Colaborarea lui Nicolae Densuşianu la Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, revista Societăţii Istoricilor din Berlin [1], în Sargetia. Acta Musei Devensis, nr. II (XXXVIII), 2011, p. 355-365.
Articolul de mai jos analizează modul în care Nicolae Densuşianu a colaborat, ca urmare a recomandării Academiei Române, la revista Societăţii Istoricilor din Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. Pe parcursul celor opt rapoarte istoriografice a fost recenzată, aproape exhaustiv, producţia de carte istorică şi filologică apărută în, sau referitoare la, spaţiul românesc.
Naţiunile se recomandă şi se impun pe plan internaţional ce destulă greutate, unul dintre aspecte fiind câştigarea respectului ştiinţific. O ţară (prin reprezentanţii ei), care nu produce nimic, sau dacă produce rezultatele nu îi sunt cunoscute şi, mai recent, recunoscute, este evident în afara progresului ştiinţific. Marile naţiuni, şi aici nu este vorba despre numărul populaţiei, se recomandă prin realizările lor, însă pentru ca acestea să poată fi apreciate ele trebuie mai întâi să fie cunoscute.
De-a lungul timpului au existat diferite metode de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice acumulate, unul dintre cele mai uzitate până în prezent (acum la concurenţă cu alte mijloace, în special electronice), fiind revistele de specialitate de diverse tipuri, categorii, forme ori domeniu de adresabilitate. Moda anuarelor ştiinţifice ia însă amploare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în principal şi datorită încurajării ştiinţei de către entităţile statale mai mult sau mai puţin recent constituite şi apariţiei ori dezvoltării activităţii diverselor Societăţi sau Academii.
În această epocă de reevaluări şi reconsiderări ştiinţifice, îşi fac apariţia o suită de reviste care acumulează în paginile aceloraşi coperţi nu doar spaţiul naţional căruia i se circumscrie, ci apelează la specialiştii dintr-o multitudine impresionantă de alte naţiuni ori state dispuşi a colabora la creionarea unei imagini de ansamblu, putem spune, universale. Globalismul ştiinţific a început cu mult înaintea globalismului politic.
Un rol aparte l-au avut, bineînţeles, publicaţiile cu caracter istoric, acestea contribuind de altfel, la înţelegerea realităţilor politice prezente prin expunerea cauzelor şi evenimentelor trecute. Dacă ne referim la Revue historique din Paris, la Rapoartele anuale ale Asociaţiei Istoricilor Americani, ori la cele ale istoricilor englezi, ca să menţionăm aici doar marile puteri ştiinţifice ale sfârşitului de secol XIX, atunci ne putem face o idee despre ceea ce a făcut şi a însemnat ştiinţa istorică în respectiva perioadă. La acestea trebuie însă obligatoriu adăugată şi revista Societăţii istoricilor din Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, nu atât pentru a diversifica aria de apariţie a publicaţiilor ştiinţifice de gen, cât pentru valoarea contribuţiilor aduse de cei care trimiteau mai mult sau mai puţin periodic materialele promise.
Despre Jahresberichte der Geschichtswissenschaft se cunosc destul de puţine lucruri, cel puţin în mediul românesc deşi, trebuie să o recunoaştem, importanţa sa pentru ştiinţa istorică din România este covârşitoare. Şi asta deoarece în paginile ei, timp de peste două decenii, au apărut o serie de articole care ne-au conferit practic statut de naţiune ştiinţifică în domeniul istoriei şi filologiei şi ne-au alăturat comunităţii internaţionale. Este vorba despre colaborarea lui Nicolae Densuşianu la respectiva publicaţie, în urma recomandării trimise de Academia Română, colaborare concretizată în apariţia a opt rapoarte istoriografice asupra cărora am mai insistat până acum[2] şi vom reveni în continuare. Pentru a sublinia importanţa unui asemenea demers, trebuie să mai precizăm, după cum a stabilit Alexandru Lapedatu în urmă cu aproape un secol, că publicarea unor asemenea informaţii a avut în mediul de influenţă germanică rolul pe care, pentru spaţiul francofon, l-au jucat contribuţiile lui A.D. Xenopol la Revue historique din Paris[3].
Pentru a putea însă înţelege importanţa acestor repertorii bibliografice critice, este necesar să aruncăm o privire asupra evoluţiei revistei în această perioadă. Jahresberichte der Geschichtswissenschaft a avut până la ora actuală, patru serii de apariţii întinse pe parcursul a mai bine de 130 de ani. Înfiinţată la iniţiativa Societăţii Istoricilor din Berlin în anul 1880, prima serie, poate şi cea mai reprezentativă ţinând cont de contextul apariţiei, îşi încheie activitatea în anul 1916[4]. Scopul era conturarea unei imagini de ansamblu asupra istoriei universale prin redactarea de bibliografii critice de către unii dintre cei mai buni specialişti în diverse domenii de cercetare, însă totul s-a încheiat brusc din cauza condiţiilor create de desfăşurarea ostilităţilor în timpul Primului Război Mondial.
După 1920 publicaţia îşi reia apariţia, însă de această dată caracterul ei mai restrictiv poate fi dedus şi din schimbarea numelui în Jahresberichte der deutschen Geschichte[5], schimbându-se practic fondul interesului rapoartelor. Până în 1927 revista apare la Breslau, apoi, din cauza dificultăţilor în special financiare din perioada de după război, s-a impus o nouă organizare, fără a fi însă sistată apariţia, cea de-a doua serie încheindu-se abia la 1942, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cu sprijinul organismelor guvernamentale, se trece şi la o nouă structură ce cuprinde o parte bibliografică şi una a rapoartelor dedicate progreselor în diverse domenii ale istoriei germane. Totuşi, influenţele politice şi ideologice ale deceniilor 3 şi 4 şi-au pus amprenta asupra conţinutului rapoartelor, astfel încât este necesar ca ele să fie studiate în consecinţă. Cea de-a treia serie este marcată de noile realităţi de după război, revista detaliind producţia istoriografică între 1947 şi 1989, după 1990 făcându-şi apariţia cea de-a patra serie, ce continuă şi în prezent.
Revenind la prima serie, care reprezintă şi centrul cercetării noastre din perspectiva receptării internaţionale a producţiei de carte istorică şi filologică românească, un prim punct de interes îl constituie detaliile tehnice ale volumelor în cauză. Calitatea tipăririi nu poate fi contestată în nici un caz, primul volum (apărut în 1880, dar care conţine rapoarte pentru anul 1878), fiind editat de casa „Ernst Siegfried Mitter & Sohn – Königliche Hofbuchhandlung” din Berlin, având nu mai puţin de 675 de pagini (XII + 663). Lucrurile stau la fel şi cu următoarele patru numere, abia din 1888 (numărul VI), editarea fiind încredinţată casei „R. Gaertners Verlagsbuchhandlung – Hermann Heyfelder”, tot din Berlin, ce va asigura apariţia Jahresberichte-ului până în 1902, la numărul XXIII. Ultima editură implicată în tipărirea publicaţiei din 1903 până în 1916 este „Weidmannsche Buchhandlung”.
Un alt aspect legat de formă, este cel al numărul de pagini. De la început se înregistrează o creştere mai mult sau mai puţin constantă a volumului de pagini necesar cuprinderii tuturor rapoartelor, astfel încât, la sfârşitul anilor ’90 ai secolului al XIX-lea, se ajunge la aproape 1500 de pagini pe volum, cum este de exemplu numărul XIX, din 1898. Din acest motiv, pornind cu anul 1904 (cuprinzând rapoarte despre cărţile şi articolele din 1902), apar numerele duble, ce-şi împart tematica în istoria antichităţii şi a Germaniei (volumul I), respectiv în istoria celorlalte ţări, diferite generalităţi şi indici (volumul II).
În ceea ce priveşte concepţia asupra conţinutului şi structura propriu-zisă a acestuia ele sunt tributare într-o oarecare măsură colegiului de editori – coordonatori, în primii ani, respectiv editorului unic în perioada următoare. Astfel, primele trei numere sunt publicate sub redacţia unui colegiu de editori format din F. Abraham, J. Hermann şi Edm. Meyer. Numerele IV şi V sunt coordonate tot de trei persoane, doar că în locul lui Abraham îl găsim menţionat pe J. Jastrow. Următorul număr este îngrijit doar de două persoane, deoarece nu-l mai are printre editori nici pe Edm. Meyer, iar începând cu numărul VII respectiva sarcină revine unui singur coordonator. Prin urmare, între 1884 şi 1916 revista Jaresberichte der Geschichtswissenschaft va fi condusă de J. Jastrow (numerele VII – XVII), Ernst Berner (numerele XVIII – XXV), respectiv Georg Schuster (în ultima perioadă).
Tot în această secţiune, trebuie făcută diferenţa între anul de referinţă, mai precis anul editării cărţilor „recenzate” şi anul de apariţie propriu-zisă a revistei. Acestea din urmă era decalat de obicei cu doi ani, însă există excepţii care împing această diferenţă şi mai mult, spre exemplu anuarul pe 1883 fiind editat abia în 1888, explicaţiile de rigoare fiind consemnate în prefeţele respectivelor volume, asupra cărora nu insistăm cu această ocazie.
Aşa cum am menţionat deja, structura volumelor evoluează, influenţată de conţinutul articolelor ce o compun. Cuprinsul primului număr începe cu Antichitatea (Altertum, p. 1 – 102), ce expune, pe parcursul a opt referate elaborate de specialiştii epocii, problemele referitoare la indieni, mezi şi perşi, la Egipt, la istoria evreilor şi a grecilor, neocolind nici spaţiul roman şi al teritoriilor italiene, încheindu-se cu precizări asupra triburilor germanice din respectiva perioadă[6]. Partea a doua se referă la Evul Mediu (Mittelalter, p. 103 – 419), şi conţine 33 de articole atât despre statele germanice, cât şi despre celelalte teritorii ale Europei acelei epoci[7]. În sfârşit, Timpurile Noi (Neue Zeit, p. 420 – 635), cuprind informaţii despre Germania în primul rând, după 1519, fără a ocoli Austria, Franţa, Elveţia, Anglia sau ţările scandinave, ultimele rapoarte fiind despre India, istoria culturii şi istoria filosofiei[8]. Lucrurile se menţin la fel în ceea ce priveşte structura şi în anul în care Nicolae Densuşianu îşi începe colaborarea, respectiv în 1885 (numărul IV), conţinând rapoartele oficiale pe anul 1881. Diferenţele constă doar în numărul contribuţiilor publicate, al unor schimbări la nivelul autorilor şi al modificării evidenţei paginilor. Astfel, Antichitatea cuprinde nouă rapoarte (I, p. 1 – 154), Evul Mediu este constituit din 37 de articole (II, p. 1 – 386), iar Timpurile Noi sunt reprezentate de 25 de contribuţii (III, p. 1 – 300), dar care includ, printre altele, şi indicii necesari identificărilor rapide[9]. Evoluţia structurii şi a conţinutului o întâlnim în continuare, în aşa fel încât numărul XII, din 1891, dar care cuprinde pentru spaţiul românesc, în raportul lui Nicolae Densuşianu, perioada 1882-1889, este constituit din patru părţi principale distincte, fiecare cu corpusul său de pagini. Este vorba despre Antichitate (partea I, p. 1 – 170)[10], cu zece teme distincte, fiecare temă împărţită la rândul ei în capitole distincte şi subcapitole, Germania (partea a II-a, p. 1 – 454)[11], cu 33 de teme ce tratează prin subdiviziunile proprii diversitatea landurilor germane dar nu numai, Străinătatea (Ausland, partea a III-a, p. 1 – 320)[12], tot cu 33 de teme însă unele doar menţionând autorii însărcinaţi cu redactarea rapoartelor, deoarece textele nu ajunseseră la timp la redacţie sau nu au fost trimise deloc, astfel încât lipsesc, respectiv Generalităţile (Allgemeines, partea a IV-a, p. 1 – 201)[13], cu opt grupuri tematice, printre care amintim filosofia şi metodologia istorie, istoria bisericii, paleografia sau diplomatica. Aşa cum am amintit deja, ultimul număr în care întâlnim o corespondenţă de-a lui Densuşianu este structurat pe două fascicole, fiecare cuprinzând părţile, temele, capitolele şi subcapitolele specifice[14].
Un ultim aspect pe care dorim să-l reliefăm în această primă parte a lucrării este cel al anturajului în care va intra Nicolae Densuşianu prin semnarea celor opt materiale, sau chiar numai prin simpla menţionare a numelui în revistă, la capitolul Rumänien, în anii, mult mai numeroşi, în care nu trimite colaborări. Acesta este unul extrem de elitist, fiecare ţară desemnându-şi unii dintre cei mai buni istorici pentru a le expune realizările în domeniul istoriografiei. Menţionăm aici doar câteva nume din lista extrem de vastă şi de impresionantă ştiinţific, precum C. Cipola, profesor la Universitatea din Torino; deja amintitul J. Jastrow din Berlin, F Brandileone, specialist în istoria dreptului italian la Universitatea din Parma, R. Altamira, de la Universitatea din Oviedo, L. Batiffol, bibliotecar la Biblioteca Naţională din Paris, L. Mangold docent al Universităţii din Budapesta, precum şi o întreagă suită de alţi bibliotecari, specialişti sau profesori universitari din Atena, Princeton – New Jersey, Toronto, Leipzig, Munchen etc., etc. Un studiu ulterior asupra operelor acestora şi destinat influenţei lor în cadrul istoriografiei universale va fi binevenit pentru a cunoaşte modul în care fiecare naţiune ştia, dorea sau avea posibilitatea să-şi pună în valoarea opera ştiinţifică.
În acest context al emulaţiei ştiinţifice internaţionale prin filieră germană, prezentat în paginile anterioare, colaborarea lui Nicolae Densuşianu la Jahresberichte der Geschichtswissenschaft din Berlin apare ca o realizare remarcabilă. Despre cine a fost istoricul, care nici măcar nu avea studii universitare în istorie, el fiind jurist prin formaţie, s-a scris cu alte ocazii, numeroase de altfel. Fără a insista prea mult, trebuie să spunem că valoarea sa intelectuală şi ştiinţifică a fost dată până la urmă de ambianţa familială, de şcolile prin care a trecut şi de pasiunea ce i s-a inoculat prin cele mai diverse căi. Practic după o educaţie preliminară în cadrul familiei, el se numără printre elevii şi studenţii şcolilor din Haţeg, Blaj şi Sibiu[15].
Momentul decisiv în alegerea carierei poate fi considerat anul 1877, când Nicolae Densuşianu ajunge la Bucureşti şi abandonează practic avocatura în folosul istoriei. Pasionat deja de problemele cercetării istorice, cu toate că la început cochetase fără prea mare succes cu literatura, el abordează diferite subiecte pe care le tratează la nivelul cercetării ştiinţifice de atunci[16]. După stabilirea în România, el prezintă în cursul anului următor, Societăţii Academice primele sale încercări în domeniul istoriografiei, fapt ce conduce la încredinţarea de către respectivul for a unei misiuni extrem de importante şi, în acelaşi timp, solicitante fizic, aceea de a cerceta documente privitoare la istoria românilor. După 15 luni petrecute prin arhive şi biblioteci din Transilvania şi Ungaria reuşeşte să adune 38 de volume de acest sau regeste depuse astăzi la Biblioteca instituţiei[17]. Prima recunoaştere a valorii muncii sale are loc pe data de 15 aprilie 1880, când, la vârsta de 34 de ani, este ales membru corespondent al Academiei Române[18]. Tot în acel an obţine şi funcţia de bibliotecar – arhivar în cadrul bibliotecii acesteia, suplinindu-l astfel pe Ioan Bianu, plecat la studii în străinătate[19].
Rezultatele campaniei de cercetare în străinătate se regăsesc în anul 1884 în apariţia lucrării Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784 – 1785. Scrisă pe baza documentelor oficiale, monografie istorică în care utilizează aproximativ 700 de documente originale[20]. Datorită acestor calități, care reuşeau să îmbine munca de teren cu producţia istoriografică de primă importanţă, Academia Română, prin comisia coordonată de D. A Sturdza, îi încredinţează o a doua misiune importantă, şi anume strângerea documentelor ce urmau să fie publicate în colecţia referitoare la relaţiile ţărilor române cu vecinii. Principala motivaţie era dată de faptul că, istoricul ardelean cercetase deja o bună parte din materialul respectiv, şi anume cel regăsit în colecţiile de documente maghiare, polone şi slavo-meridionale[21]. Abia după trei ani însă, respectând toate normele ştiinţifice de editare a unor izvoare documentare, Nicolae Densuşianu reuşeşte să dea drumul la tipar primului volum din cele şase pe care le va coordona timp pe perioada a zece ani[22]. Explicaţia e simplă: nu numai că materialele trebuiau adunate şi ordonate cronologic, dar pentru o bună parte din ele a fost necesară o confruntare, printre altele, cu originalele regestelor pontificale din Arhivele Vaticanului, activitate care numai la Roma i-a acordat şapte luni[23], o parte din informaţii regăsindu-se în Arhiva Nicolae Densuşianu de la Biblioteca Academiei Române[24]. Totodată, în timp ce pregătea primul volum de documente privitoare la istoria românilor din „Colecţia Hurmuzaki”[25], el editează, în 1885, o altă lucrare importantă, în ton cu cerinţele şi mersul istoriografiei europene. Este vorba despre Monumente pentru istoria Ţării Făgăraşului, Densuşianu fiind primul care apreciază la justa lor valoare documentele vechilor „ţări româneşti” pentru a defini organizarea socială şi militară a românilor în evul de mijloc[26].
Se observă astfel că alegerea lui Nicolae Densuşianu pentru colaborarea la anuarul Societăţii Istoricilor din Berlin nu este un fapt aleatoriu, ci vine să recunoască valoarea unui cercetător pasionat şi recunoscut pe plan intern, îndreptăţit prin munca sa să reprezinte şi să recomande întreaga comunitate a cercetărilor români pe plan internaţional. Pentru că, trebuie spus, articolele semnate de Nicolae Densuşianu sunt mai mult decât simple treceri în revistă, prin remarcile sale, uneori extrem de acide, dar şi prin interpretările personale creionându-se un tablou care reda cât mai realist posibil viaţa ştiinţifică a românilor de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi o integra unui curent european, făcând-o astfel cunoscută. Sunt intr-adevăr rapoarte istoriografice, dar redactate în stilul eseurilor bibliografice ce permite nu doar o repertoriere ci şi o privire în majoritatea cazurilor obiectivă, dar care conţine uneori, destul de rar totuşi, accente critice sau laudative, se sorginte subiectivă.
În concepţia şi metoda utilizate de către istoricul prin vocaţie Densuşianu, acesta a fost tributar, după cum arăta Pompiliu Teodor atât concepţiei romantice de scriere a istoriei, tot mai contestată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, cât şi noilor tipuri de interpretare, în special spiritului critic. Astfel, se constata că „Nicolae Densuşianu a fost, aşa cum o arată opera, un istoric legat prin numeroase fire de tradiţiile istoriografiei romantice. Prin altele însă el anunţă noile atitudini critice care străbat în substanţa interpretării” diferitelor momente, fenomene sau simple documente din istoria românilor[27]. Nu insistăm aici asupra modului în care Pompiliu Teodor l-a încadrat pe Nicolae Densuşianu, deoarece am făcut-o cu altă ocazie[28], dar dorim doar să precizăm că ambele curente ştiinţifice şi-au pus amprenta asupra scrierilor istoricului din Densuş. Pe de o parte romantismul îl îndemna la căutarea, colaţionarea, strângerea şi, eventual, publicarea izvoarelor, iar pe de altă parte spiritul critic l-a făcut să privească totul din perspectiva veridicităţii şi să pună un accent deosebit asupra instrumentarului de lucru, asupra aparatului critic în special. Iar faptul se întâlneşte aproape în toate scrierile sale.
Revenind, colaborarea lui Nicolae Densuşianu la revista Societăţii Istoricilor din Berlin s-a concretizat, prin urmare, în opt articole publicate primul în 1885, iar cel din urmă în 1905[29], deşi perioada cât istoricul hunedorean a fost menţionat în cuprinsul şi în paginile publicaţiei a fost mult mai mare, respectiv până la data morţii sale, în 1911, următorul corespondent pentru România fiind numit Nicolae Iorga, fără ca acesta să ajungă însă să publice vreun raport.
Referitor la conţinutul materialelor publicate în Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, fiecare dintre acestea au respectat cerinţele redacţiei berlineze, încadrându-se în stilul şi structura întregului, evoluând practic odată cu revista. O evoluţie a discursului istoric din această perspectivă am mai enunţat-o şi cu alte ocazii[30], concluzia fiind că structura, tonul şi modul de redactare a acestora sunt în relaţie directă cu preocupările sale din perioada redactării fiecărui articol în parte.
Lucrurile sunt extrem de vaste dacă ne raportăm, de pildă, doar la cantitatea notelor de subsol. Este vorba, teoretic, de un număr de 1005 asemenea notaţii, însă practic numărul acestora creşte la 1041. Diferenţa este dată de faptul că uneori, când se referă la aceeaşi carte, tipărită însă în ediţii diferite sau chiar în limbi diferite, recenzorul apelează la notaţii cu acelaşi număr, identificabile prin adăugarea de litere în ordine alfabetică. Iar cea mai mare parte din aceste note de subsol, conţin autorul şi titlul lucrării analizate în textul propriu-zis, precum şi toată suita de elemente necesare creionării unei imagini precise a cărţii sau articolului, de la localitate, editură sau tipografie, nr. de pagini, preţ şi altele.
În ceea ce priveşte modul de prezentare a rapoartelor bibliografice, aici se impun mai multe tipuri de analize cantitative. În primul rând o analiză cantitativă a notelor, apoi o analiză a titlurilor, o analiză numerică a volumelor în sine etc., alături de consideraţii asupra conţinutului textului propriu-zis şi a discursului istoric, al metodei în sine. Dacă asupra anumitor aspecte am insistat şi cu alte ocazii, din păcate şi de această dată suntem nevoiţi să detaliem doar anumite probleme, legate în special de detaliile „tehnice” ale articolelor, de evoluţia scrierii acestora.
Astfel, primul raport[31] cuprinde 44 de note de subsol, numerotate începând cu cifra „1” pe fiecare dintre cele şapte pagini ale revistei de-a lungul căreia se întinde. Dintre acestea, unele aduc lămuriri suplimentare faţă de textul propriu-zis neavând decât o legătură indirectă cu cărţile, iar alte note au în vedere publicaţii literare şi istorice ce au adăpostit în paginilor lor diverse însemnări istoriografice. În sfârşit, cele sunt cu referire expresă la cărţile şi articolele recenzate. Tot în privinţa acestui prin articol, trebuie spus că el nu are subcapitole distincte prin care să se trateze diferenţiat anumite teme sau aspecte, textul curgând uniform şi beneficiind doar de o simplă împărţire în paragrafe. Chiar şi aşa se observă că volumele sunt studiate şi prezentate oarecum grupat, în prima parte fiind vorba despre cronici, cărora le urmează colecţiile de documente, publicarea de manuscrise, lucrări de istorie nou apărute şi studiile de arheologie. Totuşi, se mai cuvine făcută o precizare şi anume că, spre deosebire de eseurile bibliografice ulterioare, acesta conţine cele mai multe referiri la apariţii editoriale anterioare anului de referinţă 1881. Se regăsesc astfel, cărţi şi publicaţii apărute la 1804, 1834 sau 1853, majoritatea aparţinând însă deceniului opt al secolului al XIX-lea. Ca o curiozitate, trebuie amintit şi faptul că la una dintre note este amintită şi Revista pentru istoria, archeologia şi filologia din perioada 1882 – 1883 deşi, după cum spuneam, perioada de recenzare are strict în vedere anul 1881. Fenomenul se explică prin faptul că volumul respectiv va fi tipărit abia în 1885, astfel încât articolul posibil să fi fost scris în jurul lui 1884.
Sistemul se modifică începând cu cel de-al doilea raport[32], în principal prin continuitatea numerotării notelor de subsol (de la 1 la 161), dar şi prin împărţirea textului în subcapitole, unele având titluri distincte, plasate la începutul paragrafului corespunzător, altele interpuse chiar în cuprinsul acestuia, dar evidenţiate prin litere italice cu spaţii între ele. Din acest punct de vedere lucrările recenzate sunt grupate în 17 domenii, aranjate după cum urmează: Publicarea izvoarelor, Cronici, Istorie politică, Istoria războaielor, Istoria bisericii, Cercetări speciale şi monografii, Istoria dreptului, Drept internaţional, Noutăţi din arhive şi biblioteci, Arheologie, numismatică, sigilografie, heraldică şi genealogie, Critica istoriei, Istoria artei, Limba română, Istoria literaturii române, Geografie, Mitologie populară română şi poezie populară şi Românii din Macedonia şi Serbia. Acesta este, de altfel, şi cel mai întins articol, chiar dacă după numărul de note şi, implicit, cel al cărţilor prezentate nu este situat pe primul loc.
Şi celelalte şase materiale sunt concepute pe acelaşi sistem metodologic, diferenţele constând doar în dimensiunile propriu-zise ale textelor şi în structura şi/sau numărul subcapitolelor. Astfel, colaborarea din 1892 (XIII, pe 1890)[33] cuprinde, în următoarea ordine, 12 domenii: Publicarea izvoarelor, Istoria politică, Istoria dreptului, Istoria bisericii, Cercetări speciale, Critica istoriei, Etnografie, Limba română, Românii din Peninsula Balcanică, Mitologie şi poezie populară, Numismatică şi Construcţii de artă, chiar dacă două dintre domenii conţin doar câte o singură referinţă bibliografică. Bineînţeles asemenea aspecte le întâlnim şi pe parcursul celorlalte recenzii şi, în special, în ultima perioadă, când sfera interesului său tinde să se limiteze la redactarea Daciei preistorice.
Pentru a nu mai detalia în mod exagerat şi repetitiv toate aspectele privitoare la colaborarea lui Nicolae Densuşianu cu revista berlineză, în continuare vom menţiona doar titlurile domeniilor nou analizate, sau reîmpărţirea acestora în subcapitole distincte. Evident, nu toate articolele conţin întreaga suită de tematici. Astfel în cel de-al patrulea raport[34], pe lângă unele titluri deja amintite, mai apar ca subdiviziuni distincte Colecţii de documente şi cronici, Critica izvoarelor, Istoria comerţului şi a finanţelor, Istoria culturii, Etnografie şi statistică, Mitologie populară şi poezie populară sau Românii din Macedonia şi Dalmaţia; în următorul[35] mai este vorba şi despre lucrări grupate în cadrul unor tematici precum Istoria nobilimii, Heraldică, Biografii, Mitologie românească, poezie populară, moravuri, obiceiuri, şi credinţe şi Macedo-românii; al şaselea raport cuprinde în plus domenii precum Izvoarele istoriei, dar şi Generalităţile care grupează pe lângă unele aspecte deja amintite şi alte noi, intitulate Dreptul, Istoria locală, Arheologie, Tradiţii folclorice şi balade, precum şi Românii din Silezia, Moravia, Macedonia şi Istria. Acest articol este în fapt şi cel mai cuprinzător din punctul de vedere al titlurilor recenzate şi al notelor de subsol (251). Despre cea de-a şaptea colaborare, după cum am mai amintit şi cu alte ocazii, trebuie spus că deşi la cuprins[36] este menţionat şi numele lui Nicolae, în faţa textului propriu-zis este trecut doar Ovid ca autor[37]. Lăsăm desluşirea acestui aspect în seama unor cercetări ulterioare şi ne încumetăm să îl atribuim, cel puţin simbolic şi până la proba contrarie, şi lui Nicolae Densuşianu, mai ales că şi articolul anterior fusese semnat în colaborare. În acest caz relatarea este mult simplificată, aproape telegrafică, şi conţine câteva subcapitole noi, intitulate Cercetări individuale, Istoria familiei sau Literatură populară. În sfârşit, ultimul raport, cel din 1905[38], Nicolae îl redactează din nou singur, grupând anumite aspecte în domenii precum Colecţiile de izvoare, Cronici şi cronicari, Pentru vechea istorie a dacilor, Monografii de oraşe şi cetăţi, Istorie militară (acest aspect legat în mod direct de principalele sale cercetări din ultima parte a vieţii), Geneaolgie şi istoria nobilimii, Asupra cronologiei româneşti sau Limba istro şi macedo-română.
Se observă astfel, din cele enumerate mai sus, că amintitele rapoarte ale lui Nicolae Densuşianu la revista Societăţii Istoricilor din Berlin, Jaresberichte der Geschichtswissenschaft, reprezintă o remarcabilă punere în valoare a producţiei de carte istorică şi filologică românească în contextul mai larg al istoriografiei europene de expresie germană. Demersurile ulterioare vor aprofunda diferitele aspecte ale acestei colaborări în vederea unei cât mai corecte aprecieri a scrierilor istorice ale autorului, încercându-se o reevaluare a locului pe care acesta l-a ocupat şi îl ocupă în istoriografia sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX.
Fără a mai insista, dorim să încheiem prin a sublinia că identificarea şi traducerea în integralitate a acestor opt comunicări prezentate de Nicolae Densuşianu comunităţii ştiinţifice internaţionale, a constituit pentru noi o prioritate, elementele conţinute fiind esenţiale în creionarea discursului istoric al autorului, cel puţin până în perioada finală a vieţii sale, perioadă în care izolarea în care s-a complăcut l-a îndepărtat de efervescenţa vieţii culturale româneşti.
Note
[1] Comunicarea de faţă s-a realizat în cadrul cercetării ce vizează Discurul istoric al lui Nicolae Densuşianu, întreprinse prin proiectul POSDRU/88/1.5./S/63269, intitulat „Bursele doctorale, premiză pentru creşterea competitivităţii şi competenţelor în cercetarea ştiinţifică” şi derulat de Şcoala Doctorală din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, suportul financiar fiind asigurat de Fondul Social European şi de Guvernul României. Ea a fost prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, desfăşurată la Deva în perioada 17 – 18 iunie 2010.
[2] Iancu 2011 b, p. 265 – 275.
[3] Lapedatu 2008, p. 105.
[4] JdG-on line, 19.09.2011.
[5] JdG-on line, 19.09.2011.
[6] JdG 1878, I, 1880, p. IX.
[7] JdG 1878, I, 1880, p. X – XI.
[8] JdG 1878, I, 1880, p. XI – XII.
[9] JdG 1881, IV, 1885, p. IX – XII.
[10] JdG 1889, XII, 1891, p. V – VIII.
[11] JdG 1889, XII, 1891, p. VIII – XIII.
[12] JdG 1889, XII, 1891, p. XIII – XVII.
[13] JdG 1889, XII, 1891, p. XVII – XVIII.
[14] JdG 1903, XXVI, 1905.
[15] Vezi, printre altele: Rosetti 1897, p. 64; Diaconovich 1900, p. 130 – 131; Istrati 1912, p. 599 – 698; Lapedatu 2008, p. 80 – 108; Edroiu 2001, p. V – XV; Neagoe 1986, p. 5 – 37; Razba 1998, p. 143 – 148; Lazăr 2002, p. 27 – 50; DER 1964, p. 59; DE 1996, p. 57; Ştefănescu 1978, p. 123.
[16] Iancu 2010, p. 165 – 178.
[17] Ştrempel 1978, p. 98 – 102.
[18] Rusu 1999, p. 162 – 163.
[19] Lapedatu 2008, p. 82.
[20] Iancu 2009, p. 173 – 185.
[21] Ibidem, p. 97.
[22] Neagoe 1986, p. 11.
[23] Bianu 1974, p. 411 – 435.
[24] BAR AND-S, 9 (1 – 57).
[25] Burlacu 1996, p. 61 – 66.
[26] Neagoe 1986, p. 9.
[27] Teodor 1984, p. 20.
[28] Iancu 2011 a, p. 80 – 89.
[29] JdG 1881, IV, 1885, p. 354 – 360; JdG 1889, XII, 1891, p. 245 – 271; JdG 1890, XIII, 1893, p. 271 – 278; JdG 1891, XIV, 1893, p. 312 – 320; JdG 1893, XVI, 1895, p. 445 – 454; JdG 1896, XIX, 1898, p. 234 – 246; JdG 1897, XX, 1899, p. 352 – 355; JdG 1903, XXVI, 1905, p. 136 – 153.
[30] Iancu 2011 b, p. 267 – 268.
[31] JdG 1881, IV, 1885, p. 354 – 360.
[32] JdG 1889, XII, 1891, p. 245 – 271.
[33] JdG 1890, XIII, 1893, p. 271 – 278.
[34] JdG 1891, XIV, 1893, p. 312 – 320.
[35] JdG 1893, XVI, 1895, p. 445 – 454
[36] JdG 1897, XX, 1899, p. XV.
[37] JdG 1897, XX, 1899, p. 352.
[38] JdG 1903, XXVI, 1905, p. 136 – 153.
Nicolae Densuşianu’s Contribution to Jahresberichte in der Geschichtswissenschaft, the Magazine of the Historians’ Society in Berlin
Abstract
The article examines how Nicolae Densuşianu contributed to the magazine of the Historians’ Society in Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, in the last decades of the nineteenth century and early years of the twentieth century.
In the beginning, the focus is on describing the publication and its evolution over time (one may also remember those who led it and some of those who have sent materials in the first stage of developing historiography, namely the years 1880-1916). Moreover, these passages describe the structure of the content, whereas certain features are highlighted.
The second part of this literary work has as a target of analysis the eight historiographical reports which have been sent by Nicolae Densuşianu to the above-mentioned magazine in Berlin. These reports contain an almost exhaustive review of the historical and philological production of books published within the Romanian space.
The aim is mainly how different elements of this Hunedoara author’s historical discourse emerge along these articles. Nevertheless, specific aspects of text construction are not avoided, such as: the number or the nature of the books reviewed and their classification in separate subchapters.
Bibliografie
Analele AR 1885 – Analele Academiei Române, Seria II, Tom. VII, 1884 – 1885, Secţiunea I, Partea administrativă şi Dezbaterile, Bucureşti, 1885.
BAR AND – Biblioteca Academiei Române, Arhiva Nicolae Densuşianu, Bucureşti.
BAR AND-S – Biblioteca Academiei Române, Arhiva Nicolae Densuşianu – Scrisori, Bucureşti.
Bianu 1974 – Scrisori către Ioan Bianu, Ediţie de Marieta Croicu şi Petre Croicu, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Burlacu 1996 – Ioana Burlacu, „Nicolae Densuşianu şi Colecţia Hurmuzaki”, în Densuşienii, 150 de ani de la naşterea istoricului Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), Bibliotheca Musei Devensis, Restituiri IV, Deva, 1996, p. 61 – 66.
Densuşianu 2001 – Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea, Ediţia Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2001.
DER 1964 – Dicţionarul enciclopedic român, vol. II, Bucureşti, 1964.
DE 1996 – Dicţionarul enciclopedic, vol. II, lit. D – G, Bucureşti, 1996.
Diaconovich 1900 – Constantin Diaconovich, Enciclopedia română, vol. 2, Sibiu, 1900.
Edroiu 2001 – Nicolae Edroiu, „Istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911)”, în Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea, Ediţia Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2001.
Ştefănescu 1978 – Stefan Ştefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.
Iancu 2009 – Daniel I. Iancu, „Izvoare hunedorene şi albaiuliene folosite de Nicolae Densuşianu în redactarea Revoluţiunii lui Horea”, în Patrimonium apulense, nr. IX, 2009, p. 173 – 185.
Iancu 2010 – Daniel I. Iancu, „Colaborarea lui Nicolae Densuşianu la ziarul Orientul latin de la Braşov”, în Alt Schaessburg, nr. 3, 2010, p. 165 – 178.
Iancu 2011 a – Daniel I. Iancu, „Istoricul Nicolae Densuşianu în viziunea lui Pompiliu Teodor”, în In Memoriam Pompiliu Teodor, editori coordonatori Simion Molnar şi Florin Ilieş, Deva, 2011, p. 80 – 89.
Iancu 2011 b – Daniel I. Iancu, „Nicolae Densuşianu’s Historical Discourse as Reflected in the Berliner Magazine Jahresberichte der Geschichtswissenschaft”, în Transylvanian Review, Supplement no 2, 2011, p. 265 – 275.
Istrati 1912 – C.I. Istrati, „Nic. Densuşianu. Viaţa şi opera sa”, în Analele Academiei Române, Secţiunea Ştiinţifică, Seria II, Tom. XXXIV, 1911 – 1912, Memoriile Secţiunii Ştiinţifice, Bucureşti, 1912.
JdG – Jahresberichtes der Geschichtswissenschaft, Berlin, 1880 – 1916.
JdG-on line – http://www.jdg-online.de/ueber-uns/geschichte-der-jahresberichte
Lapedatu 2008 – Alexandru Lapedatu, „Activitatea istorică a lui Nicolae Densuşianu (1846-1911)”, în Alexandru Lapedatu (1876 – 1950). Scrieri istorice, Ediţia Camil Mureşan şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2008.
Lazăr 2002 – Ioachim Lazăr, Beniamin Densuşianu (1829 – 1915). Din viaţa şi activitatea sa, Deva, 2002.
Neagoe 1986 – Manole Neagoe, „Studiu introductiv” la volumul Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ediţia Victorela Neagoe şi Manole Neagoe, Bucureşti, 1986, p. 5 – 37.
Razba 1998 – Maria Razba, Personalităţi hunedorene, Deva, 1998.
Rosetti 1897 – Dim. R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor (Sec. al. XIX-lea), Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei “Populara”, 1897.
Rusu 1999 – Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866 – 1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999.
Ştefănescu 1978 – Ştefănescu, Ştefan (coord.), Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.
Ştrempel 1978 – Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. 1, B.A.R. 1 – 1600, Bucureşti, 1978.
Teodor 1984 – Pompiliu Teodor, „Nicolae Densuşianu, istoric al Răscoalei lui Horea”, în Studia Univesitatis Babeş-Bolyai. Historia, XXIX, 1984, p. 19 – 35.
Daniel I. Iancu's Blog 