Prin Săcărâmb, prin pădure până-n Codru

Cum ratasem Săcărâmbul la inițiativa precedentă și nici mici n-am mâncat, iar or sărit obsedații de rătăciri pe mine. Că unde mai mergem, că ce idei am, că dacă vremea o să fie faină și dacă FCSB-ul o să câștige campionatul și o să-l enerveze pe Tălpanul CSA-ului. Eu nu-s Neti Sandu, deci nu pot ghici în astre. Așa că, o vreme, nu i-am băgat în seamă. Nu aveam nicio idee. Dar Florin, Bamse și Ovidiu or pus presiune pe mine. Eu fiind deja vedetă internațională, am rezistat până într-o noapte.

            După ce m-au luat la modul de escrocherie sentimentală, am avut un vis. Se făcea că eram cu Bamse și Florin prin Apuseni. Ovidiu lipsea, nu știu din ce motive, dar el oricum găsește unul. De Raoul și Jason ce să mai zic, că ei lipsesc de obicei, fiind extrem de „ocupați” și nu au nevoie de motive. La un moment dat, în vis, am făcut un popas, să mâncăm. Atunci am zărit două vipere și le-am spus celorlalți să fie atenți. Bamse dormea mai pe marginea drumului, dar Florin stătea liniștit într-un fel de dolină, iar o viperă se apropia de el pe la spate. Am urlat să aibă grijă, dar Florin se uita în telefon. Vipera l-a mușcat. I-am strigat să vină urgent, să mergem la spitalul din Alba, că era cel mai aproape de locul unde eram noi în visul meu. Cam în două ore trebuia să ajungem. Dar au apărut tot felul de localnici care mergeau pentru o slujbă la un izvor situat un pic mai sus de unde eram noi, apoi, la final, s-a pogorât un preot, care mă cunoștea și m-a invitat să merg la slujbă. I-am zis că vin doar să văd izvorul, l-am văzut, i-am salutat pe toți și am fugit către mașina lui Bamse. M-am mai oprit să fotografiez viperele dar nu le-am mai văzut (cred că muriseră după ce l-or mușcat pe Florin). Când am ajuns la drum, nu mai erau nici Bamse, nici Florin, nici mașina. Pe asta din urmă am văzut-o pe niște serpentine mai jos. M-am consolat și am plecat pe jos spre Alba. Mi-am zis că merg până dau de asfalt, apoi poate prind vreo ocazie, că mai aveam ceva bani cash la mine. Am plecat și m-am trezit… M-am gândit să nu fie vreun semn că mă abandonează ăștia pe dealuri. HMMMM!!!

            Eu am întrebat dacă nu cumva visul meu se încadrează la premoniție. Florin m-a încurajat, spunându-mi să am grijă pe cărare, când mergem, că el ar vrea să scrie „Baltagul 2”, dar nu o să pățesc nimic în ieșirea următoare. Totuși, mie nu mi-a sunat prea încurajator, dar n-am luat-o nici drept amenințare. I-am povestit Violetei visul meu și ea a zis că până și visele mele seamănă a rapoarte de tură.

M-am întrebat, retoric, de ce nu a apărut și Ovidiu în vis, că poate ieșea de un vis horror. Raoul chiar a specificat pe grup că, practic, eu fac pregătiri pentru înmormântarea mea, decesul urmând a fi cauzat din cauza unei ieșiri. A revenit apoi cu specificația fabuloasă, conform căreia, Ovidiu nu mi-a apărut în vis pentru că se rătăcise de unul singur. Au urmat niște glume puerile despre biblioteca mea și despre faptul că sunt vedetă internațională.

Până la urmă, mi-am asumat riscurile și am acceptat să mergem la Săcărâmb, să vadă și Bamse minunăția de localitate, în special Biserica Trăznită de Ziua Pompierilor. Mai precis pe data de 13 septembrie 1970. Dar, ca să nu ne mai rătăcim ca bezmeticii, urmând indicațiile GPS-ului lui Ovidiu, am listat eu, personal, cu ajutorul Violetei și bazați pe fondurile familiei, o porțiune din harta scoasă de Axânte, referitoare la Munții Metaliferi. Ovidiu nu a oferit informații despre intențiile lui, deoarece el dădea lapte la mătcile de la stupi, dar a fost, oarecum, impertinent. Și Bamse. Care a zis că o să ne rătăcim ca la carte. Pe Bamse îl iert, că altfel mă bate Alina. Elena cred că nu avea habar de faptul că Ovidiu plănuia o evadare. Florin mă tot bâzâia.

Seara, am făcut planul. Plecarea, duminică dimineața la ora 10.00. Dacă tot nu vreau ei să plece fără mine, mi-am zis să mă impun. Să fiu lider. Doamne Maica Domnului! Imediat ce am specificat ora, o sărit Ovidiu ca ars. Și a zis 9.30. Florin o plusat: a zis 8.00. Eu le-am transmis să meargă singuri. M-am enervat și mi-am făcut bagajul. Am stabilit că Ovidiu ia pâine, Bamse slănină și ceapă, iar Florin ceapă și vinete. Eu trebuia să aduc usturoi, un borcan de zacuscă de ciuperci, o bucată de cârnaț afumat și un pateu pe care-l car după mine de vreo două luni, dar nimeni nu vrea să guste din el. Am tot insistat să ia Ovidiu pâine.

Dimineața, pe la ora opt și ceva am întrebat dacă or plecat să se rătăcească singuri. Nu a răspuns nimeni, că ei încă dormeau, presupun. Până la urmă, la ora 9.58 am ajuns în față la Hotel Deva din Deva. Erau toți trei, țanțoși nevoie mare, și se uitau la ceasuri să vadă dacă întârzii. Le-am stricat bucuria și ne-am îmbarcat. Primul lucru am întrebat dacă or luat pâine. Ovidiu, care era cu musca pe căciulă, o zis că nu, că brutăria de unde cumpăra el de obicei era închisă pentru aprovizionare. M-am uitat pe geam și am dat din cap a pagubă. Așa e el. A preferat să nu cumpere pită boamfă decât să râd eu de el că întârzie.

Așa că am mers prin Simeria și am oprit lângă piață. Merge Ovidiu să cumpere și se întoarce cu o franzeluță, din aia de abia se satură doi copilași. M-am încruntat la el și i-am zis să meargă să mai cumpere una. Cred că surzise pe moment, că nu m-o ascultat. Am trecut iar prin Uroi, Hărău și Bârsău, am lăsat Nojagul la o parte și prin Certeju de Jos am zărit un magazin. Dar Bamse o apăsat accelerația și, după intersecția spre Hondol, noi am mers ață prin Bocșa Mică până deasupra Săcărâmbului, deoarece magazinul tip crâșmă de lângă școala unde am organizat un concurs în 2013 dăduse faliment.

Eu le tot explicam rătăciților de lângă mine, ce și cum să facem să o luăm pe calea cea dreaptă. Aveam informații sigure (pe lângă hartă, că GPS-ul lui Ovidiu nu intra la socoteală), obținute prin milogeală de la domnul Dumitru, care are moșie în Săcărâmb și a mai fost prin Codru. Amabil, mi-a explicat ce și cum. N-am priceput nimic din prima, așa că l-am rugat să repete. Domnul Dumitru a repetat și eu am reținut cât de cât. Deci, tot eu am grăit: „Trebuie să mergem până unde se gată asfaltul din Săcărâmb. Găsim o pensiune, în fața căreia lăsăm mașina. Apoi avem șase kilometri de mers prin pădure până-n Codru și tot șase înapoi. Ca să nu mai calculați voi în cap, în total sunt doisprezece kilometri. La un moment dat o să vedem pe stânga Cheile Măzii și ale Cibului și ale Glodului, dar noi facem dreapta, ca să găsim un transformator. De ăla amplasat pe un stâlp de curent. De acolo mergem tot pe drum până trecem de pădure și ajungem în Codru”.

Ăștia ai mei mă ascultau perplecși și dezinteresați. Ovidiu căuta trasee alternative, că, bag eu de seamă, vrea să-mi ia locul în gașcă. La început nu i-a mers. Am ajuns în poiana de unde se vedeau Cheile Glodului și ălelalte, am găsit transformatorul și apoi o mică poieniță unde bătea soarele. Am stabilit să facem un popas. Eu am propus să și mâncăm, dar s-a pornit o revoltă calmă. Bamse și Ovidiu s-or pus la somn, iar Florin o zis că lui nu îi este încă foame. Așa că l-am bătut doar pe el la cap, explicându-i fazele cu vecinii de bloc.

La un moment dat Bamse a țâșnit din poziția culcat în poziția drept și a ordonat să plecăm, că lui i-au amorțit oasele. Ovidiu și Florin erau deja în picioare până să le spun că eu sunt șeful. Nimic! Parcă erau surzi. Ca să nu pățesc ca-n vis, am plecat după ei. Am trecut pe lângă Avenul de sub Vârful Cepturar (873 de metri), când m-a sunat domnul Dumitru să verifice dacă ne-am rătăcit sau nu. I-am spus că încă nu, dar Ovidiu tot încearcă să dibuiască intrarea în aven. N-a reușit.

Și am ajuns în Codru. Un cătun care nici măcar nu este menționat din punct de vedere administrativ. Sau încă nu am eu informațiile necesare. Dar are biserică. Veche. Baptistă cred. Câteva case vechi, câteva case vechi prăbușite și gospodării mai noi. După ce am tras câteva poze la biserică ne-am dus direct în cimitir. Nu înainte de a povesti cu niște oameni faini care își petreceau duminica în Codru.

Am pus de un picnic într-o poiană însorită. Nu mai înșir bunătățurile, că le-am menționat anterior. Până să gat eu de mâncat, Bamse dormea deja. La un moment dat, o doamnă, cu care stătusem de vorbă cu o jumătate de oră înainte, a venit și ne-a adus mere. L-o trezit pe Bamse, care și-a mâncat mărul lui și, aprig fiind, a ordonat să ne mișcăm fundurile. Am luat-o pe drum înapoi spre mașină. Ovidiu ne-o băgat pe o scurtătură, dar am dibuit drumul. Eu mă țineam departe de râpe, că n-am chef să scrie Florin „Baltagul 2” și să vină Violeta (pe post de Vitoria) să mă caute prin păduri.

Ne-am rătăcit un pic prin Săcărâmb, ca să ajungem la Biserica Trăznită. Am dibuit drumul, și chiar am ghidat doi turiști care lăsaseră orice speranță să mai găsească edificiul. Dar Bamse a fost oarecum fericit. A văzut satul, biserica și mormântul protopopului Vasile Coloși. La coborâre, am dat să mergem la magazinul de lângă parc, care știam că e deschis, că l-am văzut de sus, de pe deal. Dar n-am fost atent și am ratat intersecția. Așa că ne-am dus în Certeju de Sus, la o crâșmă de la parterul unui bloc din fața primăriei. Unde am comandat câte o bere (eu și Florin), ceva cola Ovidiu, și cafea cu bake rolls, Bamse. În timp ce Bamse ronțăia pita aia rotundă, prăjită tare, eu îl tot întrebam dacă îs buni micii, iar Ovidiu îi spunea că face el cinste cu muștar extra. Lumea de pe terasă se uita la noi ca la circ. Dar am plecat și am ajuns la casele noastre.

Rătăcirile după Ovidiu. Prin Curpenii Silvașului

Nu au trecut cu bine câteva zile după rătăcirea prin Vărmaga, că iar s-a băgat Florin în seamă. „Merem undeva duminică?”, a întrebat el retoric pe grupul, deja celebru, intitulat „Hai să ne rătăcim”. Apoi a propus să nu-l las pe el să ne rătăcim că ajungem direct la Donetk. Eu am plusat și am propus să vină cu ideea Ovidiu, expertul în rătăciri, Dar și ăsta s-o fofilat și o zis că-l lasă pe Bamse să ne ducă pe unde o vrea.

            Câteva zile a fost liniște. Sâmbăta seara, întreb și eu, ca tot omul: „Deci mergem mâine?”. Că venea duminica cu pași repezi spre noi. Cinci minute mai târziu, răspunde Bamse tot cu o întrebare: „Cum e soarele?”. Am rămas blocat? Ce întrebare e asta? Soarele era exact în fața lui: adică Alina strălucea în timp ce citea! Florin răspunde că soarele e tare și că la Sibiu e cald. N-am înțeles nimic. Ovidiu se prefăcea că lucrează la moșia lui de la Hărțăgani. După vreo șase ore de așteptare în zadar, i-am scris lui Florin că nu mai stăm să răspundă Bamse și Ovidiu, că sigur nu-i lasă nevestele. I-am spus că mergem până la intersecția din coada lacului Cinciș, unde lăsăm mașina, apoi urcăm pe Valea Peștilor, facem un popas la o masă cu două bănci și cu acoperiș deasupra, urcăm la Curpenii Silvașului și apoi coborâm pe Valea Bocșelor. Ghinion!

            Eu i-am spus lui Florin că dacă nu se simte confortabil fără Ovidiu și Bamse, nu mai mergem. El a părut ferm pe poziții așa că și eu am plusat. I-am zis că, dacă vine, poate mâncăm și niște mici („littleși” pe englezește, pentru cine nu știe română). Ora stabilită 10.00, la Hotel „Deva” din Deva. Ca de obicei. Ce să ne mai tot complicăm.

Când o citit de mici, Bamse se bagă și el în seamă: „Dacă e vorba de mici, vin și eu, că măcar ăia îs siguri”, scrie el. M-am speriat nițel, că nu eram sigur că găsim mici. Florin mă îndemna să fug la vreun supermarket și să cumpăr. Ieee-ieee! Eu eram încă în pijamale. Apoi se bagă în seamă și Ovidiu, care o întrebat, din nou, dacă plecarea e la 9.30. I-am spus că e la 10.00, dacă nu-mi uit eu cureaua de la pantaloni acasă. El fusese la ceva chef, gen botez, și nu mai ținea minte ora de plecare. Bamse a plusat și a spus că „să nu uităm că azi mâncăm mici”. Și că eu fac cinste. De unde până unde? Mai ales că Florin zicea ceva de 5 mici de persoană. Am închis conversația ca să nu le vină în cap lui Raoul și Jason să vină cu noi. De unde să scot eu atâta bănet pentru 30 de mici, că nu mă pregătisem pentru vreo nuntă. Plus că le-ar fi trebuit cafele, sucuri, ape minerale etc. Cheltuiam bugetul familiei pe două săptămâni. Noroc că Raoul s-o prefăcut beteag și Jason era prin Timișoara. Dar pentru orice eventualitate am băgat în rucsac niște slană, cârnaț, ceapă, usturoi, zacuscă de fasole și altele. Apoi m-am pus să mă echipez de mers pe dealuri prin noroaie.

            Nu am apucat să trag pantalonii pe mine că numai ce-mi bâzâie telefonul. Era o cunoștință care îmi cerea numărul de telefon al altei cunoștințe. Am zis că îl am notat pe undeva, dar nu știu unde, că mă duc pe dealuri, dar între timp merg să scot niște bani de la bancomat, că pe dealurile pe unde urma să hălăduim noi nu prea sunt POS-uri. Iar Ovidiu sigur avea doar 13 lei la el (asta o recunoscut mai târziu, dar îl cunosc de vreo 25 de ani).

Am traversat două străzi cu semafoare implementate până la bancomat. Când am trecut de a doua trecere semaforizată m-am întâlnit cu Puiu și cu Diana. Am stat câteva zeci de secunde la povești, le-am spus pe unde aveam de gând să merg, am scos banii de la bancomat și am plecat din nou spre casă. De data asta, nu pe la semafoare, ci pe trecerea de pietoni de lângă giratoriul ăla mare, cu ditamai fântâna arteziană. Grăbit, să nu mă certe ăștia ai mei iară că sunt nesimțit și că întârzii, simt că-mi bâzâie telefonul în pantaloni. În pas alergător mergând, am băgat mîna dreaptă în buzunar. Câteva secunde mai târziu am găsit telefonul. Scot mobilul și văd că mă sună Ovidiu. I-am răspuns răstit: „Ce vrei?”. La care el, impertinent, îmi zice că mă îndrept într-o direcție greșită. Că ei mă așteaptă la Hotel „Deva”, din Deva, nu la Hotel „Sarmis” din Deva. Nu se face așa ceva!!! I-am spus să-și vadă de treabă și am rezolvat alte probleme. Le-am rezolvat. Când am ajuns la mașină, m-am răstit la ei și i-am întrebat dacă au luat pită. No, ce să mai zic: luaseră două!

Am plecat spre Hunedoara ca să ajungem la Cinciș. Dar ne-am oprit la Teliucu Inferior, unde este un fel de magazin tip crâșmă. Acolo ne-o oprit poliția, că era pe vremea pandemiei, să vadă unde și de ce mergem unde mergem, și de ce stă automobilul într-un loc necorespunzător. Vina a fost atunci a lui Bamse că are mașină cu numere de Alba.  El avea ceva scanat pe telefon, eu aveam hârtie completată ca la carte, dar hârtia era în mașina lui Bamse. Am rezolvat în cele din urmă: șoferul a mutat mașina.

            Dar să revin la ieșirea de duminică. Am zis să pip și eu o țigară, pe terasă. Doar că dispăruseră scaunele între timp. Erau doar niște mese din ălea de la care faci cârcei sau varice. Am pipat una, dar ne-am burdușit repede în mașina lui Bamse și am țâșnit spre Lacul Cinciș. Unde eu am observat, vigilent fiind, că bodega tip restaurant unde am mâncat mici nu mai era. Clădirea era, dar firma dăduse faliment și nu mai vindea mici. Am înghițit în sec și i-am lăsat să viseze la mici.

            Deci, dacă vreți să promovăm România trebuie să începem cu drumurile. Care sunt praf. Raliul Dakar e mic copil pe lângă DJ 687 D. Bamse o fi el un Schumacher local, dar bine că  nu se dă cu schiurile. Am ajuns teferi la intersecția cu Valea Peștilor. Să vă spun sincer, pești n-am văzut, dar am început să urcăm prin noroaie. După câțiva kilometri am ajuns la locul pe care îl așteptam cu nesaț: masa aia amărâtă, cu două bănci și acoperiș deasupra. Dar lumea s-o șmecherit: între timp or pus acoperișul dedesubt. Mai precis s-o prăbușit adăpostul, așa că am mers un pic mai sus, într-un crâng pe care bătea soarele.

Aștia ai mei nu m-or lăsat să pip liniștit a doua țigară că, cică, vine seara și ne rătăcim. Le-am explicat, cuviincios, că nu avem cum să ne rătăcim. În cel mai rău caz coborâm pe unde am urcat. Toată lumea a înțeles ideea, mai puțin Ovidiu. Am început ascensiunea. Am ajuns pe drumuri demult necirculate. Natura era împotriva inițiativei noastre de a deveni exploratori cu patalama, așa că a pus capcane: zeci de fagi, cireși, stejari și ce-or mai fi fost, erau prăbușiți taman în calea noastră. Ne cocoțam peste ei, ne strecuram pe sub ei, alunecam pe crengile lor etc. Bamse era pus pe glume și ne arăta cum stă un cireș mort în echilibru pe un fag viu. M-am uitat strâmb la el și a încetat cu demonstrațiile. După câteva serpentine am ajuns la o bifurcație. Trei dintre membri echipei voiau să facă dreapta, să urce dealul. Le-am explicat, aproape leșinat că trebuie să o luăm la stânga, că drumul din dreapta îi duce direct la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca. Eu am pornit pe drumul care cobora. Și am mers înainte, curbă stânga. Ei s-or panicat că mă rătăcesc și or să fie nevoiți să vină după mine să mă salveze. Apoi am mers liniștiți pe un drum care urmărea un fel de curbă de nivel până am ajuns deasupra bisericii din Curpenii Silvașului. Apoi, la o intersecție de drumuri de care (căruțe, cum ar veni), am făcut iar stânga, deși biserica era în fața noastră. Ăștia s-or încruntat la mine, dar nu i-am băgat în seamă. Am mers printre ruine de case de la mijlocul deceniului 9 al secolului XIX și am ajuns lângă un grajd.

            Acolo voiam eu să ajung. Pe zidul ei e sprijinită cea mai veche cruce din lemn dedicată unui erou din Primul Război Mondial, de pe teritoriul județului Hunedoara. Acum zece ani am găsit-o și am sprijinit-o de zidul grajdului. Era la locul ei, doar că mai putrezise între timp. Bamse tot culegea scoarță de mesteacăn, în speranța că facem un foc. Am zis nu, așa că el a aruncat scoarțele. Am mers la biserică, am încercat să traversăm cărarea care ne ducea pe Valea Bocșelor. Dar nu am reușit. Peste tot era plin de curpeni și de plante spinoase. Eu am propus să-l folosim pe Florin pe post de antemergător: adică să-l împingem să facă un drumeag cât de cât. Puterea mea de convingere nu a fost suficientă, că eram și obosit.

Ne-am întors pe un deal deasupra bisericii și am mîncat. Eu cu Ovidiu, pită cu slănină, ceapă roșie, usturoi, zacusca de fasole. Bamse o gustat o țâră de pită și o băut un căntălău de iaurt. Că o zis că vrea să fie slim. Florin băga în el pita aia cu dulceață. De le zice „croissante”. Eu îl tot îmbiam să mânce niște slană cu ceapă și usturoi. Până la urmă s-o lăsat înduplecat: o mâncat un croissant cu ceapă. Am crezut că leșin.

            Pe drumul către mașină, Ovidiu a venit cu o idee genială: să mergem pe o scurtătură, ca să ocolim căzăturile de copaci. M-a luat cu tremurici. Știam că ceva nu va decurge conform planului. Că ne rătăcim. Dar cu Ovidiu nu te pui. Ca să se scoată, mă tot întreba pe mine pe unde o luăm. „Ala-Bala-Portocala”, eu ziceam la nimereală stânga sau dreapta. Am ajuns pe o râpă turbată rău. Ovidiu, care trecuse de alte căderi de copaci, mă încuraja: „Hai, că nu mori!”. Bamse îmi șoptea să nu calc pe tot felul de trunchiuri de copaci, că eu oricum nu văd bine. Am zdrelit cu gambele mele câteva crengi și am dat de drum.             Dar nu este ca în basme. Finalul nu este niciodată fericit. Până la mașina lui Bamse am mai mers câțiva kilometri. Înainte să mă cocoț în mașina lui am mers la pârâu să mă spăl pe tălpi, să nu-i las mizerie omului în automobil. Când m-am spălat, am observat că nu mai am tălpi la bocanci. Știți cum fac broaștele când broscăiesc: așa făceam eu mergând spre casă. L-am pus pe Mihnea să ducă bocancii la gunoi! Urât din partea mea, că puteam să-i arunc singur. Și să ajung doar în ciorapi acasă! Scuze Mihnea!!!

Rătăcirile după Ovidiu. Din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga

De câteva zile, ca să nu exagerez cu săptămânile, mă tot băteau la cap Ovidiu, Bamse și Florin că pe unde mai mergem. Cu toate operațiile medicale din ultima vreme am zis să le fac pe plac. Și am propus un traseu lejer. Cu plecare din Vărmaga, comuna Certeju de Sus. N-am apucat bine să descriu traseul (Vărmaga – Nojag – Săcărâmb – Vărmaga), că Ovidiu s-o băgat în seamă. Ceva de genul să ajungem până la cătunul Codru, apoi, peste dealuri, până în Cheile Glodului. M-or luat durerile de cap. Dar m-am calmat și mi-am zis că îl fentez eu pe Ovidiu. Am stabilit că plecăm duminică dimineața, la ora 10.00, din Deva. Ora fiind stabilită am dormit liniștit până sâmbăta. Când, pe când se însera, numai ce s-au încins spiritele pe grup. Florin a întrebat la ce oră plecăm. Ovidiu a zis 09.00 din Deva. Eu m-am panicat, că era o oră prea matinală pentru mine. Am reacționat imediat și l-am întrebat dacă vrea să-mi ia rolul de lider. El o zis că Doamne Apără și Păzește, NU! Dar m-a fentat!

            În seara de dinaintea plecării dau să-mi pun la încărcat acumulatorii. Cel mai important era cel pentru aparatul anti-câini, dar îmi mai trebuiau și din aceia pentru frontală, că nu știam cât mergem. Caut prin toate locurile pe unde știam că-mi pun încărcătorul de obicei. Nimic! Mai caut o dată, timp în care am început să înjur ca la ușa cortului. Violeta se autosesizează și vine să mă ajute. Caută și ea peste tot, de două ori. Parcă-l înghițise pământul pe încărcător. Violeta m-a întrebat dacă nu l-am împrumutat cuiva, dar am zis că SIGUR nu. După vreo zece minute nu mai eram atât de sigur, că doar nu se putea teleporta în vreun alt apartament fără voia mea. Tot Violeta mi-a mai zis că a căutat pe net și au la un magazin baterii de același tip cu acumulatorul meu. Adică dreptunghiulare. Și că magazinul era deschis și duminica dis-de-dimineață. Am refuzat propunerea și i-am spus că mai bine să mă mânce câinii, că nu mă duc cu noaptea-n cap la cumpărat baterii pe care le folosești doar o dată.

            Auzind că prefer să o las văduvă decât să dau bănet pe o baterie, s-o apucat singură de căutat, a treia oară, încărcătorul. Eu mă uitam la un meci de fotbal, că nu mai aveam nici un chef să-mi fac rucsăcelul de duminică. Și când era o fază promițătoare, extrem de prost elaborată de echipa gazdă, dar cu perspective de contraatac din partea oaspeților, numai ce o aud pe Violeta strigând: „Uraaaa!!!”… Inițial am crezut că se uită și ea la meci și o văzut faza înaintea mea. Dar nu. Găsise încărcătorul! Era bine camuflat între hainele pe care tocmai le luase de la uscat…

            Dimineața am realizat că trebuia să-mi fac rucsacul. Nu m-am impacientat, că doar cam așa mi-l fac de fiecare dată. Am trântit cele necesare, ce aveam prin cămară și prin frigider, în cutii și pungi, am transmis mesaj echipei să cumpere o pită, am luat acumulatorii, m-am îmbrăcat și încălțat de mers prin noroaie, și am plecat spre locul de întâlnire. Am dus și gunoiul, că tot erau tomberoanele în drum. Până la tomberoane însă am simțit că ceva nu era în regulă. Parcă uitasem ceva! Dar ce? Apoi m-am dumirit: uitasem cureaua de la pantaloni, care dădeau să-mi alunece spre genunchi. M-am uitat la ceas (era 09.59) și mi-am zis că prima dată ajung la locul de întâlnire și apoi mă întorc după curea. La 10.03 eram la mașină, lumea cumpărase pită și se uita la mine admirativ că n-am întârziat prea mult. Ce-s ălea 3 minute? Am aruncat rucsacul în mașină și, tot ținându-mă cu o mână de nădragi, am mers acasă să mă dichisesc cu cureaua, că doar nu puteam să pun echipa să-mi țină o zi întreagă pantalonii pe la spate, ca să-mi steie cum se cade pe fund. La ora 10.16 Bamse o plecat în trombă din fața Hotelului „Deva”, avându-mă și pe mine la bord. Corespunzător.

            Ideea mea, expusă scris și verbal, era să ajungem în Vărmaga. De unde, conform hărților tipărite pe care le aveam la mine (că-s de modă veche), trebuia să mergem pe asfalt până în Nojag, să urcăm pe o cărare marcată sumar pe hartă până în Săcărâmb, apoi să coborâm pe un drum, pe care am mai fost, până la mașină, în Vărmaga. Simplu, mai ales că Bamse își tot dorea să vadă Săcărâmbul, că nu mai fusese niciodată, și Biserica Trăsnită de Ziua Pompierilor, pe 13 septembrie 1970. Dar și-a băgat Ovidiu coada…

            Abia ce-am plecat ca din pușcă și am spus s-o luăm prin Șoimuș, că numai ce-a grăit Ovidiu: „Nuuu!!! Că-i târg la Bălata și e aglomerație. Mai bine ocolim pe la Simeria! E distanța mai mare, dar mergem lejer”. N-am comentat că presimțeam că vor mai fi multe deturnări de traseu. Ovidiu era tot cu ochii în telefon. Eu i-am arătat harta fizică pe care o studiasem, dar el o zis că nu-i bună, că-i făcută de Axânte, de la Zlatna. Când am ajuns la intersecția corespunzătoare, unde un indicator falnic semnaliza dreapta, Ovidiu a urlat în urechile lui Bamse să meargă drept înainte. Așa că tot traseul meu a fost dat peste cap.

            Am trecut prin Bârsău, apoi prin Nojag și am ajuns în Vărmaga. Unde trebuia să fim, de fapt, cu mult timp înainte, dacă Bamse asculta de mine. Am ajuns la Casa mortuară din Vărmaga fix la ora 11.01. Peste fix un minut, am abandonat mașina în curtea Școlii Primare din localitate, unde este amplasat și un monument al eroilor. Dar ăștia ai mei voiau să devină ei eroi și am plecat din Vărmaga spre Săcărâmb, în speranța că Ovidiu, care se tot holba la telefon și la hărțile contrafăcute, o să ne conducă fix la una dintre boltele din sat.

            Am urcat noi ce-am urcat pe drumul care duce pe lângă Valea Vărmăgii, am fotografiat case tradiționale (numai eu, că ceilalți se făceau că plouă), până ce am ajuns la un indicator extrem de prețios: o stație de autobuz șubrezită. Un pic mai sus, alt indiciu: o ușă de Dacie, cred (dar unii zic Golf 3), și patru sticle de apă, din ălea de cinci litri, agățate într-o creangă. Două dintre ele aveau capace albastre, una capac roșu și una era cu nuanță de doliu. Am trecut și pe lângă o gospodărie unde erau câțiva mieluți, numai buni de sacrificat când vin Paștile. Niște porumbei s-or uitat urât la mine. Am întrebat un om cum ajungem la Săcărâmb. El s-o crucit și mi-a zis că trebuie să mergem înapoi și s-o luăm pe o culme care părea amețitoare când o priveai de jos în sus. I-am mulțumit pentru informații, dar am preferat s-o iau pe drumul dictat dictatorial de către Ovidiu, care era setat să mă abandoneze prin Pădurea de Argint a Săcărâmbului.

            Așa că am ieșit din Vărmaga și am luat-o pe un drum de costișă care, speram eu, să ne scoată-n Săcărâmb. Bamse vedea drumul, dar Ovidiu nu, că era tot cu ochii în telefon pe hărțile lui fake. Florin se făcea că pozează păsărici și mergea tot în urma mea. Eu nu cred că mă consideră o păsărică, că-l bat! Apoi m-o depășit să ajungă semi echipa care se așezase pe un trunchi de copac prăbușit și se uita în zare după mine. Fix la 11.59.22 le-am făcut o poză cum ședeau și se uitau cu milă la mine. După încă două ceasuri am ajuns la alte case. Care erau tot în Vărmaga, că Vărmaga are multe cătune. Într-o poiană, după ce am urlat la Bamse să iasă dintr-un cadru care părea excelent, ne-am oprit să mâncăm, că eram leșinați de la cât am mers din Vărmaga prin Vărmaga. Era ora 14 și 11 minute. Ovidiu era cam impacientat, dar am mâncat strașnic. Apoi ne-am pus iară la drum.

            Pe la ora 15 și ceva am ajuns la alte case. Toată lumea, în afară de mine, era convinsă că am găsit Săcărâmbul. Numai eu eram sceptic. Nu vedeam releurile și nu recunoșteam Zuckerhut-ul. Plus că GPS-ul lui Ovidiu ne băgase într-o vale, ceea ce nu trebuia să fie OK, că Săcărâmbul e pe dealuri. Am dat de un drum practicabil cu mașina și mi-am luat inima-n dinți. Am întrebat un om unde suntem. Omul, de bună credință, mi-a spus că suntem în Vărmaga. Florin era să leșine. Bamse tăcea îmbufnat. Ovidiu s-o făcut că nu aude numele locației. Nu-i venea să creadă că ne-o dus din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga.

În cele din urmă am ajuns la mașină și ne-am oprit apoi la crâșma din Bârsău. Aia de la drum. Unde eu cu Florin am băut câte o bere, Ovidiu o Coca-Cola și Bamse o cafea. Apoi am ajuns în Deva. Doamne Ajută!

Bestia Neagră din Lăsău. Sau despre cum am plecat din Zam, prin Sălciva, Pojoga, Tisa, Lăsău și am ajuns în Lăpușnic

Nu o trecut mult timp de la ultima ieșire că mi-o zbârnâit telefonul, de numa-numa. Aproape că o crăpat. Nu mai știu exact dacă o sunat Florin primul. Sau Bamse, al doilea. Sau Ovidiu. La Ovidiu știu că i-am specificat că mergem, dar să vină și el cu niște idei, că eu nu-s corporatist să mă gândesc la toate. Mi-o dat câteva indicii și eu am tras la sorți. Am decis să mergem la Zam. Eu am decis, că sunt singurul dintre ei dus cu pluta la propriu. Fizic. Pluta este, de altfel, un mijloc de transport extrem de necesar când cari o biserică pe Mureș spre amonte, dinspre Arad, pe lângă Zam până la Tisa.

Așa că m-am documentat. Vreo două ceasuri m-am tot gândit cum fugim din Zam spre Sălciva. Că la mine, pe atlasul rutier publicat înainte de 2007, de la Zam spre Sălciva era menționată doar o brudină. N-am dormit toată noaptea de griji. Oare mai funcționează brudina? Oare mai trăiește brudinarul, sau căpitanul brudinei, cum s-o fi numind? Cum traversăm Mureșul? Mi-am zis, ca să mă liniștesc, că vedem la fața locului. 

Pentru dimineață mi-am pus ceasul să sune la 7.30. Mihnea m-a întrebat de ce pun ceasul să sune: „Iar ai de gând să mergi 30 de kilometri?”… I-am spus că nu, merg mai mult, dar cu mașina. Nu știam atunci a cui mașină îi. „Iar o să faci febră musculară”, a concluzionat el. M-am abținut, și nu l-am bătut pentru replica ce denota un soi de miștocăreală. Normal, nu m-am putut trezi la 7.30, așa că la 7.07 eram în bucătărie.

Am verificat pe FB cine m-o mai bârfit, am făcut rucsacul temeinic, m-am îmbrăcat și am așteptat. Ca de obicei, eu le-am specificat faptul că ora de plecare este 9.30, din parcarea de la Hotel Deva din Deva. Plus că le-am zis lui Bamse și lui Florin că dacă vin la 7.45, cum au ei obiceiul, mă vor aștepta în parcare. Când mă încălțam, pe la 9.25, primesc un mesaj de la Florin. Am citit ceva de genul: „Venim la tine la bloc?”. Era diversiune, că el cu Bamse se plictisiseră așteptând, așa că or vrut să mă sâcâie, ca să râdă iar de mine că am întârziat. Nu am răspuns la mesaj și, fix la 9.29, am bătut în geamul mașinii lui Bamse. În care mașină nu era decât Florin. Care o căscat niște ochi cât cepele când s-o uitat la ceas. S-o dat repede jos și mi-o deschis portiera din spate dreapta.

I-am spus să-l sune pe Bamse să cumpere o pâine, dar nu o mai apucat, că Bamse venea lejer cu mâinile în jeburi. Tot el m-o apostrofat că de ce nu am întârziat. Când i-am replicat că eu sunt punctual de felul meu, Bamse o început să râdă ironic. L-am întrebat de ce n-o cumpărat pită. O zis să nu bag în seamă asemenea detalii, că o cumpărat Alina cu o zi înainte și i-o dat-o lui, numai să plece de acasă. No, asta e!

Dar ceva nu era OK. Nu vedeam nici urmă de Ovidiu. Am pipat o țigară. La un moment dat îi sună telefonul lui Bamse. Io nu m-am băgat în seamă, că am crezut că-l verifică Alina. Dar de fapt era Ovidiu, care, bineînțeles, întârziase și se simțea cu musca pe căciulă. S-o oferit să cumpere el pită. Bamse o refuzat, că avea la purtător. Până la urmă o apărut și Ovidiu. Fără pâine, dar mândru că și-o făcut treaba. Adică ne-o întrebat. M-am rățoit un pic la el, l-am apostrofat că o întârziat, apoi am pornit spre Zam..

Pe drum eram tot îngrijorat. Mai există sau nu brudina spre Sălciva? Ovidiu, care era lângă mine, tăcea oarecum spășit. Toată lumea, de fapt, tăcea în mașina aia. Așa că am deschis eu discuția. Le-am zis că noi mergem până la Zam, de nebuni, dar dacă nu mai există brudina sau o murit brudinarul, ne întoarcem prin Ilia, ca să ajungem la Dobra. La care s-o băgat Ovidiu în seamă, că el le știe pe toate: „Îi pod, bă!”… Era să leșin. Și s-o pus pe explicat, cum o fost el cu mașina până la Sălciva și Pojoga. După care o mers spre Tisa, dar drumul era rău. Numa o băgat spaima în Bamse, pe care l-am calmat tot eu, normal.

Am evitat poarta intrării de la Spitalul de Psihiatrie din Zam și am făcut stânga. Surprinzător pentru mine, Ovidiu o avut dreptate și atlasul meu rutier era expirat. Așa că am ajuns în Sălciva. Unde ne-am oprit să vorbim cu o tanti, care nu știa pe unde trebuia să o luăm. Ne-a îndrumat la dreapta și am ajuns la magazinul de tip birt din sat. Bamse a pus frână înainte să trecem de crâșmă, apoi am coborât ca niște gazele. Așa, mai anchilozate. La birt erau unii în vestibul care stăteau ciuci și pipau. Am dat ziua bună și am încercat să intrăm. N-am putut deschide ușa, că era plin înăuntru de oameni. Eu am renunțat și le-am zis că îi aștept afară până își cumpărăr ei cafele. Florin și-a achiziționat și o cutie de conservă de fasole cu cârnați, că el e domn și nu avea chef să guste din zacusca de fasole făcute de Dica.

Am stat un pic, până i s-o făcut sete la Ovidiu și s-o dus să ia un suc. I-am zis să-mi și mie ceva, dar s-o întors repede înapoi, contrariat că birtul din Sălciva nu are POS. Iar el, normal, nu avea decât pe card niște bani. Nu se învață niciodată minte. I-am dat de la mine, din bugetul familiei, și am plecat să fotografiez biserica din sat, care era aproape. Le-am spus să aibă grijă de rucsacul meu. Credeți că m-or ascultat? Așa ziceam și eu…

Când pozam biserica, ei erau după mine. Or venit tiptil, să nu-i aud. Rucsacul meu era părăsit lângă o masă de pe terasa de la birt. M-am încruntat, vă dați seama, dar ei nu m-or băgat în seamă. Se prefăceau că se uitau la turla bisericii (înălțată după arhitectura sârbească) și la clopotniță. Exclamau mai ceva ca la Sagrada Familia. Bamse o plecat înainte, în timp ce Ovidiu arunca cu conuri de brad sau de pin sau de molid și sus, așteptându-se să îi fac poze.

Am ieșit din curtea biserici și eu, bine văzător, am zărit cimitirul. Mi-am zis că poate mai găsesc niște cruci de eroi. Ăștia ai mei, curioși, s-or luat după mine, în timp ce mie îmi stătea gândul doar la rucsacul abandonat. N-am găsit nici o cruce de erou așa că Bamse s-o plictisit. Și s-o dus după mașină. Am urlat după el să-mi ieie și rucsacul. O venit repede, dar până să mă urc în URS, am tras o privire în spate: erau vreo 10 flăcăi din sat care se uitat urât după mine. Bamse o luat rucsacu, ne-o așteptat (ceea ce e mare lucru), și am gonit până la biserica din Pojoga. Vreo 300 de metri.

Acolo m-am apucat de fotografiat biserica. Pe dinafară. Același tip, sârbesc. Când am dat să să plecăm, Bamse a grăit: „Uite casa parohială!”. Normal, m-am dus și am bătut la ușă, strigând „Ziua bună!”. O ieșit Doamna Preoteasă. I-am zis cine sunt și cu ce confrați. Așa că am pozat biserica și pe dinăuntru. Când să plecăm, o apărut Părintele în ușă. Am povestit, am mai pozat picturile de prin biserică, apoi am plecat. Pe jos, până la capătul satului, care e fix lângă județul Arad. După care ne-am întors la mașină.

În Tisa n-am găsit loc de parcare. Dar am luat-o prin Lăsău. Am ajuns la birtul din sat, dar doamna de la magazin tocmai pleca. În fața birtului era o masă cu patru scaune. Ovidiu face ce face și își pune rucsacul pe unul dintre scaune. M-am enervat. Adică ce, rucsacul meu poate sta pe jos, lângă stâlp, și al lui nu??? Am luat scaunul și m-am așezat pe el. O pârâit din toate încheieturile. Ovidiu s-o uita la mine dezaprobator.

Am pus mâncarea pe masă, am aranjat-o etc. Florin nu ne-o îmbiat cu fasolea lui. Când mâncam ca niște hămesiți, a apărut Bestia Neagră. Bamse se uita cu jind la șorici, dar Ovidiu i-o dat pe toți Bestiei Negre. Îl înțeleg, că avea niște ochi de te topeau. Bestia, nu Ovidiu. La final, Ovidiu voia să ia Bestia Neagră acasă. Între timp, or mai venit niște oameni din sat, dar le-am spus că tanti tocmai plecase de vreun sfert de ceas. După ce am curățat masa și am pus resturile într-un recipient tip găleată, Bestia Neagră s-o băgat în recipient și l-o răsturnat, că simțea miros de la conserva lui Florin. Când să ne urcăn în URS, apare un domn care ne întreabă: „Ce studiați voi aici?”… Răspunsul lui Bamse o fost genial: „Nimic!”.

Am scăpat de Bestia Neagră și ne-am dus spre Dobra. L-am sunat pe Dan Burza, dar el se prefăcea că nu are semnal. Tot zicea, „nu te aud!!”. M-o enervat la culme. Mi-o zis că el nu stă în Dobra, ci, după ce văd indicatorul spre Rădulești, s-o luăm spre Lăpușnic, și după ce trecem de biserică… L-am întrerupt! Ne-am încurcat de două ori, dar am trecut de biserică. Următorul pas a fost a lui Bamse, care o pus frână.

„Unde stă ăsta?”, a fost o interogație pe ton agresiv. Ca să nu mă bată, m-am dus eu și am bătut la porți. M-i s-a explicat că după două curbe la dreapta găsim familia Burza. Am făcut noi niște curbe, dar erau la stânga. Ovidiu s-o dat el jos și ne-a salvat. Am ajuns la Dan acasă. Mami lui m-o recunoscut. Pe Florin, care făcuse armata cu Dan, nu!

Am intrat în curte, i-am pus să se descalțe, frumos, apoi am băut niște pepsi și apă minerală și un pic de whisky. Afară erau cinci câini și cinci pisici. Pe pisici le cheamă Ciucurel, Șurubel, Maia, Molly și Cucu. Numele câinilor m-au îngrozit. Miki era catastrofă: cică nu stătea la tuns. E blănos tare. Eu am venit cu ideea să-l ținem patru oameni până îl tundem. Dan s-o uita urât la mine. Apoi a venit la rând Canish, primit cadou de la copii, elevi de-ai lui. Piticu e numele unui câine care seamănă cu Miki, dar e mai arătos, deși e mai mic. Pe ultimul îl cheamă Dorel. Cică îl cheamă așa „că îi cam prostovan”, dar eu cunosc și Dorei de treabă și deștepți.

M-am lămurit și am plecat acasă! Mulțumiri familiei Burza, care m-a recunoscut. Da!!! Eu îs ăla frumos.

Cum să te rătăcești în Mesteacăn

Nu-mi mai vedeam capul de treabă și abia așteptam duminica să mă odihnesc liniștit, dormind pâna la ora 09.00. Ți-ai găsit! Sâmbătă după-amiază, pe data de 30 septembrie 2023, am primit un mesaj de la Bamse. Citez: „Ce faci mâine? Ieșim undeva?”. Inițial am vrut să-l blochez. Dar l-am întrebat cum o să fie vremea. El a zis că faină. Cred că se uita la Alina în timp ce vorbea cu mine. 

Eu: „Atunci încercăm iar Cheile Glodului?”… Tăcere totală timp de câteva secunde. După care mi-o trăznit un răspuns ca un târnăcop în cap: „Bă, io nu mă bag prin apă!”. M-am gândit că s-o fi înscris în vreo sectă care nu acceptă nici măcar dușurile. „Nu îmi place”, mai completează el. I-am scris că el poate să stea și să se uite la mine cum mă bălăcesc. Mi-o scris ceva de genul că dacă vine apa și mă ia, el nu sare să mă salveze. Și mi-o mai zis că duminică dimineața el merge să-și cumpere o pereche de teniși din târg, după care vine după mine. Suna a amenințare siciliană, așa că am propus ora 10.00. El o zis nu: 9.30. Am acceptat, că cu mafia nu te pui.

Dar i-am copt-o! 

Am rezolvat ce trebuia să rezolv până la ora 11.55, apoi m-am pus l-a somn. Liniștit, fără alarmă, că eram convins că la ora 7.13 o să fiu fresh, numai bun de făcut bagajul și de a-l aștepta pe Bamse să vină să mă accepte în mașina lui pentru a merge… undeva. Că nu știam exact unde. Cum mă dedasem eu la dulcile vise ale dimineții, numai ce i-a zârbnit telefonul lui Mihnea. Am sărit speriat să sting incendiul care nu era și m-am uitat la ceas. Era ora 8 și 18 minute. Am înlemnit. Două minute mai târziu eram îmbrăcat, pudrat și parfumat. Că nu te urci oricum în mașina lui Bamse. M-am liniștit, doar că nu-mi făcusem bagajul. Am zis că am timp. La 8 și 30 de minute sună telefonul. Glicemia a scăzut spre zero și m-am pregătit să-l binecuvântez pe Bamse. Dar nu el mă suna, ci altcineva, ca să-i dau informații despre cum se parcurg Cheile Glodului. Am explicat, m-am relaxat din nou.

La 9 și vreo 30 de minute eu eram țanțoș la locul stabilit. Bamse, nicăieri. La un moment dat apare și el. Năcăjit, că nu-și găsise adidași pe calapodul lui. L-am consolat și i-am zis că merem să mâncăm mici la Hațeg. Când o auzit, Bamse o fost ca-n Speed and Furios. Am ajuns deasupra Hațegului, am mâncat doi mici de fiecare, apoi am plecat să vedem satul Mesteacăn. Comuna Răchitova. La un moment dat, Bamse voia să o ia direct pe deal în sus. I-am explicat că articolele din Codul Rutier nu prevăd această alternativă, și cel mai bine ar fi să o luăm pe drumul cel drept, autorizat de către Poliția Română. Doar că drumul drept l-am pierdut la prima curbă. 

Bamse s-o uitat urât la mine, dar a acceptat propunerea mea și am oprit la o crâșmă. El s- oferit să obțină informații în locul meu. Vezi Doamne, o zis că se descurcă. Și o mers la niște oameni care beau bere la o masă prin Ciula Mare. Sau Ciula Mică, nu mai știu, că noi oricum meream în direcția greșită. Și s-o pus pe interogat cetățeni pașnici care beau bere la ora 11.30 dimineața. Și i-o întrebat unde e satul Mestecăniș. Era să mă înec și eu cu gura de bere pe care o serveam în mașină, dar am reușit să înghit și am urlat: Mesteacăn!!! Nu Mestecăniș, că ăla e prin Obcinele Bucovinei, nu în Poiana Ruscă!”. Oamenii ne-or îndrumat să merem înapoi. Iar de la un pod, să facem dreapta. Dar nu ne recomandă să purcedem la drum cu mașina lui Bamse, că nu ajungem unde trebuie. Bamse s-o enervat și o făcut pe șoferul erou. Până la un moment dat. Când o întors, și mi-o zis să mă dau jos. Mai aveam eu ceva bani la mine, așa că am zis că iau o ocazie, apoi chem un taxi. Dar nu. El voia să-și protejeze automobilul. 

Apoi am pornit la drum în plină zi de toamnă. Adică fix la ora 12.00, că m-am uitat la ceas, știind că vreo câteva gagici mă îndrăgesc, dar nu mai spun la nimeni, să nu afle Violeta. Cum am uitat să iau harta turistică cu mine, ne-am ghidat binișor după un Atlas rutier cumpărat de mine când am fost prin Elveția în 2007. Folositor, dar incomplet. Nu tu curbe de nivel, nu tu cătune etc. Localitatea Mesteacăn era trecută, dar cătunul de mai jos. Bamse o calculat ochiometric că avem de mers vreo trei kilometri. Eu i-am tot explicat cum am mers eu două zile pe jos din Lunca Cernii de Jos până la Ciula Mare sau Mică, dormind pe prispa bisericii, după ce am unit două bănci să pun de-un pat. Că nu aveam cort, dora un hamac, și o venit nechemată o furtună cu trăznăi și fulgerăi. Am ținut neapărat să-i arăt lui Bamse unde mi-am petrecut eu o noapte din viață, singur în cimitir.

După vreo trei kilometri am ajuns într-un loc cu vile maiestuoase, case de fițe, complexuri rezidențiale etc. I-am zis lui Bamse, „bă ce-or crescut căsoaile prin cătunul ăsta”, și am mers mai departe cu speranța că dăm de satul Mesteacăn, ăla cu căsuțe din lemn și învelitori din paie. Am trecut de kitsch-ul ăla de clădiri și am început să urcăm dealuri peste dealuri. Îl tot încurajam pe Bamse, care părea năucit: „hai că după vârful ălă poate vedem satul”. Șapte kilometri mai târziu am obosit și eu. I-am propus să ședem un pic și să ne întoarcem, că se și adunau nori deasupra noastră. S-o trântit imediat pe jos și o vrut să doarmă. 

Eu mi-am aprins o țigară și atunci m-o trăznit inteligența: „bă, noi coborâm în Lunca Cernii de Jos, că am trecut de Mesteacăn”. Bamse s-o încruntat la mine mai ceva ca Sfântul Petru catolic la un nenorocit de ortodox care vrea să intre în Rai. L-am luat pe sus și nu și-o mai făcut somnul de frumusețe. După încă șapte kilometri ajungem iar în complexul a ceea ce eu credeam că e o extensie a Mesteacănului. Ne oprim la prima casă și întreb, hăbăuc, unde suntem: „În Mesteacăn!”, a venit răspunsul. Eu am zis că acum zece ani nu erau viloaie din astea. „Nuuu, s-o renovat totul!”. Am întrebat unde e biserica. Mi-au spus că mai jos. Am mulțumit, am plecat, am găsit biserica, i-am arătat lui Bamse locul de odihnă, apoi m-am luat după el. Așa am ajuns în curtea unei gospodării, că el tot comenta că drumul principal e mai sus. Știam asta, nu trebuia să se rățoiască la mine. Când și-o dat seama că făcuse o gafă, s-o prefăcut că adună nuci. Ne-am întors și am mâncat două mere de fiecare, că eram lihniți de foame.

În cele din urmă, cu puterea minții mele și cu toată dragostea pe care Alina i-o poartă lui lui Bamse, am ajuns la mașină. Am refuzat să mai bem un suc sau o bere și pe la 19.30 am ajuns în Deva. Bamse o fi ajuns în Orăștie pe la 8 și ceva.

Blestemele lui Raoul se prind

De vreo doi ani și jumătate, m-a tot bătut la cap Raoul să-l duc în Cheile Glodului, că o văzut el poze faine făcute pe acolo. I-am spus că eu am mai fost pe acolo de nu știu câte ori, că nu se pot face pe orice vreme, că nu au farmec în orice anotimp, etc. El nimic. Parcă era un copil mic care se trântește cu fundul pe jos când merge cu părinții la vreun supermarket. La un moment dat am cedat psihic și l-am dus. Iarna și din aval în amonte. Tot ceea ce a văzut au fost gunoaiele aruncate în „Grădina Maicii Domnului” de către reprezentanții „poporului ales”. Mai precis de către țăranii români care locuiesc mai sus. Ne-am întors, tot la insistențele lui, că, cică, el nu poate face poze cu mizerii ce nu pot fi prelucrate cum trebuie în Photoshop.

Bun! De vreo câteva luni, Raoul a trecut la amenințări directe, ceea ce m-a speriat un pic. Nu tare, că știam că nu-i violent fizic, dar verbaaal… Ioi!!! M-o amenințat că nu mă mai învață nimic. Cică să citesc tutoriale. Grav. Extrem de grav. Așa că i-am propus să mergem weekendul trecut să vedem Cheile Glodului. El o zis că nu poate, că are nuntă. Șocat, l-am întrebat dacă se însoară. O zis că nuuuuu, Doamne Feri, merge să fotografieze și să filmeze cum se nenorocesc alții. Dar o zis că în weekendul 23-24 e liber.

Așa că săptămâna asta a fost de vis. Am audiat diverse comunicări academice, mi-am luat concediu două zile ca să nu mai fiu stresat pentru a putea vorbi și eu la un nivel cât de cât acceptabil etc. În pauze am încercat să coordonez toată acțiunea. Deja cu Bamse vorbisem. Florin Ispas știa. Ovidiu o zis să vorbim pe miercuri, să vedem cum o să fie vremea. Miercuri am vorbit din nou cu toți ceilalți patru candidați la aventură. A rămas că stabilim ultimele detalii vineri seară, după ce-mi expun eu superba comunicare. Adică după ora 18.00. Am mai conversat cu Raoul pe net, cu ce mașină să mergem, că BMW-ul lui are gardă joasă, iar eu îi explicasem extrem de concis că drumul spre satul Cheile Cibului e cam în pantă. I-am zis că poate mergem cu mașina lui Bamse, care o trecut Alpii și Pirineii cu ea, sau cu a lui Ovidiu, care o târșie în fiecare săptămână de câteva ori până la Hărțăgani. Comuna Băița, județul Hunedoara, România.

Vineri a fost ziua decisivă. În timp ce eu încercam să par cât mai elevat, a sunat telefonul. Era Raoul care, cu o voce timidă, și-a cerut în primul rând scuze. I le-am acceptat din prima, că am crezut că nu are bani să-și ieie de mâncare. I-am spus că iau eu de toate ce găsesc prin casă. Dar apoi el m-o lovit drept în moalele capului. O zis: „Eu nu mai pot să vin”. Ceeeee????? Cum adică????? Cu o voce plângăcioasă, mi-a explicat că a fost chemat să participe la ediția din 2023 a mult prea celebrei deja cunoscute sărbători a ciobanilor, intitulată „Țurcana – Regina munților”, organizată la Costești. Comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara, România, Uniunea Europeană. I-am zis că e OK, e treaba lui, dar eu oricum mă duc. Și de aici au început blestemele lui Raoul, care se prind.

Eu vorbisem în prealabil cu Nea Sabin Oancea din satul Cheile Cibului, pădurar ieșit la pensie de vreo două luni, ca să putem dormi în fânar la el, în ogradă. Când i-am spus cine sunt și că am mai dormit acolo, parcă i-am simțit bucuria în glas. M-o întrebat câți suntem și i-am zis că maximum cinci, minimum doi. Bun. Cazarea fiind rezolvată, am trecut la pasul doi după forfaitul deja anunțat de către Raoul. L-am sunat pe Ovidiu. Surprinzător, mi-o răspuns. Și mi-o zis că nu vine, că sâmbătă e vreme faină. I-am răspuns că asta e și ideea, să fie vreme faină, ca să putem traversa Cheile Glodului. El iar o replicat că dacă e vreme rea vine, dacă e vreme bună, nu. Că merge la Hărțăgani să-și culeagă merele. Că avea de cules aproape patru lădițe de mere din vreo trei meri. Ca să nu leșin înaintea susținerii super academice, m-am strâns de nas, să nu respir. Ca la sughiț. Deci a mai picat unul datorită blestemelor lui Raoul că merem fără el.

Din cinci am mai rămas trei. În altă pauză, îi dau telefon lui Bamse. Care nu mi-a răspuns, ci mi-a scris mesaj: „Pas de data asta. Dacă reușesc, duminică dimineața vreau să mă duc la biserică la Rădești”!!! Am fost siderat. Păi noi mergeam la câțiva pași de Mănăstirea din Cheile Cibului. Se putea ruga și acolo. Dar am impresia că nu l-o mai lăsat Alina, că mai fusese brambura cu mine săptămâna care tocmai trecuse.

Am vrut să-l sun pe Florin să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Am căutat scuze, gen mă doare burta, am o bubă pe spate, îți ignor pretențiile tale, am nevastă tânără și nu o pot lăsa singură etc. Dar apoi l-am sunat și i-am zis că mergem cu condiția să treacă pe la maică-mea și să-mi aducă o plasă cu bunătățuri de la Dica. Adică să vină să mă ia din Deva, că doar nu m-oi deplasa eu cu autobuzul. El o zis că la 10.30 pleacă din Orăștie. O plecat abia la 10.45, că l-am sunat pe la 09.30 și părea adormit.

În fine, pornim din Deva, dar nu ca toți oamenii normali, pe autostradă sau pe drum național. Nuu!!! Ci pe cel mai lăudat drum din județul Hunedoara, adică pe „Culoarul Mureș Nord”, de la Ilia la Geoagiu. Așa o vrut Florin, iar eu nu am comentat, că el era șofer și mă abandona prin Bobâlna. Drumul respectiv are cel puțin două bube mari: nu-i asfaltat în totalitate. Dar am ajuns în Geoagiu și ne-am oprit la un magazin să mai cumpărăm niște ingrediente pentru tocana preconizată a o face eu seara. Apoi am dat să mergem la o terasă de care știam eu, de pe vremuri. „La carul cu bere”, să mâncăm niște mici. Din păcate, carul era pe butuci, adică închis. Am decis să mergem în Geoagiu Băi, la vestitul local „Agrementul”, situat la parterul celui mai înalt bloc din stațiune. Recenziile de pe net sunt extrem de negative, dar nu aveam altă alternativă.

Ne-am așezat la o masă și ne-am uitat în meniu. Florin și-a comandat o ciorbă de burtă și o cafea. Eu am zis mici și bere. Ospătarul, un copilandru, m-a atenționat că ceea ce scrie în meniu, „mici – 9 lei” de fapt e un mic, nu doi sau trei, ori patru. Am zis să nu fiu zgârcit și să comand doi mici. La care tipulețul mă întreabă dacă vreau și muștar. Normal că voiam. Dacă vreau și pâine. Cine dracu mâncă mici fără pită??? Faci hepatită. Și muștarul și pita au costat în plus. Deci, per total, am plătit pe un mic 12 lei. Total, 24.

Nu a fost asta problema, că oricum eu am mâncat doar un mic, dar am băut toată halba de bere. Apoi am pornit spre Cheile Cibului. Știam drumul, dar nu știam cât îi de bun. A fost super OK. Am oprit la intersecția către casa lui Nea Sabin. Adică Florin a oprit, că pe locul mortului nu ai pedală de frână. Trebuia să trecem un părău, mic, dar nu știam dacă nu cumva s-o fi răzgândit viitoarea gazdă și ne dă afară din ograda lui. Am decis să mergem pe jos, să vedem ce și cum. Cum am trecut firul de apă, am mai umblat vreo două minute și numai ce am zărit un om sprijinit într-o lopată. Cum îs chior, nu m-am prins dacă el era Nea Sabin. Nea Sabin mi-a zâmbit fericit. Apoi mi-o zis că el e Nea Sabin, Pădurarul.

Ne-am salutat, i l-am prezentat pe Florin, Nea Sabin și-a pus lopata pe umăr și am pornit spre gospodărie. L-am întrebat ce face cu lopata. El o zis că mai curăță șanțul de apă care acumulează iazul cu pești. Iaz care era în stânga mea. Îl știu de ani de zile. Pe iaz. Pe pești nu-i mai știu pe nume, că iazul o secat la un moment dat, și peștii, cică, nu pot trăi decât în apă. Încercând să-mi explice ce o făcut atunci cu lopata, pe care o purta pe umărul drept (el fiind la mijloc, Florin la dreapta), s-o întors brusc. Cum s-o întors nu știu. Cert este că i-o plesnit o lopată în cap la Florin de era să sun la 112. Noroc că ochelarii lui Florin au scăpat teferi.

Am ajuns în casă. Că nu se șede a sta pe trepți, că te râde lumea din sat. Prima dată am trecut prin târnaț. Apoi prin camera mare și am ajuns la camera de la drum. Nu e situată chiar la drum, dar avea apă minerală, cafea, țuică și suc. Am băut din fiecare specimen, mai puțin din suc. Apoi ne-am pus la povești. Câteva ceasuri mai târziu, am decretat că trebuie să facem tocana mea celebră. La care Nea Sabin a spus că el vrea lușcoș. El era gazdă și mie îmi era lene de făcut mâncare, așa că am acceptat să mâncăm un lușcoș cu carne de oaie. Excepțional. Așa o fost de bun lușcoșul, că Florin își lingea șervețelul cu care se șterșese pe dește.

Acum trebuie să vă mai destăinuiesc ceva. Nea Sabin o avut la un moment dat peste 180 de capre. Acum mai are doar vreo 40, niște vaci, un vițel, găinuși americane și găini normale. Plus șapte câini. Caprele merg ca proastele pe stânci și vin singure acasă seara, deștepte fiind. Vacile nu vin singure. Așa că trebuie mers după ele și alungate către casă. Găinile stau și cotcodăcesc prin jur. În afară de noi, porci n-am văzut. Câinii erau câinioși rău. Din șapte, câți erau, doar o cățelusă a acceptat să o mângâi. Ăilalți, niște puștani de căței, se fereau de mine ca de cel pe care nu trebuie să-l pomenești. Erau mici și motroșibili, dar au refuzat să se compromită. Fuseseră abandonați undeva pe un deal și Nea Sabin le dă acum de mâncare.

Pe la zece seara am mers să ne punem la somn. Asta după ce eu tot am încercat să aflu unde e scara pe care să mă cocoț în fânar. Nea Sabin îmi zicea să stau calm. Am stat. Și ne-o băgat în șură, nu în fânar. Până să mă urc eu pe scară, de la parter la etajul unu, cum ar veni, Florin s-o cocoțat direct la etajul doi și o adormit. Eu am luat atitudine când m-am băgat în sacul de dormit și l-am întrebat dacă el doarme. O bolborosit ceva, apoi a spus că nu. Cum nu avea chef de discuții cu mine, l-am anunțat că încă nici nu se făcuse ora 11 noaptea. A fost șocat și mi-o zis că vorbește cu Raoul. Care l-a înjurat și el, cu emoticoane.

În momentul în care era să adorm, cățeii ăia motroșibili or început să latre ca toți dracii. N-am mai putut să tac, așa că eu, care știu limba câinească, îi traduceam lui Florin, care habar nu are de așa ceva. „Uite, bă, ăla mic și negru urlă la ăla mai mare și alb să nu se mai așeze pe bucata lui de lemn din lemnărie”. Nu știu dacă m-o auzit, că cel mai probabil dormea. Pe la 11 și zece am terminat de tradus, la fel de brusc precum termina și Irina Margareta Nistor. Apoi am adormit și eu.

Trei ceasuri mai târziu, am auzit ceva care aducea a robinet neînchis la baie. M-am dezmeticit, mi-am găsit frontala rătăcită prin fân și am început să caut toaleta. Am realizat că dormeam într-o șură, la etajul 1. Și că afară ploua. Molcom. Buda era departe. Cel mai enervant a fost momentul când am realizat că am parte de picătura chinezească, dar atipică. În loc de pic, pic, pic cursiv, se auzea un fel, pic-pic-pic spațiu temporal, iar pic. Adică ritmul de la Lele de la Orăștie pe sunetele muzicale fa# – fa# – la#…la#. Undeva în spatele șurii era un butoi, de tablă cred, pe care se scurgea afurisita de ploaie. Alt blestem al lui Raoul. Dar asta nu a fost totul, că de la un timp ploaia ploua, tunetele tunau și trăznetele trăzneau deasupra șurii. Ceva blestem o fost și aici, că nu se sincronizau legile fizicii dibuite de mine în școală. În principiu, viteza luminii trebuie să fie mult mai mare decât cea a sunetului. Dar acolo parcă nu se respectau legile ăstea. Prima dată auzeam sunetul, după care venea și lumina. Posibil să fi fost eu defazat și să fi văzut lumina fulgerului care preceda viitorul tunet. Nu asta contează, ci faptul că de la atâta ploaie m-o scăpat la baie. La un moment m-am dat jos din etajul 1 al șurii și am ieșit în plină urgie să fac un pișu.

M-am urcat iar la etaj și am încercat să dorm. Dar am avut impresia că Florin sforăie. Ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat, căci zgomotele veneau de la vițelul adăpostit în grajdul deasupra căruia stăteam eu, în fân. Mă rog. Pe la ora șase dimineața, numai ce aud „Kikirikiiii”. Repetitiv, că erau mai mulți cocoși americani. Ăștia i-au trezit pe cocoșii noștri neaoși, care strigau „Cucurigu”-ri cinstite, nu americănisme. Și a fost un cor de dimineață de ziceai că e Corul „Doina” al Armatei Române.Pe la ora opt m-am dat jos din fân și am strigat la Florin să se pregătească de trezit, că plecăm în aventură. Ăsta o bulbucat niște ochi cât cepele de la etajul doi al șurii și s-o făcut că nu mă aude. M-am dus afară și m-am uitat pe net la vreme. Blestemele lui Raoul se țineau lanț: cod portocaliu de instabilitate atmosferică și ploi torențiale în zona unde ne aflam noi. Deci Cheile Glodului au picat. O picat, într-un final, și Florin de la etajul doi al șurii, am băut o cafea și am țâșnit spre Băcîia, am făcut niște poze la biserică și cruci, apoi drept spre casa mea din Deva. Florin o mai avut vreo 25 de kilometri de rulat.

Furat de polițiști în tren

După ce ne-am urcat în autobuzul care ne-a dus înapoi de unde am plecat, adică la Gheorgheni, eu am ațipit. M-o trezit Alin în autogară. Am ajuns apoi la gară și ne-am cumpărat bilete spre Orăștie. Din mărunțișul rămas am băut niște bere de-aia ieftină, la halbă, apoi pentru drum ne-am umplut sticloanțele cu apă gratis de la cișmeaua de lângă gară.

Ne-am urcat în tren. Am găsit niște locuri libere și am cocoțat rucsacii pe rafturile de deasupra locurilor. Căldura era nimicitoare, așa că am dat jos de mine puloverul făcut de maică-mea din lână pură. Că pe atunci nu erau „polare” de cumpărat. Am rămas doar în tricou și niște blugi răpănoși, dar aveam cuțitul la brâu, băgat în teaca făcută de mine dintr-o fostă cureaua de-a lui taică-meu. Apoi am deschis geamul să intre puțin aer în compartiment, ca să mai spulbere din zăpușeală. Trenul a mers așa de încet că aerul n-o apucat să intre în compartiment, dar în schimb poliția TF a reușit. Ei erau mai aspri ca aerul. Așa că am simțit o bătaie pe umăr.

… Când m-am întors, era să leșin. Nu de cald, ci de ceea ce vedeam în fața ochilor de sub frunte, că ochiul soacrei de pe ceafa mea avea ceva defect și nu funcționa. Deci, în fața ochilor mei de pe față erau controlorii normali, însoțiți de doi controlori speciali, numiți „super controlul”, plus doi polițiști. Ăștia din urmă erau și mai super speciali, că îi vegheau pe cei patru controlori. Ne-au cerut din priviri și gesturi biletele, le-au verificat, le-au capsat. Am crezut că am scăpat! Dar, nu!

În loc să plece claie peste grămadă toți șase spre următoarele victime controlabile, numai ce unui polițist TF îi cade privirea mai jos de burta mea (care pe vremea aia nu era deloc mare, ci mai degrabă tindea să se lipească de coloana vertebrală), și dă cu ochii de cuțitul meu din teaca prinsă la brăcinar.

– Mi ez?, m-a întrebat el, uitându-se chiorâș.

Eu, la câtă maghiară știu, am început să mă uit în jur să identific la ce miez se referă.

Mi-a transmis într-o română stâlcită (oricum știa mai multă română decât știu eu maghiară și la ora actuală), și, prin gesturi, mi-a arătat să nu mai umblu prin tren cu ditamai cosorul făcut la Cugir. Am ridicat din umeri și polițistul și-a dat seama că îs român get-daco-beget și m-a amenințat cu arătătorul. Am priceput mai ales limbajul gesturilor.

Așa că m-am desbrăcinat, am scos cuțitul cu tot cu teacă și l-am băgat sub puloverul de lână, că mi-a fost lene să dau rucsacul jos de pe stălaj. Ne-am uitat noi pe geam vreme de vreo cinci minute, când iarăși văd potera că vine. Pesemne, terminase de verificat tot trenul și se întorcea la locul de odihnă situat la capătul ultimului vagon. Eu eram calm, liniștit, n-aveam nici o supărare, nu eram stresat. Priveam pe geam ca o căprioară care e sigură că nu au cum să o prindă lupii. Când…

…Numai ce simt o nouă bătaie pe umeri. Mă întorc din nou, că, v-am zis, ochiul soacrei nu funcționa, și văd potera aliniată în spatele nostru. Norocul poterei a fost că trecuse efectul fasolei frecate mâncată cu lubeniță și asezonată cu bere. Altfel praf îi făceam. Polițistul TF care se dădea drept șef îmi spune prin gesturi să ridic puloverul. Eu nu mai întâlnisem până atunci atâta vigilență decât la sor-mea, când îmi descoperea pachetele de țigări ascunse te miri pe unde.

Timid, m-am conformat și, cu două degete, am ridicat în aer buleandra. Sub buleandră, cuțitul meu parcă se făcuse mic când o văzut potera. Privirile polițistului șef au început să sclipească de fericire: prinsese un infractor, poate chiar doi. Așa că a grăit:

– Cselekszik!!!

Expresia feței mele sigur câștiga un concurs pentru a ilustra cuvântul „perplexitate” într-un dicționar tipărit în orice limbă din lume. Șeful a făcut un fel de semn din degetele de la mâna dreaptă, care aducea cu semnul făcut de nașii de tren când te prindeau că nu ai bilet. Alin s-a prins mai repede și a scos portofelul. Unde avea buletinul, că pe vremea aia nu existau cărți de identitate. Toți membri comisiei au verificat buletinul lui Alin apoi și-au întors privirile spre mine.

– Actele!, a spus mai blând unul dintre controlorii normali.

În mintea mea era beznă totală. Care acte? Că eu îmi lăsasem buletinul acasă, că venea poștașul să-mi aducă șomajul și nu-i dădea banii la maică-mea dacă ea nu avea buletinul meu. Am explicat asta poliției TF și celor patru controlori. Nu m-au crezut. Le-am zis să îmi dea amendă mie pe adresa din buletin a lui Alin, că o plătesc eu, că suntem prieteni. Nimic! M-au făcut mincinos pe față, în sensul că au avut impresia că am ascuns buletinul în rucsac. Pe care m-au pus să-l dau jos.

Nu știu cum era pe vremea Securității, dar membri poterei sigur au făcut parte din ea. Că după ce am scoborât rucsacul au început să se învârtă în jurul lui ca pe lângă o valiză uitată într-un aeroport. Apoi l-au desfăcut și au scos tot ce se afla înăuntru, de la spirtieră, haine purtate zile în șir, punga cu chiloți și ciorapi murdari, până la punga cu slănină, sticloanța de apă etc. Când au văzut că nu mint, m-au lăsat în pace. Nu mi-au dat amendă pe adresa lui Alin, dar mi-au luat cuțitul cu tot cu teaca hand-made. Adică mi-au furat cuțitul!!!

Am zis „Istenem köszönöm!” în română și ne-am uitat pe geam până a ajuns trenul la Orăștie. În ultimele ore n-am văzut nimic că era noapte, dar tot ne-am uitat pe geam…

Fasole și lubeniță pe malul Lacului Roșu

După eșecurile gastronomice realizate de mine, am mâncat iarăși pită cu slănină și cu ceapă, și am pornit val-vârtej spre Lacul Roșu. Câinii nici nu s-or luat după noi… că la ce mâncare le-am dat… Vai de capul lor. Porțiunea următoare de traseu nu mi-o mai amintesc. Îmi amintesc însă momentul când am ajuns în stațiune!

Lacul Roșu nu e roșu. După cum nici Marea Neagră nu e neagră. Dar Lacul Roșu are ceva special: niște trunchiuri de copaci înfipte în fundul lui, ceea ce îl face mai special decât Marea Neagră, care n-are înfipte pe fund decât niște geamanduri. Tare frumos peisajul! L-am admirat un pic după care am mers și am băut o bere, că apa era mai scumpă în stațiune. Eu eram rupt de oboseală. Alin era nervos că nu-l lăsasem să doarmă noaptea trecută. După bere i-o mai trecut din nervoșenie.

Am mers să căutăm loc de campare. L-am găsit la umbra unor brazi. Era perfect: lacul în care plantaseră oamenii locului niște trunchiuri de copaci clipocea la picioarele noastre; mirosul de rășină te îndemna la somn, mai ales pe mine; niște muzică de la formația balcanică Generic, de tip restaurant (premergătoare manelelor), acoperea ciripitul păsărelelor. Însă până să găsim noi locul de campare, plecând lent spre brazii care ne așteptau, în drumul nostru s-a ivit ispita: un oltean care vindea lubenițe. Noi am decis că o lubeniță mare ajută extrem de mult la hidratare. Așa că am luat-o pe cea mai mare.

Am ajuns să punem și cortul. După care Alin s-a răstit la mine că ar cam trebui să mâncăm. Așa că am aprins spirtiera și am pus apă la fiert. Am pus și un pic de sare și ulei în apa respectivă, că parcă așa văzusem la maică-mea când făcea fasole frecată. Noi nu aveam la noi fasole boabe, ci niște plicuri în care cred că erau boabe de fasole făcute praf. Am turnat praful respectiv în oală și am tot mestecat să se mai îngroașe un pic aluatul respectiv. În cele din urmă, misiunea imposibilă a fost dusă la bun sfârșit. Am călit în un pic de ulei și niște ceapă și am aruncat-o peste fasole!

Ioiii!!! După berea băută câteva ceasuri mai înainte, fasolea o mers ca unsă. După ce am mâncat, ne-am pus pe iarbă cu burta-n sus și ne-am făcut siesta. Apoi ne-a apucat setea! De unde să luăm apă? Din lacul unde se rezolvau toți turiștii? Nu! Am decis că după o bere și niște fasole frecată merge și o lubeniță de dimensiuni pantagruelice. Alin a fost de acord și așa că am despicat lubenița… Pe care, vorba lui Horațiu Mălăele, am mâncat-o. Pe toată, că în jurul nostru erau numai sâmburi.

…Sâmburii au fost cam prost amplasați. Că noaptea când mergeam să ne facem nevoile după bere, fasole și lubeniță, eu tot alunecam pe ei. Prin urmare am ajuns la încă o noapte nedormită. Eu am visat, între ieșirile în decor, cum o să mânc niște cartofi pai asezonați cu mici!!! Am dat să merg să găsesc vreun restaurant care să ofere așa ceva, dar mi-am adus aminte că nu am bani. Așa că m-am culcat, de fiecare dată, la loc.Dimineața, devreme, am fugit către stația de autobuz, de unde urma să ne preia un vehicul care să ne ducă la gara din Gheorgheni. Am găsit stația și am prins și autobuzul.

Popas în Poiana Albă

Chinurile au ținut toată noaptea. Alin încerca să doarmă, dar eu mă tot duceam afară din cort, să privesc stelele în timp ce dădeam la rațe. Nu că ar fi rațe pe la Piatra Singuratică. Doar îmi era mie rău. Dar câțiva litri de apă dați pe gâtlej fără pic de rațiune trebuie eliminați cumva.

Dimineața Alin s-a trezit buimac. Eu nu m-am trezit că nu aveam motiv. Nu dormisem deloc, așa că eram deja treaz. De ce să mă trezesc? Nici măcar n-am fost de acord să strângem cortul. Ce rost ar fi avut? Așa că Alin o luat micul dejun în timp ce eu mă plimbam pe după niște tufe să văd dacă găsesc scorburi de veverițe. După care, tot el, mâncat și binedispus și sătul, a precizat să urcăm pe stânci. Eu am zis că sunt de acord, dar mai aveam niște apă de golit din mine.

Într-un final am început cățărarea. Bine zic: am început. Că eu am capotat după câteva zeci de metri și m-am întors după tufe. Alin a reușit și, victorios, a venit la mine să se laude ce fain o văzut el Munții Hășmaș de sus, de la 1587 de metri altitudine. Îmi venea să-i zic ceva, dar parcă tufele mă tot atrăgeau și fugeam ca să nu fac urât în fața lui. O zi întreagă am fugit după tufe, că până și ele parcă se speriaseră și dădeau să fugă de mine. M-am plimbat toată ziua prin poiana din spatele Pietrei Singuratice (care de fapt sunt două stânci, nu una), imaginându-mi ce o să scriu eu la examenul de admitere care urma să aibă loc la Facultatea de Silvicultură de la Universitatea „Transilvania” din Brașov.. Algebră știam, geometrie așijderea… Problema era la biologie. Din 70 de lecții învățate cuvânt cu cuvânt mai știam vreo 20. Ziua a trecut fain. Tufe… plimbat… gândit la examene… Așa mi-am petrecut timpul.

Spre seară Alin era plictisit și flămând. O tăiat niște slănină, roșii, castraveți, ardei etc. Apoi m-o îndemnat să mânc. N-am zis da din prima că mi-o făcut o tufă cu ochiul. După care am masticat câte ceva și parcă tufele s-or îndepărtat. M-am mai plimbat și apoi m-am băgat în cortul pus cu o seară înainte. Am dormit și, culmea, dimineața m-am trezit fresh. Am mâncat, am strâns cortul și am plecat pe cărările munților Hășmaș. Am ocolit încet vârful Hășmașul Mare (1792 de metri altitudine), să nu fugă iar niște câini după mine, și am ajuns în Poiana Albă.

Nu știu de ce îi spune albă că doar ea e plină de verdeață. Acolo era (sper că mai este) un izvor atât de rece că îți înghețau dinții în gură. Am poposit, după bunele datini creștinești, și am început să gătim. După atâtea zile de mers pe coclauri, noi mai aveam niște ouă, pungi de fulgi de fasole frecată, macaroane, brânză, sare, zahăr și piper. Bucătarul șef a țâșnit din mine ca chef Scărlătescu la Doina Teodoru. Cu un cuțit. Am răzălit cu respectivul cuțit niște brânză. Avea respectiva brânză un fel de iz franțuzesc, dar nouă ne era foame. Așa că am pus pe spirtieră niște apă la fiert. Alin era asistent la ceea ce găteam eu. Eu știam rețeta, că am văzut-o pe maică-mea cum făcea când mă obliga să duc gunoiul. Când apa dădea să clocotească, eu am turnat macaroanele în recipientul de pe spirtieră și am mestecat până mie mi s-a părut că-s gata. Am strecurat apa și apoi, brusc, am presărat deasupra branza răzălită. Am așteptat un timp și apoi am dat să ne apucăm de mâncat. Ne-am pus fiecare în blide cât am vrut, după care ne-am încercat dinții într-un fel de ciment. Eu știam rețeta, dar nu știam finețurile: că maică-mea punea și ulei, și sare și altele, dar le punea pe ascuns, când duceam eu gunoiul, etc. N-o vrut să-i fur rețeta.

Așa că n-am mai vrut să mâncăm ciment. Lângă noi era un câine de la stâna din Poiana Albă. Am pus frumos, ca la șefi la tot felul de cuțite, rezultatul muncii mele în fața unui câine. Câinele a venit pofticios și entuziasmat! Când a dat cu nasut de ciment, s-a strâmbat și a plecat la oile lui. 

Am decis să mâncăm ouă! Brusc, Alin s-a autoproclamat masterchef, că cică eu nu aș fi bun, și a zis că facem omletă. Că mai aveam șase ouă în cutia de plastic pe care o cărasem supă noi zile la rând. Acum, știți cum este. Ouăle trebuie verificate. Băiiii!!! Nu glumesc!!! În toate se auzeau copii de cloșcă piuind! Ne-am speriat și am început să aruncăm cu ouă în aer, că doar nu era să mâncăm pui înainte-vi! Alin și-o făcut curaj să sacrifice o viitoare ființă care putea să aibă viață. N-o avut noroc. Oul s-o ploștit de pământ. Eu, un fel de zeu al aruncatului cu ouă, l-am ajuns din urmă. Și oul meu ș-a pleoștit. Scorul era 1 la 1. Alin a ratat și a doua aruncare. Adică al treilea ou. Eu la fel. Scorul a ajuns la 4-5 pentru Alin. 

Șansa mea era să fac ca un ou de-al meu să nu se zdrobească când pică din cer pe pământ. Alin era sigur că nu o să reușesc. Așa că mă privea superior. Zborul oului către ceruri s-a întrerupt pe la 20 de metri și gravitația și-a făcut datoria. Oul a picat fix în fața câinelui care refuzase macaroanele mele. A plecat. De câine zic, că oul stătea pe iarbă ca nesimțitul!

M-am dus imediat la ou și l-am luat în pumnul meu (vorba poetei Cazimir), l-am strâns bine și am dat să-l arunc. Ceva n-am făcut eu bine. Că de la atâta strâns oul când am dat să=l arunc, el s-a crăpat. În loc să zboare spre zări, în ciorbele prin care zăcea mama lui, el s-a întors spre țărână, la mine!!!

Fleașcă am fost! Alin iar a fost la un milimetru să mă bată! Violent Alin!

O noapte la stână și drumul până la Piatra Singuratică

Primul gând pe care l-am avut când o început noaptea a fost că se face întuneric. Normal, am avut dreptate. Ce n-am preconizat eu a fost faptul că n-o să pot dormi. Deoarece, cum v-am mai spus, cortul era pus în pantă iar eu eram încă speriat de frăguțe, căpșunici, vipere și broaște. Alin s-o ținut tare și mi-o spus cum să montez un cort Cerna 2 la 45 de grade dar să steie ca și cum ar fi la orizontală.

Eu n-am priceput indicațiile viitorului inginer care avea să devină Alin în câțiva ani. Așa că l-am pus după ureche. Pe cort l-am pus după ureche, că Alin stătea deoparte și-mi dădea sfaturi, și mă încuraja și-mi spunea ce excelent inginer silvic voi ajunge și eu dacă îl ascult pe el. El era deja intrat la o facultate de inginerie. Eu eram repetentul clasei, așa că am izbândit în demersul meu și nu l-am dezamăgit pe Alin. Pe moment.

Problemele au început după venirea nopții! Eu știu, că am luat bacul la fizică cu 9,80, că 45 de grade de la orizontală este echivalent cu jumătate din 90 de grade. Dar, fiind prost în general, am uitat să iau nivelă la mine! Ălea 45 de grade din capul meu nu băteau nicicum cu diferența de nivel. Eu am montat cortul, dar cortul nu a dorit să stea după principiile mele, totul fiind realizat după indicațiile lui Alin. Așa că n-am dormit, deoarece, când ne era somnul mai dulce, ieșeam cu picioarele afară din cort, pe principiul alunecării. Mai ațipeam, mai ne zvârcoleam… Ne mai trăgeam pe fund în sus prin cort. Alin mă mai blestema că nu am respectat cuvânt cu cuvânt indicațiile tehnice oferite cu generozitate. Eu mă făceam că dorm buștean și nu aud blestemele lui… Etc…

Cel puțin până dimineața nu am fost mușcați de căpușe! Dar dimineața am fugit ca fugăriți de urși. Nu că ar fi fost urși neapărat prin zona aia de Harghita… sau Covasna… Doream să ajungem doar pe culmea Munților Hășmaș!. Ne-am luat rămas bun de la ciobani și am țâșnit la deal cu viteza melcului.

De ajuns pe culme am ajuns. Eram OK, cât de cât. Nu prea aveam energie și apă la noi, dar eram OK. Am plecat spre cabana Piatra Singuratică. Cabana s-a speriat și a fugit din calea noastră. Asta a fost prima mea impresie. Că noi trecuserăm pe lângă o stână, dar Alin o zis că să stau liniștit, că mai găsim noi apă.

N-am găsit. Oile dormeau liniștite sub niște pomi de pe culme. Noi am ocolit oile și am luat-o pe drumul cel mai ușor. Pe curbă de nivel. Pe vremea aia, 1992, Salvamontul nu-și făcea datoria ca acum. Acum 31 de ani ne-or băgat pe o cărare nemarcată, sau marcată doar de guri de foste mine. Nu vă gândiți la război, ci la mineri. Am mers noi ce-am mers, conform descrierii din volumul redactat de Cristea Emilian, Hășmaș, Editura Sport-turism, București, 1978. Am mai pus un pic frână la avânt. Dar Alin era periculos. Cu el nu te puteai pune…

Eu am crezut că mi-a pus piedică. Nuuu!!! M-am împiedicat singur de deșteptăciunea mea și am ajuns la o bifurcație. De unde am luat-o la dreapta.

Am mers noi ce am mers fără sens până când am realizat că am greșit cărarea. Că, la un moment dat era stâncă în stânga, prăpastie în față și tot prăpastie în dreapta… singura soluție a fost să ne întoarcem. OK. Ceea ce am și făcut, că altfel muream. Ne-am întors la bifurcație. Alin a decis că eu merg după apă până stă el lângă rucsaci. Inițial eu am refuzat oferta. Dar mi-a fost tare sete.

Așa că am plecat să mă lupt cu câinii. Inițial nu eram sigur că sunt câini acolo, că prima dată când am trecut pe lângă stână nu i-am zărit. Dar erau. Afară era caniculă. Mie îmi era sete. Noroc că mi-am luat și bâta cu mine. Am mers încetișor spre izvorul despre care bănuiam că se afla lângă stână.

Oile pășteau undeva pe culmea dealului. Prin urmare eu am luat-o mai spre marginea pădurii. Mai precis exact pe acolo pe unde se odihnea o haită strașnică de vreo șapte dulăi. Zic șapte, dar posibil să fi fost cu zece mai mulți. N-am apucat să-i număr cu precizie că se agitau în jurul bulanelor mele ceva de speriat, în timp ce eu imitam un titirez cu bâtă. Mă învârteam, săream, dădeam cu bâta în toate părțile și urlam mai ceva ca niște călușari în seara de Ajunul Crăciunului. În special urlatul și-a făcut efectul. Pentru că așa l-am trezit din somn pe ciobanul responsabil cu păzitul oilor. El s-o răstit la câini că i-or stricat bunătate de relaxare de la miezul zilei și mi-o făcut semn să merg la izvor.Fain izvor!!! Curgea apa rece din el de ziceai că-i Niagara în miniatură, în concubinaj cu un iceberg. Tot în miniatură. Am umplut o sticlă fără s-o mai clătesc și am dat-o instant pe gât. Am mai umplut-o o dată și de data asta am savurat apă de izvor, n-am mai înghițit ca nesimțitul. Apoi am umplut ambele recipiente avute la mine și am plecat spre bagajele bine păzite de Alin. Care dormea ca să nu-și dea seama că și lui îi era sete. După ce o supt și el niște apă dintr-un bidon, am plecat spre cabana Piatra Singuratică. Eu am mers mai încet că mi se tot clătina apa-n stomac. Am ajuns într-un final. Dar după ce am ajuns Doamne-Doamne a zis că dacă apă bei, apă poți. Și m-a apucat durerea de burtă, imediat după ce am pus cortul în spatele bolovanului!