Archive for the ‘Etnologice’ Category

Etnologice (4)   Leave a comment

Despre Noaptea Strigoilor sau Sfântul Andrei

Apărut în Palia Expres, an. XXV, nr. 37 (1035), 26 noiembrie – 2 decembrie 2020, p. 3.

Părerea mea este că avem multe sărbători pe care le ținem (mare parte dintre noi), dar despre care nu știm ce semnificație aveau în trecut. Ne mândrim cu tradițiile dar nu prea le cunoaștem. Dar mai bine să trec direct la citate din marii înțelepți și culegători de folclor, că vorbele mele nu ar avea sens fără consemnările lor. 

„În credințele poporului român de pretutindeni, în noaptea de către Sf. Andrei, 30 noiemvrie, ies sau umblă strigoii. Strigoii și strigoaicele sunt duhuri de bărbați sau de femei moarte, care în această noapte se întruchipează aievea și ies din mormânturi. Tot strigoi se mai cheamă și unii oameni sau femei vii, cari au coadă și cari în această noapte își părăsesc culcușurile lor, fără să aibă vreo știință despre aceasta, și ies sau umblă pe afară” (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, București 2018, p. 219, ediție alcătuită de Iordan Datcu după mai multe volume apărute în 1911 și 1914, sau într-o colecție coordonată de către Academia Română și intitulată Din viața poporului român).

Sărbătoarea, devenită azi națională și, mai ales, zi liberă, îl are de fapt în prim-plan pe Sfântul Andrei, cunoscut și sub numele de Sânt-Andrei (există și o localitate cu acest nume în județul Hunedoara, aflată în administrația orașului Simeria), Andrei-de-iarnă sau Moș Andrei. Bătrânii zic că Andrei „a fost copilul unei femei pe care mama sa, cine știe din ce pricină, l-a pus într-o albiuță și i-a dat drumul pe apă”. L-a salvat o altă femeie, iar când Andrei s-a făcut mare a omorât un hoț ce jefuise trei sate, dându-i cu un ciomag în cap. Astfel, el a devenit Sfânt (Pamfile, p. 218).

„Ziua Sfântului Andrei se mai cheamă și Ziua Lupului sau Gădinețul șchiop, serbându-se pretutindeni cu nelucru, ca să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele. Primejdia este însă nu numai pentru vite, ci și pentru oamenii cari ar îndrăzni a pleca pe drumuri, când pornește și lupăria. Vitele cari mugesc spre Sf. Andrei, caii cari nechează și paserile cari țipă vestesc lupii cari se apropie de ograda omului” (Pamfile, p. 224).

Sărbătoarea este prezentă în diverse zone ale țării dar, prin județul Hunedoara, în ziua Sfântului Andrei „își vede lupul coada”, pentru că se vorbește prin popor, doar în această zi „lupul, al cărui gât e țeapăn… capătă darul de a și-l îndoi… De casa al cărei stăpân și a cărei stăpână nu muncesc în această zi, lupul nu se poate apropia”, și de aceea atunci trebuie musai să „sărbezi”. Adică să lenevești. Sau cum ar veni, „Sf. Andrei se mai serbează și pentru faptul că el este începutul celor 12 vineri în cari nu trebuie să se muncească nimic până a doua zi”.

Pe de altă parte, Victor Kernbah în Universul mitic al românilor (București, f.a., p. 288), specifică faptul că acest „creștinism popular, în ansamblul său planetar, poate fi datat începând de la comunitățile primitive din catacombele romane” până la formele practicate în secolul XX. Creștinarea Daciei se pare că s-a realizat în două etape: „cele două etape de creștinare a poporului din Dacia Romană s-a efectuat prin retransmiterea noii religii, întâi de către soldații romani, creștinați în urma misiunii atribuite apostolului Andrei”. A fost și a doua etapă, prin secolul al IV-lea, dar nu insistăm.

Despre cine a fost și ce a făcut Sfântul Andrei nu mai povestim. Bănuiesc că toată lumea știe. Sau amintim alte legende anul viitor pe vremea asta.

Posted 2020/11/26 by danieliiancu in Articole, Etnologice

Etnologice (3)   Leave a comment

Despre Sâmbăta Morților, Sâmedru și Halloween

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 33 (1031), 29 octombrie – 4 noiembrie 2020, p. 5.

Ca în foarte multe alte cazuri referitoare la povești mitologești și Halloweenul e extrem de blamat de către oameni de bună credință care susțin cu tărie valorile tradiționale românești. Din păcate nu întotdeauna au și argumente, mai precis nu au citit o bibliografie minimală despre respectivele obiceiuri contestate de mulți, dar îmbrățișate de și mai mulți.

Am observat în ultima perioadă un avânt patriotic împotriva bostanilor. Nu ca legumă ca atare, că aproximativ 95 la sută dintre români sparg între dinți mii de semințe de bostan pe zi și scuipă cojile pe jos. Problema a intervenit de cînd se vorbește mai mult de Halloween decât de Sâmbăta Morților. Sau Ziua Morților. Sau Sâmedru. Ce nu vreau contestatarii să accepte e faptul că de Ziua Morților nu te prea poți bucura. O fi ea tradițional românească, dar pentru copii parcă Halloweenul sună mai bine, că mai mergi să cerșești câte o bomboană sau o prăjiturică de pe la vecini. Plus că te îmbraci în tot felul de țoale pe care nu le-ai purta în nici care altă zi și te lasă familia să cioplești bostani. De Ziua Morților te duc ai tăi doar la cimitir să aprinzi lumânări la un fel de dulapuri amplasate subteran…

Personal, doresc să le specific că eu nu știam de sus-menționatul Halloween în copilărie. De Zilele Morților îmi aduc aminte. Că pe vremea aia ne lăsau bunicii să cioplim în bostani. Le făceam cu brișca tot felul de ochi triunghiulari, guri în zig-zag și uneori urechi oarecum circulare. Plus că trebuia să-i decalotăm, adică să le tăiem capul ca să le scoatem semințele. După care puneam o lumânare în locul semințelor.

…Știu că pare sadic dacă ești bostan! Dar hai să citim câteva paragrafe din cărți de etnografie, înainte să ne apucăm să dăm cu parul în așa-numitele influențe străine care atacă pe ascuns tradițiile românești.

Cercetările de teren au condus la ideea că sfârșitul lunii octombrie și / sau începutul lunii noiembrie reprezintă un reper ce nu poate fi ocolit. Practic, cam atunci începe iarna dacă te afli aproximativ pe aceeași paralelă a globului pământesc din emisfera nordică. Simbolistica este cam la fel, doar că manifestările diferă. Și este de înțeles de ce Halloweenul a avut în ultimele decenii mai mult succes mediatic decât Ziua Morților. Ion Ghinoiu, în volumul Obiceiuri populare de peste an, specifică faptul că Sâmedru „încuie vara”, „desfrunzește codrul și aduce zăpada pe pământ”.

O interpretare cu foarte multe legături în alte zone ale lumii o regăsim și în volumul lui Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice. În capitolul dedicat lui Sâmedru, se spune negru pe alb că acesta este „socotit zeu în Panteonul românesc”, un fel de patron al iernii pastorale, „reprezentând moartea vegetației, venirea iernii și a frigului”. Pentru copii lucrul acesta nu este prea clar, mai ales că de Sâmbăta sau Ziua Morților trebuiau să meargă prin cimitire să aprindă lumânări. Iar aici intervine bostanul. Și un fel de bucurie de a te juca cu focul. Pentru că, în opinia mea, focul din bostan este echivalentul infantil al „Focului lui Sâmedru”. Marcel Lapteș specifică faptul că focul are un caracter funerar, este un fel de „veghe ritualică” cu rădăcini arhaice. „Acest cult al strămoșilor este concretizat în pomenile de Sâmedru, când se dădeau ofrande de sufletul morților, fiind una dintre sâmbetele morților”. Ceea ce pentru adulți conținea extrem de multă seriozitate, pentru copii a devenit un fel de joc. Și cum nu prea erau jucării de cumpărat acum ceva vreme, a apărut obiceiul decalotării bostanilor și punerea unei lumânări care să răspândească lumină prin ochii triunghiulari, urechile rotunde și gura zimțată. Copiii nu au făcut altceva decât să se joace cu focul, imitând adulții care aduceau ofrande prin intermediul aceluiași foc. Faptul că, prin unele zone ale planetei obiceiul s-a numit Halloween și apoi termenul a fost adoptat și la noi nu înseamnă că trebuie să dăm cu piciorul în capetele de bostan ci, în opinia mea, să acceptăm faptul că și copiii au dreptul să se bucure, într-un stil propriu, de Ziua Morților! Râzând.

Posted 2020/10/29 by danieliiancu in Articole, Etnologice

Etnologice (2)   Leave a comment

Despre „zânul” Dragobete

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 7 (1005), 20-26 februarie 2019, p. 3.

Ultimele decenii au condus la o scindare evidentă a opiniei publice între tradiționaliști și adepții globalismului mai ales în ceea ce privește respectarea / adoptarea obiceiurilor. Certurile datează însă de sute de ani, cele două tabere fiind „mânate în luptă” fie de convingeri religioase, de antipatii personale sau de interese diverse. Am menționat, nu cu mult timp în urmă, disputele din jurul adoptării „bradului cu lumini” în casele românilor (vezi Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5). Exemplele sunt însă multe și lumea, mai ales persoanele care nu au pus în viața lor mâna pe o carte de etnologie, nu le cunoaște.

Este binecunoscut faptul că dezvoltarea mijloacelor de comunicare și de exprimare, mai ales pe rețelele de socializare, a condus la proliferarea „fake-news”-urilor. În același timp, libera exprimare a unor opinii, extrem de multe dintre ele eronate, a devenit regulă, verificarea surselor trecând în plan secund. Cazul sărbătorilor așa-zis tradiționale nu este singular, dar este reprezentativ. Astfel, unii vorbesc despre „zestrea neamului”, „rădăcinile poporului român”, „comorile satului strămoșesc”, „obiceiurile ancestrale” de orice tip care sunt pângărite de „globalisme” care își doresc dispariția lor. Asta fără a reflecta la zestre, rădăcini, comori sau obiceiuri, la ce înseamnă ele, la ce punct de pornire au avut, cum au evoluat și (de ce nu?) la ce se va alege de ele în contextul actual.

Dragobetele este un asemenea caz. Tradiționaliștii nu scapă ocazia, în nici un an, de a înfiera „Valentines Day”, acuzându-i pe adepții acesteia de consumerism, globalism și kitch-uri cu inimioare, și propunând în schimb mult mai neaoșul Dragobete. Nu susțin nici o tabără, nici alta, dar le accept pe amândouă, deși până în urmă cu două decenii personal nu am auzit nici de Valentin, nici de Dragobete. Prin Apuseni și pe Valea Mureșului nu se ținea nici o sărbătoare din asta. Pentru cei care nu sunt cât de cât familiarizați cu etnologia, redau în continuare câteva citate pentru a mai calma spiritele și a ne bucura, în cele din urmă de cele două sărbători destinate iubirii (conform normelor opiniei publice actuale), „fără ură și fără părtinire”.

„În vechile calendare agrare, la 24 februarie începea primăvara. În vetrele etnofolclorice ale țării această zi era o sărbătoare în vechime, deosebit de apreciată în comunitățile locale, dovadă multitudinea de termeni care o denumeau, Sântionul de primăvară, Ion Dragobete, Drăgostițele, Dragobete, Cap de primăvară, Logodna paserilor, dar cea mai des întâlnită este Dragobetele. (…) Asemenea occidentalului Sfântul Valentin (14 februarie), Dragobetele este protectorul tinerilor ce se vor uni în viață, căsătorindu-se” (Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului român, Deva, 2009, p. 145-146). Pentru Transilvania, unde sunt incluse, bineînțeles și zonele etnografice ale județului Hunedoara, Capul Primăverii „semnifică în calendarul popular sfârșitul iernii și începutul primăverii. Ultima săptămână din februarie este una a fertilității, pusă sub semnul unor zeități mitice agrare, cum ar fi Dochia (…), iar în sud (Muntenia, Oltenia, Dobrogea), Dragobetele, ca patron al păsărilor. În ziua de 24 februarie comunitatea tradițională credea că este ziua perechilor, atât la oameni, cât și la păsări și animale domestice. Această sărbătoare asigura tranziția către un an roditor, care trebuia apărat de acțiunile destructive ale forțelor malefice. (…) În satele izolate din zona etnofolclorică a Orăștiei, în această săptămână se credea că bărbații nu au voie să se certe cu soțiile sau femeile, că nu le va merge bine tot anul. (…) Aproape uitat în secolul trecut, Dragobetele apare mai mult ca o sărbătoare revitalizată de mass-media, în special la televizor, în concurență cu Sfântul Valentin al occidentalilor” (Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice, Deva, 2011, p. 78-80).

„În mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt, Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numește Dragobete. Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fetele mari, ba chiar și pentru bărbați și femeile tinere. În această zi, dimineața, toate fetele și băieții se piaptănă, se premenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, apoi băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng prin case pe la prietine și rude, unde vin și băieții de primprejur” (Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. 2, Păresimile, ed. de Iordan Datcu, București, 2011, p. 25). „Chiar numele – Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice. După o legendă mitică, „Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia”, ceea ce înseamnă o presupusă filiațiune mitică anterioară denumirii lui ca atare. Înfățișat adesea ca tânăr, voinic, frumos și bun, inspira fetelor și femeilor încredere și dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor. La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvîrleau pe acoperișurile caselor boabe de mei, grîu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice și nici nu se vînau sau blestemau cele sălbatice. Aceste restricțiuni urmăreau să nu turbure rostul împerecherilor” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, 1987, p. 337-338).

Posted 2020/02/20 by danieliiancu in Articole, Etnologice

Etnologice 1   Leave a comment

„Bradul cu lumini”

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5.

Pentru că tot se apropie sărbătoarea Crăciunului și pentru sunt tot mai multe voci care pomenesc în legătură cu Nașterea Domnului și „pomul de iarnă” ca fiind tradițional și de nelipsit din casa oricărui român neaoș, trebuie să amintim unele aspecte. În primul rând, la origini, bradul nu a avut nicio legătură cu Crăciunul. Obiceiul a apărut și s-a răspândit în Occident, de unde, abia pe la mijlocul secolul al XIX-lea a pătruns pe teritoriul României de astăzi.

Unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai pomului de Crăciun a fost scriitorul Petre Ispirescu, care a menționat în dese rânduri originea barbară a obiceiului, spunând că „Nu mai văzusem decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”.

Câteva decenii mai târziu, Gr. Tăușan, printre alții, a publicat în 1938 articolul „Bradul cu lumini” (în revista Cele trei Crișuri, Oradea, an. XIX, numărul pe noiembrie-decembrie, p. 204). În cadrul respectivului material, autorul atrăgea atenția asupra unor aspecte pe care nu doresc să le comentez, lăsând cititorului actual satisfacția să identifice puncte comune cu problemele discutate în societatea de azi.

„În curând casele în care se găsesc copii vor fi frumos gătite și înveselite cu brazii, plini de jucării, cu lumânările de ceară roșie, galbenă ori verde, – cu baloane de smalț ce strălucesc ca merele de aur din mitologica grădină a Hesperidelor. E o sărbătoare a ochilor; o feerie a copilăriei (…). O purificare a inimelor și-o reculegere în dureri și micșorimi de suflet – iată ce reprezintă bradul de la Crăciun în mijlocul casei părintești.

Dar așa cum este alcătuită lumea, ca nici o bucurie să nu aibă și versantul ei, adică durerea, și în această sărbătoare – care de altfel nu are o vechime prea mare la noi, fiind importată de la minoritarii cu care am conviețuit – a ochilor și-a inimei s-a amestecat prozaicul gând și durerosul avertisment ce sună astfel:

Frumoasa sărbătoare a copilăriei costă mult, prea mult, pe țară, căci atâția brazi ce trăesc câteva zile în veselia unei familii sunt tot atâtea mutilări și devastări a pădurilor noastre. Rupem podoaba eternă a munților noștri și-o risipim în feeria câtorva zile de copilărească petrecere. (…) Ar fi dureros ca să continuăm a smulge frumusețile vii și bogățiile naturei pentru o distracție, fie ea cât de nevinovată ori chiar înălțătoare. (…) Dacă s-a putut introduce – tocmai din respect a picturilor bisericești și pentru mai marele fast al slujbei – lumina electrică în bisericele noastre, de ce nu am avea și imitația bradului în sărbătoarea pomului de Crăciun?”.

Reamintim că asemenea lucruri erau menționate la 1938.

Etnologice 1, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 47, 997, 12-18 decembrie 2019, p. 5

Posted 2019/12/12 by danieliiancu in Articole, Etnologice