Lucrul la ștrec

Sau despre unde a lucrat Tata Mare

Bănuiesc că toată lumea știe ce e ăla ștrec, dar să vă explic puțin. Că vorba aia, cunoscută de dacii sadea, Repetitio est mater studiorum. Deci ștrec este, conform unui dicționar de regionalisme pe care nu-l găsesc acum în format fizic (decât pe net), un fel de cale ferată. Mai precis o linie de mocăniță. Cale ferată pentru trenulețe care treceau prin zonele mocanilor. Cum noi (mai mult eu, mai puțin Adina), ne-am petrecut vacanțele în zona etnografică numită „Mocănimea Ampoiului”, eram un fel de moți, dar de dimensiuni mai reduse. Mai precis eram mocani.

            Dar să revenim la ștrec, cuvânt lăsat dacilor de nemuritorul zeu Zalmoxis pe filieră germană, din „Strecke”. Tata Mare pleca, dis de dimineață, la lucru. Nu prea știam eu la început ce trebăluiește el. Am întrebat-o pe Adina, să aflu mai multe informații, dar asta (pe atunci fiind mică), abia gângurea și n-am înțeles nimic. Atunci am crezut că știe, dar nu a voit să-mi spună. Că așa e ea, mai încăpățânată.

            Apoi am aflat secretele secretelor! 1: Adina habar nu avea ce e ăla ștrec. 2: Tata Mare mergea pe linia de mocăniță. Și era mult de umblat pe ștrec. Mai întâi că trebuia să se trezească dimineața devreme, să dea de mâncare la vaci, porci, să deschidă cotețul găinilor, să cosească un pic (vara, că iarna nu prea îi ieșea figura dacă era zăpadă), să vină înapoi în casă, să mânce și el ceva. După care pleca, pe la ora șepte, pe ștrec. Teribil! Când am aflat ce făcea, a devenit eroul meu!!!

            Tata Mare cobora din Deal în Vale, merea la ștrec și aștepta mocănița care venea de la Alba Iulia și se ducea până, hăăăt, departe, la Zlatna! Vreo 20 de kilometri. Ce vorbiți? În mintea mea era o distanță imensă. Dar nu mergea atât. Să vă spun eu cum făcea. Sper să mă ierte că-l pârăsc acum, la atâtea decenii de când s-o dus pe sus, prin ceruri.

            Din Halta Tăuți lua trenul până la Halta Meteș, care deservea ditamai comuna. Posibil să mai fi existat un Punct Oprire pe undeva, dar nu mai țin minte, că-s bătrân, Adina habar n-are, iar pe Tata Mare nu mai pot să-l întreb. Deci mergea la Meteș, apoi se scobora din mocăniță și venea până, hăăă-hăăă, la Tăuți, pe o parte a ștrecului, dând din când în când cu un ciocan mare, din fier, în șinele de pe dreapta, să verifice dacă-s la locul lor. Când ajungea la Tăuți merea înapoi la Meteș și făcea același lucru, dar cu șinele de pe partea stângă. Apoi lua trenul până la Tăuți, se dădea jos, și o pornea spre Ampoița pe o linie de ștrec și venea pe ailaltă, că distanța nu era mare

            Când ajungea la Unchiul Vasâlie și la Tușa Părăschie, lua două găleți cu apă și le căra din Vale-n Deal. Ori pe la Biserică, ori pe lângă vie. Pe la ora cinci era acasă și-mi zicea să merem la coasă. Eu nu aveam chef, că trebuia să citesc, să mă prefac că-s deștept. O tot trimiteam pe Adina, dar asta e încăpățânată, cum vă tot explic. Nu voia. Pur și simplu. Așa că mergeam eu la coasă. Ea dormea.

            Dar mai existau și momente ieșite din comun. Când nu circula mocănița. Dar Tata Mare trebuia să verifice liniile ștrecului. Așa că s-a adaptat condițiilor. Lângă linia de ștrec era o căpișcă unde, de obicei, dormita o drezină. Drezina dormita de obicei acolo datorită faptului că nu mergea pe motorină. Era pusă perpendicular pe niște linii secundare care duceau pe linia mocăniței Alba Iulia – Zlatna. Nu-mi mai aduc aminte cum făceau rostogolirea la 90 de grade.             Tata Mare verifica totul, indiferent de condiții! Că așa era la ștrec.

Cum citeam eu pe ascuns

Sau despre cum stăteam și la coada vacilor cu cărțile-n mână

Când eram prin clasa a patra am luat, în sfârșit, Premiul I cu coroniță, după trei ani de secetă în care obținusem doar o Mențiune, prin clasa întâi. La grădiniță nu se dădea nimic. Iar pe când mergeam la creșă eram obraznic și plângeam, că mă bătea tovarășa educatoare, pe care o chema Bodea. Ce coincidență. Ăsta era și numele de familie al maică-mii. Bodea. Mai precis Rely Bodea a Veturiei a lui Gligor din Deal.

În sâmbăta în care eu și Adina am terminat clasa a patra, respectiv grădinița, am fost prezenți seara în ogradă la Mama și la Tata Mare, în Tăuți. Festivitatea de premiere se ținea duminica, dar premiul mi-a fost adus abia după vreo două-trei săptămâni de Bubu și de Dica, când au venit în comuna Meteș, județul Alba, să vadă dacă mai trăim. După pupăturile de rigoare, l-am văzut pe Bubu cum se așează pe dormeză și începe să râdă în hohote, citind dintr-o carte. Era unul dintre volumele primite de mine drept premiu: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. M-am minunat nespus, pentru că nu înțelegeam ce poate fi atât de amuzant într-o carte, mai ales că din respectivul autor ne obligau să învățăm la școală. L-am lăsat să râdă și m-am dus să dau apă la găini, să rânesc la porci și să plec cu vacile la păscut.

Cum nici vacanța mare nu ține o veșnicie, prin septembrie am fost recrutat din nou la școală. De data asta în clasa a V-a. Doamna Tengheru nu mai era învățătoarea noastră, așa că am avut-o drept dirigintă pe Doamna Berindei, profesoară de română. Care ne-a obligat să parcurgem, vezi Doamne, un soi de bibliografie, nu obligatorie, dar recomandată. M-am dus cu Doru la Biblioteca Orășenească și am luat câte trei Jules Verni de fiecare. Mie mi-a picat Căpitan la 15 ani, 800 de leghe pe Amazon și Minunatul Orinoco. Doru a luat Prichindel, 20.000 de leghe sub mări și, cred, Doi ani de vacanță. Le-am citit unul de la altul, pe toate șase în primul trimestru. Și mi-am dat seama că nu e așa de greu să citești. Am crezut că am scăpat de citit. Dar nuuuu!!!

Că am eu un fin de-al lui Dica, Nicu pe numele lui, care, după ce a văzut că am cărți în mână și nu prind numai muște cu ele ci le și răsfoiesc, s-o gândit să-mi dea să citesc Cei trei muschetari de Dumas-Tatăl, că Fiul s-o ocupat cu altceva. Apoi a venit vacanța de iarnă și mi-o băgat în straiță După douăzeci de ani. Interesant pentru mine a fost faptul că trebuia să calculez cât înseamnă 20, eu având doar 10 ani. Le-am citit. Apoi a venit peste mine trimestrul II, cu Vicontele de Bragelonne. Ca să citesc cele patru volume mi-a luat și jumătate din trimestrul III.

Dar a venit vacanța mare și Nicu mi-a dat patru cărți. Mai precis toate volumele din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, ălea din colecția Biblioteca pentru toți, apărute în 1967, cu  numerele 377-380. Le-am luat, că ce era să fac. În trei luni le-am citit de cinci ori. Fiecare volum. Așa frumos încep, dar se termină mult mai trist. Când ne-au încorporat iar la școală, de data asta în clasa a VI-a, Doamna Rodica Berindei ne-a pus să facem pe loc, verbal, un rezumat al cărților citite în vacanța de vară. Când a auzit și citate din cărți și-o făcut cruce, deși pe vremea lui Ceaușescu nu prea era voie.

Și a venit iar vacanța de iarnă. Cum prin Orăștie nu se găseau de-ale gurii, maică-mea s-a dus la cumpărături în Alba Iulia. O luat niște salam, brânză, ouă, ciocolățele și… surpriză… zece cărți!!! Dintre care cinci erau Cireșarii lui Constantin Chiriță, ediție proaspăt apărută. La început n-am știut ce să cred. M-am gândit că iar oi fi făcut eu vreo prostie și mă pedepsește maică-mea că m-o pârât Adina! Dar am luat trei volume cu mine, că mi-am zis că nu-s capabil să citesc patru cărți în două săptămâni. M-am subestimat. Am citit cele trei volume (Cavalerii Florii de Cireș, Castelul fetei în alb și Roata norocului), de patru ori în două săptămâni. Apoi am ajuns acasă și am recuperat cu Aripi de zăpadă și Drum bun, cireșari!. De atunci am citit de vreo 26 de ori fiecare volum.

Mama Mare nu mă lăsa să citesc, că, cică, cititul îți strică ochii și îți distruge familia. Avusese ea un unchi, Revizor școlar pe la Sibiu, care citea mult și și-o luat nevastă tânără. Nevastă care s-o dus pe banii lui pe la Paris, i-o păpat averea, și l-o părăsit pentru altul. Concluzia Mamei Mari a fost că nu trebuie să mai citesc. Așa că băgam pe ascuns câte o carte printre pită, slănină, brânză, ceapă, usturoi, cârnați uscați etc., și citeam la umbră de margine de pădure cât timp își făceau siesta vacile. Mai dădeau ele din coadă, dar numai ca să nu mă deranjeze muștele din citit.

Citeam ca apucatul. Într-o vacanță, de iarnă sau de primăvară, că nu mai știu, m-am dus să aduc apă din sat, de la Unchiu Vasâlie și Tușa Părăschie. Am intrat în casă să dau „Zua Bună” și l-am văzut pe vărul meu, Nicușor, că citea o carte: Colții șacalului de Nicolae Frânculescu, ediția din 1975. Cu lacrimi în ochi, l-am rugat să mi-o dea să o citesc și eu, că părea asemănătoare cu Winnetou de mult mai celebru citit de mine, Karl May. O zis că nu poate, că volumul e împrumutat de la Biblioteca Județeană Alba, și trebuie să o ducă a doua zi să o returneze. L-am înduplecat după ce i-am spus că în dimineața următoare îi aduc cartea înainte să plece la Alba Iulia. S-o uitat cam bănuitor la mine, dar o acceptat. Așa că am plecat la deal cu două găleți cu apă în mâini și o carte ținută sub bărbie. Ajuns acasă la Mama Mare, am încuiat găinile și am dat drumul la câine. Nu mai știu cum îl chema. Curent era, pe vremea aia, doar de la ora 19.00 la 21.00. În rest ne luminam la lampa cu petrol, agățată în tavan. M-am apucat de citit și după câteva zeci de pagini, curentul electric s-o pus la somn. Mama Mare o zis să fac la fel. Am acceptat și m-am băgat sub țol, dar cu lanternă de aia mare, cu baterii R6, cu mine. Am citit toată noaptea și, pe la șase dimineața am sfârșit cartea. Ca niciodată, am plecat vioi să aduc două găleți cu apă din sat și să-i duc cartea lui Nicușor. El nu m-o crezut că am citit-o și m-o luat la întrebări. Am dat extemporal din Colții șacalului. Nicușor m-o trecut clasa. Apoi am citit și La sud de Rio Bravo, de același Nicolae Frânculescu, că acțiunea se petrecea tot la coada vacii!

Povești cu mâțe. Sau despre ce pătimeau micile lighioane

Cu toate că sunt niște afurisite, mâțele, motăneii sau motănicile erau la mare preț în casa bunicilor de la Țăuți. Cele mai aspre mâțe mureau cel mai des, că se băgau în gura câinilor. Îi întărâtau. Nici pic de blană nu mai rămânea după ele dacă scăpa Bestia neagră sau Lăbuș din lanț. Dar nu știu cum se făcea, că după decesul uneia dintre ele imediat apărea altă mâță.

Dacă era puiuț, era OK, că îl / o puteai educa să nu-și mai facă nevoile sub pat. Spălai tu după ele până când se învățau să se ceară singure afară. Acum nu știu dacă o făceau datorită nevoilor personale sau doreau să iasă afară doar pentru un coit cinstit. Oricum, dacă era mârtan nu mai venea acasă vreo trei zile. Dacă era motănică venea și miorlăia ca leșinata după numai câteva ceasuri.

Când nu erau în călduri și mergeau afară pentru nevoi personale sau pentru fugărit șoricei prin pod, stresul nostru era altul. În primul rând, când ne era somnul mai dulce, pe la ora două, hai să zicem trei noaptea, mâțele se apucau de miorlăit la geamuri din interior. Că nu le puteau deschide singure. Erau geamuri duble, plus un rând de gratii, ca să nu intre urșii în casă. Așa că noi, oamenii, trebuia să le facem pe plac și să le deschidem ferestrele, că altfel tot noi spălam pe sub pat și pe sub dormeză.  Dormeza era tot un fel de pat, dar are saltea care era amplasată pe arcuri ce scârțâiau.

La întoarcerea din aventurile nocturne, mâțele miorlăiau ca toți dracii pe la geamuri. Din exterior de data asta. Până la urmă se trezea cineva să le dea drumul în casă. De obicei Mama Mare. Dacă nu, mă grăbeam eu. Adina nu avea nici o treabă. Lui Tata Mare nu-i păsa de mâțe. Dar până să intre bestiile astea în casă, ele mai aveau niște năravuri: fugăreau să omoare șoricei, pe care, uneori, nici măcar nu-i mâncau, ci îi lăsau la ușă gata morți. Și nu îi fugăreau oriunde, ci prin pod, printre cucuruzul pus la uscat de prin toamna fiecărui an. Era așa o liniște de parcă zornăiau clopotele de la biserică. Sau se bătea toaca. După ce săvârșea mârșavul sacrificiu șoriceresc, mâțele veneau la geamuri și miorlăiau, cum v-am spus.

Dar blestemele le-au ajuns din urmă pe mâțe. Și s-au întâmplat lucruri inimaginabile. Realizate de către anumite persoane din sat, care nu aveau milă de mâțe. Nu le iertau păcatele criminale, din cauza cărora au murit zeci, sute, sau poate chiar mii de șoricei. Din multele întâmplări, vă spun doar două.

Prima cruzime care-mi vine în minte a avut loc într-o iarnă. Era o zăpadă cam nașpa. Eu fusesem să mă uit la televizorul unchiului Vasâlie și a mătușii Părăschie. A fost un film fain, dar nu-mi aduc aminte titlul. Erau de față Nicușor, Jenucu, Aurel. Poate și alții. După film, am plecat prin cimitir, spre casă. Inima mea bătea doar din instinct. Am trecut de biserică și am ajuns deasupra Părăului Mare. Atunci s-a dezlănțuit Iadul!!! Zgomote venite din Părăul Mare. Toți dracii erau pregătiți să mă înconjoare. Fugeam la Deal mai ceva ca un olimpic la Olimpiadă. Datorită gâfâielii m-am oprit și mi-am dat seama că tot zgomotul era făcut de o mâță, căreia i se legase o cutie de conservă de coadă… Mâța mieuna, conserva se bălăngănea la coada ei…

A doua cruzime e cruntă. Undeva prin toamnă, într-un an, unii dintre flăcăii satului au prins o mâță. Cum nucile erau făcute, au scos miezul, au băgat lăbuțele mâței și au turnat bitum peste. Apoi au aruncat mâța pe acoperiș. Ea, săraca, nu avea cum să se salveze de la cădere. Așa că a căzut de nouă ori. Ultima dată prin burlan. Tradiții de la sat! Bine că s-a inventat între timp Protecția animalelor!

La săniuș. Sau despre cum am fost abandonat în gura lupilor

Pentru că se tot vorbește despre zăpezile de altădată, hai să vă zic eu ce am pățit când eram flăcău de-o șchioapă. Cum la Tăuți nu era pârtie de schi sau de sanie, v-am spus că o dădeam pe Adina cu capu-n pruni sau o îngropam în zăpadă cu picioarele-n sus. Dar mai erau și alte aventuri, pentru ăia mai pricepuți ca mine în ale săniușului.

Cum pe vremea aia nu erau module, ci trimestre într-ale educației școlare, noi plecam în vacanță chiar înainte de a veni Moș Gerilă. Că, pe perioada comunismului, Moș Crăciun își luase concediu, banditul. Așa că, fix în sâmbăta în care se dădea start la săniuș, noi o porneam spre Tăuți. Acum, sincer, eu aș fi preferat să plec singur, dar maică-mea se făcea foc și pară dacă nu o căram și pe Adina după mine. Bănuiesc că mă sacrifica pe mine doar să scape de gura ei.

Ajungeam seara târziu, pe noapte, urcam prin cimitir și prin zăpadă, apoi mâncam mămăligă cu lapte, cartofi tăiați felii și prăjiți pe plita de la sobă, pită de casă ca desert și mere coapte în cuptorul de la sobă. Pe post de suc beam niște moare de varză. Apoi ne spălam pe mâini. După întrebări (din partea lui Tata Mare, și a Mamei Mari), cum că ce-am făcut atâta timp la școală, dacă Adina mă mai tot pârăște și dacă eu sunt tot premiant, stingeam lampa care funcționa e bază de petrol. Că curentul electric era luat, ca să facă comuniștii economie.

În unele dimineți, când nu înghețam prin grădină, ne mânca undeva să mergem la săniuș până la Zapode. Cum la Tăuți nu exista pe vremea aia telescaun, sau teleschi, ori telecabină (nu există nici acum, stați liniștiți), trăgeam la sănii de nădușeam, deși afară erau minus 13 grade și îți înghețau mucii în nas, că nu apucau să se scurgă prin nări. Urcam, pe Părăul Ciontului, printr-o pădure de pini și ajungeam, după vreo două ceasuri la Zapode, cum v-am spus. Eu eram leșinat, că aveam o sanie, făcută de Bubu, din țeavă groasă și grea a dracului, alduită cu scânduri așijderea. Trebuiau doi boi să o care, dar eu eram singur. Că pe asemenea pârtie n-o lăsa Mama Mare pe Adina să meargă cu mine. Și bine a făcut, că altfel Adina avea și mai multe sechele acum.

Când ajungeam la Zapode, un cătun ce ține de Tăuți, comuna Meteș, județul Alba, leșinam pe sanie, în timp ce toți verii mei (vreo 10-20), plus prietenii din sat își dădeau drumul la vale pe drumul de care, drum care se oprea fix în gardul de lângă școala unde am făcut eu cu Aurel grădinița. Kilometri urcați în două ceasuri, îi făceai la coborâre în 15 minute. Asta dacă nu ratai curbele. Că, o dată, un prieten pe numele lui Fiodor, o ratat curba de după casa noastră și, în loc să o ia la stânga el o făcut dreapta spre biserică și o ajuns direct într-o tufă de spini. Aurel zice că l-am așteptat vreo două ceasuri în fața școlii până am pornit să-l salvăm. Operațiunea a decurs cu succes, doar că Fiodor era puțin înghețat. Și înspinat, mai precis înțepenit în tufe.

De obicei era o singură tură de-asta de săniuș pe zi. Nu îți mai ardea de alta. Dar, într-o zi, a venit și rândul meu să devin erou. Am plecat din nou, lejer. Fără Adina. Am leșinat pe sanie. Când mi-am revenit, eram singur în pustietatea Zapodiei. Lupii urlau pe lângă mine. Am citit eu în niște cărți, că dacă te pui pe burtă pe sania care coboară, lupii îs șocați și stau ca proștii și se uită la tine cum fugi mâncând zăpadă. Eram singur în vârfulețul dealului. Am luat viraje la greu. Parcă tot timpul simțeam boturile lupilor la fundul meu. Atunci mi-a părut rău că n-am luat-o și pe Adina cu mine. O mâncau pe ea și eu săniam liniștit. Am scăpat de lupi, am reușit să trec de curba cu spinii în care s-o împlântat Fiodor, dar nu am apreciat corect curba de 90 de grade de la școala unde am făcut grădinița. Așa că gardul din față a avut de suferit. Dar bolta era deschisă, așa că mi-am luat un suc, în timp ce Aurel îmi recupera sania sin gard. Când ești copil, viața e frumoasă!

Cum vopsam eu casa pe dinăuntru

Sau despre cum se igieniza odinioară odaia pe interior

Două lucruri erau esențiale când eram eu mic. Primo: să mă spăl pe față înainte să mă spurce cucul. Adică să mă trezesc vara pe la ora 03.30. Maximum 04.00. Secundo: să vopsesc casa înainte de Paști. Punctul unu îl realizam urgent, că nu apuca cucul să se scoale și să ciripească cucuceala lui de dus de-acasă când eu eram deja spălat pe față. Punctul doi era greu tare…

Mama Mare mă trezea cu noaptea-n cap, să mă apuc de lucru. Tata Mare cosea deja de rupea iarba mai ceva ca o motocositoare. Eu eram buimac. Pe la ora 05.00 eram și eu dus la ligheanul cu apă să mă spăl a doua oară…

Punctul doi era mai greu de îndeplinit și din alte puncte de vedere. Pe lângă faptul că trebuia să te trezești tot de dimineață, înainte de Paște mai trebuia să și muncești. Să dai mobila bătrânească mai la o parte; să speli pereții; să-i tragi o palmă după cap la sor-ta care țipa că nu-și poate face somnul de frumusețe de dimineață; să te plângi că ți-e foame… Și multe altele! Apoi să te duci să aduci var din groapa cu var. Să bagi în ea ceva albastru de Voroneț. Sau sulfatul de cupru cunoscut și sub numele de  „Vinețală”, „Piatră vânătă” sau „Albastru de Mândră Mărie”…

Mândra de sor-mea, Adina pe numele ei, dormea, ca de obicei. Eu munceam, că, cică, ăștia mai bătrâni cu patru ani, trebuia să lucrăm. Habar n-are ea nici acum cât am suferit eu din punct de vedere fizic, nu mai vorbim de psihic. Aduceam tot ce zicea Mama Mare. Aveam ochii bulbucați că nu vedeam bine nici atunci. Dar m-am descurcat. Pe la ora 12.00, când se trezea Adina, eu eram rupt de somn. O dădeam în șuturi jos din pat și fugeam după ea să nu intre înapoi în casă. Nu intra, că Lăbuș stătea de pază. Așa că Adina stătea la ușă și se uita la mine cum muncesc.

Mie nu-mi convenea că eu lucrez în timp ce ea se uita. Mai și râdea. De Adina zic. Mama Mare doar zâmbea. Dar m-am prins că-s pe-o mână!!! Mama Mare cu Adina! Tata Mare era la lucru pe ștrec. Nu avea cine să mă apere. Așa că mă apucam să văruiesc casa mică înainte de Paște. Grozavă treabă făceam. Am dat cu atâta var că am crezut că pică casa peste noi de fiecare dată. N-o picat!

…Până la urmă am văruit. Nu cum trebuie, dar am văruit… O ieșit pe culoare gen „Albastru de Voroneț”… Lumea a fost nemulțumită. Cică, ce: așa lucrează meseriașii adevărați??? Eu am spus că nu sunt meseriaș. Până la urmă, Mama Mare râdea în gura mare de mine. Dar eu tot am vopsit casa mică, de mai multe ori… În culorile tradiționale. Sunt eu mai încet la minte, dar am știut să vopsăsc o casă. Tata Mare tăcea și se minuna de cât de harnic îs. De deștăptăciune nu s-a pus problema!

„La Horaie”

Sau despre cum am mers cu noaptea-n cap la fân

N-aveți voi cum să știți unde-s „Horaiele”. Dar vă explic eu, după ce mi-am împrospătat memoria întrebându-l pe Aurel. Ca să ajungi la Horaie, trebuia să pleci din Țăuți și să fi amplasat undeva sub Vârful Muntelui. Dar era cale lungă până acolo.

Prima dată urcai dealul până la Zăpodie. Apoi treceai de locul numit Țâroi și ajungeai la Fundul lui Tisco. Așa se numea locul, fără nici o legătură cu o anumită parte anatomică. Nimeni nu mai știe cine a fost Tisco. Cică, pe vremuri, creșteau pe acolo ghiocei mai ceva ca mușcatele în ferești bătrânești. După ce treceai de „La Fețe” făceai stânga, mergeai ușor pe „Potecul murarului” până ajungeai în Plai. Potecul respectiv nu era lung ca lungime, dar avea o hibă: o scăldătoare de porci mistreți!!! Care cam îți dădea fiori.

Lângă scăldătoare era și izvorul de unde luam apă. Mai cu frică, așa, să nu speriem mistreții. Când plecam la fân „La Horaie”, ne trezeam înainte de a ne culca. Pe la trei dimineața căram în spate pe drum în sus tot felul de coase, furci, sticle din sticlă pentru apă, străiți cu merinde… și câte și mai câte. Pe la cinci și jumătate, hai șase, eram „La Horaie”. Bărbații se apucau de cosit, că era răcoare și iarba era numai bună de tăiat. Copiii care eram, ne puneam la somn un pic, până făceau femeile micul dejun. Slană, ceapă, brânză, niște ardei, roșii și castraveți… Și niște pită coaptă în cuptor. 

Cam pe la opt cosașilor li se făcea foame. Lăsau coasele pe unde aveau loc și veneau bombănind că de ce pruncii dorm încă… Săream în sus mai ceva ca cubanezul ăla numit Javier Sotomayor. Ce 2 metri 45 de centimetri!!! El a făcut asta în 1993. Noi prin 1983. Și cred că săream mult mai sus. Dar să nu ne lăudăm prea tare. Cum nu prea erau bidoane de plastic pe vremea aia, ne trimiteau pe noi, niște copii, să luăm apă de lângă scăldătoarea porcilor mistreți. 

Mergeam tiptil, pășind cu grijă, îmbuteliam apa și fugeam tare, dar încet, să nuu se prindă mistreții că le-am furat din apă, spre locul de odihnă. Lumea matură din jurul nostru se minuna de cât de repede veneam noi cu apa. Cică eram harnici. Apoi să vezi nebunie. Cosașii coseau. Femeile pregăteau prânzul. Pădurea de „La Horaie” foșnea în baterea vântului. Noi, copiii, întorceam fânul să se usuce și pe partea cealaltă. 

Apoi mai urma o postată de cosit. Altă tură de mers după apă. Întors iarba ca să se usuce și să devină fân. Luat prânzul. Adunat fânul. Făcut căpițe și pari cu fân. La sfârșitul zilei eram storși. Noi, copiii! Oamenii mari se uitau la noi cu mândrie. Noi nu eram mândri, ci doar obosiți. 

Pe la zece seara ajungeam acasă. Picam instantaneu în pat. Cine mai dorea să mânce mămăligă cu brânză???

Ziua lui Tata Mare

Sau despre 6 martie

Drept să vă spun anul în care s-a născut Tata Mare nu mi-l mai aduc bine aminte. Posibil să fie 1924, după cum zice și Dica, dar data de 6 martie e de neuitat, căci atunci s-a născut el. De-aia țin eu minte ziua: că instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza a avut loc tot pe 6 martie și dacă nu știai asta rămâneai corigent la istorie pe vremea lui Ceaușescu. Noi, copiii și nepoții, ne bucuram de ziua lui Tata Mare, nu de ceea ce o făcut Petru Groza: nu cântam imnul Republicii Socialiste România, nu mâncam tort, dar băgam în noi la turtată de ne plezneau burțile. Adina plângea că eu mâncam, cică, mult mai mult. Ceea ce mă enerva teribil, și o mai plezneam, ușor, din când în când… Așa, de complezență!

Am mai vorbit de turtată, un fel de plăcintă făcută în cuptor din făină, ouă, unt și, de gust, un pic de coajă de lămăie rasă pe răzătoare. Tata Mare mânca turtata abia după ce găta prima tură de lucrat prin grădină. Și după ce merea la ștrec. Adică să controleze liniile de cale ferată între Ampoița – Tăuți – Meteș și retur. Mergea pe-o șină și venea pe alta. Bătând în șine, pe fiecare direcție a sensului, cu un ciocan imens să vadă dacă nu s-o deșurubat vreun șurub. Apoi aducea două găleți de apă până sus În Deal, se așeza la masă, mânca pită cu slănină și ceapă, sau mămăligă cu brânză, apoi două felii din turtata care trebuia să fie tort. Era fericit că are ce mânca. Poate era fericit și că ne are pe noi lângă el: Mama Mare, Adina, eu… Dica și Bubu… Toate neamurile din Tăuți… posibil și niște gagici pe care le învârtea la nunți, la câte o sârbă.

Dacă n-ar fi lucrat cât l-au dus puterile Tata Mare ar fi fost nefericit. Noroc că l-am mai mobilizat eu să lucre. Când mă vedea că lenevesc citind, numai ce se încrunta la mine mai ceva ca Dr. Petru Groza la Zăroni. Căci Păstorel Teodoreanu specifică clar și fără dubii într-o epigramă: „Caligula Imperator, A făcut din cal senator; Petru Groza, mai sinistru, A făcut din bou ministru”. Mai există o legendă privind replica sub formă de epigramă a lui Zăroni, dar nu insist asupra sa. Despre aceste evenimente, scrieri și documente îmi aduc eu aminte referitor la 6 martie multe fapte. Fie de 6 martie 1924, fie de 6 martie 1945. Să-ți fie țărâna ușoară, Tată Mare!!! Chiar dacă ai murit pe 10 octombrie 1987, noi te mai ținem minte. O lumânare pusă în amintirea ta face cât o mie de cuvinte!

Despre chișchinău

Sau despre baticurile pe care le purta Mama Mare

Nu aveți voi atâta răbdare de citit, cât am eu chef de scris. Așa că o să fiu scurt. Mama Mare avea batic. Baticul e un fel de ștergar (a nu se confunda cu ștrengar), pe care ți-l pui pe cap, dacă ești femeie măritată. Că dacă ești bărbat și umbli cu batic pe cap… e cam nasol! Te vorbește lumea pe la spate… de nu te vezi.

Pe la Tăuți, la batic îi zice chișchinău!!! Mama Mare avea multe baticuri, sau chișchinăuri. Toate negre la culoare, că așa era moda în anii 80 ai secolului 20. Era noastră. N-am stat să analizez lingvistic de unde provine cuvântul. Cert este faptul că am luat bătaie cu chișchineul de nu mă mai vedeam în oglindă.

Eu eram copil cuminte. Și verii mei (Aurel, Jenucu, Nicușor, Tibișor, Neluțu, Nicu etc.) erau. În schimb, Adina, soră-mea, nu era! Deloc!!! Era de o ferocitate extremă. Ne pâra pe toți la Mama Mare și eu luam bătaie, că pe restul celor prezentați mai sus nu-i prindea. Nu contau argumentele! Nuuu!!! Mama Mare mergea pe principul lui Dica: dacă Adina zice ceva, atunci așa este! Eu încasam și Adina râdea de după ușă! Când o vedeam pe Mama Mare dându-și chișchinăul jos… eu încercam să fug… Credeți că reușeam?

Da de unde… Tata Mare, în loc să mă apere, se punea pe plâns de râs. Eu eram încolțit într-un colț și lovit voluntar – involuntar cu chișchinăul. Adina râdea diabolic, prefăcându-se angelică. Eu îmi doream să fug afară să dau mâncare la purcei, găini… ce mai aveam noi prin ograda din Deal. Mama Mare nu putea fugi tare, că deja era mai în vârstă. Dar eu eram mai aprig. Fugeam mâncând pământul.

Ce să vă mai zic… Că de Adina care râdea, v-am zis… chișcănăul fâlfâia în urma mea… Mama Mare era nervoasă, iar Tata Mare se spărgea de râs… Eu eram inofensiv, dar ager! Am reușit să dau ocol casei. Mă rog… curții… Am ajuns-o din urmă pe Adina și i-am pleznit două-trei-patru palme. Atunci ea s-a oprit… Să se plângă! Eu n-am avut timp de plâns că venea Mama Mare cu baticul după mine. Așa că am fugit în șură. Asta mai mică la ani decât mine o văzut… În loc să înceteze ostilitățile, ea le-a accentuat. M-o pârăt unde m-am ascuns. Normal că am luat bătaie, ca de obicei.

Așa mi-am luat eu altă bătaie cu chișchinău!!!

Irozii mici

Sau despre cum ne băgam pe sub paturi de Crăciun

Dacă vă aduceți aminte, eu v-am mai povestit de obiceiurile de Crăciun de la Tăuți. Cum o târam eu după mine pe soră-mea, Adina, ca să punem și noi ban pe ban, nucă pe nucă, măr pe măr, felie de cozonac pe felie de cozonac, bucată de prăjitură pe bucată de prăjitură… iar ea nu mă asculta în ruptul capului. Că, cică, îi era lene și abia își mai târa picioarele înfofolite în ciorapi de lână și băgați în niște cizme de cauciuc care îmi rămăseseră mie mici…

Câțiva ani mai târziu, flăcău în devenire fiind, m-au acceptat și pe mine verii mei în trupa de Irozi. Habar nu am nici acum ce căutam eu acolo. Bine, eram la Irozi, dar la grupa mică! Printre alții de la grupa mică era și Aurel, tot văr de-al meu (de fapt de-al maică-mii, că mie îmi e un fel de unchi de-al doilea), frate cu Jenucu și cu Nicușor, care jucau în liga superioară, la Irozii mari!

Mergeam noi să ne pregătim temeinic, din timp. Nu erau imprimante pe vremea aia, ca să scoți repede niște replici, așa că textele pentru Irozii mici trebuia să le memorezi în timp ce mergeai să vezi pregătirile Irozilor mari. Repetițiile aveau loc, de obicei, în casă la Unchiu Vasâlie și la Tușa Părăschie. Mă piteam pe după Aurel și încercam să văd cum se bat Irozii mari între ei. Aici erau mai multe variante…

… Fac o paranteză, pentru cine nu știe cine-s Irozii. Pe valea Ampoiului din Munții Apuseni se mai și improviza, că… no… v-am mai spus, nu erau imprimante, iar textul mergea din gură-n gură, după metoda „telefonului fără fir”, adică din ureche-n ureche! În principiu era (mai este?), un fel de scenetă impregnată de colinzi. Numele vine de la celebrul rege Irod, în timpul căruia s-a născut Iisus Hristos. Individul ăsta, de Irod zic, avea o plăcere eminamente vinovată: să ucidă prunci! Practic, se temea de vreun copil care să vină pus pe bătaie și să-i șparlească tronul regatului lui „la care era el rege”…

Sceneta începea, din câte îmi aduc eu aminte, cu mine și cu Aurel ascunși după dulapuri. Că Irozii mari aveau săbii de fier. Neascuțite, dar… oricum… nu prea aveam chef să mă plesnească Jenucu sau Nicușor cu o bucătoaie de fier. Că ei aveau săbii de fier. Noi, ăștia micii, ne chinuiam să ridicăm de la pământ unele săbii din lemn de brad. Irozii mari (mai mari cu câțiva ani) se puneau apoi pe repetat sceneta. Nu mai știu cine era Irod, regele (că se cam schimbau între ei), nici care dintre ei îi interpreta pe cei trei crai, respectiv pe Gaşpar, Melchior şi Baltazar, cine făcea pe Ciobanul, pe Soldatul… Eu eram fascinat de popă!

Preotul din scenetă era cu totul altfel decât celelalte personaje, care erau îmbrăcate în bulendre strălucitoare. Popa era îmbulendrit în țoale negre și avea o cruce de lemn pe care Soldatul, la un moment dat, o izbea cu sabia și crucea ajungea direct sub patul gazdei. Preotul se băga târâș-grăpiș sub pat, să recupereze crucea. Atunci avea loc momentul suprem: dacă Popa ieșea cu hainele negre curate de sub pat, însemna că gazda era harnică și făcuse curățenie înainte să vină Irozii. Dacă Popa era plin de praf și mirosind a pipi de mâță și resturi de șoricei, gazda era făcută de mirul lumii. Urla Irod mai ceva ca naționaliștii curățeniei la vreun miting! Gaşpar, Melchior şi Baltazar încercau să aplaneze situația! Ciobanul numai stătea și se uita. Gândurile îi erau în altă parte… … Eram atât de entuziasmați!!! Dar și triști, în același timp. Că noi, Irozii mici, care mergeam cu vreun ceas mai devreme la „irodit”, nu aveam voie să ne băgăm pe sub paturi, că stricam bunăciune de praf, pipi de mâță și resturi de șoricei. Practic, treaba noastră era doar să avertizăm gazdele să facă repede curățenie pe sub paturi!

Tăiatul porcului

Sau despre cum ne băteam pe șorici

Cu toate că Mama Mare și Tata Mare erau credincioși sadea, având în fiecare an câte un Calendar eliberat de Biserica Ortodoxă Română pe unul dintre pereți, eu habar n-am avut până prin anii ’90 de faptele Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul. Eu știam de tăiatul porcului, la Tăuți, că pica taman când luam noi vacanța de iarnă, după care mergeam cu colindatul, ne dădeam cu sania și făceam praf prunii de prin grădină, când se izbea Adina cu fruntea în ei.

O să vă revoltați că… vaiiii… cum să nu știi de Ignat??? Tradiție de secole și de milenii!!! Ei bine, nu știam. Ce știam era că pe vremea aia se elibera cocina. Eu mă uitam în calendar doar să văd când e scris cu roșu, că bănuiam că atunci e duminică sau ceva sărbătoare. Ca să știți și voi, că între timp m-am mai documentat, Ignatie Teoforul nu prea a avut legătură cu sacrificarea porcinelor. Dimpotrivă, cică tocmai el ar fi fost dat „spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic”, dar se povestește că ar fi scris o scrisoare în Smirna, înainte să plece spre capitala Imperiului Roman, în care se regăsește și citatul: „foc și cruce adunării de fiare, tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”.

Deși habar n-aveam că porcul e o fiară, eu abia așteptam momentul când mă trezea Tata Mare cu noaptea-n cap de-a binelea, să mă duc să călăresc porcul. Bine, inițial veneau În Deal câțiva vecini și câteva neamuri să scoată bestia din coteț. Tradiția era să prindă bine animalul, să-l mângâie cu un cuțit bine ascuțit și, după ce el leșina de plăcere (guița de zici că era pe la vreo emisiune TV sau pe la vreo știre din zilele noastre), să mă lase pe mine să urc în spinarea lui, până făceau oamenii mari focul pentru pârlit șoricul. Că inițial era doar un singur șoric. Abia apoi deveneau multe fâșii de șorici…

Ritualul era extrem de complex. După imobilizarea porcului și încălecarea mea deasupra acestuia, oamenii mari începeau faptele cele descrise în viața Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul (Teoforul, adică „Purtătorul de Dumnezeu”), prin a face o scurtă pauză de un pahar, hai două, de țuică. Nu de pălincă, că ziua era lungă și abia ascuțiseră cuțitele. Eu stăteam pe porc să nu fugă, că s-or mai întâmplat minuni din astea. Afară era de obicei un ger de nu îți venea să tragi porcul de urechi. În casă era cald, iar Adina dormea, că ea se trezea doar când simțea miros de șorici…

Până acolo însă mai era cale lungă. În primii ani copitata era băgată direct într-o căpiță de paie de grâu, orz sau secară (ce-o fi fost) și se dădea foc ansamblului. Mai târziu s-a descoperit arzătorul de porci! Cum să vă zic eu ca să nu vă înspăimânt? Băiiii… era ceva… ca în filmul Vânătorii de fantome, ăla din 1984 cu Dan Aykroyd, Bill Murray și Harold Ramis, în regia lui Ivan Reitman… Un fel de tub mare cu mâner sănătos, care se sfârșea la un capăt cu un tub micuț, iar la celălalt capăt avea un sistem de palete manevrate de o manivelă. Tubul mare avea o ușiță prin care se punea jar și apoi se băgau lemne uscate. Dacă dădeai la manivelă cu toată puterea ieșea flacără pe partea ailaltă și ardea părul porcului deja mort de plictiseală la câte povești îi spuneam eu despre ce frumoasă o să fie Viața de Apoi pentru el. În burta mea.

Apoi începea răzuitul părului ars și aducerea la lumină a viitorului șoric. Ce urma să devină la plural șorici, prin procesul științific numit feliere. Se turna apă fiartă din când în când pentru frăgezirea șoricului. Se mai dădea cu foc pe unde blana sârmoasă nu fusese arsă cum trebuie. După care urma etapa descrisă în Viețile sfinților la secțiunea dedicată lui Ignat: „tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul”. În momentele acelea nu puteam fi prezent cu spiritul. Eram doar, așa, fizic. Așteptând șoricii. Și, aproape de fiecare dată, când așteptam eu mai bine, se trezea și Adina. Noroc că ei îi mai plăceau și urechile și codița. Dar tot se învolbura și spre șoricii pe care eu, pe persoană fizică, stătusem atâtea amar de minute. Tensiunea era, de fiecare dată, la cote maxime! Adina avea un stil de a plânge că Mama Mare venea și mă bătea instantaneu, apoi o întreba pe ea de ce plânge! Oamenii mari se distrau uitându-se cum iau eu bătaie în timp ce mai ei luau o gură de țuică… …Și așa decurgea toată ziua… că porcul era de obicei mare și se făceau șoricii mai ceva ca cucuruzul în povestea lui Ion Creangă! Iar seara, târziu, după ce toate slăninile, cărneturile și alte cele erau puse la sărat, cârnații, maioșii sau sângereții erau puși unde trebuiau puși… se făcea tocana porcului. Servită cu mămăliguță fierbinte. De șorici nu prea mai aveam parte, că erau deja de mult în burțile noastre!!!