Archive for the ‘Miscellanea’ Category

Miscellanea (5)   Leave a comment

Despre etnografia zărăndeană, între utilitate și artă

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 201, octombrie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Când lumea vorbește despre Țara Zarandului accentul cade în special pe eroii săi cunoscuți și recunoscuți la nivel național și nu numai, pe acele personalități care și-au pus amprenta asupra istoriei și culturii sau au influențat decisiv politica și administrația în acest areal. Aspectul etnografic și cel legat de micile istorii locale sunt marginalizate, dar cazul nu e singular sau specific doar Țării Zarandului.

De peste patru decenii Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva încearcă să păstreze, să recupereze și să aducă în atenția publicului interesat și a turiștilor ocazionali aspecte legate de etnografia locului. Totul a început în 1977, când primele expoziții organizate pe atunci în actualul sediu al Casei de Cultură din municipiul Brad (unde se găseau de altfel și depozitele), au avut la bază „colecţia de obiecte de artă populară ale brădeanului Ştefan Sofian, care le-a donat comunităţii locale” [1].

Farmecul Țării Zarandului este dat în primul rând de arhitectura sa populară, atât cât se mai păstrează, de obiceiurile mai mult reconstituite decât practicate, de intervențiile antropice tradiționale care și-au pus amprenta asupra peisajului natural. Fenomenul depopulării și părăsirii este extrem de pregnant în județul Hunedoara și prin urmare și zona etnografică denumită Țara Zarandului [2]. Totul s-a schimbat în ultimele decenii, astfel încât nu mai regăsim acel tip de civilizație rurală creată de moții crișeni, într-un stil inconfundabil cu „așezări risipite, cu colibe sau șuri la deal ori răsfirate de-a lungul drumurilor și văilor cu construcții astăzi zidite în cărămidă” care „păstrează încă în locuri mărginașe vechiul tip al casei zărăndene, o construcție modestă  (una sau două încăperi și cămara) din bârne cioplite, încheiate și prinse în cuie de lemn, cu acoperiș de paie” [3].

În cadrul colecției de etnografie și artă populară de la Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, care cuprinde aproximativ 1200 de piese („costume populare, unelte de prelucrare a lânii şi a cânepii, unelte specifice tuturor meşteşugurilor practicate în Zarand, mobilier specific gospodăriilor ţărăneşti din zonă, obiecte de artă populară, ţesături etc.”), există 120 de obiecte care fac parte din patrimoniul cultural național. „Spațiul restrâns al locuinței zărăndene presupune o valorizare superioară, prin dotarea interiorului cu elemente de mobilier strict necesare, lucrate de tâmplarii satelor, în forme care conservă foarte bine materialitatea lemnului de brad” [4]. Dar nu ne referim aici doar la acest tip de obiecte, căci spectrul colecțiilor este mult mai larg. De exemplu, printre piese se regăsesc o „mașină de spălat rufe” sau un „storcător de rufe”. Sau un „cric de car” datând din secolul al XIX-lea, confecționat din lemn, piesă care a fost expusă și la sediul MCDR din Deva, în cadrul proiectului „Exponatul lunii” în ianuarie 2014. Cricul achiziţionat din satul Dobroț, comuna Tomești, județul Hunedoara, este o piesă confecţionată în gospodărie care „se folosea prin prinderea lui sub osia roţilor de car, ajutând astfel la ridicarea acestuia în scopul schimbării oricăreia dintre roţile deteriorate atunci când atelajul era încărcat. Cricul este compus dintr-un miez dotat cu filet exterior, corpul de sprijin şi un ax mobil cu trei braţe, având un filet interior. Prin rotirea braţelor axului se cuplează într-o mişcare sincron filetul exterior al miezului şi cel interior al axului, producându-se ridicarea sau coborârea miezului la o înălţime dorită pentru executarea depanării” [5].

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

După ce, inițial, a funcționat în clădirea actualei Case de Cultură din municipiu, Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, județul Hunedoara, își desfășoară astăzi activitatea într-un sediu ridicat între anii 1964-1965, dar care a fost reabilitat și adaptat cerințelor muzeografiei din acele vremuri, între 1985 și 1987. În acel moment „a fost amenajată de către Muzeul din Deva o expoziție cu tematică vizând istoria, etnografia și arta populară zărăndeană” [6].

Dacă inițial expozițiile organizate prezentau doar interiorul locuințelor și olăritul, „două aspecte prin care Țara Zarandului se individualizează în peisajul satului românesc” [7], în decursul ultimului deceniu, dar mai ales în ultimii ani, tematica și modul de expunere s-a diversificat, încercând să acopere tot ceea ce înseamnă ocupații tradiționale și istorie locală în zona Bradului și nu numai. Mai ales ia, ca obiect vestimentar tradițional și reprezentativ românesc a fost pusă în valoare atât la muzeul din Brad, cât și la sediul central al instituției, situat în Palatul Magna Curia din Deva.

[1] Monica Dușan, Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, manuscris.

[2] Daniel I. Iancu, Sate la marginea lumii. Arhitectură tradițională din județul Hunedoara, Cluj-Napoca, 2015, p. 10-17.

[3] Eugen Pescaru, Mihai David, Popasuri zărăndene, Deva, 2013, p. 9.

[4] Mihai David, Secția de etnografie și artă populară zărăndeană Brad, în Județul Hunedoara. Monografie, vol. III, Deva-Iași, 2012, p. 215.

[5] Exponatul lunii, Dosar de expoziție, ianuarie 2014.

[6] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 133.

[7] Mihai David, op. cit., p. 215.

historia, 201, octombrie 2018

Reclame

Posted 2019/01/07 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Miscellanea (4)   Leave a comment

Aplica de bronz aurit a Gorgonei Meduza de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 198, iulie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Una dintre cele mai impresionante piese din punct de vedere vizual  și unul dintre cele mai valoroase artefacte din patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva este o aplică de bronz aurit. Ea reprezintă practic chipul Gorgonei Meduza, redat sub forma unei măști realizate în altorelief și a fost descoperită în anul 1973, în timpul săpăturilor arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa [1].

Locul descoperirii este situat „în partea nordică a complexului sacerdotal închinat zeilor medicinei Aesculap și Hygea. Starea de conservare este excelentă. Dimensiuni: 15 x 14,4 x 0,8 cm”. Aflată în inventarul Secției de Arheologie de la Sarmizegetusa a MCDR (comuna Sarmizegetusa, județul Hunedoara), piesa poate fi admirată în prezent la sediul central din Deva, în Palatul Magna Curia, în cadrul expoziției Obiecte de tezaur din colecţiile Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, alături de celebrii kosoni, de plăcuțele de aur de la Germisara, de tezaurul de la Sărăcsău sau de cel de la Nălați-Vad.

Piesa, impresionantă după cum aminteam mai sus, se înscrie într-o tipologe a reprezentărilor Meduzei, cu diferențe și evoluții specifice fenomenului artistic din respectiva perioadă. Pătrunderea ei în circuitul științific imediat după momentul descoperirii s-a făcut printr-o asociere cu alte descoperiri similare, precum cele din cetatea dacică de la Piatra Craivii, județul Alba (un ataș de situla descoperit în anul 1969), din castrul roman de la Buciumi, județul Sălaj (o piesă ornamentală de harnașament, desoperită în 1968) sau un medalion de plumb de dimensiuni mai mici, descoperit cu mai mult timp înainte tot în situl de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Revenind la aplica din bronz aurit, ea redă practic o figură „tânără și patetică a Meduzei”, care „are fața ovală, ochii mari migdalați, larg deschiși, cu pupilele marcate, fără îndoială în antichitate colorate, cu sprâncenele gingaș subliniate, nasul lung, ascuțit, cu nările ușor dilatate, gura întredeschisă cu dinții mici și regulați și colțurile buzelor puțin lăsate în jos într-o expresie de furie abia disimulată. Părul este bogat, cu șuvițe liberefrumos aranjate. Deasupra tâmplelor, cu deosebită grijă, sunt conturate aripioarele. Pe margini, ascunse de buclele părului, se păstrează încă trei nituri de fier pentru fixare. Aceste nituri fac dovada concretă că piesa descoperită la Ulpia Traiana era folosită cu scop ornamental, în genul unei replici, pentru decorarea fie a mobilierului, fie a unui interior” [2].

Meduza („stăpâna”) a fost una dintre Gorgone („cele cu privire cumplită”), alături de Sthenó și Euryáleia, fiicele lui Phorkys și Keto. „Dintre cele trei surori, doar Meduza putea fi ucisă, celelalte două fiind nemuritoare” [3]. Legendele despre ele, pornind de la Homer și Hesiod, menționează faptul că ceea „ce le făcea pe Gorgone atât de temute erau ochii lor strălucitori și căscați înfiorător, ucigând printr-o singură privire pe toții ce se încumetau să se apropie; căci oricine le vedea se transforma pe loc în stană de piatră”. Într-una dintre variante, Meduza este ucisă de către Perseu prin decapitare, eroul grec folosindu-se ulterior de capul Gorgonei pentru a-și împietri inamicii [4].

Revenind la aplica de bronz aurit de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, specialiștii apreciază, pe baza numeroaselor descoperi de asemenea reprezentări, că există posibilitatea existenței unui atelier de prelucrare a bronzurilor în capitala Daciei Romane. Încadrabilă cronologic la sfârșitul secolului al II-lea, piesa aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva se remarcă prin „maniera de tratare artistică foarte realistă, redarea cu finețe a tuturor detaliilor anatomice, aerul său veridic și degajat” [5].

Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva

Constituirea, în anul 1880 a Societății de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara este un moment esențial de care se leagă și înființarea muzeului devean, într-o perioadă în care crește interesul pentru tezaurizarea trecutului istoric, concretizat, în Transilvania, prin alte demersuri similare, precum înființarea Muzeului Brukenthal în 1817, a Muzeului de Istorie din Cluj în 1859 sau a Muzeului din Alba Iulia în 1886 [6]. Cunoscut multă vreme sub titulatura de Muzeul Județean Hunedoara, din anul 1994 instituția poartă numele de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, funcționând în palatul Magna Curia, situat la poalele Cetății Deva, edificiu impresionant prin elementele arhitectonice și stilistice, cu evidente influențe renascentiste și baroce.

Reabilitarea şi reorganizarea spaţiilor expoziţionale a avut în vedere și clădirile în care funcţionează secţiile din teritoriu ale MCDR: Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (localitatea Aurel Vlaicu, oraș Geoagiu), Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie Brad, Complexul de Monumente de la Ţebea şi Casa – Muzeu „Avram Iancu” din Baia de Criş.

[1] Dorin Alicu, Adriana Rusu, Cîteva reprezentări ale Gorgonei Meduza în Dacia intracarpatică, în Acta Musei Napocensis, 11, 1974, p. 93-101.

[2] Ibidem, p. 97.

[3] Dicționar de mitologie greco-romană: zei, eroi, mituri, coord. Zoe Petre, Alexandra Lițu, Cătălin Pavel, București, 2011, p. 178.

[4] Ibidem, p. 179.

[5] Dorin Alicu, Adriana Rusu, op. cit., p. 100.

[6] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva – Arc peste timp, Dosar de expoziție, Deva, 2017.

historia, 2018 , 07

Posted 2019/01/05 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Miscellanea (3)   Leave a comment

Mormântul lui Avram Iancu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 187, august 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Țara Zarandului nu mai are nevoie de prezentare. Este un obiectiv predilect pentru cei care doresc să simtă, să vadă, să se identifice fie și pentru câteva ore, cu o fărâmă din Istoria mare. Însă principalul obiectiv se pare că îl constituie Complexul de Monumente de la Țebea, complex dezvoltat în ultimul secol în jurul mormântului lui Avram Iancu, cel care declara acum mai bine de o sută cincizeci de ani că având în vedere „câtă lume am umblat, țară mai bună, mai bogată și oameni mai primitori ca în Țara Zarandului n-am văzut. Când voi muri aș vrea să mă îngropați aici”[1].

Avram Iancu a murit în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1972 în casa brutarului Ion Stupină din Baia de Criș și dorința i-a fost îndeplinită: a fost înmormântat în cimitirul de la Țebea, în vecinătatea gorunului lui Horea, la 13 septembrie același an. Acum, în 2017, se pregătește comemorarea a 145 de ani de la acel eveniment, la care au slujit 36 de preoți, cortegiul celor 10.000 de moți care l-au condus pe ultimul drum întinzându-se pe aproape doi kilometri lungime[2]. Încercările de a păstra vie în memorie amintirea lui Avram Iancu și a faptelor sale din timpul revoluției de la 1848-1849 din Transilvania până la momentul nefericit al morții, le-au demarat contemporanii săi, mărturii în acest sens stând acțiunile elitei transilvănene reflectate în presa ardeleană, și nu numai, de până la 1918. Sute de știri și articole apărute în publicațiile vremii denotă interesul nedisimulat pentru constituirea unui adevărat piedestal pe care să fie așezată imaginea sa pentru posteritate.

Eforturile nu au rămas fără urmări. Odată cu „Unirea Transilvaniei cu România, ideea cinstirii memoriei lui Avram Iancu a devenit posibilă și a căpătat noi dimensiuni. […] S-au editat cărți și studii valoroase, s-au ridicat statui, busturi, obeliscuri și plăci comemorative”[3]. Astfel, în 1924, înainte de manifestările prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la naștere, mormântul și spațiul din jurul acestuia este reamenajat: „s-a dispus degajarea locului de alte morminte, zidirea mormântului, amplasarea a două tunuri din 1877 și alei”[4].

Următorul moment în constituirea „Panteonului de la Țebea” a avut loc în 1931, când „din inițiativa și contribuția istoricilor G. I. Brătianu și C. C. Giurescu se aduce de la București o solidă placă de marmură gri”, pentru a fi amplasată pe mormânt, operă realizată de sculptorul  Gh. M. Constantinescu, cu un text redactat de Nicolae Iorga: „Craiului Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei firești și unită în spiritul libertății. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”. Pe crucea originală, din gresie, ridicată la căpătâiul mormântului în 1872 se mai poate citi: „AV RAM JAN CU Adv. Pref. Leg. Gem. ROM. În anii 1848-9 † 1872”. Ulterior, mormântul a fost împrejmuit cu un zid de beton și lanțuri, fiind refăcut de-a lungul anilor[5].

Din păcate, în ultima perioadă mormântul lui Avram Iancu de la Țebea, clasat în categoria A în cadrul Listei Monumentelor Istorice din România,, tinde să fie sufocat de inițiative mai mult sau mai puțin lăudabile. Cel mai neplăcut exemplu ar fi cel al troiței de lemn confecționată dintr-o ramură a Gorunului lui Horea, distrus în urmă cu câțiva ani de o furtună, amplastă într-o vitrină cu geam termopan în imediata vecinătate a mormântului lui Avram Iancu. Pentru remedierea situației, o soluție ar fi amplasarea respectivei troițe în alt loc, aerisirea spațiului din jurul mormântului constituind un element esențial în promomarea unui monument de o asemenea importanță. În plus, restricționarea amplasării altor elemente așa-zise de for public, ar fi benefică pentru imaginea și promovarea „Panteonului Moților”. Esențial în asemenea cazuri este păstrarea nealterată a imaginii unui loc și a unui monument reprezentativ pentru istoria românilor și nu aglomerarea cu obiective ridicate aleatoriu și fără discernământ.

Complexul de Monumente Țebea

Complexul de Monumente de la Țebea (comuna Baia de Criș, județul Hunedoara) este unul dintre obiectivele principale administrate de către Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, sau aflate în imediata apropiere a acestora. Complexul cuprinde, pe lângă mormântul lui Avram Iancu, o suită de alte obiective: „Biserica cu tricolor”, ridicată între 1893-1896; mormintele tribunilor Ioan Buteanu și Simion Groza, relocate cu prilejul manifestărilor din 1924; cimitirul eroilor de peste Carpați căzuți în luptele din primul Război Mondial pentru eliberarea Ardealului; crucea eroilor – fii ai satului –  din Primul Război Mondial; monumentul eroilor satului Țebea căzuți în al Doilea Război Mondial; Gorunul lui Horea; Gorunul lui Iancu; bustul lui Avram Iancu, operă a sculptorului Ioan Medruț, dezvelit în 2006; mormintele lui Sigismund Borlea și Teodor Pop; crucea din anul 1877; gorunii Regelui Ferdinand, al Reginei Maria și al Generalului Berthelot etc.

[1] Nicolae Cristea, Țebea și Baia de Criș. Locuri, fapte, monumente. Îndreptar istorico-turistic, Deva, 2010, p. 5.

[2] Ibidem, p. 66.

[3] Ioachim Lazăr, Studii de istorie modernă a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 2012, p. 270.

[4] Ioachim Lazăr, Marcel Morar, Avram Iancu în memoria posterității, Deva, 2008, p. 94.

[5] Nicolae Cristea, op. cit., p. 68.

Historia, 187, august 2017

Posted 2017/09/07 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Miscellanea (2)   Leave a comment

Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 186, iulie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Dintre obiectele aflate în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva și expuse în cadrul Complexului Memorial „Aurel Vlaicu”, probabil cele mai reprezentative sunt cele care compun costumul de zbor al inginerului aviator Aurel Vlaicu. Este vorba despre pelerina și casca de zbor, la care se adaugă bineînțeles alte obiecte personale, precum o cască de motociclist, o pereche de ochelari de soare, un toc de ochelari și un ceas de buzunar, dar și o cunună de lauri sau o cocardă tricoloră ce evidențiază recunoașterea de care s-a bucurat Aurel Vlaicu încă din timpul vieții[1]. Toate acestea, împreună cu o serie de piese de mobilier, diferite unelte, aparate construite și – uneori – îmbunătățite de tânărul inginer, planșe, schițe, notițe, scrisori, însemnări diverse etc., se constituie într-un demers expozițional al cărui rol este acela de a conferi vizitatorului o viziune de ansamblu asupra personalității lui Aurel Vlaicu.

Revenind la echipamentul său de zbor, trebuie specificat faptul că nu obiectele în sine sunt extrem de valoroase, fiind practic obiecte de serie sau realizate la comandă din materiale relativ comune. Valoarea lor patrimonială este dată de în special de contextul în care ele au fost utilizate, de momentele unice în care au fost folosite. Data exactă a confecționării / comandării lor nu se cunoaște, fișele de evidență și conservare a celor două obiecte care compun costumul menționând începutul secolului XX, „înainte de 1912”, perioadă în care Vlaicu apare în fotografiile din ziarele și revistele epocii îmbrăcat în respectivul echipament[2].

Casca este practic o calotă din material solid, învelită în pânză cauciucată și căptușită pe interior. Prezentând o marcă ce indică producătorul francez („Roold”), ea este prevăzută cu două urechi din piele, pe care sunt aplicate două fante de metal, necesare pentru perceperea mai bună a sunetelor în timpul zborului. Pelerina, cu o evidentă uzură funcțională, este confecționată dintr-un material textil vopsit în culoare neagră.

Aurel Vlaicu a zburat cu numeroase ocazii echipat în acest costum, dar esențiale rămân două momente. În primul rând este vorba despre celebrul concurs de lângă Viena, desfășurat pe aerodromul de la Aspern în perioada 23-30 iunie 2012, practic „primul concurs internațional de aviație din capitala Austro-Ungariei”[3], în urma căruia rezultatele obținute îl plasează pe român în elita aviației internaționale. Apoi trebuie amintit tragicul moment petrecut pe data de 13 septembrie 1913, când, îmbrăcat în acest echipament de zbor Aurel Vlaicu se prăbușește la Bănești, lângă Câmpina, în încercarea sa de a ajunge peste munți, la Orăștie, unde urma să se desfășoare Adunarea Generală a ASTREI din acel an, cu serbările și manifestările obișnuite. Urmele accidentului sunt vizibile în special pe pelerină.

Ambele piese au intrat în patrimoniul MCDR în anul 1964, prin achiziție de la familia lui Aurel Vlaicu, fiind astăzi prezentate publicului, așa cum aminteam, în cadrul expoziției memoriale din localitatea care îi poartă numele. Iar în final, ceea ce ar mai merita precizat este faptul că, în perioada septembrie – octombrie 2013, echipamentul de zbor a fost prezentat și în cadrul unei expoziții organizate de către Institutul Cultural Român din Londra și intitulate „Romanians Against Gravity: Aurel Vlaicu, Flight Daredevil”.

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (unul dintre punctele din teritoriu ale Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, situat în localitatea cu același nume pe raza administrativă a orașului Geoagiu, județul Hunedoara), este compus la ora actuală din Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, bustul inginerului aviator și casa sa natală, care a suferit de-a lungul timpului anumite modificări. Pe respectiva clădire se găsește amplasată și o placă memorială, dezvelită la 8 iunie 1925 de către Despărțământul ASTRA Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” Orăștie, cu ocazia organizării unor serbări la Binținți[4].

Începând cu anul 1952, în casa natală a fost organizat și un Muzeu Memorial[5], iar în imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933[6], în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului. Complexul este întregit la ora actuală de o Expoziție Memorială „Aurel Vlaicu”, organizată într-o clădire nouă, alăturată casei natale și deschisă publicului la data de 26 noiembrie 1882, la aniversarea centenarului nașterii aviatorului[7].

[1] Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu. Momente din viața și activitatea sa, București, 2013, p. 77-82.

[2] Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu, Alexandru Bartoc, Vlaicu; București, 2009, p. 70.

[3] Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viața și opera, București, 1973, p. 205.

[4] Transilvania, an. 56, 1925, nr. 7-8, p. 292.

[5] Ioachim Lazăr, Centenarul Muzeului Județean Hunedoara – Deva, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 25.

[6] Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, București, 1991, p. 143.

[7] Maria Vîrtopeanu, Muzeul Memorial Vlaicu la centenarul nașterii aviatorului, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 73.

Historia, 186, 2017 coperta

Articol republicat în Palia expres, an XXII, nr. 27 (882), 27 iulie-2 august 2017, p. 8.

Echipament Vlaicu, in Palia expres, XXII, 27, 882, 27 iulie-2 august, p. 8

Posted 2017/08/14 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Miscellanea (1)   Leave a comment

Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 185, iunie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Interesantă și enigmatică, unică – cel puțin până în prezent – în acest spațiu, matrița de bronz descoperită întâmplător în 2013 printre ruinele regatului dac, la Sarmizegetusa Regia, a suscitat în ultimii ani diverse patimi, conflicte și dispute mai mult sau mai puțin istorice. Lăsând însă la o parte poveștile deja țesute în jurul ei, matrița de bronz este una dintre cele mai valoroase piese din patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, ocupând un loc important în cadrul artefactelor descoperite la Grădiștea de Munte (comuna Orăștioara de Sus), din Munții Orăștiei. Ea „este o capodoperă din punct de vedere tehnic și artistic, unicat până în prezent în peisajul antichității europene, iar complexitatea studierii ei a însemnat (re)deschiderea a diferite capitole istorico-arheologice referitoare la sit”[1].

Apariția ei întâmplătoare a determinat colectivul de cercetare de la Sarmizegetusa Regia (format din cercetători de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, Muzeul de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, cărora le-au adăugat sprijin numeroși alți specialiști din țară și străinătate), să întreprindă urgent o serie de cercetări arheologice, concretizate în campaniile din anii 2013 și 2014, coroborate cu numeroase informații interdisciplinare despre respectiva piesă, necesare pentru constituirea unui așa-numit „dosar științific”[2]. Toate acestea au condus, după doi ani, la organizarea unui dublu eveniment la sediul din palatul Magna Curia al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva: vernisarea expoziției Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, care ocupă o întreagă sală în economia spațiilor expoziționale ale muzeului, precum și lansarea volumului cu același titlu, conținând rezultatele cercetărilor științifice, coordonat de Gelu A. Florea.

Din punct de vedere tehnic, trebuie reținut în primul rând faptul că matrița „este o piesă masivă din bronz cu opt fețe, dintre care cele două principale au o formă hexagonală regulată și celelalte șase o formă dreptunghiulară. Laturile celor două fețe hexagonale au valori cuprinse între 8,77 cm și 9,35 cm, iar grosimea piesei variază între 4,84 cm și 5,04 cm. Piesa are o greutate de 8,241 kg. Dimensiunile sale sunt mari în comparație cu cele mai multe piese de același fel cunoscute și păstrate în muzee și colecții din întreaga lume”[3]. Realizată, foarte probabil, prin metoda „cerii pierdute”, se presupune că matrița ar fi aparținut unui bijutier provenind din spațiul mediteranean și stabilit în capitala Regatului Dac, cu speranța că nu vor lipsi din zonă comanditari numeroși, dornici de frumos și, nu în ultimul rând, generoși.

Decorul este realizat în negativ, iar ornamentica denotă o evidentă coerență a motivelor și tematicii: serii de animale, în postură de agresor sau de victimă, scene de luptă cu animalele redate mai ales din profil, sau motive și compoziții care diferă doar prin dimensiunile lor (ne referim aici la masca leonină sau la perechile de animale combatante). Bestiarul reprezentat pe matriță este extrem de bogat și de divers, dar în același timp intrigă prin faptul că conține și animale care nu se întâlneau în spațiul regatului dac, dar și animale fabuloase[4]. Acestea din urmă sunt grifonii, animale fantastice apărute se pare „în imaginarul oriental încă din mileniul al IV-lea a. Chr.”, redați pe matriță sub forma a două tipuri: grifonul-vultur și grifonul-leu. Dintre animalele „străine” sunt prezente leul, tigrul, leopardul, rinocerul, hipopotamul și elefantul, care se alătură animalelor comune precum ursul, taurul, calul, cerbul sau iepurele.

Realizată și folosită în secolul I d. Chr., cu ilustrații aparținând stilurilor mediteranean și elenistico-roman, dar și unul inspirat de lumea nord-pontică, matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia rămâne momentan unică în spațiul Regatului Dac și nu numai, cercetările ulterioare urmând să detalieze – sau să infirme – anumite ipoteze emise până în prezent.

Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva

Constituirea, în anul 1880 a Societății de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara este un moment esențial de care se leagă și înființarea muzeului devean, într-o perioadă în care crește interesul pentru tezaurizarea trecutului istoric, concretizat, în Transilvania, prin alte demersuri similare, precum înființarea Muzeului Brukenthal în 1817, a Muzeului de Istorie din Cluj în 1859 sau a Muzeului din Alba Iulia în 1886[5]. Cunoscut multă vreme sub titulatura de Muzeul Județean Hunedoara, din anul 1994 instituția poartă numele de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, funcționând în palatul Magna Curia, situat la poalele Cetății Deva, edificiu impresionant prin elementele arhitectonice și stilistice, cu evidente influențe renascentiste și baroce.

Reabilitarea şi reorganizarea spaţiilor expoziţionale a avut în vedere și clădirile în care funcţionează secţiile din teritoriu ale MCDR: Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (localitatea Aurel Vlaicu, oraș Geoagiu), Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie Brad, Complexul de Monumente de la Ţebea şi Casa – Muzeu „Avram Iancu” din Baia de Criş.

[1] Gelu A. Florea (coord.), Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, p. 13.

[2] Ibidem, p. 10.

[3] Ibidem, p. 59.

[4] Ibidem, p. 101-106.

[5] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva – Arc peste timp, Dosar de expoziție, Deva, 2017.

Historia 185, Iunie 2017

Posted 2017/07/26 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea