Archive for the ‘Rapoarte de tură’ Category

Raport de tură (33): Raport sloven (8): Vintgar. Câteva impresii   Leave a comment

Vintgarul slovenilor e așa, un fel de chei pentru pantofari. Gen Cheile Turzii pentru români… E ca o potecă betonată, cu poduri și podulețe și podețe care traversează o zonă spectaculoasă, mirifică, dar fără locuri special amenajate pentru treburi intime. Și să fi fost locuri… nu ai cum să te descătușezi, pentru că sunt sute…  mii… poate, exagerând, chiar zeci de mii de vizitatori asiatici în zonă, pe zi. De europeni nu mai vorbesc.

Am plecat așadar în drumeție. După vreo zece metri am dat de o prăpastie de 0,75 m. Slovenii sunt oameni de treabă la faze de astea, așa că au făcut un pod imens peste un pârâu ce putea fi sărit cu pasul, că doar nu degeaba îți iau cinci euro la intrare. Bine, apoi pârâul s-o învolburat. Nici măcar bocancii mei de acum cinci ani nu mai făceau față, ca să nu mai zic de pantaloni. Stânci, cascade, ape limpezi, ape cristaline, bolovani, ape ce aveau culoarea smaraldului, pești de toate dimensiunile…

Dar mai presus de toate a fost rasismul: noi eram trei europeni care ne doream cu tot dinadinsul să facem poze și să bem o bere la celălalt capăt al cheilor. Mai că nu am avut loc de asiatici. Noroc că eu am fost mai repede de picior și am îmbrâncit câțiva chinezi și am ajuns mai în față de am apucat să ocup, într-un final, o masă. Sper că pe unii dintre chinezi nu-i mai caută și acum Ambasada Chinei prin Cheile Vintgarului. Am luat trei beri și m-am așezat. Apoi am făcut poze cu o altă cascadă care fugea din munți spre câmpiile Sloveniei. Wooowwwww!!! În cascadă era o minge roz care sărea ca proasta în mijlocul apei. Nu avea acum să scape. Înspre aval se zăreau creste de Alpi (cred), golașe, stinghere și inabordabile, înconjurate de norișori sub formă de coronițe pentru elevi de clasa I. Iar de jur împrejur, toamna era la ea acasă.

…După două beri am plecat să facem Cheile Vintgar-ului, invers. Am ajuns extrem de lejer la biciclete, le-am descuiat, am urcat, am coborât, ne-am oprit să mai facem niște poze. Am ratat câteva intersecții… Dar am ajuns în Bled…

DSC_0114

Posted 2018/11/13 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (32): Raport sloven (7): Cu bicicletele prin jurul Bled-ului   Leave a comment

În deja celebra vacanță activă organizată de către Raoul, am fost supus la cazne inimaginabile. Vă avertizez, pe voi, posibilii cititori, că descrierile din paragrafele următoare redau scene care vă pot afecta emoțional. Mai ales dacă ați trecut prin experiențe similare sau aveți o imaginație prea debordantă.

Într-una din zile, mai precis a doua, Raoul susținut fără nici măcar un gram de reținere de către Jason, decide că datorită drumului imens pe care l-am străbătut din Orăștie până-n buricul Bled-ului suntem supuși riscului de a dobândi hemoroizi. Prin urmare musai și neapărat necesar să facem mișcare că am stat destul cu fundurile în mașină. S-a supus la vot. Eu am pledat pentru mișcare ușoară, gen plimbare melancolică pe malul lacului. Ăștia doi s-or uitat chiorâș la mine, s-au prefăcut că mă iau în seamă și așa a și fost. Nu știu cum au numărat, dar nici nu am fost surprins să aflu rezultatul votului: ei aveau două, eu unul. Prin urmare a urmat aventura cu bicicletele…

Șocul a venit brusc, dis-de-dimineață! Raoul țopăia fericit prin cameră, Jason îi ținea isonul, numai pe mine parcă mă pălise o lene… dar o leneee… Când am văzut că ăștia nu glumesc, m-am ridicat din pat, că nărozii erau în stare să plece singuri. Și exista riscul să se rătăcească, iar eu să merg să-i caut prin toți munții ăia sloveni. Deci m-am deșteptat și am mers să mâncăm. Raoul nu mai știu ce o băgat la maț, dar Jason nici nu o clipit până nu o devorat un pateu, o conservă de fasole cu cârnați și o căpățână mare de usturoi chinezesc. Eu m-am limitat, umil, la cinci bucăți de cârnați de casă, de ăia uscați, făcuți în iarna trecută, niște brânzică și cam jumătate de borcănaș de pastă de ardei iute. Adică iute. Și un pic de usturoi, că nu aveam chef să nu-l suport toată ziua pe Jason.

După ce-am băgat restul plasei cu cârnați și cutia cu brânză într-unul dintre frigiderele hostels-ului, m-am prezentat în fața lui Raoul, echipat corespunzător. Acesta m-a anunțat senin că distracția pe ziua respectivă mă costă 18 euro. În momentul acela era să mă cac prima dată pe mine. Ceee? Apoi am aflat că de fapt nu era un fel de taxă de protecție ci că atât costa închiriatul unei țoacle pe timp de 24 de ore. Aveam de ales să stau liniștit prin jurul „casei” sau să mergem prin tot felul de sătuce, gen Podhom, ca să ajungem la celebrele chei ale Vintgar-ului. Faine chei, dar nu despre asta e vorba acum și aici,

Am închiriat bicicletele și am plecat ca din pușcă. La vale. Adică în direcție opusă. Nu greșise nimeni traseul, dar Jason nu voia să fie recunoscut de fani. Așa că am dat un ocol pe la un magazin de ochelari de soare. Stăm noi ce stăm ca fraierii în mijlocul drumului; probează Jason ce probează la tot felul de ochelari, se minunează lumea de noi, noi de minunăm de lume… În cele din urmă parcă era din „Transporter 4”… Și muzica o auzeam în urechi. Gesturile, mimica, apatia… totul îl trăda pe Jason. Mai puțin ochelarii: erau cu rame albastre și aveau reflexii aurii pe lentile. Impresionat, i-am zis să steie să-i fac o poză. Atitudinea a făcut totul: și-a ridicat gingaș și delicat, dar totuși cam brutal, ochelarii de pe nas ca să mă privească fix în obiectiv!

Inevitabilul s-a produs: când să și-i așeze pe frunte, o căzut o lentilă. No! Praf ochelari. Noroc că aveau încă eticheta pe ei și i-o schimbat cu ce-o mai găsit prin dugheană. Niște ochelari cu ramă neagră și albastră, dar care își făceau la fel de bine treaba. Adică nimeni nu și-a dat seama că el e Jason.

Am plecat din nou la drum. Parcurgând panta în sens invers. Nici vorbă de mers ca din pușcă acum. Mai coboram un pic. Ne-am mai întors din drum că o luam pe căi greșite. Urcam din nou…

La un moment dat am simțit că ceva nu e în regulă cu burta mea! Eram cam în dreptul podului de cale ferată de pe la Podhom, când ne-a potopit căldura. Ne-am oprit să ne mai dăm jos din țoale. Mie îmi venea să cam merg să caut o budă, dar nu se zărea nici măcar un fel de imagine morgană a vreunui asemenea stabiliment. Fiind bărbat, cum se știe, am zis că rezist eu, că doară nu m-o lua așa, pe nepregătite.

Ungurii îs de vină, că de la pasta lor de ardei extrem de iute mi s-o tras. Bine, nici slovenii nu-s niște îngeri din punctul acesta de vedere, că nu e prea corect să faci pante pentru bicicliști de 14 % și să nu pui și tu o budă pe marginea drumului!

Soarele ardea. Burta mă frământa. Bolborosea. Panta era cruntă. Raoul a vrut să facă popas. Jason atât o așteptat. Am plecat înainte să găsesc o budă, o pădure, un tufiș măcar…

Am găsit în cele din urmă. Pe ultima fracțiune de secundă. O pădurice în inima Sloveniei. Idilică. Situată între două serpentine. De două ori am fost în ea. Nu că mi-ar fi plăcut, că au slovenii niște urzici și niște ruji de mure… Woowwww!!!

Dar în cele din urmă m-am eliberat de stres și am continuat încă trei minute drumul până la locul de campare. Unde erau niște toalete de nu găsești în România nici la hotel de 4 stele. Singurul meu regret a fost că mă usturau încă bucile!

DSC_0027

Posted 2018/11/03 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (31): Raport sloven (6): Mortăciunea, împuțiciunile și ardelenii   Leave a comment

Multă lume se tot minunează cum de-am avut noi atâția bani să ne mișcăm fundurile prin Slovenia. Auzi: Slovenia. Bled. Ljiubljana. Adevărul e nu e nevoie de mulți bani ca să te plimbi decent prin străinătățuri, cu condiția să accepți anumite condiții.

Noi am fost trei. Eu am jucat rolul eroului modern al zilelor noastre: mai precis Bugetarul! Să fi bugetar, și NU vorbesc aici despre cei cu pensii speciale la vârste la care unii nu lasă biberonul din gură, și să te hazardezi prin Europa e o dovadă de eroism pur, ca să nu zic nebunie de-a binelea. Raoul a interpretat rolul Micului Întreprinzător, cel care are mașină, se descurcă în orice situație (inclusiv în limba engleză) și susține câte trei bugetari amărâți din taxele pe care nu le plătește la stat. Iar Adrian, deghizat în Jason Statham, nu a trebuit să interpreteze nimic. Tot timpul a fost în mediul lui natural: Corporatistul. Vedeta. Guru.

Banii ni-i i-am drămuit cu zgârcenie absolută. Mai ales eu. Care aveam de mers la lucru și după ce mă întorceam din Slovenia, nu ca alții. Bine, și alții s-or întors, doar că nu cred că s-or dus la lucru și nu îmi pot imagina că și-or plătit taxele din care să-și ieie bugetarii salariile. Ați priceput cercul vicios?

Ideea e că am mers drum mult să stăm pe bani puțini. Că doar suntem ardeleni și nu ne grăbea nimeni (aici îl exclud pe Raoul care ne trezea dimineața înainte să apucăm să dormim). Am stat prin urmare pe la tot felul de hostelsuri, mai precis două, unde am plătit între 50 de lei și 70 de lei pe noapte. Mai puțin ca la Nea Costică din Fundătura Poporului… Dar asta e altă poveste.

Când am ajuns în Bled, v-am zis că ne-am cazat. Ce nu v-am zis e că aveam paturile în cameră de opt. Am descălecat noi în ditamai stațiunea slovenă, am trântit bagajele în câte un colț (pe unde am găsit loc, că de toți eram opt, iar o cameră are patru colțuri) și am plecat să pozăm poze pe marginea lacului. Ce nu știți, e că în cameră trăia un nene. Viețuia, mai bine zis, că nu prea cred să fi trăit. De aia l-am botezat „Mortăciunea”. Dormind l-am găsit în momentul cazării. Dormea când noi am revenit seara în cameră. Am plecat dimineața următoare: el moțăia. Cred că s-o dat jos o dată să facă pișu. A doua seară el dormea, sforăind ușor. Noaptea n-am prea știut ce-i cu el, că fiind mulți în cameră nu prea îți dădeai seama cine merge la budă pe întuneric. A treia dimineață, omul stătea cu spatele la noi, că dormea în pat etajat, exact deasupra mea. În seara aceleiași zile stătea cu fața spre noi, dar aia îi era acoperită de plapumă. Am plecat și a patra dimineață. „Mortăciunea” sforăia delicat…

…Când ne-am întors, nu mai era. Primul lucru a fost să merg să verific tomberoanele. Nu era aruncat în ele. Apoi m-am dus la lenjeriile de pat din spălătorie: nu era nici acolo, dar mi-a fost frică să nu-l fi învelit ăia în cuvertură când au făcut curat. „Mortăciunea” dispăruse. Am făcut ședință de comitet la pub-ul hostelsului și am decis că a plecat de bună voie, fără să fie omorât de nimeni.

Pe lângă „Mortăciune” am avut parte și de alți indivizi. Și individe. Să nu fim misogini, că doar există și misandrie. „Repulsie patologică față de bărbați”, cum ar veni. Adică fete/femei care cred că au coaie și își permit orice față de delicatele ființe masculine. Una a venit și și-a răsfirat trupul și lucrușoarele prin toată camera. Nu plătise, e clar, era englezoaică cu fițe de 20 de ani. Stătea de vorbă cu un „împuțit”, care ocupase patul după ce a dispărut mortăciunea. Când am detectat semne că ceva urma să se întâmple deasupra patului meu… am început să tușesc. După o interpretare gen „TBC”, englezoaica o plecat în singurul pat liber din camera în care mai eram șase bărbați. „Împuțiciunea 1” a rămas deasupra mea. Mă rog, în patul de deasupra mea. Îi puțeau ciorapii de zici că eram la ferma de porci de la Turdaș…

Habar n-am ce națiune era tipul. Știu doar că puțea. Puțea atât de tare că nici nu s-a descălțat când s-a urcat în pat să facă cică… ce-o fi vrut el să facă. Nu o făcut duș. Nu cred că s-o spălat pe mâini. Și erau din țări civilizate… Noi veneam din România.

Pe lângă „Împuțiciunea 1”, am mai avut parte de numărul 2 și 3 și 4… O să revin cu amintirile rămase în urma întâlnirilor cu ei.

Momentan atât. Pun doar o poză de pe vremea când „Mortăciunea” dormea și noi eram la pozat dimineața…

DSC_0006

Posted 2018/11/01 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (30): Raport sloven (5). Plimbare pe lângă Bled   1 comment

DSC_0141

Când am ajuns noi în Bled, GPS-ul a fugit. A dezertat. Sau, mă rog, i-o picat lui ce nu trebuia să-i pice: semnalul! Așa că am tot căutat la străduțe până am nimerit la crâșma de la subsolul hostelsului. Omul care ne-o văzut s-a arătat tare mirat: vorbea în slovenă și nu l-am înțeles, dar părea mirat.

După 45 de minute de discutat în engleză (români contra sloven), el o dat la pace. O zis, bine, daaa, voi sunteți ăia. Aaaaaaa, nu trebuie să vă dau eu bani, că ați dat 5 euro înainte? Wowww…

L-am impresionat pe sloven. Eu aveam alura aia de gigolo răspopit. Raoul era șeful. Țintea sus și țintea tare: că doar plătisem 5 euro avans. Jason făcea pe nevinovatul: el nici usturoi n-a mâncat, nici la buda comună nu s-a dus.

…În cele din urmă l-am biruit pe sloven. Ne-o dat cheile de la cameră. Am luat cheile. Acum să nu vă mint: cheile le-or luat Jason și Raoul. Că noi, bănuiesc că v-ați prins, eram trei. Dar chei aveam două. Ăștia m-or ars. Și Raoul și Jason m-au lipsit de dreptul meu de a intra în cameră. Ambii și-au atârnat cheile la gât. Puteam eu, ființă delicată, să omor vreunul dintre ei ca să le iau cheia de la gât? Nu puteam…

I-am iertat.

Au scăpat și ei și am scăpat și eu. Am mers să vedem lacul Bled pe de lături. Am mers și am tot mers până am ajuns la un loc de întors. Înainte nu mai puteam merge că era întuneric deja. Lui Jason îi era somn. Sau mie… nu mai țin minte… Raoul era în vervă.  Ne-o amenințat că el merge, face și drege. OK, man!!! Fără amenințări. Merem tăți.

Am mers. Jason dormea cu capul pe umărul meu. Eu mă sprijineam cu nasul pe o lebădă ce plutea diafan pe lac. Raoul fotografia. Habar n-am ce. Ulterior mi-a arătat niște poze în ceață și a pretins că sunt făcute acolo…

Fie… cum zice Raoul…

Prima zi la Bled e o eclipsă totală.

 

Posted 2018/10/29 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (29): Raport sloven, 4. Spre Slovenia. Prin Ungaria și Croația   Leave a comment

Până la Margina totul a fost cam în ceață, că era noapte. De acolo până la vamă nu îmi aduc aminte mare lucru, că deși nu dormeam am avut ochii închiși. Gândeam profund. Plus că încă nu îl știam foarte bine pe Jason și aveam oarecari rețineri să mă bag în seamă cu un actor de asemenea calibru.

M-am deșteptat când am ajuns în vamă și Raoul mi-a cerut buletinul. Se crăcăna ușor de ziuă și inițial am avut impresia aia din adolescență, când în sălile de cinema se aprindea lumina ca miliția să verifice buletinele pentru a se ști exact cine chiulește de la ore pentru a viziona filme indiene cu Rajkapoor. Dar Raoul nu avea asemenea intenții, doar că îi trebuia buletinul ca să-l arate la vameșii ăia invidioși că noi mergem în Slovenia iar ei stau să păzească granițele României. Cum n-aveam buletin, i-am dat cartea de identitate. Se pare că totul a fost în regulă, deoarece ne-au lăsat să fugim din țară. După aproximativ 50 de metri am oprit. Ca să pipe Jason două țigări și să cumpere Raoul, în sfârșit, vinietă de Ungaria și Slovenia.

DSC_0007

Apoi am mers prin pusta maghiară ore în șir. Soarele a răsărit, ceața s-a ridicat, căprioarele stăteau indiferente cu fundul la noi, pe marginea autostrăzii. Mă rog, dincolo de gardul de protecție. La un moment dat ne-am oprit din nou să mâncăm. Raoul niște sandvișuri, eu niște zacuscă, Jason niște țigări. Am făcut și niște poze cu telefonul că era tare faină toamna prin parcările din Ungaria. Atât de faină încât eu am propus să trimitem guvernului Dăncilă o propunere de anexare a respectivului teritoriu, urmând să dăm la schimb Cadrilaterul și județele din nordul Dobrogei (Ismail, Cahul și Bolgrad), că oricum nu mai sunt la noi. Iar Dăncilă nu știe istorie și poate naște conflicte și când zâmbește. Cam tâmp, așa.

Am renunțat la ideile expansioniste în momentul când ne-am apropiat de Budapesta. Lucră unii la centura capitalei maghiare de zici că-s români. Mai repede ajungi de la București la Sinaia decât să traversezi M0. Când în sfârșit am scăpat din calvarul budapestan, ne-am îndreptat spre Balaton. Cică e marea Ungariei. N-am văzut pic de țărm din ea, doar indicatoare spre tot felul de localități care încep cu Balaton și se sfârșesc cu terminații imposibil de reținut de mintea unui român aflat în vacanță. Fie ea și activă. Vacanța, nu mintea.

DSC_0039

Bine, după ce am reușit să trecem de Maribor, nu mi-a fost rușine nici cu centura de la Ljubljana. Între timp am prins semnal la telefon și de prin Croația. Ultima parte a drumului a fost năucitoare. Alpii ne-au cam tăiat respirația. Iar când am ajuns la Bled am rămas fără cuvinte: pe lângă faptul că nu știam limba, ne-au mai luat și 5 euro pe o halbă de 400 ml de bere băută pe malul lacului. Suma era să mă facă să cad în depresie…

Va urma.

Posted 2018/10/21 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (28): Raport de tură sloven, 3. Plecarea   1 comment

În deja celebra „vacanță activă” am intrat brusc. Sau mai precis ea a intrat în viața mea exact la ora trei dimineața. Când a sunat spurcăciunea de alarmă de la telefon. Inițial nu am realizat ce mi se întâmplă, mai ales că la nivel național se preconiza un fel de exercițiu pentru situații de urgență catastrofale, gen cutremure.

Înainte să mă dau jos din pat, mi-a trecut prin fața ochilor toată viața. Copilăria mea cu vacanțe în care dormeam până ajungea soarele în crucea zilei. Cu zile de școală în care cursurile  începeau după ora 12 (uneori nu ajungeam nici atunci, că se dădeau desene pe TVR 2 fix cu 10 minute înainte de ora de desen). Adolescența, cu somnul de după masă, ăla de dinainte de a merge la discotecă seara. Studenția cu chiulul de la orele de luni dimineața… și de marți… și de miercuri… și de joi. Vinerea nu aveam ore dimineața!!! Apoi viața mea tihnită și plină de vise frumoase care se prelungeau până spre amiază…

N-am apucat să mă bucur de visele frumoase că blestematul de telefon a început să sune din nou. Nu, nu era alarma. Era Raoul, care verifica dacă m-am trezit. De fapt era convins că dormeam buștean și a sunat numai așa, să mă aducă din raiul viselor în purgatoriul vacanței active. M-am prefăcut vesel și fericit că urma să plecăm. Nu am deschis însă ochii pentru că mai aveam câteva frânturi de vise cu somn prelungit. Dar m-am dat jos din pat și am nimerit cu genunchiul în colțul de sticlă al măsuței pentru cafea pe care țin eu o grămadă de cărți…

…Nu am mai avut nevoie de cafea, pentru că durerea m-a trezit instantaneu. Cum bagajele erau deja făcute, m-am echipat și apoi m-am așezat în fund pe pat să se facă ora de plecare, adică patru dimineața. Raoul a sunat mult mai târziu, când a ajuns în fața blocului, după ce l-a preluat inițial pe Jason, că doar el era vedeta. L-am pupat pe Mihnea în timp ce dormea și m-am rostogolit pe scări având în mână o plasă cu borcane de zacuscă, o cutie cu cârnați și o cutiuță cu telemea. Alături de cana de tablă cu carabă și borcănașul de nes. Zgomotul produs de ciocnirea tuturor acestor lucruri pe o scară de bloc comunist la ora patru și un pic dimineața e demențial. Ar merita înregistrat și folosit pe post de coloană sonoră.

Jos, în fața blocului, a intervenit primul șoc. În loc să o tăiem ca fulgerul spre Slovenia care abia aștepta intrarea noastră în ea, Jason își aprinde tacticos o țigară. Raoul ne-a anunțat sec și indiferent că el s-a lăsat de pipat de două luni, trei zile, șapte ore și nouă minute… Nouă minute și o secundă, nouă minute și două secunde… etc… Pe măsură ce ne spunea de cât timp nu mai fumează el, se apropia tot mai mult de Jason, de parcă voia să-i simtă respirația. Mi s-a părut puțin ciudat, dar mie îmi era somn.

Într-un final, plecăm. Nu mult, ci de pe strada Pricazului până la Mol. Cică să cumpere Raoul vinietă de Ungaria. Vreau să vă spun că de oprit am oprit la Mol, dar în loc de vinietă ăștia doi și-or luat cafea. Dar Jason nu poate bea cafea fără să pipe o țigară. Așa că… ce să fac… vacanță activă… Am așteptat.

Apoi ne-am urcat pe autostradă și duși am fost. Bine, ne-am urcat pe autostradă abia la Margina, că până acolo am mers pe DN 7 câteva ceasuri bune. Dar Slovenia era din ce în ce mai aproape. Urma să intrăm în ea.

DSC_0010a

Va urma.

Posted 2018/10/19 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (27): Raport de tură sloven, 2. Pregătirea   Leave a comment

Nimic de zis, totul a fost organizat impecabil de către Raoul. Asta din cauza faptului că a vrut inițial să plece singur, deci nu se mai aștepta să care încă doi hăndrălăi după el. Iar când faci un lucru pentru tine, îl faci cum trebuie.

Greșeala organizatorului a intervenit în momentul în care a început să dea telefoane. Să se laude că el pleacă în Slovenia. Instantaneu, cei pe care i-a sunat au devenit interesați de event și au cerut, conform dreptului de veto, să meargă și ei. Până aici am vorbit de Jason-Adrian. Apoi Raoul a format din neatenție numărul meu. Șocat de ceea ce a făcut, n-a mai avut replică și mi-a spus direct adevărul: că merge în Slovenia. Taman atunci l-a apucat un puseu de generozitate și m-a întrebat dacă nu cumva aș avea de gând să bântui drumurile de prin respectiva țară. Bineînțeles că nu se aștepta să zic da. Prin urmare am zis.

DSC_0023.JPG

Cinci minute nu l-am mai auzit la telefon. Bănuiesc că îi ieșise cafeaua pe nas. Apoi, vag, a spus ceva de plecare pe data de 11 octombrie, dimineața. Eu, bugetar fiind, nu-mi permit să pierd timpul la discuții pe rețele de socializare, că doar nu pentru asta mă plătește statul, așa că mi-am văzut de treaba mea și am muncit de mai să-mi iasă ochii din cap. Noroc că aveam ochelarii puși, că altfel îmi dezlipeam corneea de pe monitor…

Spre seară, iar mă sună Raoul. Că cică plecăm la ora 4 dimineața, asta fiind doar o atenționare că trebuie să mă trezesc la 3. „No problem, man!”, i-am răspuns într-o engleză aproximativă, ce aducea mult cu spaniola vorbită prin Brazilia. Vorbeam din instinct, că nu am realizat ce mă așteaptă. Urma să aflu. Omul, sper că de bună credință, îmi mai spune o dată că va fi un fel de „vacanță activă”. „No problem, man!”, am răspuns eu fără să fiu atent la finețurile discuției. Aceste finețuri însă aveau să-mi iasă ulterior pe nas, eu nefiind obișnuit cu termenii de „vacanță activă”. În visele mele, asta consta în dat jos din pat pe la 10, lălăit prin cameră, plecat la tură foto de maximum 45 de minute și revenit pentru masă, bere și somn.

…Să nu fiți proști ca mine. Documentați-vă înainte ce înseamnă „vacanță activă”!!! Mai ales dacă pe organizator îl cheamă Raoul. Dacă respectivul pomenește și de un anume Jason Statham, poreclit Adrian, refuzați, pentru că individul îi ține partea. Adică e un fel de somnambul, care bântuie noaptea pe străzile cătunelor, satelor, orașelor și (posibil să existe), municipiilor din Slovenia.

Dar vă spun eu mai multe data viitoare. Ne vedem și ne citim!

Posted 2018/10/18 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (26): Raport de tură sloven, 1. Preludiul   Leave a comment

Apărut în Palia expres, an. XXIII, nr. 43 (945), 15-21 noiembrie 2018, p. 3.

Potrivit Wikipedia, Slovenia e o țară de nici măcar trei ori mai mare ca județul Hunedoara și cu un număr mai mic de locuitori decât Bucureștiul. În plus, ea are mai puțini vecini războinici ca noi, toți românii. Bine, are mai puțini vecini în general. Slovenia, sau mai precis slovenii ca băștinași se dau de ceasul morții că trebuie să se suduie zilnic cu ungurii. Mare scofală!

Noi, ca români facem lucru asta zilnic de peste un mileniu și mai bine de o sută de ani. Apoi se plâng că își consumă energia mentală cu obscenități la adresa austriecilor. Hă-hă-hă! Sau „He-he-he!”, că e mai la modă. Perioada când austriecii au descoperit, cică cucerit și apoi ocupat Oltenia (1718-1738) a fost cea în care și-au dat seama că nu ei sunt poporul ales. Oltenii sunt mult mai de temut decât niște sloveni care nu-s în stare să facă un parc cum trebuie în Ljubljana. Cu italienii și croații noi ne avem bine, că n-avem granițe comune. Doar neamuri printr-o țară și noțiuni despre fotbal de prin cealaltă țară.

DSC_0021

Așadar, pentru români Slovenia e ideală când vrei să fugi de acasă. Nu e ca Serbia, unde șede Ghiță așteptând tot timpul amânarea extrădării. Nu e nici Madagascar unde tu, român sărac lipit pământului, nu ai cum să ajungi. Nu e nici raiul costarican, unde naști dar nu ști cum și de ce și din cauza cui. Interpolul ăsta e dat dracului, dar numai unde vrea el. Unde nu poate, nici Doamne-Doamne nu-i cere Interpolului să intervină.

Adevărul este că slovenii au niște munți prin care nu-ți este ușor să mergi să te eliberezi dimineața de tot felul de toxine intestinale și energii psihice. Nu-s ca dealurile subcarpatice românești. Ca să ajungi la buda din fundul curții lor prima dată trebuie să treci două văi și trei munți, patru kilometri distanță, 1234 metri diferență de nivel. Adică să găsești un hotel de cinci stele. Sau să nimerești prin tufe sălbatice în care să te ascunzi, dar acolo dai de frunze de urzică sau de ruji de mure. Fundului tău nu o să-i convină.

DSC_0042a.JPG

Tot adevăr e că Slovenia e o țară tare faină. Despre care o să încerc să vă povestesc în postările viitoare. Nu o să fiu singurul personaj, căci am avut norocul sau ghinionul să merg pe drumuri slovene cu Raul, zis „Raoul”, și Adrian, cunoscut mai ales sub numele „Jason Statham”. Daaa, daaa, ăla din Terminatorul. Scuze: Transportatorul.

Ne vedem și ne citim!

Raport sloven 001, in Palia expres, an. XXIII, 43, 945, 15-21 noiembrie 2018, p. 3

Posted 2018/10/18 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (25): Vacanță de iarnă la Șureanu…   Leave a comment

Cele mai grele zile din an sunt ălea dintre Crăciun și Revelion. La fel cum cele mai grele ore de muncă sunt cele între ora de intrare și ora de ieșire de la locul de muncă. De Crăciun mâncare, băutură, colinzi. De Revelion băutură, mâncare, sorcove. Între Crăciun și Revelion ce să fie, ca să nu te plictisești: câteva zile de schi.

Decizia fiind luată, în data de 26 decembrie suntem pe drumul de dus, iar pe 30 decembrie, pe cel de întors… Nu mulți, dar suficienți. Norocul nostru a fost că nu au venit toți cei care s-au anunțat.

Plecăm devreme, astfel încât la ora 18.00 ne pornim din Orăștie. Grabă nu era, că oricum urma să stăm până în ceafa Revelionului și încă nu trecuse Crăciunul. Ideea e că au fost mult prea multe zile și mult prea multe întâmplări ca să le pot povesti „minut cu minut”, ca Ilie Dobre. Prin urmare, redau mai jos câteva momente esențiale din ultima tură pe anul 2017, momente care (atențieeee!!!), nu sunt redate în ordine cronologică, nu sunt abordate din punctul de vedere al impactului de moment și nici nu respectă cu strictețe adevărul istoric, fiind mai mult o viziune a mea referitoare la ceea ce s-a întâmplat.

Momentul 1. Întârzierea inevitabilă. Mihnea întreba din 10 în 10 secunde câte zeci de minute au trecut de când trebuia să vină mașina cu Mihai, Bia și copiii să ne ia.

Momentul 2. Șemineul. Relu, care dormea „la separeu”, adică în livingul cu bucătărie, șemineu și pat rabatabil (bonus avea două becuri care se aprind automat dacă cineva se mișcă pe scările spre etaj mai puțin rapid ca Winnetou), a visat în prima noapte că trebuie să bage pe foc non stop. Noi, ăilalți, care dormeam unde nu o mai dormit Relu niciodată (în cabana aia), adică la etaj, eram fierți. Copți. Descoperiți de bulendre și de pături. Transpirați. Într-un cuvânt: nedormiți! A doua zi, Mihai a luat decizia, aprobată în Consiliul Comun al Cabanei (CCC) ca lui Relu să nu i se mai dea voie să coboare din pat noaptea. S-au propus două amendamente: dacă Relu coboară din pat să fie legat cu o frânghie de picior astfel încât să nu ajungă la șemineu să bage pe foc. Al doilea: dacă Relu vrea să meargă la baie, să nu fie lăsat să ajungă în preajma șemineului. Amândouă au fost aprobae în unanimitate, mai ales că majoritatea celor cu drept de vot în CCC dormeau deja. Pentru amendamente am votat doar eu și Mihai, Relu neavând drept de vot, fiind subiectul votului.

Momentul 3. Pârtia. În prima zi nu am văzut pârtia. Apoi au fost următoarele condiții meteo: senin, senin dus la extrem, ceață, ceață groasă, clar obscur, ceață din nou, ceață rarefiată, vânt, vânt cu intensificare, vânt cu „tornade” de zăpadă, soare, soare excesiv etc. Țin să precizez că eu le-am explicat copiilor (Theo, Andrei și Mihnea) că atunci când se formează un fel de mini-tornade pe pârtie nu e din cauza vântului, ci din cauza vitezei dezvoltate de mine în coborâre pe pârtie. Toți trei or început să râdă de să se împrăștie, că cică eu (dar ăsta e doar un zvon lansat de părinți invidioși) aș merge pe pârtie ca melcul. M-am ambalat și le-am zis picilor că nu cred ca ei să fi văzut vreodată pe Baby Channel sau altele asemenea posturi melci cu schiuri. Prin urmare, dacă nu au văzut, nu există. Punct. Eu sunt schior.

Momentul 4. Fuga de pârtie. În timp ce cei mai mulți dintre noi oboseam, trudeam, plăteam la caserie, stăteam la cozi interminable și ne rugam de niște domni de la teleschi să ne pună crosele, Mihai, Relu și Andrei o ardeau pe dealuri. Adică se plimbau pe schiuri de tură până pe Vârful lu Pătru. „Petru”, după cum literar îi spune Andrei, care cât de curând va face șapte ani. 2130 metri altitudine. Vârful, nu Andrei. Andrei tinde către 130 centimetri. Noi plăteam sute de lei pe zi, ei se dădeau gratis pe zăpadă.

Momentul 5. Fuga cu cheile. Că eludau sistemul de transport pe cablu e una. Dar la un moment dat ne-au fentat și pe noi. Conlocuitorii cabanei. După un conclav involuntar, au plecat la cabană luând și cheile de la o mașină cu ei. În mașina respectivă erau și cheile de la cabană. Așa că noi, oropsiții soartei, care am ajuns la cabană am stat afară, în zăpadă.

Momentul 6. Excursia la magazin. Noi, adulții, auzind că minorii de 5, 7, repesctiv 9 ani, doresc să se deplaseze la magazinul sătesc din localitate, aflat la aproximativ una sută metri de locația noastră, le-am zis că da, punând condiția să cumpere niștre chibrite, că facem un foculeț la care să ne încălzim până vine Mihai cu cheia de la cabană. Bia i-a dat 11 lei la Andrei pentru chibrite. Și pentru alte chestii, dacă văd ei ceva la magazin. Problema a fost însă alta. Primul lucru pe care trei copii, de 5, 7 și 9 ani l-au văzut în magazin nu au fost chibritele.

Momentul 7. Întoarcerea de la magazin. Cu mult timp înainte să ajungă ei la cabana pe a cărei prispă stăteam toți adulții înfrigurați se aud voci care strigă: „Am reuuușiiit!!!! Magazinul era deschiiiisss!!! Am cumpăraaaat!!!!”… Normal. Inițial noi ne-am bucurat, Ei au ajuns în fața cabanei trăgând o sanie. Numai că în sanie nu se găsea urmă de chibrit.

– Unde-s chibritele? urlăm noi mai ceva ca Phoenix cu pistoalele…

Copiii se blochează, inițial. Apoi ne arată sania: două doze de bere. Fără alcool, zic ei. Bere cu lămâie, alcool 1,9 zicem noi.

– Unde-s chibritele? urlăm noi mai ceva ca Phoenix cu pumnalele…

Se uită unu la altu. Sau câte unu la fiecare. Și ridică din umeri.

…Până la urmă aflăm: au intrat hotărâți în magazin cu banii pentru chibrite… și pentru ce le trebuie lor… au văzut ceea ce ei credeau că este bere fără alcool… au vrut să cumpere trei doze… banii nu le ajungeau… au cumpărat două… au mai rămas cu un leu… dar nu s-au mai gândit că leul respectiv le ajunge și pentru o cutie de chibrite! Așa că au venit cu două beri, fără chibrite, dar au adus un leu rest…

Momentul 8. Așteptarea. Deoarece nouă, adulților, ne era lene să mergem până la magazin, am renunțat la chibrite. Stăteam și așteptam. Doar noi adulții și copiii mai mari așteptam cuminți, în timp ce ăia mai mici făceeau praf zăpada din jur. O zideau, o topeau, o spulberau. La un moment dat, Mihnea zărește cabana de lângă. În amenajare momentan. La parter, living fain, cu televizor. La televizor, Baby TV. Mihnea al meu se așează cuminte pe gardul dintre cabane și se uită la desene. Andrei și Theo îl văd. Se așează și ei pe gard… Practic ei se uitau la desene, dar nenea de la cabană plătea cablul…

Momentul 9. Replica lui Relu. Nenea de la cabana vecină se uită pe geam și vede trei mogâldețe privind la TV-ul lui. De pe gardul lui. Iese afară și ne cheamă în casă. Că, cică, prin geam nu se văd bine desenele. NUUUU!!!, explicăm noi. Noi, sau copii noștri, ne uităm pe geam pentru că nu avem cheie să intrăm în cabană. Vecinul ne spune că tocmai ce plecase omul de la cabana noastră, cel care punea pe foc în timp ce noi o lălăiam pe pârtie. La care Relu, stând ghemuit într-un colț de terasă zice:

– Sunați-l să vină să pună pe foc, că nouă ni-i frig!!!

Momentul 10. Pe pârtie. Bine, cum spuneam, pe pârtie am fost doar unii dintre noi. Mihai, Relu și Andrei bântuiau cu schiuri de tură. Noi, ceilalți, am chinuit pe teleschi, pe telescaun, prin baruri. Eu am fost liniștit un timp. Că Mihnea o plecat cu Denisa și cu Andrea. Fetele ăstea știu să schieze stilul „foarte bine”. Mihnea știe să schieze doar „glonț”. Eu stilul „melc”. Andrei și Theo dau lecții la începători mai bătrâni ca mine. Nu că eu nu aș accepta lecții de la ei, dar atâta mă laud că și copii mă cred.

Momentul 11. Accidentul. Stăteam la „Plăcintă”, liniștit. Scriam. Nu schiam. La un moment dat intră toți în „Plăcintă”. La început n-am înțeles nimic. Apoi m-am dumirit. Plictisiți de atâta schiat, Theo și cu Mihnea se urcă pe o movilă de zăpadă, fix în fața zonei de sosire de pe trei pârtii. Normal, inevitabilul s-a produs: o persoană de vreo 15 ani pierde controlul… nu mai ia curbe… merge drept… schiurile i se împlântă în zăpadă… ea se oprește din punct de vedere terestru… dar zboară din punct de vedere fizic… îl izbește pe Mihnea cu clăparul drept drept în obrazul stâng… pe Theo îl zburdă peste grămada de zăpadă… Mihnea se ridică și începe să plângă, își ia schiurile și vrea să plece acasă… Theo e dur: la cinci ani și câteva luni se dă de-a dura, zgârâie zăpada cu fața și se oprește în dreptul unei mese cu colți ascuțiți…

Momentul 12. Salvamontul. Bia sare după Theo. Theo urlă. Bia dă să îl ia în brațe. Salvamontul urlă. Theo urlă și mai tare, că doar nu s-o lăsa dus de nas de Salvamont. Atunci Salvamontul urlă la Bia să îl lase pe Theo în pace. Theo urlă la Salvamont că el vrea la Bia. Bia se uită la Salvamont. Salvamontul zice că da, bine, dacă ești mami lui poți să îl iei în brațe… dacă nu mai urlă… dar trebuie să vedem dacă nu cumva și-a lovit dinții… „dinții nu-s o problemă… îi pune tati lui”, zice Bia…

Momentul 13. Momentul adevărului. Aflu și eu ce a pățit Mihnea. Află și Mihai ce a pățit Theo. Luăm o bere și merem afară să pipăm o țigară. Apoi venim acasă.

Posted 2017/12/31 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Raport de tură (24): Valea Verde e pe dealuri… (1) Cum faci baie sub Pișoaia…   1 comment

Lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Adică, pe românește: mergeau foarte prost! Vremea se anunța nasoală. Că Busuioc se lamenta pe Pro TV cum or să scadă gradele de la 35 la 27 în luna lui aprilie, taman în week-end-ul când noi trebuia să mergem iar pe munte. În plus, Îngerul meu era năcăjit că merem doar noi, în timp ce el mere să steie cu Atena și cu Ghiță Grecu. Ceea ce îl mai remonta pe Înger era faptul că oricum va veni săptămâna „Școala altfel” și deci nu vor ține domnii învățători cont de faptul că el va chiuli de la cursuri, cunoscând și el, la vârsta lui fragedă, faptul că pe Atena și pe Ghiță îi doare fix în cur de sănătatea lui. Și prin urmare va veni beteag de la Deva.

Prin urmare, Andrei, Bamse și Florin m-au enervat în fiecare zi. Ovidiu mi-o transmis doar niște mesaje ambigue, din care nu am priceput dacă vrea sau nu să meargă pe dealuri. Din celelalte mesaje enervante am dedus că nu știau ce vor să facă. Și că să decid eu. Doar că eu sunt bugetar. Nu am timp să stau pe gânduri toată ziua ca să organizez ieșiri pe dealuri pentru nebugetari cârcotași.

Prin urmare vineri, 15 aprilie, am ajuns acasă fără să bag în seamă lumea. La 16 zero-zero Îngerul s-a dus trist la Deva. Era năcăjit că nu vine să doarmă cu mine într-o șură cu fân. Dar justiția în România e justiție. Nu contează ce vrea copilul de 7 ani, ci ce vrea doamna judecătoare, nănașa și nănașul. Asta spre satisfacția grecului Ghiță și a mult mai puțin grecoicei Atene.

Seara ne-am întâlnit cu sincope. Important e că plecarea a fost stabilită la ora 8.30 dimineața. Asta după negocieri. Bamse și Andrei vroiau să plecăm la 3.47 dimineața. Eu am insistat pentru ora 11.00. Ei au zis că dacă plecăm așa târziu nu facem nimic. Eu am contracarat cu motive de genul că o să fim odihniți… o să mergem mai repede… nu o mâncăm nimic pe drum… Ei o țineau pe a lor. Am reușit să aduc argumente în favoarea variantei mele: Ovidiu trebuia să vină de la Deva… Florin era schimbul doi… deci 3.47 nu era o oră rezonabilă pentru plecat pe dealuri! Am decis pe moment să recalibrez plecarea pentru ora 9.00. Ei au insistat pe 8.00. Așa că am ajuns la 8.30…

…De la 8 fără zece până la 8.25 am negociat pe rând plecarea cu Andrei, Florin, Bamse și Ovidiu. La 8.32 am plecat din fața blocului. La nouă și cinci eram în Deva, că schimbasem traseul rutier care să ne ducă la Valea Verde. L-am luat pe Ovidiu și, în loc să vedem Zlatna, am mers prin Brad, Abrud, Câmpeni și Sohodol până am ajuns la Valea Verde.

…Am făcut popas la Câmpeni. Să luăm pită făcută pe vatră, din piață. Până să izbândim în facerea acestui lucru am trecut prin multe. Nu am găsit o brutărie. Apoi Andrei și Ovidiu atât or comentat într-o alimentară de era să ajung primar în Câmpeni. Când să plecăm… lumea o dat de gogoși. Un polițist local o stat și s-o uitat îngăduitor la noi cum mâncau unii gogoși până s-or apucat alții (aceeași unii) de făcut glume pe seama domnișoarei cu care stătea polițistul la povești. Atunci o vint polițistul val-vârtej și ne-o amenințat domol să mutăm mașina de pe podul unde o parcase ilegal șoferul nostru.

De la Câmpeni totul a mers ca pe roate. Că Andrei o dat bani buni (sau răi?…) pe un GPS… Bine, până la Valea Verde am mers pe GPS-ul de pe telefonul meu, dar unii oameni chiar nu au pe ce da 1500 de lei. Ultimii kilometri am mers mai mult pe jos. Cred că ne-am și rătăcit la un moment dat, că în loc de Valea Verde am luat-o pe Valea Seacă!

Oricum, la ora 13.00, mai mult sau mai puțin exact, eram la Valea Verde, la gazdă. La 13.50 am plecat de acolo nu pentru că ne-ar fi fugărit gazda, ci pentru că voiam să mergem la Pișoaia. Mai întâi am treut prin Joldișești… apoi pe lângă Luminești… prin Băi… am coborât mult și bine pe Curmătură… niște serpentine și gata! Un izbuc mare și frumos ne aștepta.

Popas, apă, taifas… Am tras de ei zeci de minute ca să se miște din loc. De la izbuc faci cinci minute până la cascadă. Eu am ajuns primul. Am făcut poze. M-am plimbat prin apă. Am făcut poze. Am filmat. Apoi m-am dus mai la o parte și m-am despuiat. Până la slip. Dușul sub cascadă a fost fenomenal. Să faci baie în 16 aprilie sub cascada care pleacă dintr-un izbuc e tare fain.

Mai greu a fost să îi urc sus. Pe curba de nivel. De unde se pleacă spre Ticera. Un sat de care nu mai știe nimeni. De urcat i-am urcat. I-am și coborât în sat. Dar ca să îi urc înapoi a fost muncă de sisif…

 

(Va urma)…

Posted 2016/04/19 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură