii poate fi „datată cu aproximație în ultimele două decenii ale secolului al XIII-lea, pe de o parte pe baza caracteristicilor stilistice, iar pe de alta prin termenul ante quem oferit de inscripția din stânga intrării de sud, care atestă pictarea interiorului navei în anul 1311. Lăcașul apare în registrul dijmelor papale din anul 1315 printre bisericile de rit catolic”.

Virgil Vătășianu considera biserica drept un exemplu pentru edificarea altor construcții de acest gen din Țara Hațegului, unul dintre exemple fiind monumentul istoric de la Strei, sat aparținător de orașul Călan. Din punct de vedere decorativ, sub pictura realizată în 1311 se regăsesc „zece cruci de consacrare, răspândite pe pereții absidei altarului și până în nartex… Prezentând numeroase elemente bizantino-balcanice, cu vădite împrumuturi din arta romanică și gotică, dar și cu influențe ale Renașterii, picturile din naosul bisericii din Sântămăria-Orlea reprezintă un interesant caz de interferență stilistică” (Florin Dobrei, op. cit., p. 40).

În concluzie, pentru cei care trec prin zonă monumentul este de neratat…

Monumente celebre ale județului Hunedoara (10)   Leave a comment

Cetatea dacică de la Bănița

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 4012, 21 august 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 14: „cod HD-I-s-A-03156, Cetatea dacică de la Bănița, sat BĂNIȚA; comuna BĂNIȚA; Dealul Bolii”. Pozițiile 15 și 16 următoarele obiective: „cod HD-I-m-A-03156.01; Fortificație; … Dealul Bolii, cartier situat la 902 m altitudine; Epoca medievală timpurie”; „cod HD-I-m-A-03156.02; Cetatea Bănița; … Dealul Bolii, cartier situat la 902 m altitudine; sec. II a. Chr. – sec. I p. Chr., Epoca dacică, Cultura dacică”.

…„grav afectată de construirea căii ferate”…

Monumentul UNESCO este situat pe „un pisc stâncos, deosebit de greu accesibil”, în imediata apropiere a Drumului Național 66, între Hațeg și Petroșani. Această cetate, „prin poziția ei strategică deosebit de favorabilă, era menită să controleze Valea Jiului și Pasul Vulcan, iar la nevoie să bareze drumul unui dușman ce ar fi intenționat să pătrundă dinspre sud în zona Munților Sebeșului. Fortificația de la Bănița constă dintr-un val de pământ și piatră, un zid de piatră locală și ziduri de calcar fasonate”, precizează Ion Horațiu Crișan, (Civilizația geto-dacilor, vol. 1, București, 2008, p. 159).

Lucrările realizate de daci au fost însă de o mai mare anvergură: un zid în lungime de 115 metri apăra prima terasă, care avea în extremitatea nord-estică intrarea constituită dintr-o „poartă monumentală cu trepte de calcar încadrate de balustrade din andezit”. Pe a doua terasă era amenajată o incintă de aproximativ 20 x 17 metri, înconjutată de un zid de 1,4 metri grosime. Acropola, cu poziția ei dominantă, avea o formă trapezoidală.

Potrivit lui Téglás Gábor, care amintește cetatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona a fost „grav afectată de construirea căii ferate dintre Simeria şi Petroşani, în perioada 1868 -1869. Atunci au fost dislocate din ziduri numeroase blocuri de calcar şi au dispărut mai multe dintre terasele de la poalele dealului. Cercetările arheologice sistematice s-au desfăşurat doar pentru o scurtă perioadă, în anii 1960-1961. În prezent, accesul extrem de dificil spre vestigii îngreunează reluarea cercetărilor. Materialele arheologice descoperite aici sunt reprezentate, cu precădere, de fragmentele ceramice provenite de la vase de mici dimensiuni, precum ceşti sau căni, dar şi de la chiupuri, vase destinate păstrării proviziilor. Sunt prezente şi piesele din fier, de la materialele de construcţie până la unelte şi arme, dar într-o cantitate mult mai redusă în comparaţie cu alte cetăţi din Munţii Orăştiei. În cuprinsul cetăţii sau în apropierea sa au fost găsite şi obiecte din metal preţios, precum o brăţară şi o fibulă din argint, monede etc.”, precizează situ-ul oficial cetati-dacice.ro.

Accesul se poate realiza doar pe versantul nordic, astfel că și elementele de fortificare se regăsesc în aceeași zonă. „Pentru ridicarea acestei cetăți au fost utilizate tehnici dacice specifice: ziduri de piatră de talie, terase dispuse în trepte, turnuri construite din elemente din lemn, lipite cu lut amestecat cu paie”, așezarea civilă fiind semnalată la poalele dealului (Monumente UNESCO din România, Baia-Mare, 2008, p. 259-260).

Informațiile, cam aceleași, dar expuse diferit se regăsesc în mai multe volume decât am menționat până acum. Astfel, „în interiorul cetății au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu tamburi de piatră de genul celor cunoscuți la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcții de lemn, un turn de veghe construit din chirpici și lemn, o platformă de luptă etc. Printre particularitățile cetății de la Bănița se numără lățimea mai mică a zidurilor de apărare, care nu depășește 2 metri, precum și felul ingenios de a îmbina tehnica de construcție cu particularitățle reliefului stâncos… Printre descoperirile făcute la Bănița se numără ceramică dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vîrfuri de săgeți, brățară de argint, greutăți pentru războiul de țesut, prâsnele de lut, pietre de râșniță, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc.” (Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. I, București, 1994, p. 171-172).

Cu siguranță, odată cu reluarea săpăturilor sistematice, surprizele nu vor continua să apără la Bănița, cetate dacică care încă își păstrează cu succes, de la înălțimea piscurilor sale, o mare parte dintre secrete…

Monumente celebre ale județului Hunedoara (9)   Leave a comment

Biserica de piatră de la Strei

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3999, 4 august 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 456: „cod HD-II-m-A-03452, Biserica Adormirea Maicii Domnului, sat STREI; oraș CĂLAN; În cimitir; sf.. sec. XIII – sec. XIV”. Alte obiective aflate în zonă, incluse LMI, se regăsesc la poziția 113, o villa rustica (cod HD-I-s-B-03208) aflată „în perimetrul cimitirului satului” și datată „sec. II-III p. Chr”, dar și la poziția imediat următoare, respectiv 114, (cod HD-I-s-B-03208), Reședința medievală de la Strei, situată „la NV de Biserica Adormirea Maicii Domnului” și plasată cronologic în secolul al XIII-lea.

Acoperișul turlei este „o piramidă construită din piatră”…

La momentul actual multă lume trece indiferentă pe lângă acest semnificativ monument istoric „Dela mare distanță ne întâmpină, nu departe de linia ferată, între aceasta și șosea, pe marginea răsăriteană a platoului care coboară spre Streiu, vechea biserică ortodoxă a satului, poate cea mai veche biserică dela noi”, scriau Octavian Floca și Victor Șuiagă în perioada interbelică (Ghidul județului Hunedoara, Deva, 1936, p. 269). Cercetările ulterioare au dovedit că cel puțin acest aspect nu corespunde realității istorice, dar faptul nu este de blamat ținând cont de resursele materiale și științifice de care beneficiau la acea vreme autorii.

„Biserica e construită din piatră brută. Acoperișul e din lemn. Padimentul e făcut din cărămidă romană … La etajul de sus al turnului există un chenar din cărămidă, în zig-zag. Parterul turnului are o boltă semicilindrică. Între etaje avem scânduri. Acoperișul [turnului] se termină în interior printr-o cupolă, iar la exterior printr-o piramidă construită din piatră” (p. 270).

La momentul actual, după ridicarea construcțiilor mult mai moderne, din ultimele decenii, ansamblul nu mai este foarte vizibil, mai ales când mergi cu mașina pe DN 66. Trebuie să știi în ce direcție să privești pentru a observa acoperișul de piatră al bisericii din Strei. „Asemănător întru totul în ceea ce privește compoziția volumelor arhitectonice cu biserica hațegană de la Sântămăria Orlea, a cărei replică mai modestă pare să fie, lăcașul de cult din Strei, fostă capelă de curte a familiei cneziale locale” are nava boltită cu scânduri, altarul boltit în cruce pe ogive masive, „firide cu rol de proscomidiar, respectiv de diaconicon”, dar și trei ferestre, o ușă și un pridvor realizate în secolul al XIX-lea. (Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 59).

„Zidirea bisericii a fost probabil, și aici, realizată de meșteri locali, care au folosit spolii de la monumentele locale din apropiere. Urmele unei reședințe medievale descoperite prin săpături arheologice la nord-vest de biserică, pe de-o parte, iar pe de alta dimensiunile sale reduse au generat ipoteza conform căreia, la origini, biserica ar fi servit drept capelă de curte cnezială” (Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, editori Răzvan Theodorescu și Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018, p. 113).

Ceea ce ar mai trebui menționat este faptul că vizitatorii nu pot să nu observe pictura prezentă atât în interiorul bisericii, dar și în exterior. Decorul mural, realizat în secolul al XIV-lea, a fost restaurat la începutul anilor 1970 de către pictorul Nicolae Sava.

Monumente celebre ale județului Hunedoara (8)   Leave a comment

Cetatea medievală a Devei

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3994, 28 iulie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 1: „cod HD-I-s-B-03149, Situl arheologic de la Deva, punct Dealul Cetăţii, municipiul DEVA; Dealul Cetăţii, versantul de S al dealului”. Următoarele trei pozițíi din listă, având codurile HD-I-s-B-03149.01, HD-I-s-B-03149.02, HD-I-s-B-03149.03, au la descriere același Deal al Cetății și sunt caracterizate drept așezări din perioada „Hallstattului”, din „Epoca Bronzului – Cultura Wietenberg” și „Neolitic, Cultura dacică”. Ce ne interesează pe noi este însă monumentul înregistrat la poziția 136: „cod HD-II-a-A-03216, Ansamblul Cetatea medievală Deva, municipiul Deva, Dealul Cetății, sec. XIII, transf. și extindere sec. XV-XIX”.

…„de la centru al puterii voievodale la spațiu în care se organizează diferite evenimente”…

Monumentul nu poate trece neobservat decât dacă turistul stă cu ochii în smartphone. O privire aruncată pe geamul mașinii sau al trenului, de pe șaua unei biciclete sau al unui motor, de orice fel ar fi el, va fi automat îndreptată spre obiectivul numit Dealul Cetății Deva. Acesta „este situat în partea nord-estică a Munților Poiana Ruscă, la contactul acestora cu Valea Mureșului, în partea de nord a municipiului. Din punct de vedere administrativ rezervația se află în administrația Primăriei Municipiului Deva. Din punct de vedere geologic, Dealul Cetății Deva este un corp vulcanic format din andezite amfibolice cu biotit, rezultat al unei intense activități vulcanice care a avut loc în Neozoic (Badenian superior – Sarmațian). Studiile geologice și petrografice au arătat că în urma distrugerii aparatului vulcanic nu s-a mai păstrat decât umplutura atât de caracteristică a coșului său. În starea sa actuală, conul vulcanic are altitudinea absolută de 378 m” (Marcela Balasz, Rezervația naturală Dealul Cetății Deva, în Deva. Monografie, vol. 1, Istorie și economie, Deva, 2016, p. 35).

Condițiile geografice și geologice au influențat cârmuitorii din zonă să ridice în vârful conului vulcanic o cetate. „Poziţionarea acestei fortăreţe a atras atenţia de-a lungul timpului multora dintre călătorii care au trecut prin aceste părţi. Dintre aceştia, Giovandrea Gromo (1564) consideră cetatea Devei ca una din cele mai importante fortăreţe ale ţării, întrucât se afla într-un defileu periculos. Cetatea domina râul Mureş, râu care nu putea fi traversat pe nici o cale, iar faptul că era aşezată la o asemenea înălţime făcea ca ea să nu poată fi bătută de nicio artilerie. Era atât de tare încât nu se putea mina şi era aprovizionată cu tot ce îi trebuia pe o perioadă de trei ani şi chiar mai mult. Toate acestea, în concepţia lui Gromo, făceau cetatea Deva de necucerit” (Ionuț Cosmin Codrea, Comitatul Hunedoarei în Evul Mediu, în Județul Hunedoara. Monografie, ed. a II-a, vol. 1, De la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Deva, 2012, p. 174).

Același autor, alături de Cristina Bodó și Daniela Marcu Istrate, au tipărit în 2019, la Cluj-Napoca, un volum intitulat Cetatea Deva. 750 de ani de la prima atestare documentară. „Cetatea, considerată una dintre punctele strategice ale Transilvaniei medievale, este atestată documentar pentru prima dată în 1269, când fortificația a fost donată de către ducele Ștefan greavului Chyl din Câlnic” (p. 2). Nu insistăm asupra momentelor care țin de istoria strict evenimențială precum anii 1307, 1453, 1579, 1640, 1752 etc. Ajungem la anul 1849, când ziua de 13 august a reprezentat un moment „dramatic care a încheiat istoria de aproape șase secole a cetății Deva” (p. 81). Evenimentele revoluționare din 1848-1849 sunt prea bine cunoscute. 13 august este ziua în care depozitul de muniție al cetății a sărit în aer. Cum au resimțit locuitorii din zonă momentul se poate afla din volumul anterior amintit. „Sursele oficiale maghiare clasifică dezastrul ca fiind un accident. Conform raportului oficial al Gărzii Naționale din Deva, întocmit pe 24 august de Daniel Beke, cetatea a explodat în 13 august, ora 9, îngropându-i pe cei aproximativ 120 de artileriști din Batalionul nr. 50 de honvezi, format din voluntari din comitatul Hunedoara” (p. 84).În 2008 și 2013 cercetările arheologice au stabilit mai multe aspecte care au condus la restaurarea parțială a monumentului. Astfel că, „la 750 de ani distanță de la prima atestare documentară a cetății Deva, Muzeul Civilizației Dacice și Romane propune publicului vizitator un periplu prin istoria fortificației, de la centru al puterii voievodale la spațiu în care se organizează diferite evenimente, de la punct strategico-militar la loc de promenadă” (p. 107).

Monumente celebre ale județului Hunedoara (7)   Leave a comment

Biserica de piatră de la Densuș

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3987, 17 iulie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 254: „cod HD-II-m-A-03307, Biserica Sf. Nicolae, sat DENSUȘ; comuna DENSUȘ; 23; sec. XIII; adăugiri sec. XV – XVII”. În localitate mai există un obiectiv inclus în LMI (poziția 499), mai precis Bustul lui Ovid Densușianu (el personal prefera să semneze Densusianu), bust care este situat în centrul comunei, a fost dezvelit în secolul XX și are codul HD-III-m-B-03483.

…„unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră”…

De obicei, când vizitează localitatea Densuș, lumea trece grăbită și indiferentă pe lângă bustul anterior menționat, pe lângă conacul Nopcea aflat într-o stare gravă de degradare sau pe lângă bustul lui Nicolae Densușianu, situat chiar la intrarea în cimitirul din jurul celebrei biserici de piatră care poartă astăzi hramul Sfântul Nicolae.

Virgil Vătășianu, în lucrarea Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, apărută la Cluj în 1930, scria că, „desigur, una dintre cele mai remarcabile clădiri e biserica din Densuș. Nu doar că ar fi un edificiu mai monumental decât celelalte, dar pentru că anumite particularități care, pare-se, au fost întâlnite numai aici, fără a putea fi înlănțuite într-un grup cu alte analogii, au stârnit curiozitatea cercetătorilor și au dat ocazie la nesfârșite interpretări, care de care mai extravagante… Înfățișarea însăși a bisericii seamănă mai mult cu a unei ruine de vreme ce părți întregi sunt dărâmate sau pe cale de a se dărâma” (p. 33). Mai mult, impresiile de la acea vreme, atestau faptul că „starea bisericii mărturisește fără înconjur că a suferit multe adăugiri și reparaturi, dar documentele nu relatează decât despre ultima restaurare, executată sub conducerea lui Stefan Möller, între anii 1889-1890, care s-a mulțumit însă să salveze biserica de prăbușire, fără a altera ceva din planul sau construcția ei” (p. 41).

Câțiva ani mai târziu apărea, în 1936, Ghidul județului Hunedoara, avându-i ca autori pe Octavian Floca și Victor Șuiaga. În respectivul volum se preciza că, la Densuș, „deasupra satului, pe un mic platou, se ridică o biserică, care cu toate că nu are proporții prea mari este totuși, prin particularitățile ei, unul dintre cele mai caracteristice monumente ale țării. Satul, care este locul de origine al familiei preoțești Densușeanu, a devenit cunoscut mai ales datorită bisericii care a fost obiectul de studii și discuții al mai multor istorici de artă. Data ridicării monumentului nu o cunoaștem. Cei care s-au ocupat de ea au în privința datării păreri foarte variate” (p. 314).

O altă descriere menționează faptul că „biserica situată în centrul comunei este unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră. Discuțiile ce s-au purtat de către specialiști în jurul acestui monument deosebit de valoros sînt numeroase. Se presupune că biserica actuală s-a înălțat pe ruinele unui monument roman. Sigur este că biserica a fost construită din piatră adusă din ruinele Ulpiei Traiana ce se găsește la mică distanță” (Ion Horațiu Crișan, Itinerare arheologice transilvănene,  București,  1982, p. 109).

Printre ultimele descrieri se numără și cea apărută în impresionantele volume intitulate Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (coordonatori Răzvan Theodorescu, Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018). „Deși prezintă o soluție constructivă diferită,  care în esență nu se conformează nici unui stil arhitectonic, trebuie amintită în același grup de monumente ecleziastice din Țara Hațegului și Biserica Sf. Nicolae din comuna Densuș. Este un edificiu pe plan central, care, prin evoluția arhitecturală și prin conglomeratul de componente constructive din diverse epoci, reprezintă cea mai interesantă construcție medievală din zonă. La construcția bisericii s-au folosit multe spolii provenite de la monumentele și construcțiile antice romane din apropiere” (vol. I, p. 113).

„Ineditul constă în faptul că piesele romane au fost integrate în construcția medievală în așa fel încât să răspundă și unor cerințe de ordin estetic, cum sunt de pildă altarele votive care alcătuiesc stâlpii careului la interior sau coloanele adosate câte trei fațadelor de sud și de nord ale navei. Interiorul este dezvoltat pe verticală, cu spații înguste în jurul stâlpilor centrali, boltite în leagăn și luminate la nord prin trei ferestre strâmte, iar la sud și vest prin ochiuri rotunde de piatră, aparent provenite de la un canal roman… Deasupra volumului compact al navei se înalță turnul prismatic cu cele două etaje dispuse în trepte și luminate prin deschideri rectangulare bipartite la primul și prin ferestre mai înalte, arcuite semicircular, la ultimul nivel. Turnul este acoperit cu un coif de piatră mărginit de pinioane triunghiulare care încununează fațadele turnului pe toate cele patru laturi, ca la Sântămărie-Orlea și Strei. Biserica  a fost mai târziu extinsă cu un pronaos spre vest, iar spre sud au fost adăugate un diaconicon și o capelă, toate aflate azi în stare de ruină” (p. 114). Nu mai pomenim de picturi, că deja exagerăm cu știința…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Monumente celebre ale județului Hunedoara (6)   Leave a comment

Cetatea dacică de la Blidaru

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3982, 10 iulie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 91: „cod HD-I-s-A-03181, Fortificația dacică de la Costești, punct Blidaru, sat OCOLIȘU MIC; comuna ORĂȘTIOARA DE SUS; Blidaru; sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène”. Următoarele poziții precizează că în același loc se află alte obiective: „cod HD-I-m-A-03181.01; Fortificație; … Blidaru, mamelon la 705 m altitudine, pe stânga apei Grădiştii, în amonte de Valea Faeragului, la cca. 4 km de cetatea de pe Cetăţuia”; „cod HD-I-m-A-03181.02; Zid de apărare”; „cod HD-I-m-A-03181.03; Zid de apărare”. În fine, având codul HD-I-s-A-03182, se regăsește și un alt Turn amplasat în Poiana Perții, „terasă situată pe versantul NV al Dealului Blidaru”…

…„cea mai importantă lucrare de acest gen din zonă”…

După ce părăsești localitatea Costești, faci stânga pe o cărăruie. Și începi să urci. Când ai impresia că îți dai duhul, ajungi la un fel de liman situat într-o poiană. Apoi în alta. Și tot așa. Până ajungi la monumentul UNESCO.

„Interesul pentru vestigiile de la Blidaru este relativ recent, în comparaţie cu atenţia îndelungată de care s-au bucurat alte situri dacice din Munţii Orăştiei. La începutul secolului XX au apărut primele menţiuni despre obiecte dacice, descoperite întâmplător în zonă, moment în care au fost amintite şi urme mai vechi ale căutătorilor de comori. D. M. Teodorescu a fost primul arheolog care a pus piciorul în cetatea de la Blidaru, în anul 1921, dar primele cercetări arheologice sistematice au început abia în 1953 și au fost coordonate de C. Daicoviciu. În urma campaniilor de săpături, care continuă şi în prezent, zidurile cetăţii au fost dezvelite aproape în totalitate. Cercetările au vizat şi terasele amenajate în apropierea cetăţii, unde au fost identificate mai multe turnuri izolate (Poiana Perţii, Poiana Popii, Muchia Chişetoarei, Poiana lui Mihu, La Vămi), precum şi urmele unor temple (Pietroasa lui Solomon)” se menționează pe situ-ul oficial cetati-dacice.ro.

Descrierea ansamblului o regăsim într-o sumedenie de volume și articole de specialitate, dar ceea ce un vizitator ar trebui să rețină este faptul că cetatea se află „pe mamelonul de pe Dealul  Blidarului ( altitudine 750 m),  cu o vizibilitate excelentă atât înspre Valea Mureșului, cât și spre Grădiștea Muncelului, prin amplasarea și elementele componente ale fortificației, cetatea, cu rosturi pur militare, este cea mai importantă lucrare de acest gen din zonă”  (Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavchi, Adriana Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988, p. 65). 

Construcția a fost ridicată în două faze, în prima fază fiind construită incinta dinspre est, sub forma unui patrulater neregulat, având o intrare amplasată în turnul din colțul de sud vest. Zidurile tuturor turnurilor,  precum și cel de incintă sunt ridicate într-o manieră asemănătoare celei descrise deja [în cadrul textului despre cetatea de la Costești, n.n.]: două paramente de blocuri de calcar fasonate pe cinci fețe, unite între ele prin bârne de lemn, și un emplecton neomogen. Spre deosebire de zidurile de pe Cetățuie, lipsesc butisele, acele blocuri mai lungi ce intrau în emplecton,  casetându-l  oarecum” (p. 67). A urmat o fază a doua de construcție, care a înglobat și prima incintă. „Datarea fazei a doua de construcție este târzie, foarte probabil anterioară celui de al  doilea război cu romanii, graba pregătirii acestei confruntări explicând și inovațiile constructive ce se abat de la regulă” (p. 69).

Tot referitor la acest ansamblu, „istoricul Radu Vulpe localiza aici, la Blidaru, una dintre cele mai sângeroase scene sculptate pe Columna lui Traian, scena LXXI,  reprezentând asaltul unei trupe de legionari romani asupra unei cetăți dacice. Fortăreața – extrem de  importantă militar – bloca drumul spre capitala de la Sarmizegetusa, iar căderea ei, după refugierea în cetate a dacilor învinși,  a fost,  pentru aceștia,  unul dintre cele mai negre momente ale primei campanii conduse de împăratul Traian în Dacia” (Fortărețe dacice din Munții Orăștiei, Segovia, 2009, p. 108).

Observațiile cercetărilor arheologice, coroborate între ele au condus „spre concluzia că la realizarea cetății au lucrat și meșteri greci ( în special la elaborarea planului), dar mai cu seamă autohtonii daci,  care au dat tehnicii elenistice o interpretare locală… Interesantă este  cisterna de apă,  situată pe coasta dealului,  la o mică distanță de zidul incintei inferioare” (Eugen Pescaru; Adriana Rusu-Pescaru, Cetățile dacice din Munții Șureanu / The Dacian Fortress of Sureanu Mountains, Cluj-Napoca, 2009, p. 22).

Acestea sunt doar câteva descrieri. Dar expunerea informațiilor despre cetatea dacică de la Blidaru poate continua…

Monumente celebre ale județului Hunedoara (5)   Leave a comment

Castelul Corvinilor de la Hunedoara

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3973, 29 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 300: „cod HD-II-m-A-03344, Castelul Corvinilor, azi muzeu, municipiul HUNEDOARA; Str. Curtea Corvineștilor, nr. 1-3; sec. XIV, extins 1440 – 1453, transformat 1618 – 1620”.

…nu Corvinescu, ci Corvin…

Emblematic pentru județul Hunedoara este și Castelul Corvinilor, aflat pe strada „Corvineștilor”. Numele străzii, în opinia mea, confirmată de către dr. Sorin Tincu, directorul Muzeului „Castelul Corvinilor”, este posibil să fie interpretabil, pentru că acest castel nu a fost construit de Ioan Corvinescu de Hunedoara, ci de Ioan Corvin, rezident în aceeași localitate. Sunt nuanțe lingvistice care trebuie subliniate și dezbătute pentru a nu se mai perpetua și răspândi pe rețelele de socializare și în rândul opiniei publice tot felul de informații eronate. Mai ales că majoritatea datelor și denumirilor țin cont de normele Academiei Române.

Dar să revenim la Castelul Corvinilor. Într-un volum tipărit la 1919, „în tipografia lui Iosif Wachter” (Castelul din Hunedoara. Uzinele de fier a statului din Hunedoara. minele de fier a statului din Ghelar), se precizează că „originea castelului e necunoscută”, iar „în istoriografia maghiară obvine ca proprietate a coroanei sub regii: Bela al IV-lea (1235-1270) și Ludovic cel Mare (1342-1382). Regele Sigismund (1387-1437) îl dăruiește viteazului Șebre, dela care trece în moștenirea fiului său Vaik și dela el la nepotul său Iancu Huniade” (p. 3).

Pe lângă faptul că Ioan (Iancu) este cunoscut sub numele de castelan „de Hunedoara”, istoriografii precizează faptul că el a fost și „ban al Severinului”, „voievod al Transilvaniei”, „guvernator și căpitan general al Ungariei” (vezi Istoria Transilvaniei, vol. 1 (până la 1541), coordonatori Ioan-Aurel Pop și Thomas Nagler, Cluj-Napoca – Deva, 2016, p. 365).

Și castelul are istoriile, poveștile și legendele lui. Istoricul de artă Virgil Vătășianu, în articolul Castelul Corvinilor din Hunedoara (publicat în Boabe de grâu, anul IV, nr. 6, 1933, p. 240 – 241), menționează faptul că „simbolul materializat al românismului și al credinței lui strămoșești, casa lui Dumnezeu, ni s-a păstrat aci din cele mai vechi timpuri”. Este vorba despre un citat poetic despre istorie. Cam asemenea texte ar trebui să citească la școală pentru bacalaureat elevii. Nu despre bătălii, jertfe, ani și edificarea unor edificii care azi sunt muzeu.

Ca să îți placă istoria poate că este necesar să o înveți ca pe o poezie, nu ca pe o știință. Este adevărat că istoria poate fi citită, dacă e scrisă și predată cum se cade, și ca poezie, dar de obicei e privită de majoritatea lumii doar ca un lucru inutil. Nici nu mai pomenesc de știință. Dar dacă atunci când îi spui unei persoane că Iancu de Hunedoara (1407-1456) a regândit arhitectural Castelul Corvinilor de la Hunedoara acum câteva secole (multe!!!), poate mai prinde un pic de drag și de istorie în timp ce se plimbă prin sălile, turnurile, foișoarele sau galeriile sale.

Despre acest monument s-au scris zeci de volume și studii științifice, sute de articole și mii de pagini. Însă taine istoriografice și secrete arheologice au mai apărut recent și vor mai apărea, pentru că un asemenea obiectiv nu poate fi cunoscut cu adevărat decât scotocind prin arhive și săpând prin / printre ziduri de piatră, cărămidă sau pământ.

Vă invităm să îl vizitați și să îl descoperiți ca pe un adevărat monument istoric celebru. Dați la o parte ideile preconcepute și lăsați-vă cuprinși de frumusețea locului.

Monumentele celebre ale județului Hunedoara (4)   Leave a comment

Cetatea dacică de la Costești

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3968, 22 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 35: „cod HD-I-s-A-03177, Fortificație, sat COSTEȘTI; comuna ORĂȘTIOARA DE SUS; Vârful Cetățuia, pe malul stâng al Apei Grădiștei, la 2 km de sat, spre sud; sec. II a. Chr. – II p. Chr., Epoca geto-dacică, Cultura dacică”. Următoarele poziții din LMI până la numărul 43, se referă la Sanctuarele de pe Vârful Cetățuia (aceeași datare, cod HD-I-s-A-03177.01); Cetatea dacică de la Costeşti, punct „Cetăţuia Înaltă” (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178); Fortificație (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.01); Zid de apărare (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.02); Turn (sec. I a. Chr. – II p. Chr., Latène, cod HD-I-s-A-03178.03) etc.

…„vârful dealului a fost îndreptat de către daci”…

Alt monument UNESCO, alte povești… „Ruinele dacice de pe Dealul Cetăţuie erau vizibile în secolul al XIX-lea, însă ele sunt doar sumar menţionate în rapoartele vremii. Susţinut de V. Pârvan, D. M. Teodorescu a început în anul 1924 primele săpături arheologice pe Dealul Cetăţuie. Au fost investigate mai multe zone din cetate, inclusiv turnurile-locuinţă de pe platou, elementele de fortificare şi templele. Ulterior, săpăturile din perioada interbelică vor fi extinse sub conducerea lui C. Daicoviciu, zona fortificată cu monumentele ei fiind dezvelită aproape în totalitate. O atenţie sporită a fost acordată aşezării aflate în apropierea zonei fortificate, fiind cercetate terasele de la Dosu Brăiţei, Coşman, Laz sau Năpărţi” (cetati-dacice.ro).

Monumentul se află amplasat la o altitudine de 561 de metri. „Chiar dacă nu este cel mai înalt din zonă, dealul domină peisajul, oferind o bună vizibilitate spre Valea Mureşului, aflată la nord. Cetatea avea un sistem complex de fortificare şi construcţii cu utilităţi diverse. Cele mai multe dintre acestea sunt vizibile și astăzi, trecând printr-un proces de conservare primară. Cetatea ocupă partea superioară a dealului; vârful dealului a fost îndreptat de către daci, rezultând un platou de formă elipsoidală lung de 160 m şi lat de circa 20-25 m. Pe pantele dealului au fost amenajate mai multe terase, unele dintre ele în afara zonei fortificate. Locuirea civilă ocupa probabil terasele de la baza dealului şi zona joasă din apropierea văii, sub actuala vatră a satului”.

În Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (București, Cluj-Napoca, 2018, vol. I, editori Răzvan Theodorescu și Marius Porumb) se precizează că în perioada la care ne referim există „cetăți pregnant caracter militar, cu garnizoane permanente, cum sunt cele de la Costești și Blidaru” (p. 67). Ele sunt situate în apropierea Sarmizegetusei Regia și sunt sprijinite de „turnuri intermediare de control și semnalizare”.

„În prima fază, pe versanții de vest, sud și est al Cetățuii a fost ridicat un val, în forma unei uriașe potcoave ce bara accesul dinspre șaua de legătură cu mamelonul Ciocuța” (Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavchi, Adriana Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988, p. 50). Cercetările arheologice din anul 1986 au condus la stabilirea unor date mai precise privind dimensiunile și planimetria cetății.

Cetatea a fost ridicată în mai multe faze, iar principalele elemente remarcate sunt turnurile de apărare și turnurile-locuință. Construite în așa-numitul stil murus dacicus, ele imită zidurile elenistice.

„Blocurile de calcar, fasonate în general în carieră și retușate la fața locului erau îngrijit netezite pe cinci laturi, cea de-a șasea, ce se așeza spre interior, fiind doar sumar cioplită. Erau așezate unul lângă altul, perfect lipite, în două șiruri paralele și pe atâtea asize cât dorea constructorul să înalțe edificiul. Spațiul dintre cele două șiruri de blocuri se umplea cu sfărâmături de piatră și cu pământ foarte bine bătut” (p. 52). Acesta era emplectonul. Ca să nu se dărâme blocurile erau „legate” între ele cu bârne de lemn amplasate în diagonală și fixate în blocurile de calcar în niște locașuri numite „coadă de rândunică”.

„În scena XXV a Colunei lui Traian de la Roma” unii dintre istoricii care s-au ocupat de subiect cred că recunosc cetatea de la Costești, „cea mai veche dintre cetățile de aici, cu elemente de fortificație ridicate chiar înainte de Burebista” (Fortărețe dacice din Munții Orăștiei, Segovia, 2009, p. 92). Spor la citit!

Monumentele celebre ale județului Hunedoara (3)   Leave a comment

Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3962, 12 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 104: „cod HD-I-s-A-03205, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, sat SARMIZEGETUSA; comuna SARMIZEGETUSA; sec. II – III p. Chr.”

…Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din localitatea Sarmizegetusa, comuna Sarmizegetusa…

A doua capitală a Daciei situată de pe teritoriul județului Hunedoara, datând de data aceasta din perioada romană, este Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din localitatea Sarmizegetusa, comuna Sarmizegetusa.

Cum arăta zona în 1936? Aflăm din Ghidul județului Hunedoara elaborat de Octavian Floca, directorul muzeului din Deva în acea perioadă, și Victor Șuiaga, avocat: „Numărul locuitorilor comunei actuale este de circa 1000. E un sat nevoiaș, dar promite o desvoltare turistică și administrativă, deoarece constituie un punct de plecare apropiat în Masivul Retezat și fiindcă este sediu de plasă. Vizitarea ruinelor și a muzeului dela Sarmizegetusa reclamă un timp de ½ – 1 zi” (p. 325). Simpla menționare a duratei unei vizite de acum aproximativ 85 de ani la un obiectiv istoric ne obligă să facem o comparație cu ziua de azi, când într-un asemenea interval de timp se bifează nenumărate monumente din localități, comune, județe sau provincii istorice diferite.

„Despre o sistematică desgropare arheologică nu se poate vorbi decât dela anul 1924 când Comisia Monumentelor Istorice Cluj, prin președintele ei, domnul ministru Alexandru Lapedatu, sprijinitorul real al arheologiei românești din Transilvania și Institutul de Arheologie al Universității clujene prin prof. dr. univ. D. M. Teodorescu, primul îndrumător și dascăl al arheologiei în Ardeal, a început campania anuală a acestor săpături prin d-l Constantin Daicoviciu, conferențiar la Universitatea din Cluj, ajutat de membri școalei arheologice din Cluj, domnii Octavian Floca, Mihail Macrea, Gheorghe Pintea și Marius Moga”.

Trei decenii mai târziu, în 1966, a a părut ediția a doua a volumului Ulpia Traiana (Sarmizegetusa Romană), elaborată de Constantin Daicoviciu, ajuns între timp academician, și de Hadrian Daicoviciu. „Între Ulpia Traiana Sarmizegetusa, așezată la șes și întemeiată între 108 și 110 e.n., și vechea Sarmizegetusa, cetatea de scaun a lui Decebal din Munții Orăștiei, cucerită de Traian în anul 106 e.n., nu există, după se știe astăzi precis, topografic, nimic comun” (p. 5).

În alt volum (Hadrian Daicoviciu, Dorin Alicu, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, București, 1984) anii de întemeiere sunt avansați ca fiind 106-107. Înconjurat de un zid înalt de 4-5 metri și de două șanțuri, „pe fiecare latură orașul avea câte o poartă, dar nici una dintre ele nu a fost dezvelită în timpul săpăturilor… În interior edificiile se grupau în jurul unei piețe mari, patrulatere (forum), care se afla la întretăierea celor două străzi principale, precum și de-a lungul acestora și al altora secundare, formând complexe (insulae). Locul de frunte în orașul împrejmuit de ziduri îl ocupau clădirile publice, atît profane (curia, palatele dregătorilor, termele etc.), cît și sacre (templele, Palatul Augustalilor și altele” (p. 23).

Unele dintre cele mai recente descrieri le găsim în Monografia istorico-geografică a localității Sarmizegetusa (elaborată de Gică Băeștean și Tiberiu Albulescu și apărută în 2012. În acest volum, pe lângă piesele reprezentative descoperite în zonă, sunt descrise atât edificiile religioase (sanctuarele și templele dedicate lui Aesculap și Hygia, Liber Pater, Silvanus, Zeiței Nemesis etc.), cât și edificiile publice precum forul, basilica, fântânile publice, curia și altele. Nu lipsesc edificiile particulare și sau construcțiile funerare. Și celebrul amfiteatru de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este descris ca având analogii în Britannia, Austria și Africa de Nord. Toate aceste volume îi ajută pe cei care vizitează situl, dar și muzeul, să vadă povestea de dincolo de ruinele pe care le fotografiază și pășesc de multe ori, cu indiferență.