Archive for the ‘Rapoarte de tură’ Category

Raport de tură (24): Valea Verde e pe dealuri… (1) Cum faci baie sub Pișoaia…   1 comment

Lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Adică, pe românește: mergeau foarte prost! Vremea se anunța nasoală. Că Busuioc se lamenta pe Pro TV cum or să scadă gradele de la 35 la 27 în luna lui aprilie, taman în week-end-ul când noi trebuia să mergem iar pe munte. În plus, Îngerul meu era năcăjit că merem doar noi, în timp ce el mere să steie cu Atena și cu Ghiță Grecu. Ceea ce îl mai remonta pe Înger era faptul că oricum va veni săptămâna „Școala altfel” și deci nu vor ține domnii învățători cont de faptul că el va chiuli de la cursuri, cunoscând și el, la vârsta lui fragedă, faptul că pe Atena și pe Ghiță îi doare fix în cur de sănătatea lui. Și prin urmare va veni beteag de la Deva.

Prin urmare, Andrei, Bamse și Florin m-au enervat în fiecare zi. Ovidiu mi-o transmis doar niște mesaje ambigue, din care nu am priceput dacă vrea sau nu să meargă pe dealuri. Din celelalte mesaje enervante am dedus că nu știau ce vor să facă. Și că să decid eu. Doar că eu sunt bugetar. Nu am timp să stau pe gânduri toată ziua ca să organizez ieșiri pe dealuri pentru nebugetari cârcotași.

Prin urmare vineri, 15 aprilie, am ajuns acasă fără să bag în seamă lumea. La 16 zero-zero Îngerul s-a dus trist la Deva. Era năcăjit că nu vine să doarmă cu mine într-o șură cu fân. Dar justiția în România e justiție. Nu contează ce vrea copilul de 7 ani, ci ce vrea doamna judecătoare, nănașa și nănașul. Asta spre satisfacția grecului Ghiță și a mult mai puțin grecoicei Atene.

Seara ne-am întâlnit cu sincope. Important e că plecarea a fost stabilită la ora 8.30 dimineața. Asta după negocieri. Bamse și Andrei vroiau să plecăm la 3.47 dimineața. Eu am insistat pentru ora 11.00. Ei au zis că dacă plecăm așa târziu nu facem nimic. Eu am contracarat cu motive de genul că o să fim odihniți… o să mergem mai repede… nu o mâncăm nimic pe drum… Ei o țineau pe a lor. Am reușit să aduc argumente în favoarea variantei mele: Ovidiu trebuia să vină de la Deva… Florin era schimbul doi… deci 3.47 nu era o oră rezonabilă pentru plecat pe dealuri! Am decis pe moment să recalibrez plecarea pentru ora 9.00. Ei au insistat pe 8.00. Așa că am ajuns la 8.30…

…De la 8 fără zece până la 8.25 am negociat pe rând plecarea cu Andrei, Florin, Bamse și Ovidiu. La 8.32 am plecat din fața blocului. La nouă și cinci eram în Deva, că schimbasem traseul rutier care să ne ducă la Valea Verde. L-am luat pe Ovidiu și, în loc să vedem Zlatna, am mers prin Brad, Abrud, Câmpeni și Sohodol până am ajuns la Valea Verde.

…Am făcut popas la Câmpeni. Să luăm pită făcută pe vatră, din piață. Până să izbândim în facerea acestui lucru am trecut prin multe. Nu am găsit o brutărie. Apoi Andrei și Ovidiu atât or comentat într-o alimentară de era să ajung primar în Câmpeni. Când să plecăm… lumea o dat de gogoși. Un polițist local o stat și s-o uitat îngăduitor la noi cum mâncau unii gogoși până s-or apucat alții (aceeași unii) de făcut glume pe seama domnișoarei cu care stătea polițistul la povești. Atunci o vint polițistul val-vârtej și ne-o amenințat domol să mutăm mașina de pe podul unde o parcase ilegal șoferul nostru.

De la Câmpeni totul a mers ca pe roate. Că Andrei o dat bani buni (sau răi?…) pe un GPS… Bine, până la Valea Verde am mers pe GPS-ul de pe telefonul meu, dar unii oameni chiar nu au pe ce da 1500 de lei. Ultimii kilometri am mers mai mult pe jos. Cred că ne-am și rătăcit la un moment dat, că în loc de Valea Verde am luat-o pe Valea Seacă!

Oricum, la ora 13.00, mai mult sau mai puțin exact, eram la Valea Verde, la gazdă. La 13.50 am plecat de acolo nu pentru că ne-ar fi fugărit gazda, ci pentru că voiam să mergem la Pișoaia. Mai întâi am treut prin Joldișești… apoi pe lângă Luminești… prin Băi… am coborât mult și bine pe Curmătură… niște serpentine și gata! Un izbuc mare și frumos ne aștepta.

Popas, apă, taifas… Am tras de ei zeci de minute ca să se miște din loc. De la izbuc faci cinci minute până la cascadă. Eu am ajuns primul. Am făcut poze. M-am plimbat prin apă. Am făcut poze. Am filmat. Apoi m-am dus mai la o parte și m-am despuiat. Până la slip. Dușul sub cascadă a fost fenomenal. Să faci baie în 16 aprilie sub cascada care pleacă dintr-un izbuc e tare fain.

Mai greu a fost să îi urc sus. Pe curba de nivel. De unde se pleacă spre Ticera. Un sat de care nu mai știe nimeni. De urcat i-am urcat. I-am și coborât în sat. Dar ca să îi urc înapoi a fost muncă de sisif…

 

(Va urma)…

Anunțuri

Posted 2016/04/19 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (23): De la Galaţi pân’ la Mada… Prin Cheile Cibului (2)   Leave a comment

N-am aşteptat să văd dacă dau cu pietre după mine. I-am făcut cu ochiul la Radu şi am luat-o domol la fugă spre Cib. Cincizeci de metri mai încolo am trecut prin râu să ne punem la adăpost de eventualele tendinţe de canibalism ale celor care credeam că ne urmăresc. Când ne-am uitat înapoi, nu ne urmărea nime. Toţi trei stăteau pe marginea drumului şi se uitau doar câş după noi. Totuşi, n-am avut curaj să ne întoarcem să le spunem serios că nu am găsit şură de dormit. Aşa că am mers mai departe. După încă câţiva zeci de metri, am dat de trei bărbaţi ce se uitau într-o baltă. Cam secată de felul ei, dar în care încerca să-şi facă loc un firicel de apă. Câţiva peşti stăteau ca proştii cu burta în sus, că erau morţi. Alţii dădeau din înotătoarele dorsale, aşa… a ultimă suflare. Am dat şi noi sara bună şi ne-am aşezat la poveşti…

Ne-am aşezat e un fel a spune, că doar stăteam în picioare. Am zis cine suntem, de unde venim şi că am vrea să dormim în fân. Gazda s-o uitat la noi pe sub borurile pălăriei, o văzut că Radu are părul lung şi eu doar nişte zulufi cam pleoştiţi de la atâta ploaie, ne-o cântărit şi o zis că putem să dormim dacă vrem şi în casa de mai sus, numa că-i numa un pat. I-am zis că oricum am face, nu încăpem cinci într-un pat şi nici doi să fim, n-aveam chef să mă înghesuie Radu. Omul o căscat ochii mari: „Ciiinci?”… Am zis da, şi am făcut precizarea că-i şi Clau cu noi. „No bine, dormiţi în fân!”… Şi ne-o arătat fânarul.

Când am ajuns înapoi la rucsaci, purtătorii lor se uitau la noi ca la nişte majordomi de la Hilton Palace Hotels. Adică de jos în sus, că ei stăteau pe burtă sau pe spate, fiecare după dorinţe şi posibilităţi. În mărinimia mea, ca să nu le dau vestea bună prea brusc, să se fisureze inimile în ei de bucurie, le-am spus povestea cu leşinatul care merge prin deşert şi se tot întâlneşte cu unul care vindea cravate. Cum leşinatul voia apă nu un gât-legău, a refuzat toate ofertele până a ajuns la o oază unde clipocea apa de mai mare dragul. Şi unde nu a putut intra pentru că nu avea cravată, deoarece era oază de fiţe. Eiii, la final le-am zis că nenea ne-o primit să dormim în fânar cu condiţia să avem umbrelă de mare la noi, obiect pe care-l cărasem personal după mine toată ziua.

Aşa sprinteni nu i-am văzut toată ziua. Până la fânar nici nu cred că or respirat. S-or liniştit după ce-o aşezat Radu fânul cum trebuie şi şi-or desfăcut bagajele. Nenea o venit cu o sticlă de ţuică de mere. O apărut şi tanti, ne-o întrebat cam ce facem noi în curtea ei, noi i-am spus, ea o clătinat din cap şi o zis ceva de genul „fiecare cu plăcerea lui”… S-o întunecat… era sâmbătă seara… lumea o mers la poveşti în Cib… noi am rămas lângă sticla de ţuică din Cheile Cibului… ne-am apucat de gătit… Mai puţin Clau care de obicei se implică dar atunci o zis că e doamnă şi doamnele nu gătesc când merg pe munte… că dacă vroia să taie ceapă stătea acasă s-o ajute pe nănaşă-sa… N-o vrut să gătească nici Bamse că cică era frânt… şi cu atât mai puţin Ovidiu, care era ocupat să ne ţină frontala. Aşa că am rămas eu cu Radu. Iar slănină, ceapă, ardei roşu, cârnaţi, carne şi alte cele puse la prăjit. O conservă de carne de pui, una de porc şi una de fasole la final, turnate în acelaşi timp cu câteva roşii feliate subţire, pentru sos. Juma de kil de apă. La final, usturoi sadea, nu făcătura de leurdă adunată de prin poiana Perţii, turnat deasupra pentru aromă.

Iar s-or lins blidele. Câinii gazdelor s-or lins şi ei, dar pe bot, că or mâncat pită goală. Când am gătat, vremea era târzie. Or venit şi gazdele de la Cib iar noi ne-am pus la somn în fânar în următoarea ordine: Clau prima, a doua de la dreapta; Bamse al doilea, exact la mijloc; Ovidiu al treilea, dar al doilea de la stânga; Radu al patrulea, exact lângă Clau, adică primul de la dreapta; eu la final, i-am acoperit cu fân pe toţi şi m-am aşezat ultimul de la dreapta. Sau primul de stânga. Cum stai pe spate şi priveşti prin coperiş la stele.

…Că apropos, ploaia se oprise cam de multişor şi seara apăruseră inclusiv steluţe pe cerul de deasupra Cheilor Cibului. Aşa că dimineaţa la şapte soarele era sus pe cer. Pe la opt am început să mă foiesc, poate-poate se mai trezeşte cineva. Ovidiu, lângă mine, nici nu mişca. Pe la nouă, m-am ridicat în fund. Bamse dormea pe burtă şi cred că-l dureau coastele de la fân, aşa că o deschis ochii. Numai să clipească şi să-mi facă semn cu mâna. Nu din ăla obscen, ci doar că trăieşte. Apoi s-o odihnit la loc. La nouă şi un sfert am salutat din vârful fânarului gazda, care dădea cucuruz la găinuşile americane de prin curte. Apoi o plecat să elibereze vacile din grajd. Şi în cele din urmă s-o dus cu oile la păşunat. M-am coborât şi eu din fân. Dup mine, ceilalţi care mergeau cam crăcănaţi după tura din ziua precedentă. Când zic ceilalţi, nu zic Clau. Clau a dormit în continuare vreun ceas. Geaba am urlat şi strigat şi chiuit prin curte. Clau când nu vrea, nu aude. Singura metodă s-o trezim a fost cea clasică: s-o dus Radu la ea. Nu cu vorbe dulci sau lugu-lugu. Nuuuu! Cu o cafea! O sărit ca arsă şi ne-o organizat pe toţi: Radu ţinea cafeaua să nu se răcească, Ovidiu o aranjat urgent scara să lunece lin Clau când coboară, eu făceam poze mai iute să prind momentele esenţiale, iar Bamse privea în gol. Îşi uitase ochelarii în fân. Nici măcar n-o băgat de seamă că femeia coborâse deja din înaltul fânarului…

Oamenii or mâncat până am mai stat eu la poveşti cu gazda şi ne-am descoperit cunoştinţe comune. Dacă mai vorbeam un pic, poate eram şi neamuri. Gazda, adică nenea care ne-o primit şi nu nevasta dânsului, o recunoscut că în tinereţe, până s-o însurat o purtat şi el părul lung. Iar pletele lui Radu au fost de fapt imboldul care l-au făcut să ne lase în fânar. Clau între timp şi-o băut cafeaua, uitându-se cruciş la nenea. Apoi eu am făcut câteva poze şi ne-am aranjat bagajele. Umbrela de mare am refuzat categoric s-o mai car după mine. O cărat-o Bamse toată ziua. Cred. Oricum a fost un soare năucitor până la Ardeu.

Până la Ardeu însă a trebuit să trecem de „scări”. „Scările” sunt pe o cărare care traversează de-a lungul Cheile Cibului pe stânci. Adică sunt chiar scări. Din lemn. Cu balustrade tot din lemn. Pe nişte stânci oarecum verticale, din piatră. O mers Radu în faţă ce-o mers pe cărare normală, până ce s-o întors. Şi i-o zis la Bamse că de acolo încolo începe greul! Dintr-o săritură, aproape fără să punem picioarele pe scări, am fost jos. Apoi, prin poieni, am ajuns în cârca Ardeului. Când am dat de sat, am luat drumul spre Geoagiu şi, la o puntiţă, am făcut dreapta.

De acolo a început greul pentru mine. Lumea trăgea tare să ajungem la timp în Mada, la nănaşa şi la ziua ei. Că pe la zece ne sunase Bogdan din Cluj, cum că abia pe la unşpe pleacă de la Boc. Fost premier, actual primar. Deci nu o să fie la ora fixată de nănaşă, la moşia de la Mada. Ci o să ajungă undeva pe la ora 13. Sau 1 post-meridian. Ne-am grăbit cât ne-am grăbit. Până m-o prins foamea pe mine. Înainte de culmea spre Mada, e un popas criminal. La propriu. Mă rog, un popas pentru vânători. Are de toate. Masă lungă. Două bănci. Izvor la nici cinci metri. Stălaj pentru agăţat puşti. Stălaj pentru belit mistreţi şi scurs sânge din gâturile căprioarelor ucise. Vatră pentru fript mistreţi şi căprioare. Gunoaie de la vânători peste tot. Pungi de plastic, pet-uri de bere, hârtie igienică cam neigienică prin tufele din împrejur. Mizerie. Am ignorat totul şi am mâncat. De spălat pe mâini ulterior… nu mai vorbim. Că izvorul părea mai mult mocirlă

Din culme Radu o făcut poze la moşia lui Călin. Era unu fără un sfert şi acolo erau doar două maşini. Foc sau fum nu se zăreau. Am coborât ce am coborât până am ajuns în vale. Valea era mare. Nu putea fi trecută decât pe o puntiţă legănătoare. Eu am fost primul, inconştient. Radu după mine. Apoi ceilalţi. Toate lemnele putrede au rezistat.

Cinci minute mai târziu am ajuns în centrul satului. Clau era prima, că se grăbea să ajungă la Naşă să-i taie tortul, aşa că era să o calce Bogdan cu maşina, că avea viteză cum venise de la Cluuuj.. Sincronizare, nu glumă.

După aia totul o fost OK. Mâncare, bătură, glume, foc, mici, bere. Din păcate nu am fost văzuţi ca nişte eroi când am ajuns la moşie. Nici tu aplauze, nici tu urale, nici tu cununi de lauri, nici tu săltări pe braţe. Nimic. Abia de am prins-o pe nănaşa s-o pupăm. Lumea ne-o ignorat pe motiv că are grijă de grătare. Nănaşul nici nu ne-o băgat în seamă vreun ceas că tot căuta cică o furculiţă prin conac ca să aibă oamenii cu ce întoarce carnea pe grătar.

În fine. Am găsit berea pusă la rece în pârâul de lângă moşie, nişte şezlonguri libere şi ne-am liniştit. Claia de copii care zburda prin grădină a cântat „LA MULŢI ANI!” Janei, după care ziua a decurs normal…

Posted 2015/05/02 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (22): De la Galaţi pân’ la Mada… Prin Cheile Cibului (1)   Leave a comment

Zile întregi m-o nebunit Radu la cap cu întrebări de genul „ce facem de Paşti?”. Sau în zilele de după Paşti. Sau de Păştiţe. Că el avea liber, iar Clau o făcut ce-o făcut şi o obţinut şi ea o grămadă de zile libere. Bine, ei pot, că lucrează la patroni îngăduitori, nu ca mine care îs sclav la stat. Aşa că de Paşti şi după Paşti am stat. Acasă. Eu, nu ei. Ei au fost pe la Cheia, pe la Sibiu, pe la Cluuuuj şi salina de la Turda şi pe te mai miri unde i-o dus capul. În ăst timp eu am clocit în minte un traseu corespunzător pentru Păştiţe. Joi dimineaţa totul era gata. Mă rog… totul… vorba vine… aproximativ totul, să zicem… După ce m-am uitat pe hartă, hartă făcută ca la carte de prietenii Marius Kenesz (zis Marius) şi Adrian Puiuleţ (alias Axânte), am decis să stabilesc plecarea efectivă pe traseu în punctul „la Galaţi”. Din Galaţi, în maximum două zile, peste dealuri, urma să ajungem la Orăştie. Bine, nu chiar la Orăştie, ci la Mada, lângă Orăştie. Şi daaaa, bineeeee, Galaţi, judeţul Alba, şi nu Galaţiul acela de are ca suburbie Brăila. Adică un sat pe Valea Ampoiului, aparţinător de măreţul Centru al Universului, oraşul Zlatna.

Cum nu-mi place să merg singur, pe lângă Radu şi Clau, le-am făcut favoarea să vie cu mine şi lui Bamse şi lui Ovidiu. Oameni de treabă, şi-or lăsat nevestele acasă. Cu Radu, Clau şi Bamse urma să ne vedem în staţia de autobuz din Orăştie, sâmbătă dimineaţa la ora 8.00. Ovidiu, care se căra din Deva, urma să plece înaintea noastră. Că avea maşină pe la 7.30 din autogara Deva. Direct spre Bistriţa. Prin Hunedoara şi Călan… Dar să nu anticipez!

Cum spuneam, joi dimineaţa aveam în minte ceva ce aducea vag cu un plan de bătaie. Plus patru companioni. După câteva ceasuri Radu îmi spune că duminică e ziua Janei. Naşa lui, cum ar veni. Însă, mai grav, naşa lu’ Clau. Care nănaşă avea pretenţia să nu-i duc fina pe coclauri taman de ziua ei, că trebuia s-o ajute la ales toalete pentru chef, preparat cărneturi pentru grătar, bătut ouă pentru creme şi copt blaturi pentru tort. N-am zis nimic şi nici Radu n-o insistat. Eu am crezut că e doar o informare prietenească, nicidecum o ameninţare a clanului… Am greşit în presupunerea mea. Grav!

Jana a sunat vineri dimineaţa la prima oră să mă invite personal la ziua ei. I-am urat preventiv „LA MULŢI ANI!” şi i-am zis că o să ajungem duminică în jurul amiezii. Pe la 1 sau 2. În funcţie de cât de devreme urma să se trezească Clau dimineaţa din fânul şurii unde presupuneam eu că vom dormi. Cum Jana e o doamnă, a încercat să mă ia cu binişorul. Să-mi spună că întâlnirea la moşia de la Mada e pe la 11 ante meridian. Eu am replicat că niciodată până atunci aşa ceva nu s-a mai întâmplat, lumea întârziind de obicei cu orele, aşa că noi ajungem post meridian, ca nişte vedete. Jana o zis că nuuuu, că toţi o să ajungă la fix, fix la 11, şi noi o să mâncăm cărneturile reci dacă o lălăim. Am contracarat cu argumentul că oricum o să avem slănină şi ceapă la noi, iar până se dă tortul ajungem. Jana m-o certat că cică n-o las pe fina ei să se bucure de ziua naşei. I-am zis că dacă o convinge pe Clau să stea acasă s-o ajute la prăjituri io nu mă supăr, că plec numai cu Radu. Şi cu Bamse şi Ovidiu. Io nu târâi pe nime cu forţa pe dealuri. Am avut impresia că o căzut brusc semnalul la telefonul Janei…

În schimb, după cinci minute semnalul a revenit în forţă. Culmea însă, nu pe telefonul Janei, ci pe cel al lui Călin. Naşul. Sau soţul Naşei. Sau „naşul în suflet”, cum ar zice cineva. Capo di tutti i capi. Ăsta m-o luat dur de tot din prima. „Ce zici, bă, unde vrei să-mi duci finii de ziua neveste-mii?”… Mi s-or tăiat un pic picioarele, dar am stat zdravăn cu fundul pe scaun şi i-am răspuns: „La Galaţi!”… Dar l-am asigurat că duminică suntem la Mada. „La ce oră şi câţi indivizi?”… Am dat să zic ceva. „Bă, tu eşti întreg la cap? Unde mereţi? Tu te-ai uitat la Busuioc că o zis că plouă? Pe unde îmi duci fina? Care traseu, bă, că pe unde zici tu nu arată a traseu pe harta lu’ Axânte? Tu mă minţi, cumva? De ce nu mânci Pizzeti?… Şi unde o să dormiţi?… Ce şură, bă, unde ai văzut oameni întregi la minte să doarmă la minus zero grade în şură? Vă dau cheia de la moşie de la Mada să mereţi să dormiţi direct acolo. Apoi vă lăudaţi că aţi fost pe unde vreţi voi. Da’ să nu-mi răceşti finii, că întorc foaia, de zici că n-ai mâncat Pizzeti în viaţa ta. Plus că ai supărat-o pe Naşa. Ceea ce e grav, că dacă ea e nervoasă mă toacă pe mine. Şi devin şi eu nervos. Dacă tu-mi iei finii cu tine cine face prăjiturile? Da’ focul? Da’ grătarele? Şi de organizare cine se ocupă, bă? Aud?…” Surprinzător, dar parcă semnalul la telefon a picat din partea de reţea unde mă aflam eu.

…În fine! A trecut şi noaptea de vineri spre sâmbătă. Pe la şase seara se înnorase. La 11 noaptea a început să picure uşor. La şase dimineaţa ploua de ziceai că-i toamnă. Nu tare şi rar, ci mult şi des. Bacovian. M-am uitat pe fereastră şi m-am dus la baie. Apoi m-am pus la loc în patul gol. Că Îngerul era obligat prin ordin judecătoresc să plece în delegaţie, deşi când a plecat a scâncit că el nu vrea să meargă. Pe la 6.33 sună telefonul. Ovidiu mă întreba dacă ne mai plimbăm pe dealuri, că afară plouă. I-am zis că merem, că doar nu s-o născut Noe a doua oară. N-am apucat să pun capul pe pernă că sună Ovidiu. Să mă întrebe dacă trebuie să ieie autobuzul de Bistriţa din staţia unde circulă „localele” sau să meargă la autogară. „Autogară”, am zis… şi am adormit. Nu mult. Că o sunat Ovidiu. Să mă întrebe care autogară. Aia veche, da’ nouă, sau aia nouă, da’ veche? I-am explicat. Nu ştiu dacă o priceput atunci, dar s-a dumirit la faţa locului. La 7.30 era bine mersi în vehicul şi se deplasa spre Alba Iulia…

Noi la 8.15 eram încă în ploaie în staţia din Micro 2 din Orăştie… Primul o ajuns Florin, care m-o sunat şi el de trei ori să mă întrebe diverse lucruri. Al doilea am fost eu, care l-am văzut pe Bamse în staţie de departe. Era singurul cu rucsac de munte şi umbrelă de mare. Între timp m-am întâlnit pe drum cu tati lu’ Clau, care făcuse piaţa şi mi s-a confesat că nu crede că Clau vine pe vremea aia cu noi, mai ales că era şi ziua lu’ mami lu’ Clau, asta pe lângă faptul că era ziua lu’ naşa lu’ Clau… Eu n-am zis mare lucru, pentru că afară ploua mărunt. Dar a venit şi Clau, pâş-pâş în urma lui Radu pe trecerea de pietoni. Cum stăteam aşa în urgie l-am sunat pe Ovidiu să-l întrebăm dacă în autobuzul cu care plecase el cu 45 de minute înainte sunt locuri pentru bagaje, că noi eram patru oameni mari, patru rucsaci laţi şi o umbrelă imensă. „Pentru bagaje e loc, pentru oameni nu!”… a fost răspunsul. Demoralizator.

După cinci minute a venit un autobuz cumsecade din altă parte, nu de la Deva. Care ne-a dus până în Alba Iulia. Unde l-am aşteptat pe Ovidiu juma de oră. Apoi am luat o cursă locală, care ne-a dus pe-o altă ploaie, de data asta torenţială, la altă staţie. În Cetate, lângă stadion. De unde am luat „judeţeana”, spre „centrul universului”. N-am ajuns însă acolo. Ne-am oprit la Galaţi.

Tot drumul până la destinaţie lumea a discutat relaxată. Mai puţin eu, care priveam stresat pe geamul aburit al microbuzului să nu ratez singura staţie din Galaţi. Într-un final, am întrebat o domnişoară de pe locul din faţă dacă mai avem mult. Sătulă de atâta zarvă câtă făceau oamenii mei în microbuz, o zis că la prima să ne dăm jos. Deşi a fost rostită pe un ton un pic cam răstit, informaţia s-a dovedit utilă, căci la câteva zeci de metri am dat de un indicator rutier care ne îndruma să trecem un pod. Nu era peste Dunăre, că doar nu eram la Brăila, ci era peste Ampoi. Un fel de Dunăre mai mică. Încă un pic şi am ajuns în centrul civic al Galaţiului. La magazinul-crâşmă. În apropiere de biserică. Deci, cam după cinci minute de mers am făcut popas. Acolo lumea s-a apucat să-şi regleze bagajele, să-şi acopere de ploaie bulendrele, să scape de diferite lucruri de prisos, cum ar fi umbrela de mare. Cât timp eu am scos harta şi m-am holbat la ea, m-am trezit cu umbreloiul agăţat de rucsacul meu. Am rămas fără replică… că nu pricepeam pe unde s-o iau, deoarece Axânte nu se dovedise suficient de lămuritor. Aşa că am dat buzna în crâşmă şi m-am documentat. Imediat după biserică trebuia să facem dreapta. Apoi stânga, să sărim un gard înainte să ajungem la groapa de gunoi şi să ţinem culmea dealului Herei…

Zis şi făcut. Dreapta… stânga… şi am nimerit drept în mijlocul fostei gropi de gunoi.  Bineînţeles că am ratat gardul care trebuia sărit. Nu ne-am lăsat şi am ţinut drumul greşit, pentru că vedeam uşor pe stânga, prin ploaie şi ceaţă, culmea pe care ar fi trebuit să fim. Am mers noi ce-am mers, pe drumuri desfundate şi destul de înclinate, până am ajuns într-o poiană. Mare. Unde am dat de câini. Mulţi. Un nene cioban, murat de ploaie, o domolit câinii şi ne-o îndrumat mai departe. Cică eram în Poiana Hirii şi că, după ce aveam să trecem de Vârfu Doinii, trebuia să ne scoborâm drept spre Bulbuc… Atunci m-am dumirit! Denumirea de „culmea Herei” de pe harta lu’ Axânte nu venea de la Hera, nevasta lu’ Zeus, cică zeiţa femeilor măritate, ci de la o banală fire. Fire, adică caracter sau temperament. Care cuvânt însă, în graiul Mocănimii Ampoiului se pronunţă „hire”. Prin urmare, la genitivul-dativ singular articulat, „hirii”. Culmea Hirii.

De ce s-o fi numind aşa nu mă întrebaţi. Noi am trecut prin ploaie şi de Vârfu Doinii, am zărit un pic Răcătăul la miază-zi, am tras două-trei poze la Piatra Tomii şi ne-am îndreptat hotărâţi spre Bulbuc. Pe care l-am ratat! Şi asta din cauză că drumul n-o vrut să ne lase să vedem satul. Ci, înainte să urcăm pe Nămăşoaia, o cotit drept spre Bogdănescu.

Două obiective ne-or urmărit toată ziua. Turnul din Zlatna şi satul Fântânele, din comuna Ceru-Băcăinţi. Opt ore de mers. Şi oricum ne-am fi întors, în orice parte am fi privit prin ploaie sau ceţuri, ori vedeam turnul de pe valea Ampoiului, ori satul de pe valea Mureşului. Mă rog. Aproximativ. Bamse când vedea turnul din Zlatna se întorcea instantaneu cu spatele la el, că îi aiudean şi cred are ciudă pe zlătneni. Clau, când vedea Fântânelele, o apuca setea şi voia să coborâm din deal în vale. Un pic mai avea şi-l suna pe Naşu să vie după ea. Norocul meu însă a fost că ne-am cam rătăcit de-a binelea…

Mergeam deja de cinci ceasuri când am realizat lucrul acesta. Între timp ploaia se oprise vreo zece minute, cât să ne lase să îmbucăm ceva în grabă.  Apoi eu, însoţit de Bamse, fotografiasem nişte funduri de căprioare zburdând printr-un luminiş ceţos de lângă o pădure de brazi situată oarecum lângă Vârfu Poiana Perţii. Radu, Clau şi Ovidiu mâncaseră usturoi sălbatic. Allium ursinum. Adică leurdă. Plus că şi-or adunat câte două kile fiecare, să mai aibă pentru cină, în caz că rămâneam fără mâncare. Mai mult, eu găsisem o potcoavă de cal. Posibil ca dobitocul să nu fi fost mort când o pierduse, dar principalul e că am găsit-o… Căci am avut noroc şi imediat ne-am dat seama că ne-am rătăcit, aşa că ne-am întors vreun ceas s-o luăm pe drumul care trebuia.

Când am zărit Cibul în vale de pe culmea dealului, oamenilor parcă le crescuseră aripi la călcâie. Zburdau, nu alta. Mai puţin Bamse, Clau şi Ovidiu. Oricum şi lor li se citea fericirea în priviri şi uşurarea în expresiile feţelor. Habar nu am de ce, că doar nu le-am promis că dormim în Cib! Sincer. Aşa că, din două propoziţii rostite sec, i-am readus la starea iniţială. De pleoşteală. Ultimii kilometri pe ziua aia, până în satul Cheile Cibului, i-am făcut privind în gol, că deja nu mai suportam să aud cum îşi târâie paşii pe asfalt şi cum se vaită că ei o să moară fără lumânare la cap pe un drum comunal din judeţul Alba.

Când am trecut de primele case din Cheile Cibului, se făcuseră deja 7 ore şi 45 de minute de mers de când porniserăm din Galaţi. Au mai rezistat eroic cam un sfert de ceas. Până au zărit scris mare, pe o clădire nelocuită: „CAZARE”!!! S-au prăbuşit sub povara rucsacilor pe marginea drumului şi n-au mai vrut să plece. Visau să doarmă prin pensiuni, prin tiruri, prin şoproane. Oriunde, numai să doarmă. Am plecat cu Radu să negociem o cazare gratis prin vreo şură cu fân. Am străbătut satul, depopulat de felul lui, până am dat de-o mănăstire cu ziduri de cetate şi creneluri şi metereze şi ferestre cu termopan înguste ca nişte guri de foc… Plus o pancartă care bara drumul şi pe care scria mare: „Accesul interzis! Proprietate privată”. Ne-am întors la lumea de lângă rucsaci şi le-am dat vestea cea mare: că mai aveam de mers vreo 5 kilometri, până în satul următor! Dacă atunci n-am căzut secerat de săgeţile a trei perechi de ochi, pot spune că-s nemuritor!

(Va urma)

Posted 2015/04/29 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (21): Plimbare de primăvară   1 comment

Lumea rea şi nişte javre au făcut ca două zile să stau fără Înger personal la „domiciliul părinţilor”. Lipsit fiind de obiectul educaţiei pe care permanent i-o administrez sub formă de lecţii serale cu abecedar şi aritmetică, am decis să plec un pic pe dealuri. O noapte, cât să stau să mă uit la foc de tabără făcut în stână. Mult mai fain decât la tavane vopsite în alb pe care să proiectez mintal chipul angelic de heruvim al Îngerului. Am sunat un prieten. A răspuns, dar nu s-a auzit nimic din ceea ce spunea. Am mai sunat doi şi am auzit. Cum comentau nevestele în fundal. Prima dată a trebuit s-o înduplec pe Elena lui Ovidiu: 30 de minute de promisiuni deşarte că, dacă îl lasă pe stimabilul soţ să vie cu mine pe dealuri o să dau like-uri la toate emisiunile dânsei. Într-un final am izbândit. Am trecut apoi la pasul numărul doi: Alina lui Bamse. Aici munca de lămurire a durat puţin peste 45 de minute, din cauza faptului că pe Bamse îl cheamă chiar Florin. Florea Florin. Şi noi eram plecați taman de Florii…

După cum toată lumea bună ştie, mai puţin lumea rea, am putere de convingere. Aşa că dis de dimineaţă, pe la 8.30, o început telefonul să sune. Normal, eram treaz deja şi am răspuns arţăgos că de ce ei nu-s gata de plecare. Nu prea arţăgos totuşi, că mergeam cu maşina lui Bamse. Riscam să mă lase pe jos când mi-ar fi fost lumea mai dragă. Pe la zece şi ceva ne-am grupat la Călan. În centru, chiar lângă o brutărie. Noi trebuia să mâncăm două zile, dar Ovidiu, econom, s-o dus direct la brutăreasă şi o cerut „cea mai mică pită”! Tanti i-o dat una de nici un leu. 90 de bani. Abia 400 de grame. Faceţi un calcul: trei persoane per două zile per trei mese per zi per 400 grame de pită! Muream de inaniţie şi ne dansa pe coşciug toată lumea rea. Plus că javrele ar mai fi și rânjit în jurul copârşeului. Norocul supravieţuirii noastre a fost că eu mai aveam o pită de vreun kil, iar Bamse una de un kil fără ceva.

După un scurt popas la o alimentară tot din centru (de unde Ovidiu a cumpărat o sticlă de 1,5 litri de Schweps cu aromă neidentificabilă, iar noi restul de doi am achiziţionat patru pet-uri de un litru de bere Bucegi, plătite regeşte de Bamse, cu tot cu bacşiş, iar eu, singur numai, am dat toţi banii pe un pachet de țigări Camel), am demarat fără trombă spre Boşorod. Comuna Boşorod. De acolo, imediat ce s-o gătat asfaltul, am ajuns la Luncani. Unde am lăsat maşina lui Florin de Florii. În curte la o familie pe care o ştiam de la ieșirile anterioare prin zonă, dar nu ştiu nici acum cum o cheamă…

Până la Cioclovina, satul – nu peştera, lumea în jurul meu era fericită şi vioaie. Tocmai ce demaşinase, avea energie, afară era soare, primăvară, râul clipocea pe lângă ea, glumele zburdau prin aer. Am mers vreo cinci kilometri. Când au început serpentinele, lumea a vrut popas. Am refuzat, că doar mintenaş urma să dăm de adăpost cu masă şi băncuţe. Până să ajungem am trecut pe lângă casa lui nea Neagu. Fostul paznic de la Cioclovina Uscată. Am oprit lumea, poate-poate dăm de picior de om prin preajmă. N-am dat. Numai de 12 bucăţi de picior de câine. Adică trei câini, fiecare cu câte patru picioare. Eu urlam la ei să plece la casa lor, Ovidiu îi chema să-i gâdile sub barbă. Eu spuneam nu, Ovidiu zicea da. Florin făcea pe decedatul în păpuşoi. Iar potăile erau pline de noroi şi se gudurau pe lângă mine de ziceai că-s uns cu slănină, nu cu mir. Dezastrul preconizat de mine s-a produs: un câine cu libidoul ridicat a sărit să mă pupe drept pe bot. Ca să nu dea limbi în obiectivul aparatului, m-am ferit puţin stânga. Obiectivul a scăpat. Eu nu. Urma unei labe lungi, cu gheare înfipte în polarul albastru, a rămas mult timp înnoroită…

La popasul de la intrarea spre peştera Cioclovina Uscată, ne-am pus la prânzit. Patru dintre cele 12 picioare de câine s-au ţinut după noi. După ce am mâncat pită cu slănină, cu ridichi, cu castraveţi, cu brânză de burduf, cu salată de vinete, cu ceapă, cu usturoi, cu ardei și cu ce-o mai fi fost, Ovidiu o dat cu bulgări de zăpadă după purtătorul de blană. A patra lovitură o fost cu noroc. M-o nimerit pe mine. Nervos, am luat o botă şi am dat să fug după câine.

Liberi de urmăritori, am luat-o pe drum la deal. În poiana de deasupra satului, unde a dormit Radu (Neagu pe numele lui, care însă nu-i neam nici în clin nici în mânecă cu nea Neagu mai sus pomenit) acum câţiva ani ca un îngeraş, am făcut dreapta. Imediat ce am dat de pădure sănătoasă, pe cărarea în serpentine am găsit şi zăpadă. Până deasupra Ponoriciului am mers fain, pe soare. De la Ponorici spre Valea Stânii, o fost şi soare, dar mai ales ninsoare. Aşa fain ningea în timp ce era soare….

Am trecut de Marele Zid Dacic… de fortificaţiile din zonă adică… apoi de stâna închisă cu lacăt imens, care păzea de hoţi un cojoc, trei oale şi nişte kitschuri de plastic… de prăbuşirea pârâului în Avenul Stânii… La un moment dat am ratat drumul, căci l-am lăsat pe Bamse în faţă şi el, prima dată fiind pe acel drum, ca şi mine de altfel, mă tot întreba dacă e bine pe unde merge… eu ziceam: Daaaa!!! Că habar nu aveam pe unde ne duce… iar el a mers până am zis eu: NUUUUU!!!

Eram pe un colţ insignifiant de stâncă. Ne-am întors, am coborât cu mai mult vai decât chiu, am trecut de stâna veche de prin poiana Rotunda, am mers până am ratat iar drumul la o amărâtă de intersecţie, ne-am afundat în pădure și am trecut de ea. În etapa următoare, eu cu Ovidiu am plutit cu gingășie pe deasupra smârcurilor care se scurg din Poiana Omului către Fundătura Ponorului, în timp ce Bamse s-a scufundat diafan vreo 30 de centimetri în noroi… Apoi am ajuns la stână. Prin zăpadă ce ajungea uneori până la genunchi.

Locuri de dormit… apă… lemne… poze… timpul a trecut şi s-a făcut către ora nouă. Noaptea era aproape. Când s-a îmbeznit am făcut focul şi ne-am apucat de gătit. Scuze. M-am apucat. Am clătit oala. Am curăţat ceapa. Am dat să curăţ morcovul. Florin o zis că-l curăţă el. I l-am dat. Eu am tăiat slănina pătrăţele şi cârnaţul felii. Am pus oala pe foc. Ovidiu a pus lemne pe foc. Oala fie atârna pe un prepeleag mobil, fie poposea pe butuci direct. De prăjit, se prăjea ce era înăuntru. După vreun ceas de fript slănina, cârnaţii, morcovii şi ceapa la un loc, am decis că e vremea să trec la treburi serioase. Aşa că am turnat restul bucatelor. Mazăre. Apă. Un pic de ardei… Sare, piper sau boia n-am avut, că am uitat să luăm de-acasă.

Pe la 11 noaptea, ne-am pus la mâncat. Habar nu am ce, că aşa de repede s-o gătat totul din oală. La 11.35 Bamse o vrut să doarmă, dar nu l-am lăsat. Am fost un dur. La 11.57 aproape m-am ploconit în faţa lui. Să mai stea trei minute să putem să-i cântăm LA MULŢI ANI!!!! Că doar erau Floriile, adică un fel de zi de-a lui Florin! O stat, dar nu o auzit cântecul până la capăt că o adormit. Deci la 00.00.01 Bamse dormea. Ovidiu era deja în sacul de dormit şi m-o pus să-l ştrangulez. Adică să-i înfăşor bine gluga de la sacul de dormit în jurul gâtului. Eu m-am pus la pipat la gura focului. Pe la 2.30 m-am echipat şi am intrat în sacul meu de dormit. Şi m-am pus pe dormit. Sau mai bine zis de tremurat, că pe la 3.30 a început viscolul. Care tuna şi fulgera prin stână. Eu dormeam lângă uşă. Viscolul a fost oaspetele meu. La ora şase am ieşit la un pipi mic. Era un frig afară de te întrebai de ce naiba ai ieşit din sac!… Într-un final am reuşit să trag fermoarul la sliţul celei de-a doua perechi de pantaloni, am mai pus doi butuci pe foc şi m-am băgat la loc în sac.

…Dimineaţa a venit parcă prea repede. După pipi, m-am pus în pat la ora şase şi un sfert, să zic. La şase 20 am adormit, iar la şase 25 era deja dimineaţă. La şapte, cică, Bamse colora zăpada pe afară. Pe la nouă eram amorţiţi cu toţii. La zece am făcut gimnastica de dimineaţă cu exerciţii clasice (repornit focul, adus apă de la izvor, mâncat lejer, spălat vasele, împachetat rucsacii etc.) şi ne-am revenit după prima gustare a zilei. Apoi am dat să plecăm spre casele noastre. Ovidiu o zis că o văzut un marcaj spre Piatra Roşie la ieşirea dinspre est a Poienii Omului. Totul a fost frumos. Un ceas am căutat ieşirea din poiană. Adică amărâtul de marcaj. Care se afla amplasat de fapt spre vest.

Apoi am mers liniştiţi. Încă un ceas. Înainte de cetatea de la Piatra Roşie ne-am rătăcit iar. Scăpasem de urşi, dar era să ne facă de petrecanie un cal. Armăsar de felul lui. S-o tot luat după noi, până am reuşit să închidem ultima poartă de la ultima grădină. Am scăpat şi am ajuns pe drum, dar oamenii nu au mai vrut să urce pe Piatra Roşie. Preconizau că facem 2,5 ore până la maşină.

Am făcut o oră. Apoi 20 de minute am băut o cafea la crâşma din Luncani.

La nici ora 17.00 eram acasă şi-mi aşteptam Îngerul. Care a venit şi nu a vorbit cum trebuie cu mine din cauza lumii rele care l-a răcit, ţinându-l tot timpul în faţa blocului să-l arate la lumea nu neapărat bună din jur ca pe-o icoană la prostime, sau ca prin faţa iepuroiului de la grădină. Îngerul era aşa de răguşit de parcă vorbea dintr-un butoi…

Nu mai conta, butoiul din care parcă răcnea era lângă mine!

Posted 2015/04/21 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (19): Io, spionul!!!   2 comments

Iancu… Daniel I. Iancu!!!… Aşa mi-am propus să mă prezint de acum înainte, că oricum Gimmy Acţiune e doar o făcătură holiudiană. Pe când eu sunt real. Cine nu crede poate să pună mână pe mine, să verifice. Sper ca persoanele necredincioase să fie de sex feminin!

Dar să mă explic. În urmă cu câteva zile, normal, era mijloc de aprilie. Şi mi-am zis, că tot era vreme faină, să plec cu bicicleta prin Apuseni. Aşa, câteva zile. Mai precis prin Metaliferi. Şi dacă mi-am zis am şi plecat, că tot eram obligat prin fişa postului de la muzeu să iau şi ştampile pe delegaţie. Singur, normal, că alţi nebuni nu prea găseşti să meargă pe coclauri în săptămâna dinaintea Paştelui. Totul a fost frumos un timp. Am fost pe la primării de mi-or pus primarii ştampile, m-or văzut poliţiştii ce patrulau pe drumuri şi babe ce îngrijeau morminte prin cimitire. Am discutat cu oameni normali la crăşmele din mijlocul satelor şi cu cetăţeni citavi prin cătune aproape părăsite.

Într-un final, în seara dintre luni şi marţi, am ajuns la Porcurea. Sat falnic, din comuna Balşa, judeţul Hunedoara. România. UE. Terra. Cu vreo 29 de locuitori pe cap de sat. Azi îi zice Vălişoara, dar tot Porcurea va rămâne în memoria colectivă. Când am intrat în sat, chiar la prima casă pe dreapta, lătrau doi câini. Iniţial am crezut că mă contestau pe mine. Da’ de unde. Erau nervoşi pe un al treilea câine care fugea cu un fel de blană mică în bot. Posibil să fi fost miel în loc de blană. Am strigat da’ nu mi-a răspuns nime. Am împins de bicicletă şi câteva case mai în sus, nişte oameni munceau. Am vorbit, le-am spus ce vreau să fac, oamenii or zis că dacă vreau pot să dorm în stogarul de vizavi. Le-am mulţumit, dar am zis că merg mai departe ca să am cât mai puţin de urcat a doua zi…

Mai departe am mers. Şi am ajuns. Am trecut de biserica de lemn momunent istoric, ridicată pe la 1787, şi am ajuns la o intersecţie. Adică din uliţa pe care meream eu se desprindea altă uliţă, pe lângă o casă părăsită, cu o mândreţe de stogar plin cu fân. Gard prăbuşit, poartă crăcănată, fântână fără apă potabilă… Am aruncat bicicleta în nişte urzici urzicătoare şi m-am dus să dau de suflet de om cu care să vorbesc. După cinci minute de privit peste garduri, a ieşit un om bun. I-am explicat cine sunt, ce caut pe acolo, ce fac de obicei, ce vreau să fac în noaptea aia şi ce aş dori să facă şi alţii. Alţii fiind locuitorii din Porcurea. Adică să mă lase să dorm în stogarul părăsit. Omul, când a auzit, a vrut să mă bage în casă. Am refuzat, că doar casă am şi eu acasă. Stogar şi fân uscat nu am. Eiiii, şi am stat noi la poveşti la om în curte, la o masă, vreo trei ceasuri, până s-a întunecat…

La un moment dat, vine însă un nene cu bască, vecin de vizavi. Vorbesc ei ce vorbesc pe şoptite, după care omul bun cu care vorbisem se îmbracă şi zice că trebuie să plece. Io mă ridic de la masă şi merg să dorm în stogar. Când trec pe lângă omu’ cu bască dau să fac cunoştiinţă. Îmi zic numele, cine sunt, unde lucrez. Toate alea. Băscăul mă repede. Că s-o las mai moale cu minciunile. Că el ştie că la muzeu la Deva nu lucră nimeni cu numele meu. Şi de ce vreau eu să fac poze la sate, biserici, cruci şi alte alea? „Ce bă? N-au ăia de la muzeu destule poze? Mă crezi prost? Te verific eu imediat!”…

Am rămas cu gura căscată!!! Dar ce era să fac? Venea vremea rea, cu ploi, şi trebuia să dorm sub vreun acoperiş de stogar. M-o înjurat băscăul de mamă de ţigan şi s-o dus în casa lui. Acuma nu ştiu dacă casa era sigur a lui sau o furase, dar io ştiu că nu-s ţigan. Şi chiar dacă aş fi, nu mi-ar fi ruşine. Ruşine mi-ar fi să afle lumea că-s prost. L-am lăsat în plata cui l-o mai plăti, că omu’ e deja ieşit la pensie, şi m-am dus de mi-am aranjat culcuşul, apoi m-am aşezat pe o grămadă de lemne să citesc şi să scriu pe tabletă. Semnal la Porcurea, oricum nu aveam, să vorbesc cu îngeru’ pe net. Am stat io ce-am stat, vreun ceas, un ceas jumate, până m-am dus în stogar şi m-am băgat în fân. Pe la două noaptea m-am trezit, că ploua afară torenţial. Am rezistat până pe la 4.30. Apoi a trebuit să mă dau jos din fân să fac pipi. Că aşa ploua afarăăăăăă… Şi aşa curgeau şiroaiele… Şi visam numai veceuri în care să te poţi pişa în linişte….

M-am uşurat şi m-am culcat la loc. Pe la 7.30 însă… surpriză… în toată liniştea de la Porcurea… cu tot mirosul de flori de fân… a pornit un motor de tăiat lemne… sau de prelucrat lemne… Care mergea 30 de secunde… se oprea… apoi se auzea un zgomot de tablă de fier pocnită cu un ciocan… apoi motorul… apoi pocniturile… Şi tot aşa!!!

Pe la ora zece m-am dat jos din fân. Ploaia se oprise şi aşteptam să se mai zvânte noroaiele. M-am dus la omul bun acasă să stau un pic la poveşti. Când m-a văzut, omul bun a fugit să dea apă la găini. Nu înainte de a închide uşa de la casă cu cheia. M-am mirat, că doar cu nici 12 ceasuri înainte voia să mă bage să dorm în casa lui. N-am insistat şi m-am dus de-am pozat case. După vreun sfert de ceas, l-am auzit că mă strigă. Să vin că vrea vecinul lui să vorbească cu mine. M-am dus…

Aşa şuturi în cur n-am luat niciodată!!! L-am văzut pe omul cu bască, Popa Aron pe numele lui, cum apare cu un fel de ustensilă în mână, de după propriul gard. I-am dat bună-dimineaţa. „Lasă-mă, şmechere, cu poveştile astea!”, zice el. „Să şti că te-am verificat. Nu există nici un Daniel Iancu la muzeul din Deva. Sau ţi se spune altfel?”… Am crezut că iau foc!!! „De ce minţiţi în halul ăsta? La ce muzeu aţi sunat?”, l-am întrebat. „La Deva”, zice el. Şi la poliţie. Şi la Primărie la Balşa. Şi la Casa de Cultură din Orăştie. Şi la Episcopie. „Nimeni nu ştie de vreun Daniel Iancu!”, acuză el în timp ce venea spre mine. Era protejat de gard şi de bască. M-am dus şi eu spre el. Şi i-am mai spus o dată în faţă că minte ca un neruşinat. Cred că s-a speriat un pic, că o zis că mai sună o dată la muzeu. Şi a plecat la telefonul fix. Eu m-am dus la omul bun să-i arăt buletinul, delegaţia şi legitimaţia de servici. „Staţi liniştit, îs ceea ce zic că îs”, i-am explicat omului. „Doar că la hoţi, le e frică de hoţi!”…

Apoi a urmat faza zilei. Băscăul a venit şi a zis că io îs cine zic că îs. Pfuaiiiii!!! Că o verificat. Şi i s-a confirmat. L-am întrebat dacă nu putea să-mi verifice buletinul, legitimaţia şi delegaţia. O zis că nu! Că el o lucrat 25 de ani în sistem şi are metode specifice. Şi că de acum înainte voi fi bine primit în Porcurea. Că garantează el.

Am explodat iar. L-am întrebat ce l-a determinat să nu aibă încredere în mine. O zis că faptul că merg cu bicicleta. „Dacă veneam cu un BMW alb, cu lanţ la gât şi manele în boxe, eram de încredere, nu?”… A schimbat vorba, că cică nimeni nu umblă singur cu bicicleta prin munţi. Mai ales în Săptămâna Mare, când lumea stă cu familia şi se pregăteşte de Paşte. I-am spus că i-o n-am de ce să stau să mă pregătesc, că mâncare şi curăţenie în casă îmi fac maică-mea şi soacră-mea şi că îngeru’ stă pe unde vrea el. „Pă de ce nu stai cu nevasta şi o laşi singură?”, m-o întrebat băscăul. I-am spus că n-am cum, că-i în ceruri, lângă îngeri. N-a priceput din prima… Apoi a dat s-o scalde. Că, cică, „să ne ierţi, domnu’, dar pe aici vin mulţi ţigani”… l-am întrebat dacă arăt ca un ţigan… „nuuuu, da’ ei vin să ne fure fieru’ vechi”… l-am întrebat dacă are impresia că pot fura fier vechi în port-bagajul de la bicicletă… Aşa că am pus punctul pe „i”… De ce m-a acuzat şi m-a făcut în toate felurile?

– Domnu’ Iancu, am crezut că sunteţi spion, că v-am văzut azi noapte când transmiteaţi coordonate din dosu’ şurii!

I-am explicat că aia e o tabletă. Şi că de pe tabletă n-am semnal din Porcurea. Că doar citeam şi scriam. Şi că, şi dacă aş fi avut semnal, n-aveam ce transmite. Că Porcurea nu e un punct sensibil pe harta NATO: Nici măcar Putin nu ştie de Porcurea. Dar… asta nu i-am mai spus băscăului… pot fi agent al Serviciului Secret din Botswana!!! Care se ştie că-s plătiţi în PULE!!!

Posted 2014/04/19 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (18): Iar Săcărâmb. De-a dura pe stânci cu-n jeep reglabil   Leave a comment

Ajuns acasă după atâta umblat pe Haitău şi pe Sarcău, mi-am zis că n-o să mai aud de Săcărâmb câteva săptămâni. Că doar concursul era abia la 1 septembrie. Se prefigura un week-end liniştit, prelungit cu mult prea largul concurs al guvernului cu încă două zile. Aşa că-n ajunul Sfintei Mării mi-am făcut planuri de leneveală şi de muncă. Cum o să mă trezesc pe la zece jumătate… cum o să-mi beau cafeaua în linişte… cum o să mă dau pe net… cum o să scriu o tură vreun raport de tură… cum o să iau micul dejun pe la unu… apoi un pahar de bere… eventual un stat şi privit la vreun tenis sau ciclism pe Eurosport… apoi iar scris… prânzul pe la ora şase… un ultim avânt de scris… ieşit cu îngerul afară… uitat seara la vreun fotbal cu Bunicu, la un pahar de ţuică… Nu-i aşa că sună frumos? Doar că socoteala mea de c-o zi înainte nu s-a potrivit cu planurile lu’ Radu pe ziua respectivă!

Cel puţin nu în totalitate. Că de trezit m-am trezit la cât am zis. Dar după aia planurile mele au luat-o razna. Că nici nu fierbea bine apa de cafea când mă sună Radu. Dacă merem pe dealuri. Tot trupul şi sufletul meu a zis nu, numa gura o zis da. Aşa că gura bate sufletul şi corpul. În loc să pun în practică planurile mele, m-am supus planurilor lu’ Radu. Secondat de Clau. Şi conduşi de Denciu’. Nelu Denciu’. Daaa, daaa! Exact ca-n Bond. James Bond. Precum James avea o maşină făcută să facă tot felul de lucruri, aşa şi Nelu. Dacă nu credeţi în teoria conspiraţiei nu are rost să citiţi mai departe. Nu aveţi decât să acceptaţi varianta lu’ Radu-Clau-Nelu şi nu veţi cunoaşte nicicând adevărul. Pentru că adevărul e dincolo de ei, cam la 25 de kilometri. Adică e la mine, că io stau la Deva, pe când ei îs în Orăştie.

Dar să revin. Amiaza trecuse cu brio şi ei tot nu veniseră să mă ducă pe coclauri. Când mai aveau abia 24,5 kilometri până la Deva m-or sunat să cobor în faţa blocului, să nu aştepte după mine. Aşa că am coborât… Mi se făcuse foame de-a binelea când am văzut o maşinuţă albastră dând colţul. Dacă m-or văzut că aştept or mai mers un pic în marşarier… Mă rog. Într-un final m-am văzut urcat şi înghesuit pe bancheta din spate, lângă Clau. Că doar Nelu conducea şi Radu se uita pe geamul din dreapta în loc să stea lângă nevastă-sa. Mi s-a părut normal. Pentru că pe geamurile de la bancheta din spate era lipită o folie neagră ca tuciul. Numa aşa, de ciudă, să nu vezi nimic pe geam, că doar oricum folia nu are nici o altă întrebuinţare. Prin urmare m-am uitat la barba lu’ Nelu şi la pletele lu’ Radu toate orele care au urmat…

Şi au fost multe… Ceea ce trebuia să fie o simplă plimbare s-a transformat într-o… într-un… Habar n-am ce, că încă nu m-am decis ce-a fost. Aventură… Coşmar… Mai bine vă povestesc. Am plecat din Deva. Drum obişnuit. Până la Săcărâmb. Prima oprire a fost, normal, la crâşmă. Să-mi iau un cola. Şi Nelu la fel. Clau şi Radu aveau cola-ile lor. Am dat mâna cu şeful şi patronul de local, am salutat locatarii din crâşmă şi am plecat. Satul a fost parcă prea scurt. Că n-am apucat să beau două guri de cola când Nelu o trecut pe patru ori patru. Bine, nu chiar Nelu o trecut. Ci o cuplat maşina. La prima pornire în sistemul ăsta mi-o ieşit sucu’ pe nas. Că o trecut peste un şanţ. Io savuram aroma. Aroma n-o mai avut loc în sticlă. Şi n-o… singura cale de acces era nasul meu! Am pus dopul la sticlă şi m-am aşezat comod în banchetă, cu mâna crispată pe mânerul de deasupra uşii lipsă. Am mers liniştit vreo 500 de metri. Drumul urca. Maşina mergea pe drum, deci urca şi ea. La un moment dat drumul voia s-o ia direct spre cer. Dar ca să ajungă acolo trebuia să treacă de-o curbă cu ogaşe. Curba n-o fost problema. Da’ ogaşele or fost. Aşa că, cum eram cam obosiţi, ne-am culcat un pic. Pe-o dungă. Bine, nu toţi. Doar maşina. Că Nelu nu putea dormi că-i intra părul lu’ Radu în ochi. Radu nici nu aţipise bine că-l gâdila barba lu Nelu pe la ceafă. Io aş fi dormit. Da’ o început Clau să strige să mă dau jos de pe papucii ei. Aşa că nici vorbă de odihnă. Cei care nu aveam volan la îndemână am început să urlăm. Nelu, calm. Io dat un brânci la Radu ca să poată băga în marşarier. Ne-am liniştit intantaneu. Am zis că gata, dă înapoi până la drum normal şi plecăm acasă. Mă şi vedeam bând două beri la crâşma din sat în timp ce le-aş fi explicat cum m-am dat cu maşina de-a dura…

Iniţial aşa a şi fost. Nelu o dat maşina înapoi până o făcut-o să meargă ca o maşină şi nu ca o bicicletă, pe două roţi. Mă rog, două roţi şi-o oglindă retrovizoare. Când am văzut şi simţit lucrul ăsta m-am liniştit. Am dat să-mi şterg transpiraţia de pe frunte. Aşa că am luat mâna de pe mâner… În momentul ăla Nelu a schimbat urgent şi a accelerat… Transpiraţia de pe fruntea mea a ajuns pe geamul din spate. Pe lunetă. Io m-am trezit într-un fel de imponderabilitate. Cu picioarele în sus. Stomacul în jos. Sticla de cola era prin aer. Radu era undeva deasupra mea. Deasupra lui Radu erau copacii şi apoi cerul. Şi Nelu ne ducea către cer. După zece metri am ajuns. Bine, n-am ajuns la cer ci la un loc mai drept. Ceva ce aducea a drum. Nelu râdea. Radu râdea. Clau râdea că râdea Radu. Io nu râdeam. Dar aveam pe faţă grimasa corespunzătoare. Eiiiiii! De acolo a mers totul strună. Vreo 15 minute. Până când ne-am oprit că se gătase drumul. Ne rătăcisem. În faţa noatră nu mai era decât pădurea. Stăteam şi ne uitam la ea…

…Şi cum ne uitam noi aşa, în gol, golul a fost umplut. De o turmă de mistreţi. Trei-patru scoafe, vreo câţiva bărbătuşi, plus copilandrii câţi cuprinde. Radu zice că or fost vreo treizeci. Clau, patruzeci. Io plusez către cincizeci. Chiar am dat să-i numărăm. Radu şi io ne-am dat dat jos din maşină să fugim după ei. Să-i pozăm, nu să-i puşcăm. Dar… aici sunt două teorii… fie mistreţii or luat-o la fugă că o oprit Nelu maşina… fie că o început Clau să urle după Radu să aibe grijă să nu-l pape mistreţii… io eram în spatele lu’ Radu, deci de mine nu s-o luat… cert e că n-am mai prins nimic în poză, decât o codiţă de mistreţ între doi pomi nefructiferi…

Cu limba scoasă, ne-am întos la maşină şi Nelu o întors. Apoi am luat-o pe drumul bun, după ce am căutat bunul drum vreo 20 de minute. Ne-am dat jos să dăm deoparte copacii căzuţi. Am ajuns iar la o porţiune de drum ce aducea cu scara către cer.. aia pictată pe bisericile ortodoxe. Am luat-o la fugă. Nu că aş fi vrut să fiu primul mântuit, dar voiam să nu mă mai urc în maşină în timp ce maşina urcă. Bine, io nu credeam că urcă. Da’ o urcat. Exact ca maşinuţa lu’ Mihnea, care urcă pe pereţi. Nelu era în stare să se urce cu maşinuţa lui şi în copaci. Norocul copacilor a fost că s-or ferit din calea lu’ Nelu.

Într-un final am ajuns sus. Adică no, nu sus de tot, ci într-un loc de unde Nelu nu putea urca mai sus. Bănuiesc că se plictisise, nu din altă cauză. Ne-am dat jos şi io cu Radu am coborât. Adică am mers să facem o porţiune de traseu. După vreun ceas am revenit. Ne-am urcat în maşină şi am început să coborâm. Adică să patinăm. De data asta nu mai vedeam decât părul lu’ Radu. Nici Radu nu mai vedea nimic că o început să plouă. Singurul care râdea, că nici el nu mai vedea chiar-dar-chiar nimic, era Nelu. Am ajuns iar la drum. În loc s-o luăm spre Deva, să mă ducă de unde m-or luat, m-am trezit că ăştia-mi pun de-un puci. Şi m-or dus la Orăştie.

Că m-or dus nu-i bai. Baiul constă în faptul pe unde m-or dus. Mai întâi am trecut prin faţa crâşmei. Crâşmarul şi-o făcut cruce. Avea senzaţia de deja-vu. Ăia de beau bere şi-or făcut şi ei cruce. Aşa, mai împleticită, dar tot cruce se cheamă. Că dor erau conştineţi şi ei că-s beţi. Mare lucru. Or văzut aceeaşi maşină trecând de două ori prin faţa lor. Dar lucruri duble văd ei zilnic… De la parc am luat-o la dreapta. Apoi către Vărmaga. Ceea ce a fost bine şi n-a fost. Adică a fost bine că exista Vărmaga. N-a fost bine pentru că pe unde am mers noi nu există drum. E abia o cărare. Pe care trebuie să o ghiceşti, prin pădure. Dar iar am avut noroc, că are Nelu maşină reglabilă. Băiii, se făcea maşina cât îi cărarea. Cărarea avea 5 metri lăţime? Maşina lu’ Nelu era ca un jeep. Cărarea avea doar un metru? Maşina era deja Lăstun. Cărarea devenea doar un fel de fir al Ariadnei? Maşina lu’ Nelu se plia după cum era curba…

Nu mai continui povestea. Vreau doar să vă mai spun că maşina are două locuri. Io şi Clau stăteam deja la bagaje. Dar… Nelu a mai luat şi trei oameni la ocazie. Coboram de pe un deal. Mergeam într-o vale. Ploua. Am luat oameni în braţe. Că Radu şi Nelu îs miloşi tare. După 50 de metri am oprit. Să se deie oamenii jos. Cabana unde stăteau era după o curbă.

O să ziceţi că-s rău. Normal că-s. Adică pe ăia îi duc 50 de metri şi pe mine m-or pus să merg 25 de kilometri pe jos? Noroc c-o fost autobuz!

Posted 2013/08/27 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (17): Prin Săcărâmb. Pe Sarcău şi pe Haitău   Leave a comment

Canicula se anunţa senină în toată ţara. Nici un nor pe frontul atmosferic de vest. Cel puţin după zisele lu’ Busuioc. Aşa ca am vrut să-l verific. Şi am plecat la munte. Nu ştiu ce-o fi fost fost în capul meu, că tocmai venisem de la munte şi abia scăpasem din ghearele albinuţelor sălbatice. Şi, în al doilea rând, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu din nou, din moment ce toată lumea ştie că Busuioc nu spune vremea probabilă, ci face glume sau poezii. Groaznic. Bine, groaznic n-a fost c-am plecat. Groaznic a fost c-am ajuns. Dupa zeci de zile de cer senin, dimineaţa cu pricina s-a găsit să fie plină de nori.

Dar să o iau de la început. Am coborât de la Măgureni vineri şi abia am apucat să-mi pup îngerul un pic că a trebuit să plec la Săcărâmb. Adevărul e totuşi că l-am pupat un pic mai mult decât îi convenea lui, că nu mai prididea să se şteargă de pupături pe obraji, năsuc, urechiuşe, guriţă, ochişori, gât, mânuţe, bulănaşe, fundules, degeţele şi alte locuri pe care le prindeam în raza mea de acţiune. La un moment dat am avut impresia că vrea să mă plesnească c-o pălmuţă, să mai termin cu pupatul. Am renunţat, că m-o sunat Ovidiu. Aşa am crezut eu. Dar de fapt era Elena care-i mânca minutele lui Ovidiu. Minutele de pe cartelă, nu ălea din viaţă. Ălea din viață cică i le îndulcește. Așa zice ea. Și ne-am pus la negociat. La ce oră să plecăm sâmbăta dimineață. Adică să nu fie prea de dimineață, că ei ar cam vrea să doarmă mai mult, după ce o săptămână întreagă au muncit pe rupte… bla, bla, bla… Am fost de acord să plecăm pe la zece. Ei or zis unşpe. Am stabilit 10.30…

După vreo juma de ceas mă sună Radu. Care mă ia tare de la început. Şi-mi zice că plecarea va fi la 7.30. „Ceeeeeeeeee?”… Am rămas fără replică câteva secunde, timp în care Radu îmi tot explica cum o să se scoale Clau de dimineaţă, cum or să plece ei cu noaptea în cap din Orăştie, cum or să mă ieie ei din Deva la şapte şi jumătate, cum o să zburdăm noi pe câmpii îndelurite pe la nouă, să nu ne prindă canicula. Asta era pe vremea când Bogdan, care trebuia să vină cu noi, era încă în Bucureşti. Am fost tare sceptic. Dar îs un om slab. Am cedat rugăminţilor lui Radu şi am zis că plecăm când ajunge el. Cu Clau. Şi cu Bogdan, fireşte… L-am sunat iar pe Ovidiu şi am vorbit iar cu Elena. Am stabilit că noi plecăm înainte şi ei vin când se trezesc. Că doar n-or veni aşa, adormiţi. Într-un final am terminat cu telefoanele şi am dat să trec iar la pupat de înger. Mda. Nu l-am mai prins. Decât rar.

Dimineaţa la şapte sună telefonul. Bogdan. Am sărit din pat ca şi curentat. „Doamne, Maica Domnului!”, mi-am zis, „ăştia se ţin de cuvânt şi ajung la 7.30!”. Corversaţia cu Bogdan m-a liniştit. Atunci se trezise şi el şi nu vroia să-şi beie cafeaua singur. Da’ mi-o promis că pleacă imediat…

La ora nouă m-o sunat din nou să-mi zică să fiu gata urgent că ei tocmai or ieşit din Orăştie. Peste 45 de minute or şi ajuns. Am coborât cu rucsacii, că aveam doi, şi în maşină văd persoană străină. Nu-mi venea să cred! Locul meu preferat de la geam era ocupat de Denisa. Aşa că am stat tot drumul înghesuit între Clau şi Denisa, în timp ce Bogdan se lăfăia în faţă, făcând pe copilotul. După încă o scurtă oprire la piaţă, de vreo juma de ceas, am plecat de-a binelea. Şi am ajuns la Săcărâmb.

Ţinta noastră era să găsim un traseu de concurs cât mai convenabil, cu plecare de la crâşma din sat. Evident că şi sosirea urma să fie tot acolo, pentru o rotunjire corespunzătoare a traseului. Aşa că am lăsat maşina în curtea şcolii şi ne-am pus pe beut bere. Dacă nu era Clau făceam traseul a doua zi. Da’ aşa nu. Că nu ne-o lăsat. Are Clau asta o privire când e nervoasă de-ţi stă berea-n gât. Am lăsat crâşma în paza crâşmarului şi am plecat, nu înainte de a ne tocmi cu doi ghizi, care să se scoată la liman de prin Măgurile Săcărâmbului. Că aşa fac şi expediţionarii în Himalaya. Îşi iau şerpaşi. Vai de capul nostru, că rău am făcut. Şerpaşii noştri, Alex şi Ionuţ, aveau vreo 12, respectiv 15 ani. Dar n-aveau deloc astâmpăr. Băiiii, nu stăteau o clipă locului şi nu ştiau merge frumos pe drum. Numa-ntr-o fugă or ţinut-o. Cum io am fost tot timpul ultimul, nu-s totuşi sigur dacă ei fugeau de Denisa sau Denisa fugea după ei. Cert e că or scos sufletul din noi. După 40 de minute cădeam aproape leşinat pe vârful Sarcău. N-am apucat să-mi trag sufletul cum trebuie că m-o sunat Elena. Să mă-ntrebe ce fac. Că ei or ajuns la crâşmă şi se plictisesc. Le-am zis clar şi răspicat că eu am treabă şi ei să-şi găsească de lucru prin sat până venim noi, să obţină informaţii utile, să socializeze cu oamenii, să se împrieteneacă cu câinii etc. Din tot ce-am zis eu, ei or înţeles că nu trebuie să pună piciorul afară din crâşmă. Şi-n crâşmă or şi stat cinci ceasuri până ne-am întors noi… Şi-or băut suc şi cafele, de le-or adus la disperare pe crâşmar, care-i tot îmbia cu bere.

De pe Sarcău am revenit la drum şi am mers un pic pe el. Nu mult. Că la un moment dat ghizii noştri se opresc lângă un molid cam pricăjit şi ne arată cu degetele nişte tufe dese, spinăcioase şi urzicătoare, zicându-se: „Pe aici!”. Am crezut iniţial că glumesc. Ţi-ai găsit. Copiii din ziua de azi nu mai ştiu nici de glumă. Aşa că ne-or băgat în tufe. Acum e posibil ca pe acolo să fi fost cândva o cărare. Cred că ultima dată a fost folosită în antichitatea târzie sau, poate, în zorile evului mediu întunecat. În nici un caz în epoca modernă. După trei metri eram toţi numa băşici pe picioare, spini pe mâini, spume la gură şi crengi în ochi. N-am mai rezistat. Am scos toporul şi m-am uitat după Bogdan. Omul a venit repede şi mi la luat din mână, apoi s-a pus pe defrişat. Chiar m-am minunat de el: ziceai că-i forestier sadea. Noroc că-l mai ghidam noi pe unde să facă cărarea, că altfel dădea de pământ cu toată pădurea. După vreun ceas am scăpat din ceea ce noi credeam că-i iadul, dar de fapt nu era decât un amărât de purgatoriu. Iadul ne aştepta în faţă. Dar noi nu ştiam. Aşa că ne-am oprit să sărbătorim cu o masă copioasă cu slănină, ceapă, brânză, şunculiţă, roşii şi castraveţi. Cu-o ţuiculiţă înainte şi o bere după. Mă rog, tot tacâmul. Mai puţin Bogdan, care nu ştiu ce regim ţine. Aşa că se uita cu jind la slănina noastră şi ne îmbia cu orezul lui expandat. Din care ronţăia parcă cu furie. Nici ghizii noştri n-au vrut să mânce. În schimb ne-au cronometrat. Cică Radu, Clau şi Denisa au mâncat neîntrerupt 37 de minute. Când am auzit una ca asta mi-o cam stat mâncarea-n gât, că io nu terminasem. Dar după aia m-am grăbit un pic şi în zece minute am sfârşit cu masa. Apoi am plecat pe Haitău…

Acuma nici nu mai ştiu ce să zic. Dacă intrarea/ieşirea în/din infern e la fel ca urcuşul/coborâşul pe/de pe Haitău habar n-am de ce-o mai fost nevoie de căţeluşul Cerber. Cred că pufoşenia aia cu trei capete era mai mult pentru decor, să se joace turiştii în antichitate cu ea. Am băgat de seamă că patru labe sunt insuficiente când mergi pe dealurile din jurul Săcărâmbului. Dar într-un final am ajuns şi noi. Copiii ajunseseră de mult sus şi se cam plictisiseră. Aşa că la un moment dat ne-or zis „paaaa!” şi s-or aruncat în râpele din jurul Haităului. Pe bune! Pentru ei, trei ore de urcat au echivalat cu cinci minite de coborât pe grohotiş şi gata!… or fost în sat. Noi am stat… şi ne-am uitat… şi ne-am gândit… apoi am ales varianta ocolitoare.

De pe Haitău am plecat pe drumuri mai normale. Adică o cărare printre stânci pe culme, apoi prin urzici, o coborâre abruptă cică pe un fel de drum, apoi iar prin nişte urzici, pe un drum forestier pe curbă de nivel, iar urzici, iar coborâre şi, în cele din urmă, am dat de asfalt în celălalt capăt al satului. Acolo, cum în spatele nostru începuse să tune şi să fulgere, am trimis fetele înainte la biserica trăznită. Noi, bărbaţii, care ştiam toate izvoarele din sat, am mers să luăm apă. Bineînţeles că am exagerat când am zis că ştiam toate izvoarele. Pe unul nu-l ştiam. Dar îl ştim acum. Că l-or găsit fetele pe scurtătura pe care le-am trimis. Mă rog. S-au simţit şi ele exploratoare. Până să facem regruparea, ne-o prins furtuna cu trăznete la biserica trăznită. Taman când trăznea mai cu foc în jurul meu Elena m-o sunat să mă întrebe ce fac… Nu am înţeles de ce a făcut una ca asta, că doar nu suntem duşmani. Şi nu am înţeles nici de ce a trebuit să mai deranjăm oamenii dintr-o casă din apropiere, dar Bogdan a făcut-o. Oricum eram uzi. Ne-am lăsat noroiul de pe bocanci şi aburul din haine în prispa omului şi am plecat la prima oprire a furtunii. După 10 minute a mai venit o tură de ploaie.

Într-un final, am ajuns la crâşmă. Exact la timp să-l salvăm pe crâşmar din ghearele deznădejdii. Mai avea un pic şi se dădea cu capul de pereţi la cât de puţină consumaţie făcuseră Ovidiu şi Elena în cinci ceasuri. Plus că-i stricaseră omului şi somnul de după amiază. Dar l-am înveselit noi cu prima comandă. Apoi cu a doua. A treia. A patra. Când am vrut să plecăm o venit iar vijelia. No! A urmat a cincea. Și apoi a șasea. Omul a dormit fericit în seara aia. Ceea ce nu se poate spune despre mine. Că n-aveam cort. Numai hamac. Pe care urma să-l plantez între doi pruni. Am cam făcut cârcei la gât de cât m-am uitat în sus să văd cum bate vântul, cum vin norii. Dar într-un final a fost totul în regulă. Vântul a scuturat pomii de picuri, de plouat n-a mai plouat, ne-am dus la casa gazdei în grădina căruia stăteam şi-am tras cu Radu o tocăniţă de-i lăsa gura apă la Bogdan în timp ce ronţăia orez expandat, am jucat zaruri (ceilalţi), am încercat să scriu câte ceva (eu), am stat la poveşti până la două din noapte (eu şi Bogdan)…

Pe la ora opt, cum dormeam eu în hamac legănat de boarea dimineţii, simt că mă priveşte cineva cu insistenţă. Deschid ochii şi-l văd pe Radu cum se uita chiorâş la mine. Şi-n loc de „neaţa bună” numai ce-l aud că-mi zice: „băăă, domnu, n-ai închis uşa la maşină!”… Io să mă jur, nu alta, c-am închis-o. Că-mi şi aminteam cât de tare am trântit-o şi-mi era de Clau să nu-mi zică câteva. Cum eram amândoi cam somnoroşi am renunţat la dispută. Apoi m-am prins. Că io închisesem doar uşa aia la care umblasem, nu şi aia lăsată intenţionat deschisă ca să nu se blocheze tot sistemul şi să pornească alarma. No. Asta e. Până şi geniile mai uită.

Dar Radu n-o uitat. Şi o pus la care un plan diabolic. O chemat ghizii ăia sprinteni şi fâşneţi şi le-o poruncit să mă ducă pe toate stâncile din jur. Şi, slavă Domnului, Săcărâmbul nu duce lipsă de stânci. Noroc că am fost precaut şi am zis că nu vreau să merg pe toate. Aşa că am fost prima dată pe-un vârf care nici măcar nu are nume. Sau are, dar nu i-l ştie nime. Aşa că în carneţelul meu am notat doar toponimul „La stânci”. Deşi Elena cu Ovidiu au venit cu idea să botezăm locul „Stâncile lu’ Iancu”, iar Bogdan a insistat pentru demunirea de „Hula lu’ Dani”!. Auzi la el! Mai greşea vreunu’ vreo iniţială şi gata, ăla eram. Apoi am urcat pe Zucherhut. Adipă pe pălăria de zahăr. Apoi am mers la „peşteră”. Adică la o fostă galerie de mină. Apoi până la parc. Apoi gata, la crâşmă. Deşi Radu ar mai fi vrut să mă ducă şi pe Calvaria. Da, da! De acolo îi vine numele! De la calvar.

În următoarele ore a fost frumos. Stat, povestit, băut bere. Elena şi cu Ovidiu or plecat mai repede şi m-or luat şi pe mine. Restul lumii a mai rămas. Ce să-i faci. Destinul. Că la întoarcere restul lumii a mers tot cu maşina lu’ Radu. Care-i roşie. Şi se pare că s-or întâlnit pe drum cu taurul comunal. Care le-o sărit pe capotă. Deşi ei zic că n-o fost decât o amărâtă de vacă. Da acum ziceţi şi voi: ce vacă-i aia de dă cu coada să rupă oglinda la maşină? Clar c-o fost un bou!

Posted 2013/08/17 by danieliiancu in Rapoarte de tură