Archive for the ‘Aventuri din copilărie’ Category

Aventuri din copilărie (27)   Leave a comment

Cum vopsam eu casa pe dinăuntru

Sau despre cum se igieniza odinioară odaia pe interior

Două lucruri erau esențiale când eram eu mic. Primo: să mă spăl pe față înainte să mă spurce cucul. Adică să mă trezesc vara pe la ora 03.30. Maximum 04.00. Secundo: să vopsesc casa înainte de Paști. Punctul unu îl realizam urgent, că nu apuca cucul să se scoale și să ciripească cucuceala lui de dus de-acasă când eu eram deja spălat pe față. Punctul doi era greu tare…

Mama Mare mă trezea cu noaptea-n cap, să mă apuc de lucru. Tata Mare cosea deja de rupea iarba mai ceva ca o motocositoare. Eu eram buimac. Pe la ora 05.00 eram și eu dus la ligheanul cu apă să mă spăl a doua oară…

Punctul doi era mai greu de îndeplinit și din alte puncte de vedere. Pe lângă faptul că trebuia să te trezești tot de dimineață, înainte de Paște mai trebuia să și muncești. Să dai mobila bătrânească mai la o parte; să speli pereții; să-i tragi o palmă după cap la sor-ta care țipa că nu-și poate face somnul de frumusețe de dimineață; să te plângi că ți-e foame… Și multe altele! Apoi să te duci să aduci var din groapa cu var. Să bagi în ea ceva albastru de Voroneț. Sau sulfatul de cupru cunoscut și sub numele de  „Vinețală”, „Piatră vânătă” sau „Albastru de Mândră Mărie”…

Mândra de sor-mea, Adina pe numele ei, dormea, ca de obicei. Eu munceam, că, cică, ăștia mai bătrâni cu patru ani, trebuia să lucrăm. Habar n-are ea nici acum cât am suferit eu din punct de vedere fizic, nu mai vorbim de psihic. Aduceam tot ce zicea Mama Mare. Aveam ochii bulbucați că nu vedeam bine nici atunci. Dar m-am descurcat. Pe la ora 12.00, când se trezea Adina, eu eram rupt de somn. O dădeam în șuturi jos din pat și fugeam după ea să nu intre înapoi în casă. Nu intra, că Lăbuș stătea de pază. Așa că Adina stătea la ușă și se uita la mine cum muncesc.

Mie nu-mi convenea că eu lucrez în timp ce ea se uita. Mai și râdea. De Adina zic. Mama Mare doar zâmbea. Dar m-am prins că-s pe-o mână!!! Mama Mare cu Adina! Tata Mare era la lucru pe ștrec. Nu avea cine să mă apere. Așa că mă apucam să văruiesc casa mică înainte de Paște. Grozavă treabă făceam. Am dat cu atâta var că am crezut că pică casa peste noi de fiecare dată. N-o picat!

…Până la urmă am văruit. Nu cum trebuie, dar am văruit… O ieșit pe culoare gen „Albastru de Voroneț”… Lumea a fost nemulțumită. Cică, ce: așa lucrează meseriașii adevărați??? Eu am spus că nu sunt meseriaș. Până la urmă, Mama Mare râdea în gura mare de mine. Dar eu tot am vopsit casa mică, de mai multe ori… În culorile tradiționale. Sunt eu mai încet la minte, dar am știut să vopsăsc o casă. Tata Mare tăcea și se minuna de cât de harnic îs. De deștăptăciune nu s-a pus problema!

Posted 2022/07/09 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (26)   Leave a comment

„La Horaie”

Sau despre cum am mers cu noaptea-n cap la fân

N-aveți voi cum să știți unde-s „Horaiele”. Dar vă explic eu, după ce mi-am împrospătat memoria întrebându-l pe Aurel. Ca să ajungi la Horaie, trebuia să pleci din Țăuți și să fi amplasat undeva sub Vârful Muntelui. Dar era cale lungă până acolo.

Prima dată urcai dealul până la Zăpodie. Apoi treceai de locul numit Țâroi și ajungeai la Fundul lui Tisco. Așa se numea locul, fără nici o legătură cu o anumită parte anatomică. Nimeni nu mai știe cine a fost Tisco. Cică, pe vremuri, creșteau pe acolo ghiocei mai ceva ca mușcatele în ferești bătrânești. După ce treceai de „La Fețe” făceai stânga, mergeai ușor pe „Potecul murarului” până ajungeai în Plai. Potecul respectiv nu era lung ca lungime, dar avea o hibă: o scăldătoare de porci mistreți!!! Care cam îți dădea fiori.

Lângă scăldătoare era și izvorul de unde luam apă. Mai cu frică, așa, să nu speriem mistreții. Când plecam la fân „La Horaie”, ne trezeam înainte de a ne culca. Pe la trei dimineața căram în spate pe drum în sus tot felul de coase, furci, sticle din sticlă pentru apă, străiți cu merinde… și câte și mai câte. Pe la cinci și jumătate, hai șase, eram „La Horaie”. Bărbații se apucau de cosit, că era răcoare și iarba era numai bună de tăiat. Copiii care eram, ne puneam la somn un pic, până făceau femeile micul dejun. Slană, ceapă, brânză, niște ardei, roșii și castraveți… Și niște pită coaptă în cuptor. 

Cam pe la opt cosașilor li se făcea foame. Lăsau coasele pe unde aveau loc și veneau bombănind că de ce pruncii dorm încă… Săream în sus mai ceva ca cubanezul ăla numit Javier Sotomayor. Ce 2 metri 45 de centimetri!!! El a făcut asta în 1993. Noi prin 1983. Și cred că săream mult mai sus. Dar să nu ne lăudăm prea tare. Cum nu prea erau bidoane de plastic pe vremea aia, ne trimiteau pe noi, niște copii, să luăm apă de lângă scăldătoarea porcilor mistreți. 

Mergeam tiptil, pășind cu grijă, îmbuteliam apa și fugeam tare, dar încet, să nuu se prindă mistreții că le-am furat din apă, spre locul de odihnă. Lumea matură din jurul nostru se minuna de cât de repede veneam noi cu apa. Cică eram harnici. Apoi să vezi nebunie. Cosașii coseau. Femeile pregăteau prânzul. Pădurea de „La Horaie” foșnea în baterea vântului. Noi, copiii, întorceam fânul să se usuce și pe partea cealaltă. 

Apoi mai urma o postată de cosit. Altă tură de mers după apă. Întors iarba ca să se usuce și să devină fân. Luat prânzul. Adunat fânul. Făcut căpițe și pari cu fân. La sfârșitul zilei eram storși. Noi, copiii! Oamenii mari se uitau la noi cu mândrie. Noi nu eram mândri, ci doar obosiți. 

Pe la zece seara ajungeam acasă. Picam instantaneu în pat. Cine mai dorea să mânce mămăligă cu brânză???

Posted 2022/03/12 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (25)   Leave a comment

Ziua lui Tata Mare

Sau despre 6 martie

Drept să vă spun anul în care s-a născut Tata Mare nu mi-l mai aduc bine aminte. Posibil să fie 1924, după cum zice și Dica, dar data de 6 martie e de neuitat, căci atunci s-a născut el. De-aia țin eu minte ziua: că instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza a avut loc tot pe 6 martie și dacă nu știai asta rămâneai corigent la istorie pe vremea lui Ceaușescu. Noi, copiii și nepoții, ne bucuram de ziua lui Tata Mare, nu de ceea ce o făcut Petru Groza: nu cântam imnul Republicii Socialiste România, nu mâncam tort, dar băgam în noi la turtată de ne plezneau burțile. Adina plângea că eu mâncam, cică, mult mai mult. Ceea ce mă enerva teribil, și o mai plezneam, ușor, din când în când… Așa, de complezență!

Am mai vorbit de turtată, un fel de plăcintă făcută în cuptor din făină, ouă, unt și, de gust, un pic de coajă de lămăie rasă pe răzătoare. Tata Mare mânca turtata abia după ce găta prima tură de lucrat prin grădină. Și după ce merea la ștrec. Adică să controleze liniile de cale ferată între Ampoița – Tăuți – Meteș și retur. Mergea pe-o șină și venea pe alta. Bătând în șine, pe fiecare direcție a sensului, cu un ciocan imens să vadă dacă nu s-o deșurubat vreun șurub. Apoi aducea două găleți de apă până sus În Deal, se așeza la masă, mânca pită cu slănină și ceapă, sau mămăligă cu brânză, apoi două felii din turtata care trebuia să fie tort. Era fericit că are ce mânca. Poate era fericit și că ne are pe noi lângă el: Mama Mare, Adina, eu… Dica și Bubu… Toate neamurile din Tăuți… posibil și niște gagici pe care le învârtea la nunți, la câte o sârbă.

Dacă n-ar fi lucrat cât l-au dus puterile Tata Mare ar fi fost nefericit. Noroc că l-am mai mobilizat eu să lucre. Când mă vedea că lenevesc citind, numai ce se încrunta la mine mai ceva ca Dr. Petru Groza la Zăroni. Căci Păstorel Teodoreanu specifică clar și fără dubii într-o epigramă: „Caligula Imperator, A făcut din cal senator; Petru Groza, mai sinistru, A făcut din bou ministru”. Mai există o legendă privind replica sub formă de epigramă a lui Zăroni, dar nu insist asupra sa. Despre aceste evenimente, scrieri și documente îmi aduc eu aminte referitor la 6 martie multe fapte. Fie de 6 martie 1924, fie de 6 martie 1945. Să-ți fie țărâna ușoară, Tată Mare!!! Chiar dacă ai murit pe 10 octombrie 1987, noi te mai ținem minte. O lumânare pusă în amintirea ta face cât o mie de cuvinte!

Posted 2022/03/06 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (24)   1 comment

Despre chișchinău

Sau despre baticurile pe care le purta Mama Mare

Nu aveți voi atâta răbdare de citit, cât am eu chef de scris. Așa că o să fiu scurt. Mama Mare avea batic. Baticul e un fel de ștergar (a nu se confunda cu ștrengar), pe care ți-l pui pe cap, dacă ești femeie măritată. Că dacă ești bărbat și umbli cu batic pe cap… e cam nasol! Te vorbește lumea pe la spate… de nu te vezi.

Pe la Tăuți, la batic îi zice chișchinău!!! Mama Mare avea multe baticuri, sau chișchinăuri. Toate negre la culoare, că așa era moda în anii 80 ai secolului 20. Era noastră. N-am stat să analizez lingvistic de unde provine cuvântul. Cert este faptul că am luat bătaie cu chișchineul de nu mă mai vedeam în oglindă.

Eu eram copil cuminte. Și verii mei (Aurel, Jenucu, Nicușor, Tibișor, Neluțu, Nicu etc.) erau. În schimb, Adina, soră-mea, nu era! Deloc!!! Era de o ferocitate extremă. Ne pâra pe toți la Mama Mare și eu luam bătaie, că pe restul celor prezentați mai sus nu-i prindea. Nu contau argumentele! Nuuu!!! Mama Mare mergea pe principul lui Dica: dacă Adina zice ceva, atunci așa este! Eu încasam și Adina râdea de după ușă! Când o vedeam pe Mama Mare dându-și chișchinăul jos… eu încercam să fug… Credeți că reușeam?

Da de unde… Tata Mare, în loc să mă apere, se punea pe plâns de râs. Eu eram încolțit într-un colț și lovit voluntar – involuntar cu chișchinăul. Adina râdea diabolic, prefăcându-se angelică. Eu îmi doream să fug afară să dau mâncare la purcei, găini… ce mai aveam noi prin ograda din Deal. Mama Mare nu putea fugi tare, că deja era mai în vârstă. Dar eu eram mai aprig. Fugeam mâncând pământul.

Ce să vă mai zic… Că de Adina care râdea, v-am zis… chișcănăul fâlfâia în urma mea… Mama Mare era nervoasă, iar Tata Mare se spărgea de râs… Eu eram inofensiv, dar ager! Am reușit să dau ocol casei. Mă rog… curții… Am ajuns-o din urmă pe Adina și i-am pleznit două-trei-patru palme. Atunci ea s-a oprit… Să se plângă! Eu n-am avut timp de plâns că venea Mama Mare cu baticul după mine. Așa că am fugit în șură. Asta mai mică la ani decât mine o văzut… În loc să înceteze ostilitățile, ea le-a accentuat. M-o pârăt unde m-am ascuns. Normal că am luat bătaie, ca de obicei.

Așa mi-am luat eu altă bătaie cu chișchinău!!!

Posted 2022/01/19 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (23)   Leave a comment

Irozii mici

Sau despre cum ne băgam pe sub paturi de Crăciun

Dacă vă aduceți aminte, eu v-am mai povestit de obiceiurile de Crăciun de la Tăuți. Cum o târam eu după mine pe soră-mea, Adina, ca să punem și noi ban pe ban, nucă pe nucă, măr pe măr, felie de cozonac pe felie de cozonac, bucată de prăjitură pe bucată de prăjitură… iar ea nu mă asculta în ruptul capului. Că, cică, îi era lene și abia își mai târa picioarele înfofolite în ciorapi de lână și băgați în niște cizme de cauciuc care îmi rămăseseră mie mici…

Câțiva ani mai târziu, flăcău în devenire fiind, m-au acceptat și pe mine verii mei în trupa de Irozi. Habar nu am nici acum ce căutam eu acolo. Bine, eram la Irozi, dar la grupa mică! Printre alții de la grupa mică era și Aurel, tot văr de-al meu (de fapt de-al maică-mii, că mie îmi e un fel de unchi de-al doilea), frate cu Jenucu și cu Nicușor, care jucau în liga superioară, la Irozii mari!

Mergeam noi să ne pregătim temeinic, din timp. Nu erau imprimante pe vremea aia, ca să scoți repede niște replici, așa că textele pentru Irozii mici trebuia să le memorezi în timp ce mergeai să vezi pregătirile Irozilor mari. Repetițiile aveau loc, de obicei, în casă la Unchiu Vasâlie și la Tușa Părăschie. Mă piteam pe după Aurel și încercam să văd cum se bat Irozii mari între ei. Aici erau mai multe variante…

… Fac o paranteză, pentru cine nu știe cine-s Irozii. Pe valea Ampoiului din Munții Apuseni se mai și improviza, că… no… v-am mai spus, nu erau imprimante, iar textul mergea din gură-n gură, după metoda „telefonului fără fir”, adică din ureche-n ureche! În principiu era (mai este?), un fel de scenetă impregnată de colinzi. Numele vine de la celebrul rege Irod, în timpul căruia s-a născut Iisus Hristos. Individul ăsta, de Irod zic, avea o plăcere eminamente vinovată: să ucidă prunci! Practic, se temea de vreun copil care să vină pus pe bătaie și să-i șparlească tronul regatului lui „la care era el rege”…

Sceneta începea, din câte îmi aduc eu aminte, cu mine și cu Aurel ascunși după dulapuri. Că Irozii mari aveau săbii de fier. Neascuțite, dar… oricum… nu prea aveam chef să mă plesnească Jenucu sau Nicușor cu o bucătoaie de fier. Că ei aveau săbii de fier. Noi, ăștia micii, ne chinuiam să ridicăm de la pământ unele săbii din lemn de brad. Irozii mari (mai mari cu câțiva ani) se puneau apoi pe repetat sceneta. Nu mai știu cine era Irod, regele (că se cam schimbau între ei), nici care dintre ei îi interpreta pe cei trei crai, respectiv pe Gaşpar, Melchior şi Baltazar, cine făcea pe Ciobanul, pe Soldatul… Eu eram fascinat de popă!

Preotul din scenetă era cu totul altfel decât celelalte personaje, care erau îmbrăcate în bulendre strălucitoare. Popa era îmbulendrit în țoale negre și avea o cruce de lemn pe care Soldatul, la un moment dat, o izbea cu sabia și crucea ajungea direct sub patul gazdei. Preotul se băga târâș-grăpiș sub pat, să recupereze crucea. Atunci avea loc momentul suprem: dacă Popa ieșea cu hainele negre curate de sub pat, însemna că gazda era harnică și făcuse curățenie înainte să vină Irozii. Dacă Popa era plin de praf și mirosind a pipi de mâță și resturi de șoricei, gazda era făcută de mirul lumii. Urla Irod mai ceva ca naționaliștii curățeniei la vreun miting! Gaşpar, Melchior şi Baltazar încercau să aplaneze situația! Ciobanul numai stătea și se uita. Gândurile îi erau în altă parte… … Eram atât de entuziasmați!!! Dar și triști, în același timp. Că noi, Irozii mici, care mergeam cu vreun ceas mai devreme la „irodit”, nu aveam voie să ne băgăm pe sub paturi, că stricam bunăciune de praf, pipi de mâță și resturi de șoricei. Practic, treaba noastră era doar să avertizăm gazdele să facă repede curățenie pe sub paturi!

Posted 2021/12/25 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (22)   Leave a comment

Tăiatul porcului

Sau despre cum ne băteam pe șorici

Cu toate că Mama Mare și Tata Mare erau credincioși sadea, având în fiecare an câte un Calendar eliberat de Biserica Ortodoxă Română pe unul dintre pereți, eu habar n-am avut până prin anii ’90 de faptele Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul. Eu știam de tăiatul porcului, la Tăuți, că pica taman când luam noi vacanța de iarnă, după care mergeam cu colindatul, ne dădeam cu sania și făceam praf prunii de prin grădină, când se izbea Adina cu fruntea în ei.

O să vă revoltați că… vaiiii… cum să nu știi de Ignat??? Tradiție de secole și de milenii!!! Ei bine, nu știam. Ce știam era că pe vremea aia se elibera cocina. Eu mă uitam în calendar doar să văd când e scris cu roșu, că bănuiam că atunci e duminică sau ceva sărbătoare. Ca să știți și voi, că între timp m-am mai documentat, Ignatie Teoforul nu prea a avut legătură cu sacrificarea porcinelor. Dimpotrivă, cică tocmai el ar fi fost dat „spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic”, dar se povestește că ar fi scris o scrisoare în Smirna, înainte să plece spre capitala Imperiului Roman, în care se regăsește și citatul: „foc și cruce adunării de fiare, tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”.

Deși habar n-aveam că porcul e o fiară, eu abia așteptam momentul când mă trezea Tata Mare cu noaptea-n cap de-a binelea, să mă duc să călăresc porcul. Bine, inițial veneau În Deal câțiva vecini și câteva neamuri să scoată bestia din coteț. Tradiția era să prindă bine animalul, să-l mângâie cu un cuțit bine ascuțit și, după ce el leșina de plăcere (guița de zici că era pe la vreo emisiune TV sau pe la vreo știre din zilele noastre), să mă lase pe mine să urc în spinarea lui, până făceau oamenii mari focul pentru pârlit șoricul. Că inițial era doar un singur șoric. Abia apoi deveneau multe fâșii de șorici…

Ritualul era extrem de complex. După imobilizarea porcului și încălecarea mea deasupra acestuia, oamenii mari începeau faptele cele descrise în viața Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul (Teoforul, adică „Purtătorul de Dumnezeu”), prin a face o scurtă pauză de un pahar, hai două, de țuică. Nu de pălincă, că ziua era lungă și abia ascuțiseră cuțitele. Eu stăteam pe porc să nu fugă, că s-or mai întâmplat minuni din astea. Afară era de obicei un ger de nu îți venea să tragi porcul de urechi. În casă era cald, iar Adina dormea, că ea se trezea doar când simțea miros de șorici…

Până acolo însă mai era cale lungă. În primii ani copitata era băgată direct într-o căpiță de paie de grâu, orz sau secară (ce-o fi fost) și se dădea foc ansamblului. Mai târziu s-a descoperit arzătorul de porci! Cum să vă zic eu ca să nu vă înspăimânt? Băiiii… era ceva… ca în filmul Vânătorii de fantome, ăla din 1984 cu Dan Aykroyd, Bill Murray și Harold Ramis, în regia lui Ivan Reitman… Un fel de tub mare cu mâner sănătos, care se sfârșea la un capăt cu un tub micuț, iar la celălalt capăt avea un sistem de palete manevrate de o manivelă. Tubul mare avea o ușiță prin care se punea jar și apoi se băgau lemne uscate. Dacă dădeai la manivelă cu toată puterea ieșea flacără pe partea ailaltă și ardea părul porcului deja mort de plictiseală la câte povești îi spuneam eu despre ce frumoasă o să fie Viața de Apoi pentru el. În burta mea.

Apoi începea răzuitul părului ars și aducerea la lumină a viitorului șoric. Ce urma să devină la plural șorici, prin procesul științific numit feliere. Se turna apă fiartă din când în când pentru frăgezirea șoricului. Se mai dădea cu foc pe unde blana sârmoasă nu fusese arsă cum trebuie. După care urma etapa descrisă în Viețile sfinților la secțiunea dedicată lui Ignat: „tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”. În momentele acelea nu puteam fi prezent cu spiritul. Eram doar, așa, fizic. Așteptând șoricii. Și, aproape de fiecare dată, când așteptam eu mai bine, se trezea și Adina. Noroc că ei îi mai plăceau și urechile și codița. Dar tot se învolbura și spre șoricii pe care eu, pe persoană fizică, stătusem atâtea amar de minute. Tensiunea era, de fiecare dată, la cote maxime! Adina avea un stil de a plânge că Mama Mare venea și mă bătea instantaneu, apoi o întreba pe ea de ce plânge! Oamenii mari se distrau uitându-se cum iau eu bătaie în timp ce mai ei luau o gură de țuică… …Și așa decurgea toată ziua… că porcul era de obicei mare și se făceau șoricii mai ceva ca cucuruzul în povestea lui Ion Creangă! Iar seara, târziu, după ce toate slăninile, cărneturile și alte cele erau puse la sărat, cârnații, maioșii sau sângereții erau puși unde trebuiau puși… se făcea tocana porcului. Servită cu mămăliguță fierbinte. De șorici nu prea mai aveam parte, că erau deja de mult în burțile noastre!!!

Posted 2021/12/20 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (21)   3 comments

Degerături de oraș și viața la țară

Sau despre cum scăpam noi de degerături

Ani de zile am așteptat iarna cu groază în suflet. Departe de mine gândul să mă bucur de ziua de 1 Decembrie. În primul rând că sărbătoarea națională era pe vremea aia 23 August, că pe atunci puteam bea Cico în voie, dacă aveam bani, și puteam merge la scăldat în timp ce părinții noștri degustau niște mici și câte beri puteau duce. În al doilea rând, după ce începea școala pe la mijlocul lui septembrie, stăteam zgribuliți de frig prin clase fără pic de căldură și, cam după ziua „Revoluției din Octombrie” care a avut loc pe 7 noiembrie (că așa-s rușii, pe stil vechi, nu stau la discuții), începea să și ningă.

Îți mai ardea de Marea Unire??? Îngheța cerneala Pelican din stilourile făcute în China în timp ce noi făceam caligrafie înfofoliți din cap până în picioare și cu mănuși flaușate peste degete. Numai scris caligrafic nu ieșea din mâinile noastre. Plus că, politico-ideologic vorbind, era mai bine să-ți ți gura. Cum Doamne, să vorbești de 1 Decembrie în încăperi pline de venin bolșevic? Dimineața făceam un pic de gimnastică în curtea școlii, cântam în clasă Trei culori cunosc pe lume, și cântam din toți bojocii, ca să încălzim atmosfera, apoi ne puneam pe învățat…

Mai greu era când trebuia să mergi la baie. Un adevărat ritual: dat jos mănușile; băgat mănușile într-unul din buzunarele de la geaca de fâș; tras de fâș în sus, băgat marginea inferioară sub bărbie și, dacă fâșul nu era purtat și de vreun frate sau soră mai mică, ținut cu dinții de el, ca să nu cadă când ți-era lumea mai dragă; descheiat nasturii de la prohab și încercat să dibuiești gaura prohabului de la izmene ca să-ți dai chiloții un pic jos. Urma scenariul în sens invers… Asta când era „treaba mică”. Ailaltă era și mai complicată. Dacă te lua la burtă fugeai direct acasă.

Te spălai pe mâini cu apa de la chiuvetă. Nu cred să fi fost vreodată apă caldă la chiuvetele ălea. Parcă curgeau țurțuri sau cuburi de gheață prin țevi. Ajungeam acasă și, amenințat de maică-mea, mă mai spălam iarăși. Taică-meu se uita cu milă la mine că și pe el îl punea Dica să se spele pe mâini. Mental, după un timp, te obișnuiești cu gheața. Tu, personal. Corpul, nu! Așa că în fiecare an de 1 Decembrie eu deja începeam să fac degerături pe degete: deveneau roșii, apăreau tot felul de eczeme etc. Nu numai eu pățeam asta, că mai aveam niște colegi tot așa sensibili la frig ca mine.

După 1 Decembrie apărea însă speranța: vacanța de iarnă! Și la Mama Mare și la Tata Mare la Tăuți, știam că o să avem apă caldă. Că aveau o sobă de tuci cu cuptor. Toată soba era dată cu bronz. Deasupra cuptorului sălășluia tot timpul un blid cu apă, ca să nu fie uscat aerul, să putem respira. În plus, când mergeam la săniuș eu cu Adina (deși aș fi preferat ca Adina să stea acasă), Mama Mare punea o oală mare cu apă la fiert. Oală din aia smălțuită. Emailată. Crăpau pietrele de frig dar noi eram tot la joacă.

…Când intram în casă ne încălzeam instant: după două jepe peste fund date de Mama Mare (mie!!!) că am stat atât de mult afară că până și soarele s-o culcat; ne dezbrăcam în izmene și tropăiam prin casă încercând să băgăm un pic de căldură în dește. Tata Mare ne privea îngăduitor, zâmbind pe sub nas, că nu avea mustață. Mama Mare ne lua la frecat deștele. Turbam, nu alta! După ce ne încălzeam, cât de cât, trebuia să-mi vâr mâinile în oala cu apă ce părea a clocoti.

…Nu urlam, că eram bărbat!. Mă rog, bărbățel! Că aveam în jur de zece ani. Adina se tot sclifosea până se răcea un pic apa fiartă și apoi se încumeta și ea la spălat. Apoi Mama Mare mi-o dădea tot pe Adina ca exemplu: „Ea de ce nu plânge și tu plângi?”… I-am zis o dată că eu mă opăresc și ea așteaptă până se răceste apa. Am mai luat o tură de bătaie. Tata Mare zâmbea…

Cam la trei zile după ce ajungeam la Tăuți nu mai aveam urme de degerături. Eram un pic opărit pe dește, ce-i drept, dar mă spălam cu zăpadă fără să-mi pese. Când reveneam la școală, pe la mijlocul lui ianuarie, eram ca nou: nici urmă de degerături! Viața la țară își făcuse efectul. Dar orașul abia aștepta să mă întorc: că nu avea apă caldă!!!

Posted 2021/11/30 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (20)   Leave a comment

Bătălia de la Șipot

Sau despre cum ne-am altoit cu bâtele

Pentru cei care n-au habar de geografia și istoria localității Tăuți, comuna Meteș, județul Alba, Șipotul e un izvor situat undeva pe sub cetatea Piatra Sfântului Mihail, ce a aparținut de Capitlul din Alba Iulia. Pe lângă faptul că domina împrejurimile, cetatea a dat și denumirea unei părți a satului, „Coștei”, din latinescul Castelum. Atestată documentar la 1276, cetatea cu Șipotul ei cu tot a avut parte de o bătălie extrem de crâncenă, desfășurată în anii ’80 ai secolului XX.

Eroii din cele două tabere eram toți verișori între noi. Mai precis am fost patru, împărțiți la doi: eu cu Aurel de-o parte a Șipotului, Gligoruț și cu Niculae a Turicăi, de cealaltă parte. Pe lângă faptul că toți eram neamuri între noi Gligoruț și Niculae erau și frați. Habar nu mai am de la ce ne-am luat! Plecam dimineața cu vacile pe dealuri, cam așa, pe la mijlocul lui august, când se găta iarba de pe Dumbravă.

O luam noi ușurel pe deal în sus, treceam de Zăpode și ajungeam undeva pe lângă Șipot, unde iarba era tocmai pe gustul vacilor. În general al vacilor, că boii mai rămâneau acasă să care fân, să are, să muncească cum ar veni. Noi luam micul dejun pe la ora opt. Beam apă din izvorul zis Șipot și apoi, până mai rumegau vacile ne puneam la hodină. Ne trezeam și încercam tot felul de jocuri. Numai noi, băieții, că vacile încă mai rumegau și, oricum, nu știau „șeptică”, „șaișase” sau „felcău”.

Pe la unșpe ne prindea iară foamea. Mâncam și plecam să facem pe Tarzanii secolului XX. Adică ne dădeam în curpeni. Să atingem pomii din fața noastră. Pentru cine nu știe, curpenii sunt un fel de liene, buruieni care trăiesc prin copaci. La un moment dat, nu mai țin bine minte ziua, numai ce mă cocoț eu pe un curpen gen liană și îmi fac vânt… Inevitabilul s-a produs!!! Doamne-Doamne nu o proptit cum trebuie vrejurile de curpen, eu am avut elan, curpenul a cedat de bună voie și eu am zburat. Nu mult, că m-am izbit de fagul din față, cam la zece metri înălțime. Cu fața m-am izbit, de eram tot zdrelit pe nas și pe barbă, că am alunecat ușurel pe fag în jos!

Normal că a fost normal să mă enervez! După ce m-am spălat pe față de sânge, ne-am pus să jucăm „șaișase”. Eu eram în echipă cu Aurel, în timp ce Gligoruț și Niculae ne făceau concurență. Băiiii… dar ăștia din urmă încercau să ne fenteze. Am acceptat eu cât am putut… cât m-o lăsat inima… dar până la urmă am răbufnit! Nu se putea accepta faptul că ai mai multe cărți decât scrie la carte. M-am enervat și le-am spus că trișează!

De acolo a pornit bătălia de la Șipot. Fiecare aveam câte o bâtă zdravănă din lemn de alun sau de corn. De sânger nu prea foloseam că lăsa urme grave. Și așa am pornit „Bătălia de la Șipot”. Aurel a luat-o drept spre Niculae, cu bâta fâlfâindu-i în mâini. Eu m-am ferit de furia lui Gligoruț după un trunchi de stejar. Apoi am fugit după el la vale până am scăpat bâta mea din lemn de alun din mâini. Atunci m-am prefăcut că mă împiedic… M-am trântit pe burtă și Gligoruț venea spre mine de-a dreptul vijelios! Aurel a analizat situația și a fugit să mă salveze… În timp ce ei se băteau în ciomege, eu m-am ridicat și mi-am recuperat ciomagul meu, exact la timp ca să-l opresc pe Niculae să-i spargă capul lui Aurel… Ce a urmat e de vis. Adică de coșmar. După 20 de minute toți patru eram căptușiți bine de tot! Două zile am dormit pe burtă de câte bâte luaserăm fiecare pe spate. După ce am obosit ne-am liniștit și am mâncat de ojină. Apoi am căutat vacile și am mers liniștiți către casele noastre…

Posted 2021/10/08 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (19)   Leave a comment

Alfabetul secret

Sau despre cum încercam să scăpăm de sor-mea

Am amintit aici despre principala mea corvoadă: să mă joc cu Adina, sor-mea! Putea Mama Mare să mă pună la sapă: acceptam! Putea să mă trimită să crap lemne: acceptam, că era semn de bărbăție! Putea să îmi dea indicații despre cum să mă feresc de cocoșii aprigi, ca să nu mă ciugulească de glezne. Și asta acceptam! Dar totul avea o limită!!!

Cum v-am mai spus, uneori eram supus unor cazne inimaginabile. Trebuia să am grijă de Adina… bine… nu chiar să am grijă, dar măcar să o las să se joace cu noi. Adică, de obicei, când veneau pe acasă, în Deal, Tibișor, sau Aurel, sau alți copii din sat. Ce trebuia eu să fac era să mă fac că nu o văd. Să o ignor, cum ar veni. Ți-ai găsit faza cu ignoratul la Adina. Scaieții încă îs invidioși pe ea: se ținea după noi mai ceva ca babele după moaște!

Noi (eu, Tibișor, Aurel și alții) știam ce e aia fugă: țâșneam mai urgent ca la Formula 1! Asta mai mică încerca să țină pasul dar se împiedica prin iarbă de n-o mai găseam câteva minute bune. Noroc că urla de trezea tot satul și dibuiam groapa în care cădea după decibelii aruncați alandala prin grădină. Era bine că o găseam dar era rău că doar eu luam bătaie: Aurel, Tibișor et compani zburdau către casele lor iar Adina mergea cu pâra la Mama Mare care punea joarda pe mine pentru un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Cică eu fiind mai mare trebuia să iau bătaie! Ea, Adina, vezi Doamne, era mai nevinovată! Îhîîî!!!

Așa că am pus la cale un plan mini-diabolic: să o conducem pe sor-mea pe căi lăturalnice! Adică noi să mergem într-o parte și ea în alta. Nu-mi păsa că iar o să iau bătaie, dar sor-mea nu trebuia să afle marile noastre secrete, gen cum o să ne pregătim noi să ajungem în Legiunea Străină, cum să înveți să-ți faci nodurile la papuci, cum să bei apă din palmă dintr-o băltoacă etc. Așa că am încropit un alfabet secret!!!

Momentan nu mai găsesc alfabetul dar am găsit niște bilețele pe care le lăsam pentru Tibișor și Aurel. Nu știu ce scrie în ele. Pe vremea aia sor-mea era praf la alfabetul normal, nicidecum să se descurce la o ramură specifică matematicii. Și nu mă refer aici la securizarea informației, nici la criptanaliza textului ca atare. Așa că, aleatoriu, am decis (noi băieții), ca litera A să fie reprezentată printr-un pătrat, litera B – printr-un dreptunghi, litera C – printr-un triunghi… și așa mai departe. Adina găsea bilețelele noastre prin fân sau prin cuibarele găinilor care ouau, neștiutoare fiind de complotul pus la cale. Problema era că nu putea să le descifreze. Așa că, furioasă, mergea plângând la Mama Mare și îi arăta bilețelele. Mama Mare se crucea, își făcea cruce, se încrunta și mă chema să mă bată. Aurel și Tibișor fugeau de mâncau pământul. Eu rămâneam să îndur năpasta!

Însă după ce durerea de pe buci trecea, Adina era satisfăcută că eu am luat bătaie iar Mama Mare liniștită că a făcut dreptate între frați, eu mă apucam să citesc mesajele pentru a doua zi scrise de Tibișor și de Aurel…

Posted 2021/10/02 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (18)   Leave a comment

Țințuit în grajd

Sau despre cum n-am apucat să văd ce face Joiana

Eu încă de mic am fost harnic foc, de mă scuipau oamenii mari pe ulițele mici ale satului să nu mă deoache. Dădeam boabe de cucuruz la găini, dar cu atenție să nu sară cocoșii, ăia mai aspri la mânie, la mine, că pe vremuri abia treceam de clanța ușii. E adevărat, chiar dacă nu vă vine să credeți: am fost și eu mic!

Apoi mergeam să adun ouăle de prin cuibare. Din acest motiv cred că și cocoșii erau supărați pe mine, că le răpeam prezumtivii urmași. Când fugeam cu ouăle adunate în tricoul ridicat deasupra burții, cocoșii erau cu un ochi pe mine mai ceva ca după un uliu. De frică, începeam să alerg mai repede și mai scăpam câte un exemplar de ou pe jos, sau îl striveam la sânul meu până era numai bun să devină omletă.

Apoi mă mai hărniceam și în alte domenii. De exemplu meream, trimis de Mama Mare, să aduc cartofi din pivniță. De multe ori eram retrimis în misiune deoarece nu adusesem destui. Adunam părădăici (un fel de roșii ce creșteau în grădină la Țăuți) de pe vrejurile ce mi se păreau imense. Asta după ce treceam de crângul plin de castraveți, lanurile de ardei gras și pădurea de pari pe care se cățăra fasolea. Mama Mare îi spunea la fasole mazăre, iar mazărea era denumită mazăre boabe. Să fim înțeleși!

Cum Tata Mare lucra la ștrec (calea ferată dintre Alba Iulia și Zlatna), ajungea destul de târziu acasă cu gălețile cu apă. Așa că eu dădeam o fugă repede până jos în vale la Unchiu Vasâlie și la Mătușa Părăschia, la fântână. Acolo era apa cea mai proaspătă și mai rece. Bine, cred că alegeam acea fântână în detrimentul altora deoarece mai primeam și niște vărzare cu varză, cartofi sau brânză, ori niște plăcinte făcute în cuptorul de pită.

După ce mă ghiftuiam, trăgeam apă din fântâna cu roată, lanț de fier și găleată de tablă și umpleam ălea două găleți de plastic de cinci litri fiecare, apoi mă avântam pe coastă în sus, pe lângă biserică, prin cimitir, pe lângă Părăul ăl Mare, până în Deal. Când ajungeam acasă din cei zece litri ipotetici de apă rămâneam cu vreo doi, cât să pună Mama Mare să facă un fel de cafea din cicoare. Că cafea-cafea nu se găsea. Mai făceam traseul de câteva ori pentru alimentarea gospodăriei cu apă.

Poate vă întrebați de ce din zece litri de apă eu ajungeam sus doar cu doi. Explicația e simplă! Mă grăbeam. Nu că ar fi murit cineva de sete până să îi aduc eu apă proaspătă, dar mi-era frică de haiduci. Așa că fugeam cu găletușele pline cu apă până în vârful dealului, le bălăngăneam de mă spălam tot pe picioare și rezultatul era previzibil. Fugeam pentru că auzisem din povești că haiducii te așteaptă unde te aștepți tu mai puțin. Îmi imaginam cum stau haiducii ascunși după crucile din cimitir sau prin desișul de arcăți de prin Părăul Mare chitiți să mă atace și să-mi fure gălețile de plastic. Pe vremea aia, sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80, plasticul era la mare căutare. Monedă forte, ce mai! Nu ca în ziua de azi când îl găsești pe toate drumurile, prin toate pădurile și prin apa tuturor râurilor. Așa că mie îmi era frică de haiduci să nu-mi fure gălețile de cinci litri.

Evident, am fost harnic și în alte domenii. Cum ar fi întorsul și strânsul fânului. Într-o vară, pentru că încă Mama Mare și Tata Mare nu aveau încredere în capacitățile mele agro-zootehnice, numai ce m-am văzut posesorul unei furci pentru fân. Furca respectivă era un fel de miniatură: maximum zece centimetri lungime pentru fiecare dintre cei trei colți. Dar aspră furcă, deși era mică!

Tata Mare se scoală într-o zi dis-de-dimineață. Se pune pe cosit dealul de sub casă. Pleacă la ștrec. Mama Mare, ajutată și – mai ales asistată – de mine, întoarce brazdele de iarbă pe la amiază, ca să se usuce și pe partea cealaltă. Vine Tata Mare acasă cu gălețile de apă, mâncă domol, apoi zice să merem să strângem fânul cosit de dimineață și întors pe la amiază. Era deja uscat și numai bun de pus în căpițe în caz că vine ploaia. Fericit, îmi iau furca mică (nu merge să-i zic furculiță) și plec la lucru…

Problema a apărut ulterior. Mama Mare și Tata Mare aveau mai multe vaci și boi. La momentul respectiv una dădea să fete un pui de vacă. Și cum nu era în sat veterinar care să stea cu ochii pe vaca-mamă, trebuia noi să avem grijă de ea. Bine… nu chiar noi, că eu eram doar pe post de mesager. Din când în când eram trimis în grajd să văd dacă o fătat vaca. Am urcat și am coborât de câteva ori. Nimic! Vaca parcă nu dorea să fete! Eram mai obosit de la atâta urcat și coborât dealul decât de la strâns fânul.

La un moment dat am fost trimis în recunoaștere în grajd a nu mai știu câta oară. Am urcat cu greu dealul, în cizme de cauciuc și sprijinindu-mă în furca miniaturală. Am răsuflat ușurat. Am intrat în grajd, unde era doar vaca cu pricina (celelalte fiind la pășunat) și am privit-o cu un fel de duioșie ce aducea a lehamite. Mi-am recăpătat respirația normală și glasul. Așa că am strigat:

  • Ce faci, Joiană???

…În timp ce rosteam aceste vorbe demne de Shakespeare, iar Joiana a întors capul spre mine cu o privire aparent bovină, eu am ridicat furca cu mâna dreaptă. M-am încurajat și am dat să împlânt cei trei colți ai furcii în pământ. Cu putere! Cu energie! Cu stăpânire de sine!… Din păcate, tentativa mea a fost nereușită. În loc să bag furca direct în podelele de lemn prin care se scurg dejecțiile animalelor eu am nimerit prima dată cizma de cauciuc amplasată pe piciorul meu drept. Cum piciorul meu pe atunci era destul de mic, doar colțul din mijloc a nimerit. A trecut prin cizmă!!! A trecut și printre falangele trei și patru, fără să afecteze oasele!!! Și s-a împlântat adânc în podeaua de lemn pe sub care se scurgeau dejecțiile animaliere.

De durut nu m-a durut. Fizic. Pe psihic am crezut că o să mor instantaneu. Eram țintuit în podea!!! Am început să urlu. Tata Mare, după urlete, o luat-o la fugă pe deal în sus, având impresia că o fătat Joiana. Când o văzut ditamai grozăvia s-o liniștit. Vaca era în regulă. Mi-o scos furca din picior și din cizma de cauciuc și m-o bandajat. Joiana a fătat noaptea. Cred că pe vițel l-o chemat Jambor!!!

Posted 2021/08/21 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie