Lumea mea de altădată (30)

Cum citeam eu pe ascuns

Sau despre cum stăteam și la coada vacilor cu cărțile-n mână

Când eram prin clasa a patra am luat, în sfârșit, Premiul I cu coroniță, după trei ani de secetă în care obținusem doar o Mențiune, prin clasa întâi. La grădiniță nu se dădea nimic. Iar pe când mergeam la creșă eram obraznic și plângeam, că mă bătea tovarășa educatoare, pe care o chema Bodea. Ce coincidență. Ăsta era și numele de familie al maică-mii. Bodea. Mai precis Rely Bodea a Veturiei a lui Gligor din Deal.

În sâmbăta în care eu și Adina am terminat clasa a patra, respectiv grădinița, am fost prezenți seara în ogradă la Mama și la Tata Mare, în Tăuți. Festivitatea de premiere se ținea duminica, dar premiul mi-a fost adus abia după vreo două-trei săptămâni de Bubu și de Dica, când au venit în comuna Meteș, județul Alba, să vadă dacă mai trăim. După pupăturile de rigoare, l-am văzut pe Bubu cum se așează pe dormeză și începe să râdă în hohote, citind dintr-o carte. Era unul dintre volumele primite de mine drept premiu: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. M-am minunat nespus, pentru că nu înțelegeam ce poate fi atât de amuzant într-o carte, mai ales că din respectivul autor ne obligau să învățăm la școală. L-am lăsat să râdă și m-am dus să dau apă la găini, să rânesc la porci și să plec cu vacile la păscut.

Cum nici vacanța mare nu ține o veșnicie, prin septembrie am fost recrutat din nou la școală. De data asta în clasa a V-a. Doamna Tengheru nu mai era învățătoarea noastră, așa că am avut-o drept dirigintă pe Doamna Berindei, profesoară de română. Care ne-a obligat să parcurgem, vezi Doamne, un soi de bibliografie, nu obligatorie, dar recomandată. M-am dus cu Doru la Biblioteca Orășenească și am luat câte trei Jules Verni de fiecare. Mie mi-a picat Căpitan la 15 ani, 800 de leghe pe Amazon și Minunatul Orinoco. Doru a luat Prichindel, 20.000 de leghe sub mări și, cred, Doi ani de vacanță. Le-am citit unul de la altul, pe toate șase în primul trimestru. Și mi-am dat seama că nu e așa de greu să citești. Am crezut că am scăpat de citit. Dar nuuuu!!!

Că am eu un fin de-al lui Dica, Nicu pe numele lui, care, după ce a văzut că am cărți în mână și nu prind numai muște cu ele ci le și răsfoiesc, s-o gândit să-mi dea să citesc Cei trei muschetari de Dumas-Tatăl, că Fiul s-o ocupat cu altceva. Apoi a venit vacanța de iarnă și mi-o băgat în straiță După douăzeci de ani. Interesant pentru mine a fost faptul că trebuia să calculez cât înseamnă 20, eu având doar 10 ani. Le-am citit. Apoi a venit peste mine trimestrul II, cu Vicontele de Bragelonne. Ca să citesc cele patru volume mi-a luat și jumătate din trimestrul III.

Dar a venit vacanța mare și Nicu mi-a dat patru cărți. Mai precis toate volumele din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, ălea din colecția Biblioteca pentru toți, apărute în 1967, cu  numerele 377-380. Le-am luat, că ce era să fac. În trei luni le-am citit de cinci ori. Fiecare volum. Așa frumos încep, dar se termină mult mai trist. Când ne-au încorporat iar la școală, de data asta în clasa a VI-a, Doamna Rodica Berindei ne-a pus să facem pe loc, verbal, un rezumat al cărților citite în vacanța de vară. Când a auzit și citate din cărți și-o făcut cruce, deși pe vremea lui Ceaușescu nu prea era voie.

Și a venit iar vacanța de iarnă. Cum prin Orăștie nu se găseau de-ale gurii, maică-mea s-a dus la cumpărături în Alba Iulia. O luat niște salam, brânză, ouă, ciocolățele și… surpriză… zece cărți!!! Dintre care cinci erau Cireșarii lui Constantin Chiriță, ediție proaspăt apărută. La început n-am știut ce să cred. M-am gândit că iar oi fi făcut eu vreo prostie și mă pedepsește maică-mea că m-o pârât Adina! Dar am luat trei volume cu mine, că mi-am zis că nu-s capabil să citesc patru cărți în două săptămâni. M-am subestimat. Am citit cele trei volume (Cavalerii Florii de Cireș, Castelul fetei în alb și Roata norocului), de patru ori în două săptămâni. Apoi am ajuns acasă și am recuperat cu Aripi de zăpadă și Drum bun, cireșari!. De atunci am citit de vreo 26 de ori fiecare volum.

Mama Mare nu mă lăsa să citesc, că, cică, cititul îți strică ochii și îți distruge familia. Avusese ea un unchi, Revizor școlar pe la Sibiu, care citea mult și și-o luat nevastă tânără. Nevastă care s-o dus pe banii lui pe la Paris, i-o păpat averea, și l-o părăsit pentru altul. Concluzia Mamei Mari a fost că nu trebuie să mai citesc. Așa că băgam pe ascuns câte o carte printre pită, slănină, brânză, ceapă, usturoi, cârnați uscați etc., și citeam la umbră de margine de pădure cât timp își făceau siesta vacile. Mai dădeau ele din coadă, dar numai ca să nu mă deranjeze muștele din citit.

Citeam ca apucatul. Într-o vacanță, de iarnă sau de primăvară, că nu mai știu, m-am dus să aduc apă din sat, de la Unchiu Vasâlie și Tușa Părăschie. Am intrat în casă să dau „Zua Bună” și l-am văzut pe vărul meu, Nicușor, că citea o carte: Colții șacalului de Nicolae Frânculescu, ediția din 1975. Cu lacrimi în ochi, l-am rugat să mi-o dea să o citesc și eu, că părea asemănătoare cu Winnetou de mult mai celebru citit de mine, Karl May. O zis că nu poate, că volumul e împrumutat de la Biblioteca Județeană Alba, și trebuie să o ducă a doua zi să o returneze. L-am înduplecat după ce i-am spus că în dimineața următoare îi aduc cartea înainte să plece la Alba Iulia. S-o uitat cam bănuitor la mine, dar o acceptat. Așa că am plecat la deal cu două găleți cu apă în mâini și o carte ținută sub bărbie. Ajuns acasă la Mama Mare, am încuiat găinile și am dat drumul la câine. Nu mai știu cum îl chema. Curent era, pe vremea aia, doar de la ora 19.00 la 21.00. În rest ne luminam la lampa cu petrol, agățată în tavan. M-am apucat de citit și după câteva zeci de pagini, curentul electric s-o pus la somn. Mama Mare o zis să fac la fel. Am acceptat și m-am băgat sub țol, dar cu lanternă de aia mare, cu baterii R6, cu mine. Am citit toată noaptea și, pe la șase dimineața am sfârșit cartea. Ca niciodată, am plecat vioi să aduc două găleți cu apă din sat și să-i duc cartea lui Nicușor. El nu m-o crezut că am citit-o și m-o luat la întrebări. Am dat extemporal din Colții șacalului. Nicușor m-o trecut clasa. Apoi am citit și La sud de Rio Bravo, de același Nicolae Frânculescu, că acțiunea se petrecea tot la coada vacii!