Archive for the ‘Rapoarte de tură’ Category

Rapoarte de tură (39)   Leave a comment

Dumești. Doar povești… Și o tocană! Partea III

Ne-am așezat pe iarbă să mai stăm și să mai povestim. Așa am crezut eu, că Raoul a țâșnit să-și monteze cortul. S-a fâțâit câteva minute ca să-și găsească cel mai bun loc de campare. A analizat toate aspectele: viteza vântului, panta de curgere a apei în caz de viitură, sunetul provocat de sforăiturile mele și ale lui Nelu, cei 40-50 de urși din zonă, glaciațiunea cuaternară de acum 2,6 milioane de ani, plus faptul că puteam să atentez la conservele lui de carne pe care le-am cumpărat, de altfel, tot eu, din Brad.

Și o găsit soluția supremă, idilică și perfectă! Mai precis și-o amplasat cortul în calea vacilor. Eu i-am spus că nu-i bine să-și pună hardughia de cort de culoare verde fix în mijlocul cărării bovinelor. El, ocoș, o zis că e treaba lui. Bineeee!!! N-am avut chef de ceartă așa că m-am uitat la el cu un ochi, celălalt fiind ocupat cu deturnarea furtunii spre Cheia. O pus cortul și tare mândru s-o mai dat. Nelu, când o zărit asemenea minunăție, o sărit ca ars! Că și el vrea să facă lucru de minune. Eu stăteam pe un bolovan, ca un bolovan. Priveam la ei ca la niște zei. Ce n-aș fi dat să fiu și eu la fel de harnic. Dar, no, nu le pot avea pe toate!!!

Nelu s-o pus pe construit. Are cort fix ca al meu: Quechua, ceva Quick Hiker Ultra Light de două persoane. Acum un an și jumătate îl montam cu ochii închiși. La Dumești parcă mi-o luat Doamne-Doamne mințile și, după cinci minute (timp în care Nelu tot citea instrucțiunile de instalare), m-am ridicat de pe bolovan și i-am dat toate instrucțiunile necesare în vederea realizării obiectivului propus.

Totul a fost perfect. Cortul lui Nelu merita fotografiat datorită eforturilor mele. Plus că era montat la vreo 15 metri de cortul lui Raoul. Eu m-am reașezat pe bolovan și am stat să cuget. Nu am apucat să fac acest lucru cum trebuie. Că o început Raoul să bodogăne. Că, cică, să mă uit și eu ce harnici îs ei. Aveau corturile deja făcute. Mai mult, m-o întrebat, la modul arogant, când o să fiu și eu ca ei? Asta m-o dat pe spate, la propriu! Era să cad de pe bolovanul pe care stăteam.

Dar nu s-a oprit aici și a plusat: când fac eu tocana ca să poată să mânce și gura lor ceva? Nervii mei n-au mai rezistat și au explodat. M-am răstit și am zis că după ce fac ei rost de lemne. Bhăăă!!! Cât timp am pipat o țigară, numai ce mă văd cu o grămadă de lemne putrede în fața mea. Le-am zis să le ducă mai jos și să facă focul până îmi pun eu cortul. M-am apucat de treabă. Adevărul este că doar m-am apucat. Eu cred că toate informațiile pe care le dețin despre montarea acoperământului i le furnizasem deja lui Nelu. Același cort, alte aspecte. Raoul deja făcuse focul și băga la lemne mai ceva ca într-un cuptor de făcut pită…

Într-un final am reușit să-l pun pe verticală. Pa cort, nu pe Raoul. Nelu era la orizontală și aștepta tocana, după ce se obosise tăind trei crengi pe post de suport pentru mini ceaunul meu. M-am apucat de tăiat cepe, cartofi, morcovi, slănină, cârnați etc. Să tot fi fost ora nouă seara.

Treaba faină a fost însă alta: fugeau Raoul și Nelu după vacile cărora li se pusese pata pe corturile lor mai ceva decât olimpicii la probele de atletism de la olimpiade. Urlete, zbierete, țipete… tot ce trebuie!

La ora unsprezece tocana a fost gata. La unsprezece și treizeci și cinci de minute Raoul și Nelu dormeau, în timp ce eu strângeam toate vasele ca să nu vină urșii pofticioși, am aranjat plasele cu mâncare cât mai departe de cortul meu, m-am echipat de noapte și m-am pus la somn…

Vorba vine! De pus, m-am pus! De dormit n-am prea putut dormi. Și să vă spun de ce. Nu că-s eu fricos, că doar mă știți că-s curajos, dar Nelu sforăia la vreo zece metri de cortul meu. Pe Raoul nu l-am auzit, că era mai departe. În schimb s-au întâmplat altele. Vacile au început să rumege. Și nu vaci ordinare, ci dintr-alea care aveau clopote și clopoțele: când rumegau și făceau gălăgie. La un moment dat știam fiecare vacă după clopot și sunetul scos de acesta. Apoi au venit la rând câinii, care lătrau numai când treceau pe deasupra cortului niște avioane. Vaci, clopote, avioane, câini… Plus că visam cum mă mâncă urșii!!! Ca și cum totul nu ar fi fost suficient, la un moment dat am adormit! O bubuitură inadmisibilă m-a trezit: sufletul îmi era deja în gât! Un fulger a pleznit lângă corturi. Vijelia (că tot era cod portocaliu), vijelia. Eu m-am speriat și am urlat. Credeam că sunt acasă și trebuie să închid ușile de la balcoane. Când m-am pleznit cu fruntea de copertină am realizat că sunt în cort, m-am liniștit și am dormit. A doua zi am plecat spre Deva. Fără oprire. Am apucat, totuși, să strângem corturile…

Posted 2021/06/17 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Rapoarte de tură (38)   Leave a comment

Dumești. Doar povești… Și o tocană! Partea II

Am ajuns cu bine taman în vârful dealului de la Dumești. Asta după ce Raoul o blagoslovit câțiva șoferi care coborau în timp ce noi urcam și era să ajungem în șănțulețul de pe marginea dreaptă a șoseluței. Noroc că o înjurat Raoul cu spume și că are prezență de spirit când e la volan. Plus că are și claxon BMW-ul lui! De frâne nu prea știu ce să zic, că nu-s șofer.

Cum Raoul ne anunțase deja din parcarea de la Profi-ul sau Penny-ul din municipiul Brad că în zona unde trebuia să ajungem era cod portocaliu de furtuni, inundații și te mai miri ce, am decis singur (inițial doar în gândul meu), că o să dormim lângă ceva grajd, ca să avem unde ne feri de trăznete în caz de năpastă vijelioasă. Pe drum le-am expus verbal ideea mea. Ei nu m-au contrazis pentru că Raoul zbura peste gropi iar Nelu tăcea la modul impertinent. Cred că dormea.

Eu, grajdul respectiv îl știam din celelalte două ieșiri în zonă. În una din ele am fost singur, pe ploaie, de la Cheia prin Brădești și pe Vale în Jos. Pe la Sub Piatră erau să mă mânce câinii, dar am scăpat și am ajuns înapoi la Cheia pe altă vale. Deci locația era stabilită. Am ajuns și Raoul o pus o frână de era să-i dau bani să-și schimbe parbrizul. Mai precis atunci când am urlat „Aaaaaiiiici!!!”. Ne-am dat jos din ditamai BMW-ul și am constatat că „aici” nu era chiar acolo. Eu am constatat!!! Că ceilalți habar nu aveau unde ne aflăm. Raoul și-o aprins o țigară și o rămas lângă mașină, în timp ce Nelu o început să se avânte într-o direcție greșită. M-am luat după el, să-l salvez, ca nu cumva să cadă în vreo râpă de la Vânătările Ponorului.

Normal că l-am salvat! Că acum vreo douăzeci de ani doream să mă fac salvamontist. Și știam teorie. Așa că la capătul pajiștii am urlat la Nelu să nu mai fugă de mine, că eu îs cam bătrân și poate îl mâncă câinii până îl salvez eu. Nelu s-o oprit să se uite la niște vaci, nu că m-ar fi ascutat pe mine. Cum gâfâiam eu așa, liniștit, numai ce apare un nene. Parcă s-o pogorât din Ceruri deși trecuse pe lângă BMW-ul lui Raoul.

Avea o privire oarecum pierdută și dădea să ne ocolească și pe noi. Hăăă, hăăă!!! Melcul pe lângă mine e ca Iohannis pe lângă Usain Bolt. Urgent m-am plasat în fața lui, i-am întins o țigară și l-am întrebat unde suntem. Omul s-o speriat și ne-o spus (martor îmi este Nelu) că suntem la Dumești. Deși asta știam. L-am luat mai pe ardelenește și l-am întrebat mai clar: pe ce proprietate suntem și dacă putem să punem corturile dincolo de gardul electric, lângă șura din vârful dealului. După ce și-o aprins țigarea o zis că putem sta liniștiți lângă șură că, oricum, gardul electric e doar o făcătură să nu iese vacile și să nu intre urșii. Că proprietarii n-au nici o treabă, îs cumsecade etc. Mie mi-o venit să leșin când am auzit că or pus gard electric ca să nu intre urșii. „Dar sunt urși pe aici?”, am îndrăznit eu să întreb? Răspunsul a fost senzațional: „Sunt câțva, vreo 40-50”!!! Nelu, care se lăuda cu 15 urși la Poienile Beriului, o rămas cu gura căscată și i-o căzut pălăria pe ochi.

Tot eu l-am salvat pe Nelu! L-am mai întrebat încă o dată pe nenea dacă ne putem băga după gardul de sârmă electrică și ne putem pune corturile lângă șură. El o zis că da, că doar nu era proprietatea lui. Ne-o arătat și pe unde să intrăm, ca să nu atingem cu organele sensibile firul electric care te face să sari un metru de la pâmănt. Am urlat la Raoul să ducă mașina după o grămadă de pietriș, apoi să arunce bagajele peste gardul electric. Surprinzător, Raoul a executat tot ce am comandat!

Am ajuns la locul de campare. O venit și furtuna, vijelia, trăznetele, fulgerele!!! Ceea ce nu mi-a convenit, deoarece ele nu au fost invitate. Dar eu, ca bun creștin ortodox, am stat cu ochii-n nori și-n furtună și am reușit să deviez ditamai catastrofa spre Cheia. Așa efort am făcut că era să leșin după ce am călcat pe o balegă! Talpa sandalei a pășit unde nu trebuia și eu am zburdat la vale cu viteza luminii: mai precis am căzut! M-am ridicat și am urlat la Raoul să lase țigările! Am urlat, normal, și la Nelu, să lase vărzarele făcute de Virgi, că erau pregătite și pentru noi. Nimic. Nelu mânca liniștit! Dar continuăm!!!

Posted 2021/06/15 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Rapoarte de tură (37)   Leave a comment

Dumești. Doar povești… Și o tocană! Partea I

Cine nu a auzit încă de Dumești trebuie să cunoască faptul că este amplasat un pic mai sus de Huda lui Papară, mai exact deasupra Vânătării (nu vânătorii!!!) Ponorului. Cuuum, nu știți??? Dacă nu știți ar fi trebuit să rămâneți corigenți la materia Geografie, deoarece este al doilea cel mai vizitat punct turistic pentru fotografi, după Fundătura Ponorului. N-au nici o legătură una cu alta în afară de faptul că-s ponoare (căutați în manualele de geaografie ce-i un ponor că nu stau eu să le explic pe toate), deoarece prima locație se află în județul Alba, comuna Sălciua, iar a doua în extrem de cunoscutul județ Hunedoara, în renumita comună Pui, mai precis în satul Federi.

Dar să nu exagerăm cu introducerea și să trecem la subiect. Mai precis la Alina lui Bamse care m-o sunat de pe aeroportul din Sibiu acum mai bine de vreo săptămână să-mi zică că pleacă din țară. Wow!!! M-am gândit că o fi făcut ceva și se duce în Costa Rica, dar nu, cică pleca doar până în Germania să se recreeze. Pe Bamse l-o lăsat acasă și mi-o dat ordin să am grijă de el și să-l scot pe dealuri că, cică, prea o muncit, bietul de el, la casa din Cucuiș. Am ascultat și am pus mâna pe telefon. Bamse n-o răspuns din prima. Nici din a doua. Abia a treia zi o binevoit a-mi trimite un mesaj. Apoi mi-a zis că nu prea crede că poate, că are de lucru de nu-și vede capul nici în oglindă etc., etc.

Eu însă mă pregătisem mental că merg pe dealuri cu cortul, deoarece n-am fost deloc în Anul Pandemic 20-20 și nici mai recent, fiind deja Luna a Cincea din Primul An PP. Adică Post Pandemic. Așa că am sunat pe altcineva, nu spui cine, persoană importantă, care tot aștepta (credeam eu, în naivitatea mea) să călătorim prin țară. La început o spus da… apoi o șovăit… apoi o găsit scuza-scuzelor: nu poate!!! Că merge cu copiii în excursie. Am mai sunat trei persoane. Care m-au refuzat din start: unul o zis că are copil mic, altul că are de lucru în grădină, al treilea o zis că îi este lene.

Ca să nu cad în depresie, mi-am făcut planuri de mers singur pe dealuri. Și cum stăteam eu așa holbându-mă la hărți numai ce-mi apare în gând Raoul. După gând și faptă. Telefon. Negocieri cumplite. Că Raoul o venit cu ideea absurdă să mergem la Fundătura Ponorului. Nu mi-o venit să cred ce-i trecea prin cap!!! Exact în locul de pe primul loc al Raiului Fotografilor? Dar, no! Am ajuns la o mediere, în sensul că nu mergeam Fundătura Ponorului  ci la Vânătările Ponorului. Mai precis la Dumești. Care se clasează pe locul doi în clasamentul Raiului Fotografilor. Zis și făcut! Aproape!

Că m-am apucat să mai sun și alți prieteni. Care m-or refuzat! Cred că nu ei îs de vină ci eu, că am față de dușmănos. Cum tot eram pus pe dat telefoane numai ce dau de numărul lui Nelu Denciu. Nu mă așteptam să-mi răspundă, dar era cu telefonul în mână, așa că s-a speriat și a apucat să zică „Da?”… I-am expus urgent problema, înainte să-mi închidă telefonul cu scuza celebră: „Alooo!!! Nu te mai aud!!! Nu mai am semnal!!!”. O tot încercat el să-mi spună că are de lucru… dar nu prea avea chef… Aici l-am prins în laț… și am ajuns la concluzia că plecăm toți trei sâmbătă dimineața la Dumești.

Acum, drept să v-o spun, dimineața de 12 iunie o fost mai așa… cam după prânz, că doar suntem ardeleni și (vorba aia), ce atâta grabă! Pe la ora unu ajung și ei în Deva și apuc să mă înmașinez. Surprinzător eu eram aproape gata, doar că mai trebuia să iau o cutie de mazăre pentru tocana care urma să fie pregătită seara. Rețeta nu v-o spun, dar am luat slănină, ceapă, condimente (mai puțin sare, că nu mai știu ce-am făcut cu ea), cartofi, doi morcovi mai mici, o căpățână de usturoi (dar n-am folosit-o toată), o cutiuță mică de sos de tomate. Raoul o adus și el niște cârnați de casă. Adică făcuți în casă, nu din casă…

Am plecat în trombă până la Brad unde ne-am oprit să cumpărăm mazăre. Și un bax de bere. Și o conservă de carne pentru Raoul. Și niște pliculețe de cafea 3 în 1. Și două sticle de apă plată la cinci litri, că prin ponoare nu prea găsești izvoare (revin la ideea definiției de ponor!!!). Apoi, drum întins! Frumos drum, n-am ce să zic! Doamne Dumnezeule dă-le sănătate aleșilor locali, județeni, regionali și naționali că mare grijă au de noi. Păi dacă nu erau ei atâția ani la guvernare și din atâtea partide mai puteam noi admira frumusețile Patriei? Nici vorbă! Așa că am văzut Țara Zarandului și Valea Arieșului în toată spendoarea oferită de natură. Că dacă erau drumuri bune mergeam din Deva glonț spre Dumești. Dar așa, pentru că eu nu conduceam iar Nelu dormita pe unul din locurile din spate, am putut admira România turistică. Bine!!! Mă mai zgâlțâia Raoul, care se tot ocoșea să întoarcă de volan ca să ocolească gropile. Cică el are BMV și nu-și permite să deie prin toate gropile cu el. Mai mult, a doua zi a refuzat să ne primească câteva sute de metri în mașină, pe motiv că eu și bagajele am fi supraponderali, iar Nelu cică dorea să facă mișcare. De fapt se gândea doar la mașina lui. Dar vă povestesc eu în episodul următor!

Posted 2021/06/13 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Rapoarte de tură (36)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a patra

Călin o apărut mai spre noapte, fluierând. Fluiera el, nu noaptea. S-o așezat lângă noi pe prispă și s-o pus pe povestit. Am mai dat să zic și eu câte ceva, dar n-am avut cui, că Raoul și Florin îl ascultau pe Călin cu admirație. N-am înțeles de ce… că doar și eu știu să povestesc. Poate nu exagerez la fel de mult, dar exagerez uneori și nu mi se pare corect să fiu ignorat doar din cauza faptului că el era gazda!

Până la urmă, după multe insistențe din partea partenerilor de palavre, am acceptat să mergem la masă. Am mâncat o ciorbă de fasole verde cu smântână de să te lingi pe degete. Călin tot încerca să-mi ia farfuria din față, dar eu nu m-am lăsat până n-am gătat de realizat proiectul de alimentare al burții. Noroc cu Tanti Mama lui Călin care mai venea prin bucătărie și mă mai îndemna să mânc, că altfel căpătam bătaie de la Călin că mânc prea mult. O trecut un timp și am sfârșit și eu cu masa. Apoi am ieșit afară și iar am stat la povești pe prispă. Țâgări cât cuprinde… o bere, o țuică, o cola, un pepsic… ce să zic?… eu mai mult nevorbit!

Pe la zece, pe Călin îl prinde somnul și ne obligă să vedem camerele unde urma să dormim. Am pus punct poveștilor de pe prispă și am purces la somn. Mai bine zis la locurile de somn. Două camere în care încăpeau cel puțin opt persoane. Noi trei fiind, le-am zis rătăciților mei că aș prefera să dorm singur, dar decizia le aparține. O fi fost supărat Florin pe Raoul… Raoul pe Florin… Probabil Raoul pe mine, că el o decis ca noi doi să dormim în același pat și l-o lăsat pe Florin să se lăfăie singur într-o cameră. Cum îs însurat aș fi preferat să dorm pe jos. Raoul nimic: treci în pat, mi-a zis! Nu am avut chef de ceartă. Am aranjat spațiul pentru înnoptare și ne-am pus pe povești: Raoul în pat, ca un boss, eu cu spatele lipit de un calorifer iar Florin pitit lângă ușă.

Și povestim. Mai ales că scăpasem de Călin și nu mă mai întrerupea nimeni. Acum… nu chiar nimeni… că din când în când Florin mă contrazicea, iar Raoul îi dădea dreptate!!! Incredibil. Aveam senzația unui oropsit al sorții, al unui ostracizat. La un moment dat, în timp ce îi explicam lui Raoul o chestie super științifică, cu argumente citite prin Encyclopedia Britannica, mă trezesc că vorbesc singur. Florin se dusese la culcare, iar Raoul butona pe telefon.

Dezamăgirea mea a atins apogeul.

M-am dus la baie să mă spăl pe dinți, apoi, bosumflat, m-am pus în pat lângă Raoul, că ăsta nu m-o lăsat să dorm pe podea sub nicio formă. Nici măcar sub formă de covrig. Am stat toată noaptea cu frică, că de dormit nu s-o pus problema. Pe la 03.23 m-am dus la baie că nu te joci cu necesitățile. Am dibuit drumul cu lumina telefonului, să nu-l trezesc pe compătean. Adică pe Raoul. Am revenit și mi-a fost frică să adorm. El afirmă că, cică, aș fi adormit și (acuzație extrem de gravă!!!) că aș fi și sforăit. Ați auzit voi îngeri să sforăie? Bineînțeles că nu. Așa că acuzațiile lui Raoul la adresa mea sunt neîntemeiate… Bine, putea cică să mă înregistreze cu telefonul când aș fi interpretat o piesă de Bach nu la pian ci prin nas. Dar nu o făcut acest lucru că, tot cică, mai avea doar 1 la sută la bateria de la aifon. Dimineața am băut cafele, am mâncat bunătățuri de la Tanti Mama lui Călin, ne-am strâns catrafusele și ne-am dus direct la Curechiu, comuna Bucureșci. I-am rătăcit un pic, nu de alta dar ăștia doi aveau de gând să ajungă prea repede acasă…

Posted 2021/02/24 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Rapoarte de tură (35)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a treia

De la cotitură am început să coborâm năvalnic. Nu mult, că o venit iar un dâmb în fața noastră și o trebuit să-l urcăm. Așa au fost următoarele ceasuri, cele de dinantea înnoptării: coboram și urcam. Urcam și coboram. Important a fost totuși că mai mult ne-am rostogolit la vale spre Sălătrucul unde trebuia să ajungem.

Pe drum alte pocinoage: trunchiuri de copaci prăvălite taman în mijlocul cărării; opriri inopinate să mai tragă cineva câte o țâgare sau să-mi exemplific eu calitățile de artist fotograf; o capră domestică moartă prinsă în vreun laț lăsat de braconieri sau într-un fel de sârmă albastră aruncată de te miri ce iubitori de natură și care i se încolăcise în jurul gâtului…

Raoul și Florin comentau de Mama-focului. Ba că merg eu prea încet, ba că vorbesc (tot eu!!!) prea mult, ba că ce bine că m-or luat cu ei pe dealuri că altfel sigur nu s-ar fi rătăcit singuri în veci. Răutăcisme. I-am lăsat să zică ce vreau ei și mi-am văzut de drum. La un moment dat noaptea se apropia vertiginos și am tăcut și eu din gură. Nu de alta dar parcă apăruse un morcov de nicăieri. Dar bine împlântat undeva. Numai eu, bineînțeles, aveam frontală, restul lumii considerând că niște amărâte de aifoane sau androide sunt suficiente pentru a supraviețui în miez de sfârșit de iarnă prin pădurile din jurul Blăjeniului… Și numai ce-l aud pe Raoul grăind:

– Dar ce-i cu liniștea asta?

Nu am percutat instantaneu că n-am crezut că mi se adresează mie. Florin l-a completat însă, că păreau complotiști:

– O amuțit maestru!!!

Am crezut că iau foc și am răspuns un pic răstit din cauza morcovului:

– Te rog frumos să te adresezi cu formula „Domnul Maestru Daniel”!!!

M-or pus păcatele să comentez. N-or trecut trei minute, ne-am strecurat pe sub niște brazi și am ajuns într-o poiană de care-mi aminteam din rătăcirea din urmă cu șapte ani. Așa că numai ce-l aud iarăși pe Raoul că zice că să ne oprim să mai tragă o țâgară. Apoi să facă și el niște poze. Eu îmi aduceam aminte cum am sărit la garduri data trecută. Tot pe noapte și cu niște copoi de vânătoare cam dezlegați. În plus ultimele pante ale dealului erau de groază! Și fiind parcurse tot noaptea nu mai prea știam exact pe unde să o iau.

Dar norocul nu m-a părăsit. Nu! Cum pipa Raoul liniștit și butona Florin la fel de liniștit pe telefon numai ce mă uit în sus pe deal și văd coborând… cineva. După câteva secunde mi-am dat seama că-i om, nu sălbăticiune, și le-am zis că avem oaspeți. Fericit, m-am dus către el și am făcut cunoștință, apoi l-am întrebat șăgalnic unde merge. El o zis că mai întâi coboară în Sălătruc, merge prin Plai și ajunge la el acasă, pe dealul din față până în Blăjeni-Vulcan. Mi-a și arătat casa situată la câțiva kilometri, mai sus de două stânci. Eu trăgeam speranță să gate ăștia micii de pipat și de butonat, că să avem ghid pe timp de noapte până la Călin acasă. … Cu speranța am rămas… Așa că, după câteva zeci de minute, când bezna devenea tot mai adâncă, am început să coborâm orbește prin pădure. În cele din urmă am răzbit și am ajuns în poiana de deasupra satului. Ei tot trăgeau spre stânga, dar eu nu i-am ascultat și am făcut dreapta, pe drumul de costișă ce ocolea gardurile. Am dat de asfalt și apoi, cât ai clipi de 731 de ori, am ajuns la locul de odihnă unde urma să înnoptăm. Părinții lui Călin ne-or tot îmbiat cu zamă caldă și alte bunătățuri, dar am fost fermi (mai ales eu) pe poziție: nu mâncăm până nu apare Călin. O mai durat câteva ceasuri…

Posted 2021/02/23 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (34)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea a doua

În cele din urmă am luat-o la deal. Am făcut poze la biserica din Obârșie și apoi ne-am rătăcit din cauza faptului că Raoul și Florin n-or zis rugăciunile corespunzătoare. Mai mult decât atât, or mai și pipat în fața bisericii iar unii chiar au spus răutăți la adresa mea. Minciuni sfruntate: gen că o să-i rătăcesc, că nu-s bun de organizator, că ei se bazau pe mine ca pe Sfântul Soare dar eu sigur o să-i dezamăgesc etc. Etc. Repet: etc.

Din cauza atitudinilor lor recalcitrante și ca să nu le mai aud bârfele la adresa mea am țâșnit înainte de ziceai că-s Steven Seagal într-un film de acțiune. Așa că trecut printr-o pădure de pini și am ajuns la un dulău. Câine foarte rău. Dar mai ales foarte mare!!! Lătra la mine mai ceva la urs. Fiind om bun la suflet, am stat să-l aștept pe Florin, că Raoul nu avea nevoie de ajutorul meu: imediat s-ar fi agățat de-o cracă de copac și îi scăpau pantalonii neatinși. Dulăul a venit cu o intenție feroce. Eu m-am ferit și m-am tupilat în spatele lui Florin, care înlemnise.

Noroc cu o tanti, stăpâna câinelui, care s-a avântat de după poartă și l-o prins pe dulău de după ceafă. Altfel praf îl făceam pe dulău. După ce mușca din Florin și era cât de cât sătul, bineînțeles. Că Florin nu are burta mare ca mine și nu ar fi fost complet sătul. Când m-am văzut scăpat am intrat în vorbă cu tanti:

– Cum ajungem noi în Sălătruc?

La care ea zbiară la mine în timp ce ținea dulăul de coamă:

– Mereți înapoi!!!

Eu am crezut că-s chiar urât. Nu că aș fi frumos, dar nu accept să mă faci urât pe față cum afirmă public Raoul și Florin. Abia apoi mi-am dat seama că tanti îmi spunea să mă întorc până la pădurea de pini că pe unde meream noi nu era bine. Că acolo trebuie să găsim un drum care să ne scoboare în Sălătruc. Și să ne grăbim că nu mai poate ține dulăul care țintea direct către turul pantalonilor mei.

Cu un singur cuvânt i-am întors pe Florin și pe Raoul: „Înapoi!” am strigat și fugit în fața lor. Ăștia doi, inițial, nu știau ce se petrece. Dar când or văzut că un atlet din spatele lor poate alerga ca la Olimpiadă n-or mai stat pe gânduri și or fugit după mine. Așa că am ajuns iar în pădurea de pini… Acolo… panică, frate! Eu gâfâiam. Și din când în când respiram. Eu știam că nu suntem unde trebuie prin pădurea respectivă, dar Raoul m-a conturbat și a urlat după mine să o luăm la stânga.

Da ce? Eu mai ascult de Raoul de când m-o dus prin Slovenia? Nu! Le-am zis să steie pe loc și să mă aștepte că mă întorc după ei dacă găsesc drumul bun. L-am găsit după nu mai știu câte minute de mers singur prin pădure. Fericit, am strigat la ei. Ăștia doi cred că mă bârfeau, că de-aia n-or auzit urletele mele. Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Raoul. Mi-a răspuns o tanti robot că apelatul nu poate fi contactat. Stăteam singur prin pădurea de pini și-mi venea să plâng!!! De ce i-am dat telefon la Raoul???

Până la urmă o acceptat convorbirea Florin! Le-am zis să vină pe drumul pe care eu l-am deschis. Raoul habar nu avea pe unde merge, că o dat să facă dreapta în loc de stânga. Noroc cu mine că aveam geaca aia galben-fosforescent! Am urlat iar la ei și m-or ajuns din urmă. M-or zărit și or fugit după mine ca să îi salvez…

Posted 2021/02/22 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Rapoarte de tură (33)   Leave a comment

Din Sălătruc până-n Curechiu. Partea întâi

Săptămâna trecută, luni, 15 ianuarie 2021, fix la ora 19 și 13 minute, primesc un mesaj de la Raoul. O poză făcută cred în budă, cu niște fotografii prelucrate în camera obscură, de pe film de ăla vechi, după metode antice. Textul care însoțea poza zicea ceva de genul: „Cu ce m-am ocupat azi!”, urmat de o față galbenă care rânjea la mine!

Cât oi fi eu de geniu tot n-am înțeles mesajul. Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat că n-am timp eu de scris prostii pe Facebook. Eu mă pregătesc pentru Nobel ori cel puțin un Pulitzer. Fie și un Man Booker. Sau ăla de l-o luat Cărtărescu… nu mai știu cum se numește, că nu prea știe nimeni de el! Raoul răspunde stupefiat că îl sună o personalitate ca mine. Nu-l las să zică ce dorea să-mi comunice că îl iau tare din prima: ce are de gând să facă în week-end? Perplex, Raoul îmi răspunde super sincer: nimic! Așa că eu îi propun să merem pe dealurile din jurul Sălătrucului, comuna Blăjeni, județul Hunedoara. Cum l-am luat din scurt n-o apucat să zică nu, că i-am închis telefonul după ce i-am comunicat că vorbim vineri, să vedem cum o fi vremea. Între timp mi-o venit în cap o idee și mai creață: să-l invit și pe Florin.

Normal, iar telefoane, iar discuții… cu Florin de data asta… că cică el ar fi trebuit să plece prin Oltenia… că poate nu poate… dar mai vedem ce vorbim la telefon… că dacă plouă lui îi e somn… dacă ninge îi e frig… dacă nu-l lasă copiii nu vine… Catastrofă!!! M-am enervat și i-am zis pe un ton dur că eu oricum mă duc. Nu de alta dar vorbisem cu domnul coleg Călin, care vorbise cu Mami și Tati lui, să facă focul și să încălzească o cameră. Călin e un dur: o zis că nu!!! Încălzește două!

O venit ziua de Sfânta Vineri și am vorbit cu toată lumea, călători și gazde, că plecăm sâmbătă pe la 9, 9 și ceva. La telefon totul o fost OK. Singurul care o zis că nu poate fi prezent dis de dimineață o fost Călin. Gazda organizatoare cum ar veni. Pe mine m-o luat cu tensiune. Nu am pomenit nimic de acest aspect coparticipanților la rătăcirea organizată. Așa că Raoul s-o pregătit temeinic și o băgat benzină în mașină. Sau motorină.

Seara de vineri spre sâmbătă a fost puhoi. Ploua afară de ziceai că Noe și-o uitat pe undeva Arca și vine după ea. Așa că dimineața… să tot fi fost ora 08.52… primesc mesaj de la Raoul: „Cum e la Deva, că aici plouă?”. Am stat un pic și am cugetat. M-am liniștit. L-am sunat iară și i-am zis să-l sune pe Florin ca să plece din Orăștie pe la 11.00. Or făcut cum am zis eu. Or venit de m-or acaparat din Deva și ne-am oprit direct în Profi-ul din Brad. Ăla de la giratoriu. Eu le-am zis să nu cumpere mâncare, că cumpărasem eu și oricum ne mai dădea și Tanti Mama lui Călin ceva. Ăștia nimic!

Am oprit la Profi, am cumpărat cam de toate de ce nu aveam nevoie, și am ajuns la părinții lui Călin acasă. Călin, normal, nu era. Am stat noi la povești, ne-o adus Tata lui Călin niște slănină și ceapă să avem ce păpa pe drum, și-am plecat la drum. Că ăștia doi, Raoul și Florin, or început să facă scandal: că de ce nu plecăm odată. M-am înduplecat și am plecat. La început o fost cale faină, asfaltată! Din capătul Blăjenilor am luat-o pe valea Sălătrucului în sus.

Multe popasuri am făcut. Unele inutile. Dar eu eram singur, pe când Raoul și Florin erau doi. Nu mi-am permis să le indic de fiecare dată ce să facă, că ăștia mă luau la bătaie deși doar eu aveam topor Fiskars la mine!!! Am mai mers noi pe deal în sus până am dat de un loc fain unde am făcut popas până o pipat Raoul o țâgare. Apoi am mai mers și am găsit o bancă. Am făcut iar popas. Raoul iar o pipat o țâgare. Florin se uita ciudat la Raoul. Eu priveam în zare. No… să nu-i întărât!!! Le-am zis că peste vreo sută de metri ajungem la biserică, dar ei nu aveau de gând să se roage… Așa că am mai stat.

Posted 2021/02/21 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (33): Raport sloven (8): Vintgar. Câteva impresii   Leave a comment

Vintgarul slovenilor e așa, un fel de chei pentru pantofari. Gen Cheile Turzii pentru români… E ca o potecă betonată, cu poduri și podulețe și podețe care traversează o zonă spectaculoasă, mirifică, dar fără locuri special amenajate pentru treburi intime. Și să fi fost locuri… nu ai cum să te descătușezi, pentru că sunt sute…  mii… poate, exagerând, chiar zeci de mii de vizitatori asiatici în zonă, pe zi. De europeni nu mai vorbesc.

Am plecat așadar în drumeție. După vreo zece metri am dat de o prăpastie de 0,75 m. Slovenii sunt oameni de treabă la faze de astea, așa că au făcut un pod imens peste un pârâu ce putea fi sărit cu pasul, că doar nu degeaba îți iau cinci euro la intrare. Bine, apoi pârâul s-o învolburat. Nici măcar bocancii mei de acum cinci ani nu mai făceau față, ca să nu mai zic de pantaloni. Stânci, cascade, ape limpezi, ape cristaline, bolovani, ape ce aveau culoarea smaraldului, pești de toate dimensiunile…

Dar mai presus de toate a fost rasismul: noi eram trei europeni care ne doream cu tot dinadinsul să facem poze și să bem o bere la celălalt capăt al cheilor. Mai că nu am avut loc de asiatici. Noroc că eu am fost mai repede de picior și am îmbrâncit câțiva chinezi și am ajuns mai în față de am apucat să ocup, într-un final, o masă. Sper că pe unii dintre chinezi nu-i mai caută și acum Ambasada Chinei prin Cheile Vintgarului. Am luat trei beri și m-am așezat. Apoi am făcut poze cu o altă cascadă care fugea din munți spre câmpiile Sloveniei. Wooowwwww!!! În cascadă era o minge roz care sărea ca proasta în mijlocul apei. Nu avea acum să scape. Înspre aval se zăreau creste de Alpi (cred), golașe, stinghere și inabordabile, înconjurate de norișori sub formă de coronițe pentru elevi de clasa I. Iar de jur împrejur, toamna era la ea acasă.

…După două beri am plecat să facem Cheile Vintgar-ului, invers. Am ajuns extrem de lejer la biciclete, le-am descuiat, am urcat, am coborât, ne-am oprit să mai facem niște poze. Am ratat câteva intersecții… Dar am ajuns în Bled…

DSC_0114

Posted 2018/11/13 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (32): Raport sloven (7): Cu bicicletele prin jurul Bled-ului   Leave a comment

În deja celebra vacanță activă organizată de către Raoul, am fost supus la cazne inimaginabile. Vă avertizez, pe voi, posibilii cititori, că descrierile din paragrafele următoare redau scene care vă pot afecta emoțional. Mai ales dacă ați trecut prin experiențe similare sau aveți o imaginație prea debordantă.

Într-una din zile, mai precis a doua, Raoul susținut fără nici măcar un gram de reținere de către Jason, decide că datorită drumului imens pe care l-am străbătut din Orăștie până-n buricul Bled-ului suntem supuși riscului de a dobândi hemoroizi. Prin urmare musai și neapărat necesar să facem mișcare că am stat destul cu fundurile în mașină. S-a supus la vot. Eu am pledat pentru mișcare ușoară, gen plimbare melancolică pe malul lacului. Ăștia doi s-or uitat chiorâș la mine, s-au prefăcut că mă iau în seamă și așa a și fost. Nu știu cum au numărat, dar nici nu am fost surprins să aflu rezultatul votului: ei aveau două, eu unul. Prin urmare a urmat aventura cu bicicletele…

Șocul a venit brusc, dis-de-dimineață! Raoul țopăia fericit prin cameră, Jason îi ținea isonul, numai pe mine parcă mă pălise o lene… dar o leneee… Când am văzut că ăștia nu glumesc, m-am ridicat din pat, că nărozii erau în stare să plece singuri. Și exista riscul să se rătăcească, iar eu să merg să-i caut prin toți munții ăia sloveni. Deci m-am deșteptat și am mers să mâncăm. Raoul nu mai știu ce o băgat la maț, dar Jason nici nu o clipit până nu o devorat un pateu, o conservă de fasole cu cârnați și o căpățână mare de usturoi chinezesc. Eu m-am limitat, umil, la cinci bucăți de cârnați de casă, de ăia uscați, făcuți în iarna trecută, niște brânzică și cam jumătate de borcănaș de pastă de ardei iute. Adică iute. Și un pic de usturoi, că nu aveam chef să nu-l suport toată ziua pe Jason.

După ce-am băgat restul plasei cu cârnați și cutia cu brânză într-unul dintre frigiderele hostels-ului, m-am prezentat în fața lui Raoul, echipat corespunzător. Acesta m-a anunțat senin că distracția pe ziua respectivă mă costă 18 euro. În momentul acela era să mă cac prima dată pe mine. Ceee? Apoi am aflat că de fapt nu era un fel de taxă de protecție ci că atât costa închiriatul unei țoacle pe timp de 24 de ore. Aveam de ales să stau liniștit prin jurul „casei” sau să mergem prin tot felul de sătuce, gen Podhom, ca să ajungem la celebrele chei ale Vintgar-ului. Faine chei, dar nu despre asta e vorba acum și aici,

Am închiriat bicicletele și am plecat ca din pușcă. La vale. Adică în direcție opusă. Nu greșise nimeni traseul, dar Jason nu voia să fie recunoscut de fani. Așa că am dat un ocol pe la un magazin de ochelari de soare. Stăm noi ce stăm ca fraierii în mijlocul drumului; probează Jason ce probează la tot felul de ochelari, se minunează lumea de noi, noi de minunăm de lume… În cele din urmă parcă era din „Transporter 4”… Și muzica o auzeam în urechi. Gesturile, mimica, apatia… totul îl trăda pe Jason. Mai puțin ochelarii: erau cu rame albastre și aveau reflexii aurii pe lentile. Impresionat, i-am zis să steie să-i fac o poză. Atitudinea a făcut totul: și-a ridicat gingaș și delicat, dar totuși cam brutal, ochelarii de pe nas ca să mă privească fix în obiectiv!

Inevitabilul s-a produs: când să și-i așeze pe frunte, o căzut o lentilă. No! Praf ochelari. Noroc că aveau încă eticheta pe ei și i-o schimbat cu ce-o mai găsit prin dugheană. Niște ochelari cu ramă neagră și albastră, dar care își făceau la fel de bine treaba. Adică nimeni nu și-a dat seama că el e Jason.

Am plecat din nou la drum. Parcurgând panta în sens invers. Nici vorbă de mers ca din pușcă acum. Mai coboram un pic. Ne-am mai întors din drum că o luam pe căi greșite. Urcam din nou…

La un moment dat am simțit că ceva nu e în regulă cu burta mea! Eram cam în dreptul podului de cale ferată de pe la Podhom, când ne-a potopit căldura. Ne-am oprit să ne mai dăm jos din țoale. Mie îmi venea să cam merg să caut o budă, dar nu se zărea nici măcar un fel de imagine morgană a vreunui asemenea stabiliment. Fiind bărbat, cum se știe, am zis că rezist eu, că doară nu m-o lua așa, pe nepregătite.

Ungurii îs de vină, că de la pasta lor de ardei extrem de iute mi s-o tras. Bine, nici slovenii nu-s niște îngeri din punctul acesta de vedere, că nu e prea corect să faci pante pentru bicicliști de 14 % și să nu pui și tu o budă pe marginea drumului!

Soarele ardea. Burta mă frământa. Bolborosea. Panta era cruntă. Raoul a vrut să facă popas. Jason atât o așteptat. Am plecat înainte să găsesc o budă, o pădure, un tufiș măcar…

Am găsit în cele din urmă. Pe ultima fracțiune de secundă. O pădurice în inima Sloveniei. Idilică. Situată între două serpentine. De două ori am fost în ea. Nu că mi-ar fi plăcut, că au slovenii niște urzici și niște ruji de mure… Woowwww!!!

Dar în cele din urmă m-am eliberat de stres și am continuat încă trei minute drumul până la locul de campare. Unde erau niște toalete de nu găsești în România nici la hotel de 4 stele. Singurul meu regret a fost că mă usturau încă bucile!

DSC_0027

Posted 2018/11/03 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (31): Raport sloven (6): Mortăciunea, împuțiciunile și ardelenii   Leave a comment

Multă lume se tot minunează cum de-am avut noi atâția bani să ne mișcăm fundurile prin Slovenia. Auzi: Slovenia. Bled. Ljiubljana. Adevărul e nu e nevoie de mulți bani ca să te plimbi decent prin străinătățuri, cu condiția să accepți anumite condiții.

Noi am fost trei. Eu am jucat rolul eroului modern al zilelor noastre: mai precis Bugetarul! Să fi bugetar, și NU vorbesc aici despre cei cu pensii speciale la vârste la care unii nu lasă biberonul din gură, și să te hazardezi prin Europa e o dovadă de eroism pur, ca să nu zic nebunie de-a binelea. Raoul a interpretat rolul Micului Întreprinzător, cel care are mașină, se descurcă în orice situație (inclusiv în limba engleză) și susține câte trei bugetari amărâți din taxele pe care nu le plătește la stat. Iar Adrian, deghizat în Jason Statham, nu a trebuit să interpreteze nimic. Tot timpul a fost în mediul lui natural: Corporatistul. Vedeta. Guru.

Banii ni-i i-am drămuit cu zgârcenie absolută. Mai ales eu. Care aveam de mers la lucru și după ce mă întorceam din Slovenia, nu ca alții. Bine, și alții s-or întors, doar că nu cred că s-or dus la lucru și nu îmi pot imagina că și-or plătit taxele din care să-și ieie bugetarii salariile. Ați priceput cercul vicios?

Ideea e că am mers drum mult să stăm pe bani puțini. Că doar suntem ardeleni și nu ne grăbea nimeni (aici îl exclud pe Raoul care ne trezea dimineața înainte să apucăm să dormim). Am stat prin urmare pe la tot felul de hostelsuri, mai precis două, unde am plătit între 50 de lei și 70 de lei pe noapte. Mai puțin ca la Nea Costică din Fundătura Poporului… Dar asta e altă poveste.

Când am ajuns în Bled, v-am zis că ne-am cazat. Ce nu v-am zis e că aveam paturile în cameră de opt. Am descălecat noi în ditamai stațiunea slovenă, am trântit bagajele în câte un colț (pe unde am găsit loc, că de toți eram opt, iar o cameră are patru colțuri) și am plecat să pozăm poze pe marginea lacului. Ce nu știți, e că în cameră trăia un nene. Viețuia, mai bine zis, că nu prea cred să fi trăit. De aia l-am botezat „Mortăciunea”. Dormind l-am găsit în momentul cazării. Dormea când noi am revenit seara în cameră. Am plecat dimineața următoare: el moțăia. Cred că s-o dat jos o dată să facă pișu. A doua seară el dormea, sforăind ușor. Noaptea n-am prea știut ce-i cu el, că fiind mulți în cameră nu prea îți dădeai seama cine merge la budă pe întuneric. A treia dimineață, omul stătea cu spatele la noi, că dormea în pat etajat, exact deasupra mea. În seara aceleiași zile stătea cu fața spre noi, dar aia îi era acoperită de plapumă. Am plecat și a patra dimineață. „Mortăciunea” sforăia delicat…

…Când ne-am întors, nu mai era. Primul lucru a fost să merg să verific tomberoanele. Nu era aruncat în ele. Apoi m-am dus la lenjeriile de pat din spălătorie: nu era nici acolo, dar mi-a fost frică să nu-l fi învelit ăia în cuvertură când au făcut curat. „Mortăciunea” dispăruse. Am făcut ședință de comitet la pub-ul hostelsului și am decis că a plecat de bună voie, fără să fie omorât de nimeni.

Pe lângă „Mortăciune” am avut parte și de alți indivizi. Și individe. Să nu fim misogini, că doar există și misandrie. „Repulsie patologică față de bărbați”, cum ar veni. Adică fete/femei care cred că au coaie și își permit orice față de delicatele ființe masculine. Una a venit și și-a răsfirat trupul și lucrușoarele prin toată camera. Nu plătise, e clar, era englezoaică cu fițe de 20 de ani. Stătea de vorbă cu un „împuțit”, care ocupase patul după ce a dispărut mortăciunea. Când am detectat semne că ceva urma să se întâmple deasupra patului meu… am început să tușesc. După o interpretare gen „TBC”, englezoaica o plecat în singurul pat liber din camera în care mai eram șase bărbați. „Împuțiciunea 1” a rămas deasupra mea. Mă rog, în patul de deasupra mea. Îi puțeau ciorapii de zici că eram la ferma de porci de la Turdaș…

Habar n-am ce națiune era tipul. Știu doar că puțea. Puțea atât de tare că nici nu s-a descălțat când s-a urcat în pat să facă cică… ce-o fi vrut el să facă. Nu o făcut duș. Nu cred că s-o spălat pe mâini. Și erau din țări civilizate… Noi veneam din România.

Pe lângă „Împuțiciunea 1”, am mai avut parte de numărul 2 și 3 și 4… O să revin cu amintirile rămase în urma întâlnirilor cu ei.

Momentan atât. Pun doar o poză de pe vremea când „Mortăciunea” dormea și noi eram la pozat dimineața…

DSC_0006

Posted 2018/11/01 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură