Archive for the ‘Etnologice’ Category

Etnologice (2)   Leave a comment

Despre „zânul” Dragobete

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 7 (1005), 20-26 februarie 2019, p. 3.

Ultimele decenii au condus la o scindare evidentă a opiniei publice între tradiționaliști și adepții globalismului mai ales în ceea ce privește respectarea / adoptarea obiceiurilor. Certurile datează însă de sute de ani, cele două tabere fiind „mânate în luptă” fie de convingeri religioase, de antipatii personale sau de interese diverse. Am menționat, nu cu mult timp în urmă, disputele din jurul adoptării „bradului cu lumini” în casele românilor (vezi Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5). Exemplele sunt însă multe și lumea, mai ales persoanele care nu au pus în viața lor mâna pe o carte de etnologie, nu le cunoaște.

Este binecunoscut faptul că dezvoltarea mijloacelor de comunicare și de exprimare, mai ales pe rețelele de socializare, a condus la proliferarea „fake-news”-urilor. În același timp, libera exprimare a unor opinii, extrem de multe dintre ele eronate, a devenit regulă, verificarea surselor trecând în plan secund. Cazul sărbătorilor așa-zis tradiționale nu este singular, dar este reprezentativ. Astfel, unii vorbesc despre „zestrea neamului”, „rădăcinile poporului român”, „comorile satului strămoșesc”, „obiceiurile ancestrale” de orice tip care sunt pângărite de „globalisme” care își doresc dispariția lor. Asta fără a reflecta la zestre, rădăcini, comori sau obiceiuri, la ce înseamnă ele, la ce punct de pornire au avut, cum au evoluat și (de ce nu?) la ce se va alege de ele în contextul actual.

Dragobetele este un asemenea caz. Tradiționaliștii nu scapă ocazia, în nici un an, de a înfiera „Valentines Day”, acuzându-i pe adepții acesteia de consumerism, globalism și kitch-uri cu inimioare, și propunând în schimb mult mai neaoșul Dragobete. Nu susțin nici o tabără, nici alta, dar le accept pe amândouă, deși până în urmă cu două decenii personal nu am auzit nici de Valentin, nici de Dragobete. Prin Apuseni și pe Valea Mureșului nu se ținea nici o sărbătoare din asta. Pentru cei care nu sunt cât de cât familiarizați cu etnologia, redau în continuare câteva citate pentru a mai calma spiritele și a ne bucura, în cele din urmă de cele două sărbători destinate iubirii (conform normelor opiniei publice actuale), „fără ură și fără părtinire”.

„În vechile calendare agrare, la 24 februarie începea primăvara. În vetrele etnofolclorice ale țării această zi era o sărbătoare în vechime, deosebit de apreciată în comunitățile locale, dovadă multitudinea de termeni care o denumeau, Sântionul de primăvară, Ion Dragobete, Drăgostițele, Dragobete, Cap de primăvară, Logodna paserilor, dar cea mai des întâlnită este Dragobetele. (…) Asemenea occidentalului Sfântul Valentin (14 februarie), Dragobetele este protectorul tinerilor ce se vor uni în viață, căsătorindu-se” (Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului român, Deva, 2009, p. 145-146). Pentru Transilvania, unde sunt incluse, bineînțeles și zonele etnografice ale județului Hunedoara, Capul Primăverii „semnifică în calendarul popular sfârșitul iernii și începutul primăverii. Ultima săptămână din februarie este una a fertilității, pusă sub semnul unor zeități mitice agrare, cum ar fi Dochia (…), iar în sud (Muntenia, Oltenia, Dobrogea), Dragobetele, ca patron al păsărilor. În ziua de 24 februarie comunitatea tradițională credea că este ziua perechilor, atât la oameni, cât și la păsări și animale domestice. Această sărbătoare asigura tranziția către un an roditor, care trebuia apărat de acțiunile destructive ale forțelor malefice. (…) În satele izolate din zona etnofolclorică a Orăștiei, în această săptămână se credea că bărbații nu au voie să se certe cu soțiile sau femeile, că nu le va merge bine tot anul. (…) Aproape uitat în secolul trecut, Dragobetele apare mai mult ca o sărbătoare revitalizată de mass-media, în special la televizor, în concurență cu Sfântul Valentin al occidentalilor” (Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice, Deva, 2011, p. 78-80).

„În mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt, Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numește Dragobete. Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fetele mari, ba chiar și pentru bărbați și femeile tinere. În această zi, dimineața, toate fetele și băieții se piaptănă, se premenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, apoi băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng prin case pe la prietine și rude, unde vin și băieții de primprejur” (Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. 2, Păresimile, ed. de Iordan Datcu, București, 2011, p. 25). „Chiar numele – Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice. După o legendă mitică, „Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia”, ceea ce înseamnă o presupusă filiațiune mitică anterioară denumirii lui ca atare. Înfățișat adesea ca tânăr, voinic, frumos și bun, inspira fetelor și femeilor încredere și dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor. La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvîrleau pe acoperișurile caselor boabe de mei, grîu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice și nici nu se vînau sau blestemau cele sălbatice. Aceste restricțiuni urmăreau să nu turbure rostul împerecherilor” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, 1987, p. 337-338).

Posted 2020/02/20 by danieliiancu in Articole, Etnologice

Etnologice 1   Leave a comment

„Bradul cu lumini”

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5.

Pentru că tot se apropie sărbătoarea Crăciunului și pentru sunt tot mai multe voci care pomenesc în legătură cu Nașterea Domnului și „pomul de iarnă” ca fiind tradițional și de nelipsit din casa oricărui român neaoș, trebuie să amintim unele aspecte. În primul rând, la origini, bradul nu a avut nicio legătură cu Crăciunul. Obiceiul a apărut și s-a răspândit în Occident, de unde, abia pe la mijlocul secolul al XIX-lea a pătruns pe teritoriul României de astăzi.

Unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai pomului de Crăciun a fost scriitorul Petre Ispirescu, care a menționat în dese rânduri originea barbară a obiceiului, spunând că „Nu mai văzusem decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”.

Câteva decenii mai târziu, Gr. Tăușan, printre alții, a publicat în 1938 articolul „Bradul cu lumini” (în revista Cele trei Crișuri, Oradea, an. XIX, numărul pe noiembrie-decembrie, p. 204). În cadrul respectivului material, autorul atrăgea atenția asupra unor aspecte pe care nu doresc să le comentez, lăsând cititorului actual satisfacția să identifice puncte comune cu problemele discutate în societatea de azi.

„În curând casele în care se găsesc copii vor fi frumos gătite și înveselite cu brazii, plini de jucării, cu lumânările de ceară roșie, galbenă ori verde, – cu baloane de smalț ce strălucesc ca merele de aur din mitologica grădină a Hesperidelor. E o sărbătoare a ochilor; o feerie a copilăriei (…). O purificare a inimelor și-o reculegere în dureri și micșorimi de suflet – iată ce reprezintă bradul de la Crăciun în mijlocul casei părintești.

Dar așa cum este alcătuită lumea, ca nici o bucurie să nu aibă și versantul ei, adică durerea, și în această sărbătoare – care de altfel nu are o vechime prea mare la noi, fiind importată de la minoritarii cu care am conviețuit – a ochilor și-a inimei s-a amestecat prozaicul gând și durerosul avertisment ce sună astfel:

Frumoasa sărbătoare a copilăriei costă mult, prea mult, pe țară, căci atâția brazi ce trăesc câteva zile în veselia unei familii sunt tot atâtea mutilări și devastări a pădurilor noastre. Rupem podoaba eternă a munților noștri și-o risipim în feeria câtorva zile de copilărească petrecere. (…) Ar fi dureros ca să continuăm a smulge frumusețile vii și bogățiile naturei pentru o distracție, fie ea cât de nevinovată ori chiar înălțătoare. (…) Dacă s-a putut introduce – tocmai din respect a picturilor bisericești și pentru mai marele fast al slujbei – lumina electrică în bisericele noastre, de ce nu am avea și imitația bradului în sărbătoarea pomului de Crăciun?”.

Reamintim că asemenea lucruri erau menționate la 1938.

Etnologice 1, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 47, 997, 12-18 decembrie 2019, p. 5

Posted 2019/12/12 by danieliiancu in Articole, Etnologice