Tezaurul de la Vinerea

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 204, ianuarie 2019, p. 8-9, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Există momente care influențează istoria, locală sau națională. Chiar dacă o mare parte dintre descoperiri sunt întâmplătoare, din punct de vedere arheologic ele sunt esențiale, aducând un plus de cunoaștere științifică și completând sau detaliind anumite aspecte ale culturii materiale și spirituale dintr-o epocă sau alta. Un exemplu în acest sens îl constituie „tezaurul de la Vinerea”, astăzi localitate aparținătoare de orașul Cugir, județul Alba.

Respectiva comoară a fost descoperită pe data de 11 iulie 1965, când în centrul satului a fost scos la iveală un vas ceramic. Ca multe altele, la prima vedere. Ceea ce l-a evidențiat a fost însă conținutul. Familia Ioan Cutean dorea să-și ridice casă nouă. Și a săpat o fundație la 10 metri de poarta de atunci către drumul principal, dar aproape de zidul casei[1]. Brusc au răsărit sute de monede și mai multe obiecte de metal prețios, unele fiind, se pare, furate pe loc. Miliția a intrat pe fir și a recuperat cea mai mare parte, care a fost predată Muzeului din Orăștie.

Locul descoperirii „se găseşte în plină vatră medievală a Vinerii, deci putem afirma că în primele decenii ale secolului al XVII-lea, când a fost ascuns tezaurul, terenul aparţinea unui lot de casă (…). Casele din zonă păstrează încă elemente arhitecturale care coboară în veacul al XVIII-lea, deci doar la un secol de la îngroparea tezaurului”[2]. Piesele care se mai păstrează astăzi și care compun tezaurul (396 monede de argint și cupru, trei inele de argint, fragmente dintr-un cilindru de argint, un lanț de bronz, cinci lingouri de argint) au fost ascunse într-un pahar de argint aurit, depus la rândul lui într-un vas de lut[3], îngroparea tezaurului având „în condiţiile dificultăţilor monetare din perioada 1620-1625, ca urmare a expediţiei antihabsburgice conduse de principele Gabriel Bethlen”.

O descriere amănunțită a pieselor o face Cristian Ioan Popa, care redă atât aspectele strict tehnice (dimensiuni, gramaj etc.), dar se oprește mai ales asupra contextului și simbolisticii pieselor care compun tezaurul de la Vinerea. Dintre acestea se remarcă un inel sigilar, din argint, ornamentat pe întreaga suprafață și având în mijloc litera gotică „M”, cel mai probabil fiind unul „inele de devoţiune în legătură cu Mariolatria, cultul Fecioarei Maria”.

Cea mai impresionantă piesă este însă paharul de argint aurit, de formă tronconică, ornamentat în zona mediană cu o banderolă incizată, ce conține un text cu litere gotice. Suprapusă peste banderolă se găsește redată o acvilă. „Elementul cel mai important şi neaşteptat al paharului îl constituie inscripţia cu minuscule gotice (…), al cărei text încă nu a putut fi descifrat, cu toate eforturile depuse până în prezent”[4].

O parte dintre piesele descoperite la Vinerea pot fi admirate momentan în cadrul expoziției Obiecte de tezaur din colecţiile Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, deschisă publicului la sediul MCDR Deva din Palatul Magna Curia.

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Orăștie

Instituția muzeală din Orăștie a luat ființă în anul 1952, având un profil istoric bazat pe obiecte și colecții particulare donate, ulterior și achiziționate, din 1967 fiind reprofilată ca „muzeu de artă populară”[5]. Cu toate acestea, pe lângă exponatele etnografice, patrimoniul este mult mai diversificat, cuprinzând o colecție impresionată de publicații apărute pe plan local la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, mii de piese arheologice provenind din valea Mureșului Mijlociu și din celebri Munți ai Orăștiei cu cetățile lor dacice, dar și documente de sorginte medievală, modernă și contemporană însoțite de o suită de exponate (originale sau reproduceri)[6].

Muzeul este situat în Piața Aurel Vlaicu la numărul 1, clădirea fiind în trecut fosta „Casă a Sfatului”, mai precis primăria orașului timp de decenii. „Colectivul voluntar” înființat pentru organizarea muzeului din Orăștie, constituit din 27 de persoane, a fost condus de „magistratul Ioan Valeriu Todea, avocatul Gelu Emil, prof. Ioachim Rodean și Aurel Ivănescu”, sprijiniți de dr. Octavian Floca, directorul muzeului județean din Deva[7] și de „Nicolae Gostar, de la Universitatea din Cluj”[8]. La ora actuală, muzeul reunește „colecții arheologice, numismatice, istorice, etnografice, științele naturii și produse industriale”, reorganizarea din anul 1974 fiind materializarea „viziunii artistice a sculptorului Nicolae Adam”. După anul 1990, instituția a intrat în subordinea Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, pe atunci intitulat Muzeul Județean Hunedoara[9].

Dintre reabilitările și reorganizările expoziționale succesive menționăm faptul că în 1999 o „expoziție de bază” a fost redeschisă publicului, „structurată tematic pe domeniile ocupaționale tradiționale”[10], ulterior fiind organizate o serie de expoziții temporare prin care se încearcă atragerea vizitatorilor, Muzeul de Etnografie și Artă Populară Orăștie dorind să devină un obiectiv turistic și nu să rămână doar un popas pe harta turistică a României.

[1] Cristian Ioan Popa, Valea Cugirului. Din preistorie până în zorii epocii moderne. Monumenta archaeologica et historica, Cluj-Napoca, 2011, p. 523.

[2] Ibidem, p. 524.

[3] Mihaela Coza, Tezaurul monetar de le Vinerea (secolele XIII-XVII), în Apulum. Acta musei apulensis, XLI, 2004, p. 387.

[4] Cristian Ioan Popa, op. cit., p. 530.

[5] Petru Baciu (coord.), Orăștie. Enciclopedie, Deva, 2001, p. 199.

[6] Ibidem, p. 200.

[7] Anton E. Dörner, Vasile Ionaș et alii, Orăștie 775, Deva, 1999, p. 172.

[8] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 137.

[9] Anton E. Dörner, Vasile Ionaș et alii, Orăștie 775, Deva, 1999, p. 172.

[10] Mihai Căstăian, Muzeul de Etnografie și Artă Populară Orăștie, în Județul Hunedoara. Monografie, vol. 3, Cultură și spiritualitate, Iași-Deva, 2012, p. 210.

Avram Iancu, Baia de Criș și o casă muzeu plină de istorie locală

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 203, decembrie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Fără riscul de a exagera, putem spune că cine vine în Munții Apuseni, prin Țara Moților sau și mai exact prin cea a Zarandului, e surprins aproape la fiecare pas de un fapt: Avram Iancu prin această zonă înseamnă cam totul. Fie că ne referim la monumentele ridicate prin satele zărăndene în amintirea celor care au luptat și s-au jertfit în timpul revoluției de la 1848-1849, fie că pomenim de busturile amplasate cam peste tot, străbatem străzi sau parcuri străzi ori vizităm locuri memoriale, imaginea lui Avram Iancu se proiectează peste toate și a devenit parte integrantă a peisajului și simbol al istoriei zonei.

Pornind de la Brad spre Oradea, după ce lăsăm în urmă Complexul de monumente de la Țebea, ajungem la Baia de Criș. Multă vreme centru administrativ al Comitatului Zarand, având statut de oraș încă din 1427[1], localitatea este astăzi doar reședință de comună. Cu toate acestea, atmosfera este și acum, cel puțin în zona centrală, aceea a unui târg înfloritor de la sfțrit de secol XIX și început de secol XX, imagine la care contribuie mai multe elemente care compun ceea ce autoritățile locale au denumit Complexul monumental și arhitectural „Avram Iancu” (cum altfel?) din Baia de Criș.

Ansamblul cuprinde Monumentul lui Avram Iancu, Obeliscul lui Avram Iancu și Casa-muzeu „Avram Iancu”, la care se adaugă mai multe monumente istorice[2], precum clădirea fostei Prefecturi de Zarand (sediu al respectivei Prefecturi sub conducerea lui Ioan Buteanu, în timpul evenimentelor de la 1848-1849), Spitalul vechi sau Mănăstirea franciscană, datând din secolul XV dar marcată arhitectonic de semnificative transformări la sfârșitul secolul XVIII.

Acesta este cadrul în care, la începutul anilor 2000, specialiștii de la acea vreme ai Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva au construit o casă-muzeu dedicată lui Avram Iancu. Nu e casă memorială, căci aceasta exista deja în localitatea natală a Crăișorului Munților, dacă îmi permiteți să îl numesc așa, la Vidra de Sus.

Casa-muzeu de la Baia de Criș are valențe mult mai triste. Căci dacă o casă memorială se presupune că există în locul în care te naști, o casă-muzeu precum cea de la Baia de Criș păstrează în memorie locul morții. E vorba de nuanțe, e vorba de istorie locală, e vorba de fapte și evenimente care contribuie la întregirea istoriei naționale.

Este trist să vorbești despre locul în care o personalitate ca Avram Iancu și-a găsit sfârșitul. Ținând cont de evenimentele de la 1848-1949, casa-muzeu de la Baia de Criș este o realizare importantă. Ea a fost ridicată „în apropierea locului unde se afla casa brutarului Stupină, pe prispa căreia a decedat, în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1872, Avram Iancu”[3], pe unul dintre pereții care s-au mai păstrat din respectiva casă a brutarului cunoscut și sub numele de Lieber fiind amplasate acum mai multe plăci de marmură, una dintre ele amintind și de evenimentul tragic.

Casa-muzeu „Avram Iancu”

Clădirea a fost sfinţită la data de 8 septembrie 2003 şi inaugurată în 14 septembrie același an cu ocazia Serbărilor Naţionale Ţebea și încearcă să redea în mod simbolic fosta brutărie a lui Ioan Stupină. „Clădirea nou construită adăpostește expoziția dedicată lui Avram Iancu și este organizată în două săli. Sunt expuse copii ale unor documente, publicații și acte reprezentative pentru activitatea Crăișorului Munților. Într-o a doua sală sunt expuse piese de mobilier, țesături și obiecte utilizate în gospodărie, reconstituind un interior specific caselor de moți”[4]. Multe dintre obiectele de etnografie expuse aici „poartă amprenta tricolorului românesc astfel, sub tabloul reprezentând pe Avram Iancu, este expusă o pătură de lână, ţesută în cele trei culori naţionale, pe care eroul a stat când a participat la un eveniment la Ţebea. Tot ca unicat amintim cele două tablouri care îl înfăţişează pe Iancu în întregime îmbrăcat în straie moţeşti, tablouri foarte puţin mediatizate. Nu lipseşte tradiţionalul tulnic, primit de la un nepot de-al Iancului”[5]. În ceea ce privește alte exponate, acestea sunt „copii după documente, publicaţii şi acte referitoare la marele erou şi revoluţia din 1848. O atenţie deosebită este acordată evenimentelor petrecute în Zarand, între care şi bătăliei de la Târnava de Criş. Sunt expuse copii ale listelor românilor ucişi în bătălia din 8 noiembrie 1848 şi în timpul campaniilor de represiune întreprinse de către ofiţerii unguri, Gál, Beke, Csutak, Hatvani şi Kemeni, întocmite de către preoţii comunelor şi înaintate subcomisarilor cercului Zarand”[6].

[1] Vasile Ionaș, Urbariul Băii de Criș din anul 1754 (I), în Sargetia. Acta Musei Devensis, an. XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 242.

[2] Lista monumentelor istorice 2015. Județul Hunedoara, în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 113 bis, 15.II.2016, p. 1544-1589.

[3] Ioachim Lazăr, Casa-muzeu „Avram Iancu”Baia de Criș, în Județul Hunedoara. Monografie; vol.. 3, Deva-Iași, 2012, p. 216..

[4] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 134.

[5]Casa-muzeu „Avram Iancu”de la Baia de Criș, pe site http://www.baiadecris.mcdr.ro.

[6] Ioachim Lazăr, op. cit., p. 217.

Despre etnografia zărăndeană, între utilitate și artă

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 201, octombrie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Când lumea vorbește despre Țara Zarandului accentul cade în special pe eroii săi cunoscuți și recunoscuți la nivel național și nu numai, pe acele personalități care și-au pus amprenta asupra istoriei și culturii sau au influențat decisiv politica și administrația în acest areal. Aspectul etnografic și cel legat de micile istorii locale sunt marginalizate, dar cazul nu e singular sau specific doar Țării Zarandului.

De peste patru decenii Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva încearcă să păstreze, să recupereze și să aducă în atenția publicului interesat și a turiștilor ocazionali aspecte legate de etnografia locului. Totul a început în 1977, când primele expoziții organizate pe atunci în actualul sediu al Casei de Cultură din municipiul Brad (unde se găseau de altfel și depozitele), au avut la bază „colecţia de obiecte de artă populară ale brădeanului Ştefan Sofian, care le-a donat comunităţii locale” [1].

Farmecul Țării Zarandului este dat în primul rând de arhitectura sa populară, atât cât se mai păstrează, de obiceiurile mai mult reconstituite decât practicate, de intervențiile antropice tradiționale care și-au pus amprenta asupra peisajului natural. Fenomenul depopulării și părăsirii este extrem de pregnant în județul Hunedoara și prin urmare și zona etnografică denumită Țara Zarandului [2]. Totul s-a schimbat în ultimele decenii, astfel încât nu mai regăsim acel tip de civilizație rurală creată de moții crișeni, într-un stil inconfundabil cu „așezări risipite, cu colibe sau șuri la deal ori răsfirate de-a lungul drumurilor și văilor cu construcții astăzi zidite în cărămidă” care „păstrează încă în locuri mărginașe vechiul tip al casei zărăndene, o construcție modestă  (una sau două încăperi și cămara) din bârne cioplite, încheiate și prinse în cuie de lemn, cu acoperiș de paie” [3].

În cadrul colecției de etnografie și artă populară de la Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, care cuprinde aproximativ 1200 de piese („costume populare, unelte de prelucrare a lânii şi a cânepii, unelte specifice tuturor meşteşugurilor practicate în Zarand, mobilier specific gospodăriilor ţărăneşti din zonă, obiecte de artă populară, ţesături etc.”), există 120 de obiecte care fac parte din patrimoniul cultural național. „Spațiul restrâns al locuinței zărăndene presupune o valorizare superioară, prin dotarea interiorului cu elemente de mobilier strict necesare, lucrate de tâmplarii satelor, în forme care conservă foarte bine materialitatea lemnului de brad” [4]. Dar nu ne referim aici doar la acest tip de obiecte, căci spectrul colecțiilor este mult mai larg. De exemplu, printre piese se regăsesc o „mașină de spălat rufe” sau un „storcător de rufe”. Sau un „cric de car” datând din secolul al XIX-lea, confecționat din lemn, piesă care a fost expusă și la sediul MCDR din Deva, în cadrul proiectului „Exponatul lunii” în ianuarie 2014. Cricul achiziţionat din satul Dobroț, comuna Tomești, județul Hunedoara, este o piesă confecţionată în gospodărie care „se folosea prin prinderea lui sub osia roţilor de car, ajutând astfel la ridicarea acestuia în scopul schimbării oricăreia dintre roţile deteriorate atunci când atelajul era încărcat. Cricul este compus dintr-un miez dotat cu filet exterior, corpul de sprijin şi un ax mobil cu trei braţe, având un filet interior. Prin rotirea braţelor axului se cuplează într-o mişcare sincron filetul exterior al miezului şi cel interior al axului, producându-se ridicarea sau coborârea miezului la o înălţime dorită pentru executarea depanării” [5].

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

După ce, inițial, a funcționat în clădirea actualei Case de Cultură din municipiu, Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, județul Hunedoara, își desfășoară astăzi activitatea într-un sediu ridicat între anii 1964-1965, dar care a fost reabilitat și adaptat cerințelor muzeografiei din acele vremuri, între 1985 și 1987. În acel moment „a fost amenajată de către Muzeul din Deva o expoziție cu tematică vizând istoria, etnografia și arta populară zărăndeană” [6].

Dacă inițial expozițiile organizate prezentau doar interiorul locuințelor și olăritul, „două aspecte prin care Țara Zarandului se individualizează în peisajul satului românesc” [7], în decursul ultimului deceniu, dar mai ales în ultimii ani, tematica și modul de expunere s-a diversificat, încercând să acopere tot ceea ce înseamnă ocupații tradiționale și istorie locală în zona Bradului și nu numai. Mai ales ia, ca obiect vestimentar tradițional și reprezentativ românesc a fost pusă în valoare atât la muzeul din Brad, cât și la sediul central al instituției, situat în Palatul Magna Curia din Deva.

[1] Monica Dușan, Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, manuscris.

[2] Daniel I. Iancu, Sate la marginea lumii. Arhitectură tradițională din județul Hunedoara, Cluj-Napoca, 2015, p. 10-17.

[3] Eugen Pescaru, Mihai David, Popasuri zărăndene, Deva, 2013, p. 9.

[4] Mihai David, Secția de etnografie și artă populară zărăndeană Brad, în Județul Hunedoara. Monografie, vol. III, Deva-Iași, 2012, p. 215.

[5] Exponatul lunii, Dosar de expoziție, ianuarie 2014.

[6] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 133.

[7] Mihai David, op. cit., p. 215.

Aplica de bronz aurit a Gorgonei Meduza de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 198, iulie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Una dintre cele mai impresionante piese din punct de vedere vizual  și unul dintre cele mai valoroase artefacte din patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva este o aplică de bronz aurit. Ea reprezintă practic chipul Gorgonei Meduza, redat sub forma unei măști realizate în altorelief și a fost descoperită în anul 1973, în timpul săpăturilor arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa [1].

Locul descoperirii este situat „în partea nordică a complexului sacerdotal închinat zeilor medicinei Aesculap și Hygea. Starea de conservare este excelentă. Dimensiuni: 15 x 14,4 x 0,8 cm”. Aflată în inventarul Secției de Arheologie de la Sarmizegetusa a MCDR (comuna Sarmizegetusa, județul Hunedoara), piesa poate fi admirată în prezent la sediul central din Deva, în Palatul Magna Curia, în cadrul expoziției Obiecte de tezaur din colecţiile Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, alături de celebrii kosoni, de plăcuțele de aur de la Germisara, de tezaurul de la Sărăcsău sau de cel de la Nălați-Vad.

Piesa, impresionantă după cum aminteam mai sus, se înscrie într-o tipologe a reprezentărilor Meduzei, cu diferențe și evoluții specifice fenomenului artistic din respectiva perioadă. Pătrunderea ei în circuitul științific imediat după momentul descoperirii s-a făcut printr-o asociere cu alte descoperiri similare, precum cele din cetatea dacică de la Piatra Craivii, județul Alba (un ataș de situla descoperit în anul 1969), din castrul roman de la Buciumi, județul Sălaj (o piesă ornamentală de harnașament, desoperită în 1968) sau un medalion de plumb de dimensiuni mai mici, descoperit cu mai mult timp înainte tot în situl de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Revenind la aplica din bronz aurit, ea redă practic o figură „tânără și patetică a Meduzei”, care „are fața ovală, ochii mari migdalați, larg deschiși, cu pupilele marcate, fără îndoială în antichitate colorate, cu sprâncenele gingaș subliniate, nasul lung, ascuțit, cu nările ușor dilatate, gura întredeschisă cu dinții mici și regulați și colțurile buzelor puțin lăsate în jos într-o expresie de furie abia disimulată. Părul este bogat, cu șuvițe liberefrumos aranjate. Deasupra tâmplelor, cu deosebită grijă, sunt conturate aripioarele. Pe margini, ascunse de buclele părului, se păstrează încă trei nituri de fier pentru fixare. Aceste nituri fac dovada concretă că piesa descoperită la Ulpia Traiana era folosită cu scop ornamental, în genul unei replici, pentru decorarea fie a mobilierului, fie a unui interior” [2].

Meduza („stăpâna”) a fost una dintre Gorgone („cele cu privire cumplită”), alături de Sthenó și Euryáleia, fiicele lui Phorkys și Keto. „Dintre cele trei surori, doar Meduza putea fi ucisă, celelalte două fiind nemuritoare” [3]. Legendele despre ele, pornind de la Homer și Hesiod, menționează faptul că ceea „ce le făcea pe Gorgone atât de temute erau ochii lor strălucitori și căscați înfiorător, ucigând printr-o singură privire pe toții ce se încumetau să se apropie; căci oricine le vedea se transforma pe loc în stană de piatră”. Într-una dintre variante, Meduza este ucisă de către Perseu prin decapitare, eroul grec folosindu-se ulterior de capul Gorgonei pentru a-și împietri inamicii [4].

Revenind la aplica de bronz aurit de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, specialiștii apreciază, pe baza numeroaselor descoperi de asemenea reprezentări, că există posibilitatea existenței unui atelier de prelucrare a bronzurilor în capitala Daciei Romane. Încadrabilă cronologic la sfârșitul secolului al II-lea, piesa aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva se remarcă prin „maniera de tratare artistică foarte realistă, redarea cu finețe a tuturor detaliilor anatomice, aerul său veridic și degajat” [5].

Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva

Constituirea, în anul 1880 a Societății de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara este un moment esențial de care se leagă și înființarea muzeului devean, într-o perioadă în care crește interesul pentru tezaurizarea trecutului istoric, concretizat, în Transilvania, prin alte demersuri similare, precum înființarea Muzeului Brukenthal în 1817, a Muzeului de Istorie din Cluj în 1859 sau a Muzeului din Alba Iulia în 1886 [6]. Cunoscut multă vreme sub titulatura de Muzeul Județean Hunedoara, din anul 1994 instituția poartă numele de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, funcționând în palatul Magna Curia, situat la poalele Cetății Deva, edificiu impresionant prin elementele arhitectonice și stilistice, cu evidente influențe renascentiste și baroce.

Reabilitarea şi reorganizarea spaţiilor expoziţionale a avut în vedere și clădirile în care funcţionează secţiile din teritoriu ale MCDR: Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (localitatea Aurel Vlaicu, oraș Geoagiu), Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie Brad, Complexul de Monumente de la Ţebea şi Casa – Muzeu „Avram Iancu” din Baia de Criş.

[1] Dorin Alicu, Adriana Rusu, Cîteva reprezentări ale Gorgonei Meduza în Dacia intracarpatică, în Acta Musei Napocensis, 11, 1974, p. 93-101.

[2] Ibidem, p. 97.

[3] Dicționar de mitologie greco-romană: zei, eroi, mituri, coord. Zoe Petre, Alexandra Lițu, Cătălin Pavel, București, 2011, p. 178.

[4] Ibidem, p. 179.

[5] Dorin Alicu, Adriana Rusu, op. cit., p. 100.

[6] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva – Arc peste timp, Dosar de expoziție, Deva, 2017.

Mormântul lui Avram Iancu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 187, august 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Țara Zarandului nu mai are nevoie de prezentare. Este un obiectiv predilect pentru cei care doresc să simtă, să vadă, să se identifice fie și pentru câteva ore, cu o fărâmă din Istoria mare. Însă principalul obiectiv se pare că îl constituie Complexul de Monumente de la Țebea, complex dezvoltat în ultimul secol în jurul mormântului lui Avram Iancu, cel care declara acum mai bine de o sută cincizeci de ani că având în vedere „câtă lume am umblat, țară mai bună, mai bogată și oameni mai primitori ca în Țara Zarandului n-am văzut. Când voi muri aș vrea să mă îngropați aici”[1].

Avram Iancu a murit în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1972 în casa brutarului Ion Stupină din Baia de Criș și dorința i-a fost îndeplinită: a fost înmormântat în cimitirul de la Țebea, în vecinătatea gorunului lui Horea, la 13 septembrie același an. Acum, în 2017, se pregătește comemorarea a 145 de ani de la acel eveniment, la care au slujit 36 de preoți, cortegiul celor 10.000 de moți care l-au condus pe ultimul drum întinzându-se pe aproape doi kilometri lungime[2]. Încercările de a păstra vie în memorie amintirea lui Avram Iancu și a faptelor sale din timpul revoluției de la 1848-1849 din Transilvania până la momentul nefericit al morții, le-au demarat contemporanii săi, mărturii în acest sens stând acțiunile elitei transilvănene reflectate în presa ardeleană, și nu numai, de până la 1918. Sute de știri și articole apărute în publicațiile vremii denotă interesul nedisimulat pentru constituirea unui adevărat piedestal pe care să fie așezată imaginea sa pentru posteritate.

Eforturile nu au rămas fără urmări. Odată cu „Unirea Transilvaniei cu România, ideea cinstirii memoriei lui Avram Iancu a devenit posibilă și a căpătat noi dimensiuni. […] S-au editat cărți și studii valoroase, s-au ridicat statui, busturi, obeliscuri și plăci comemorative”[3]. Astfel, în 1924, înainte de manifestările prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la naștere, mormântul și spațiul din jurul acestuia este reamenajat: „s-a dispus degajarea locului de alte morminte, zidirea mormântului, amplasarea a două tunuri din 1877 și alei”[4].

Următorul moment în constituirea „Panteonului de la Țebea” a avut loc în 1931, când „din inițiativa și contribuția istoricilor G. I. Brătianu și C. C. Giurescu se aduce de la București o solidă placă de marmură gri”, pentru a fi amplasată pe mormânt, operă realizată de sculptorul  Gh. M. Constantinescu, cu un text redactat de Nicolae Iorga: „Craiului Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei firești și unită în spiritul libertății. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”. Pe crucea originală, din gresie, ridicată la căpătâiul mormântului în 1872 se mai poate citi: „AV RAM JAN CU Adv. Pref. Leg. Gem. ROM. În anii 1848-9 † 1872”. Ulterior, mormântul a fost împrejmuit cu un zid de beton și lanțuri, fiind refăcut de-a lungul anilor[5].

Din păcate, în ultima perioadă mormântul lui Avram Iancu de la Țebea, clasat în categoria A în cadrul Listei Monumentelor Istorice din România,, tinde să fie sufocat de inițiative mai mult sau mai puțin lăudabile. Cel mai neplăcut exemplu ar fi cel al troiței de lemn confecționată dintr-o ramură a Gorunului lui Horea, distrus în urmă cu câțiva ani de o furtună, amplastă într-o vitrină cu geam termopan în imediata vecinătate a mormântului lui Avram Iancu. Pentru remedierea situației, o soluție ar fi amplasarea respectivei troițe în alt loc, aerisirea spațiului din jurul mormântului constituind un element esențial în promomarea unui monument de o asemenea importanță. În plus, restricționarea amplasării altor elemente așa-zise de for public, ar fi benefică pentru imaginea și promovarea „Panteonului Moților”. Esențial în asemenea cazuri este păstrarea nealterată a imaginii unui loc și a unui monument reprezentativ pentru istoria românilor și nu aglomerarea cu obiective ridicate aleatoriu și fără discernământ.

Complexul de Monumente Țebea

Complexul de Monumente de la Țebea (comuna Baia de Criș, județul Hunedoara) este unul dintre obiectivele principale administrate de către Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, sau aflate în imediata apropiere a acestora. Complexul cuprinde, pe lângă mormântul lui Avram Iancu, o suită de alte obiective: „Biserica cu tricolor”, ridicată între 1893-1896; mormintele tribunilor Ioan Buteanu și Simion Groza, relocate cu prilejul manifestărilor din 1924; cimitirul eroilor de peste Carpați căzuți în luptele din primul Război Mondial pentru eliberarea Ardealului; crucea eroilor – fii ai satului –  din Primul Război Mondial; monumentul eroilor satului Țebea căzuți în al Doilea Război Mondial; Gorunul lui Horea; Gorunul lui Iancu; bustul lui Avram Iancu, operă a sculptorului Ioan Medruț, dezvelit în 2006; mormintele lui Sigismund Borlea și Teodor Pop; crucea din anul 1877; gorunii Regelui Ferdinand, al Reginei Maria și al Generalului Berthelot etc.

[1] Nicolae Cristea, Țebea și Baia de Criș. Locuri, fapte, monumente. Îndreptar istorico-turistic, Deva, 2010, p. 5.

[2] Ibidem, p. 66.

[3] Ioachim Lazăr, Studii de istorie modernă a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 2012, p. 270.

[4] Ioachim Lazăr, Marcel Morar, Avram Iancu în memoria posterității, Deva, 2008, p. 94.

[5] Nicolae Cristea, op. cit., p. 68.

Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 186, iulie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Dintre obiectele aflate în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva și expuse în cadrul Complexului Memorial „Aurel Vlaicu”, probabil cele mai reprezentative sunt cele care compun costumul de zbor al inginerului aviator Aurel Vlaicu. Este vorba despre pelerina și casca de zbor, la care se adaugă bineînțeles alte obiecte personale, precum o cască de motociclist, o pereche de ochelari de soare, un toc de ochelari și un ceas de buzunar, dar și o cunună de lauri sau o cocardă tricoloră ce evidențiază recunoașterea de care s-a bucurat Aurel Vlaicu încă din timpul vieții[1]. Toate acestea, împreună cu o serie de piese de mobilier, diferite unelte, aparate construite și – uneori – îmbunătățite de tânărul inginer, planșe, schițe, notițe, scrisori, însemnări diverse etc., se constituie într-un demers expozițional al cărui rol este acela de a conferi vizitatorului o viziune de ansamblu asupra personalității lui Aurel Vlaicu.

Revenind la echipamentul său de zbor, trebuie specificat faptul că nu obiectele în sine sunt extrem de valoroase, fiind practic obiecte de serie sau realizate la comandă din materiale relativ comune. Valoarea lor patrimonială este dată de în special de contextul în care ele au fost utilizate, de momentele unice în care au fost folosite. Data exactă a confecționării / comandării lor nu se cunoaște, fișele de evidență și conservare a celor două obiecte care compun costumul menționând începutul secolului XX, „înainte de 1912”, perioadă în care Vlaicu apare în fotografiile din ziarele și revistele epocii îmbrăcat în respectivul echipament[2].

Casca este practic o calotă din material solid, învelită în pânză cauciucată și căptușită pe interior. Prezentând o marcă ce indică producătorul francez („Roold”), ea este prevăzută cu două urechi din piele, pe care sunt aplicate două fante de metal, necesare pentru perceperea mai bună a sunetelor în timpul zborului. Pelerina, cu o evidentă uzură funcțională, este confecționată dintr-un material textil vopsit în culoare neagră.

Aurel Vlaicu a zburat cu numeroase ocazii echipat în acest costum, dar esențiale rămân două momente. În primul rând este vorba despre celebrul concurs de lângă Viena, desfășurat pe aerodromul de la Aspern în perioada 23-30 iunie 2012, practic „primul concurs internațional de aviație din capitala Austro-Ungariei”[3], în urma căruia rezultatele obținute îl plasează pe român în elita aviației internaționale. Apoi trebuie amintit tragicul moment petrecut pe data de 13 septembrie 1913, când, îmbrăcat în acest echipament de zbor Aurel Vlaicu se prăbușește la Bănești, lângă Câmpina, în încercarea sa de a ajunge peste munți, la Orăștie, unde urma să se desfășoare Adunarea Generală a ASTREI din acel an, cu serbările și manifestările obișnuite. Urmele accidentului sunt vizibile în special pe pelerină.

Ambele piese au intrat în patrimoniul MCDR în anul 1964, prin achiziție de la familia lui Aurel Vlaicu, fiind astăzi prezentate publicului, așa cum aminteam, în cadrul expoziției memoriale din localitatea care îi poartă numele. Iar în final, ceea ce ar mai merita precizat este faptul că, în perioada septembrie – octombrie 2013, echipamentul de zbor a fost prezentat și în cadrul unei expoziții organizate de către Institutul Cultural Român din Londra și intitulate „Romanians Against Gravity: Aurel Vlaicu, Flight Daredevil”.

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (unul dintre punctele din teritoriu ale Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, situat în localitatea cu același nume pe raza administrativă a orașului Geoagiu, județul Hunedoara), este compus la ora actuală din Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, bustul inginerului aviator și casa sa natală, care a suferit de-a lungul timpului anumite modificări. Pe respectiva clădire se găsește amplasată și o placă memorială, dezvelită la 8 iunie 1925 de către Despărțământul ASTRA Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” Orăștie, cu ocazia organizării unor serbări la Binținți[4].

Începând cu anul 1952, în casa natală a fost organizat și un Muzeu Memorial[5], iar în imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933[6], în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului. Complexul este întregit la ora actuală de o Expoziție Memorială „Aurel Vlaicu”, organizată într-o clădire nouă, alăturată casei natale și deschisă publicului la data de 26 noiembrie 1882, la aniversarea centenarului nașterii aviatorului[7].

[1] Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu. Momente din viața și activitatea sa, București, 2013, p. 77-82.

[2] Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu, Alexandru Bartoc, Vlaicu; București, 2009, p. 70.

[3] Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viața și opera, București, 1973, p. 205.

[4] Transilvania, an. 56, 1925, nr. 7-8, p. 292.

[5] Ioachim Lazăr, Centenarul Muzeului Județean Hunedoara – Deva, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 25.

[6] Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, București, 1991, p. 143.

[7] Maria Vîrtopeanu, Muzeul Memorial Vlaicu la centenarul nașterii aviatorului, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 73.

Articol republicat în Palia expres, an XXII, nr. 27 (882), 27 iulie-2 august 2017, p. 8.

Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 185, iunie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Interesantă și enigmatică, unică – cel puțin până în prezent – în acest spațiu, matrița de bronz descoperită întâmplător în 2013 printre ruinele regatului dac, la Sarmizegetusa Regia, a suscitat în ultimii ani diverse patimi, conflicte și dispute mai mult sau mai puțin istorice. Lăsând însă la o parte poveștile deja țesute în jurul ei, matrița de bronz este una dintre cele mai valoroase piese din patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, ocupând un loc important în cadrul artefactelor descoperite la Grădiștea de Munte (comuna Orăștioara de Sus), din Munții Orăștiei. Ea „este o capodoperă din punct de vedere tehnic și artistic, unicat până în prezent în peisajul antichității europene, iar complexitatea studierii ei a însemnat (re)deschiderea a diferite capitole istorico-arheologice referitoare la sit”[1].

Apariția ei întâmplătoare a determinat colectivul de cercetare de la Sarmizegetusa Regia (format din cercetători de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, Muzeul de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, cărora le-au adăugat sprijin numeroși alți specialiști din țară și străinătate), să întreprindă urgent o serie de cercetări arheologice, concretizate în campaniile din anii 2013 și 2014, coroborate cu numeroase informații interdisciplinare despre respectiva piesă, necesare pentru constituirea unui așa-numit „dosar științific”[2]. Toate acestea au condus, după doi ani, la organizarea unui dublu eveniment la sediul din palatul Magna Curia al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva: vernisarea expoziției Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, care ocupă o întreagă sală în economia spațiilor expoziționale ale muzeului, precum și lansarea volumului cu același titlu, conținând rezultatele cercetărilor științifice, coordonat de Gelu A. Florea.

Din punct de vedere tehnic, trebuie reținut în primul rând faptul că matrița „este o piesă masivă din bronz cu opt fețe, dintre care cele două principale au o formă hexagonală regulată și celelalte șase o formă dreptunghiulară. Laturile celor două fețe hexagonale au valori cuprinse între 8,77 cm și 9,35 cm, iar grosimea piesei variază între 4,84 cm și 5,04 cm. Piesa are o greutate de 8,241 kg. Dimensiunile sale sunt mari în comparație cu cele mai multe piese de același fel cunoscute și păstrate în muzee și colecții din întreaga lume”[3]. Realizată, foarte probabil, prin metoda „cerii pierdute”, se presupune că matrița ar fi aparținut unui bijutier provenind din spațiul mediteranean și stabilit în capitala Regatului Dac, cu speranța că nu vor lipsi din zonă comanditari numeroși, dornici de frumos și, nu în ultimul rând, generoși.

Decorul este realizat în negativ, iar ornamentica denotă o evidentă coerență a motivelor și tematicii: serii de animale, în postură de agresor sau de victimă, scene de luptă cu animalele redate mai ales din profil, sau motive și compoziții care diferă doar prin dimensiunile lor (ne referim aici la masca leonină sau la perechile de animale combatante). Bestiarul reprezentat pe matriță este extrem de bogat și de divers, dar în același timp intrigă prin faptul că conține și animale care nu se întâlneau în spațiul regatului dac, dar și animale fabuloase[4]. Acestea din urmă sunt grifonii, animale fantastice apărute se pare „în imaginarul oriental încă din mileniul al IV-lea a. Chr.”, redați pe matriță sub forma a două tipuri: grifonul-vultur și grifonul-leu. Dintre animalele „străine” sunt prezente leul, tigrul, leopardul, rinocerul, hipopotamul și elefantul, care se alătură animalelor comune precum ursul, taurul, calul, cerbul sau iepurele.

Realizată și folosită în secolul I d. Chr., cu ilustrații aparținând stilurilor mediteranean și elenistico-roman, dar și unul inspirat de lumea nord-pontică, matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia rămâne momentan unică în spațiul Regatului Dac și nu numai, cercetările ulterioare urmând să detalieze – sau să infirme – anumite ipoteze emise până în prezent.

Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva

Constituirea, în anul 1880 a Societății de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara este un moment esențial de care se leagă și înființarea muzeului devean, într-o perioadă în care crește interesul pentru tezaurizarea trecutului istoric, concretizat, în Transilvania, prin alte demersuri similare, precum înființarea Muzeului Brukenthal în 1817, a Muzeului de Istorie din Cluj în 1859 sau a Muzeului din Alba Iulia în 1886[5]. Cunoscut multă vreme sub titulatura de Muzeul Județean Hunedoara, din anul 1994 instituția poartă numele de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, funcționând în palatul Magna Curia, situat la poalele Cetății Deva, edificiu impresionant prin elementele arhitectonice și stilistice, cu evidente influențe renascentiste și baroce.

Reabilitarea şi reorganizarea spaţiilor expoziţionale a avut în vedere și clădirile în care funcţionează secţiile din teritoriu ale MCDR: Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (localitatea Aurel Vlaicu, oraș Geoagiu), Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie Brad, Complexul de Monumente de la Ţebea şi Casa – Muzeu „Avram Iancu” din Baia de Criş.

[1] Gelu A. Florea (coord.), Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, p. 13.

[2] Ibidem, p. 10.

[3] Ibidem, p. 59.

[4] Ibidem, p. 101-106.

[5] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva – Arc peste timp, Dosar de expoziție, Deva, 2017.

Cosmin Budeancă, Represiunea politică în România comunistă. „Garda Albă” – organizaţie subversivă inventată de Securitatea hunedoreană, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, 388 p., în Sargetia, II, S.N., 2011, p. 555-557.

La mai bine de două decenii de la momentul decembrie 1989, ororile comuniste continuă să iasă la iveală, dar nu de la sine, ci prin strădania unor cercetători care se încăpăţânează să dezgroape uneori chiar şi morţii, la propriu, pentru a face puţină dreptate. Unul dintre aceştia e Cosmin Budeancă, fost cercetător la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, în prezent la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti, iar volumul de faţă reprezintă varianta extinsă şi considerabil îmbunătăţită a disertaţiei de masterat, parţial publicată în 1999 sub titlul O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană. Grupul „Garda Albă” (în AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. 1, 1998, p. 259 – 288).

Din nefericire, doar cu dezvăluiri de acest gen rămânem, pentru că în afară de cercetători nimeni din România actuală nu-şi dă silinţa să remedieze consecinţele valului de nedreptăţi iniţiate după 1947, perpetuate până în 1989 şi tolerate (ca să nu spunem mai mult), până astăzi. Şi totuşi, pentru a le mai alina bătrâneţea unora dintre cei oropsiţi pe vremuri, e cam tot ce se poate face, în condiţiile în care politicienii şi justiţia din România acceptă cu dificultate reabilitarea oficială a pedepsiţilor fără vină, a celor condamnaţi doar pentru faptul că s-au născut şi au trăit în vremuri infernale.

Revenind la volumul lui Cosmin Budeancă, el ar trebui să poarte pe copertă o bulină de genul celor pentru filmele horror de la televizor. Căci cei slabi de inimă, ori cei care au trăit mai mult sau mai puţin direct asemenea orori, ar trebui să se abţină şi, cel puţin, de la a-i răsfoi paginile. Ceea ce autorul transcrie din povestirile celor implicaţi în caricatura procesului grupului intitulat „Garda Albă” (aici mă refer la diabolicul plan de a inventa o organizaţie subversivă, care să bage oamenii incomozi în puşcărie, şi nu la urmările dramatice ale actului „justiţiar” în sine), te face să te cutremuri. Poate că un exemplar din acest volum ar trebui să existe pe masa fiecărui om ce deţine o funcţie politică şi, mai ales, judecătorească, pentru a putea evita pe viitor decizii de acest gen.

Revenind din nou, cartea debutează cu o Listă a abrevierilor (p. 7), ce introduce cititorul în lumea din spatele cărţii, tributară într-o covârşitoare măsură arhivelor, surselor brute. Urmează un Cuvânt înainte (p. 9 – 13), în care autorul îşi face cunoscută o parte din căutări, din munca pornită ca o necesitate (de formare ştiinţifică), dar finalizată în cele din urmă ca un act de implicare emoţional-intelectuală. Totodată sunt descrise şi elementele tehnice ale cercetării şi ale rezultatelor scriptice ale acesteia, fără a uita de recunoştinţa îndreptată asupra celor „care ne-au acordat interviuri şi au făcut eforturi deosebite pentru a rememora unele momente tragice din propriul trecut. Toţi aceştia au înţeles că au făcut parte dintr-un experiment diabolic, care a vizat milioane de oameni, pentru că ideologia comunistă a făcut, şi din păcate continuă să facă, milioane de victime” (p. 12).

Înainte de a intra propriu-zis în fondul cutremurător al cărţii, un capitol substanţial este dedicat tematicii în sine, paginile 14 – 79  (capitolul intitulat Garda Albă – „Organizaţie” subversivă inventată de Securitate), detaliind contextul, accentuând diverse tuşe de portret şi evenimenţialitatea arestărilor, punctând aspecte macabre din cadrul anchetelor, machiavelismul proceselor, duritatea detenţiilor ori situaţia celor rămaşi acasă (dar suferind la fel de mult, chiar dacă nu fizic, ca şi cei condamnaţi). Nu este omis nici contextul înregistrat după 1989, nedesprins în totalitate de trecut şi tributar acestuia, dar soldat, totuşi, cu achitarea celor condamnaţi în noiembrie – decembrie 1958.

Cea mai consistentă parte a volumului este reprezentată de capitolul Interviuri (p. 81 – 303), ce conţine amintirile, deloc plăcute ale unora dintre cei implicaţi în urzelile Securităţii. Este vorba de Dumitru şi Aurica Iacob, Victor Isac, Lazăr şi Cristina Lobonţ, Cornel Lupu, Elena Lupu, Ioan Lupu, Petru Lupu, Elena Moldovan, Dorin Nistor, Ioan Petica, Eleonora Roman, Mircea Tarcea ori Gheorghe Voina. Fiecare interviu, transcris după varianta audio sau video, debutează cu câte o succintă fişă biografică a celui intervievat, ce mai conţine şi data, respectiv locaţia, la care au fost culese informaţiile. Se conturează astfel, o imagine asupra oamenilor şi a evenimentelor din anii ’50, din perspective multiple, dar având numeroase elemente comune, în principal tragice. Spaţiul unei recenzii este însă insuficient pentru creionarea diferitelor aspecte reliefate din discuţiile cu cei implicaţi (aici ne referim strict la cei acuzaţi, deoarece acuzatorii şi uneltele acestora au suferit între timp o ciudată amnezie, refuzând constant şi vizibil iritaţi orice invitaţie la dialog). Ciudăţeniile anchetelor din vremea respectivă arată clar că lucrurile fuseseră demarate doar cu scopul de a condamna pe cineva, fără a avea nimic concret ca bază a cercetării penale. Unii au fost arestaţi doar pentru că fuseseră vecini cu cineva, vreo persoană suspectă în ochii comuniştilor pentru vorbele sale, pentru atitudinea sa ori, pur şi simplu, pentru starea materială şi condiţia socială. Alţii au suferit doar pentru că aveau acelaşi nume cu persoane deja cercetate. Era nevoie de condamnaţi pentru a putea fi daţi ca exemple negative, iar faptul că nu aveau nici o vină conta prea puţin în ochii autorităţilor. Indiferent de modul în care au ajuns în situaţia de a fi cercetaţi, poveştile tuturor sunt complexe şi triste, iar urmările halucinante.

Structura lucrării se continuă apoi cu un grupaj de şase Mărturii scrise (p. 305 – 324), ce cuprind declaraţiile unor condamnaţi sau a diferiţilor membri ai familiilor acestor „bandiţi politici”: Igor Bunescu, Dora Isac, Viorica Manolache, Alexandrina Felicia Milaciu, Lucia Prejban şi Ioan Alexe Sesovici. Acestea întregesc viziunea creionată de interviuri şi, împreună cu partea intitulată Biografiile condamnaţilor (p. 325 – 348), oferă detalii semnificative despre înscenarea pusă la cale de Securitate, precum şi despre oamenii implicaţi. Toate acestea sunt completate cu două Anexe, prima cuprinzând documente (p. 349 – 354), iar cea de-a doua fotografii (pp. 355 – 372), din arhivele personale ale celor condamnaţi sau a familiilor lor. Finalul cărţii beneficiază şi de două instrumente utile în special cercetătorilor, dar nu numai, fiind vorba despre un Indice de nume (p. 373 – 381), şi de un Indice de locuri (p. 382 – 387).

În încheiere, mai trebuie spus, după cum arată şi Cosmin Budeancă, că sentinţele celor trei procese din 1958 (ce au variat de la cinci ani de închisoare corecţională până la condamnări la moarte), au fost anulate prin recursurile din 1994 şi 1997, când instanţele au stabilit că organizaţia numită „Garda Albă” nu a existat, fiind doar rezultatul unei înscenări judiciare. Prin respectivele procese „Securitatea a dovedit odată în plus că a reprezentat o unealtă fidelă în mâna regimului comunist. Astfel, ea nu a avut nici o ezitare să se folosească de un om bolnav pentru a-şi atinge scopurile, care s-au înscris în planul mai amplu ce presupunea eliminarea tuturor celor care se opuneau «mersului înainte» al României spre comunism” (p. 79).

Colaborarea lui Nicolae Densuşianu la Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, revista Societăţii Istoricilor din Berlin [1], în Sargetia. Acta Musei Devensis, nr. II (XXXVIII), 2011, p. 355-365.

Articolul de mai jos analizează modul în care Nicolae Densuşianu a colaborat, ca urmare a recomandării Academiei Române, la revista Societăţii Istoricilor din Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. Pe parcursul celor opt rapoarte istoriografice a fost recenzată, aproape exhaustiv, producţia de carte istorică şi filologică apărută în, sau referitoare la, spaţiul românesc.

Naţiunile se recomandă şi se impun pe plan internaţional ce destulă greutate, unul dintre aspecte fiind câştigarea respectului ştiinţific. O ţară (prin reprezentanţii ei), care nu produce nimic, sau dacă produce rezultatele nu îi sunt cunoscute şi, mai recent, recunoscute, este evident în afara progresului ştiinţific. Marile naţiuni, şi aici nu este vorba despre numărul populaţiei, se recomandă prin realizările lor, însă pentru ca acestea să poată fi apreciate ele trebuie mai întâi să fie cunoscute.

De-a lungul timpului au existat diferite metode de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice acumulate, unul dintre cele mai uzitate până în prezent (acum la concurenţă cu alte mijloace, în special electronice), fiind revistele de specialitate de diverse tipuri, categorii, forme ori domeniu de adresabilitate. Moda anuarelor ştiinţifice ia însă amploare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în principal şi datorită încurajării ştiinţei de către entităţile statale mai mult sau mai puţin recent constituite şi apariţiei ori dezvoltării activităţii diverselor Societăţi sau Academii.

În această epocă de reevaluări şi reconsiderări ştiinţifice, îşi fac apariţia o suită de reviste care acumulează în paginile aceloraşi coperţi nu doar spaţiul naţional căruia i se circumscrie, ci apelează la specialiştii dintr-o multitudine impresionantă de alte naţiuni ori state dispuşi a colabora la creionarea unei imagini de ansamblu, putem spune, universale. Globalismul ştiinţific a început cu mult înaintea globalismului politic.

Un rol aparte l-au avut, bineînţeles, publicaţiile cu caracter istoric, acestea contribuind de altfel, la înţelegerea realităţilor politice prezente prin expunerea cauzelor şi evenimentelor trecute. Dacă ne referim la Revue historique din Paris, la Rapoartele anuale ale Asociaţiei Istoricilor Americani, ori la cele ale istoricilor englezi, ca să menţionăm aici doar marile puteri ştiinţifice ale sfârşitului de secol XIX, atunci ne putem face o idee despre ceea ce a făcut şi a însemnat ştiinţa istorică în respectiva perioadă. La acestea trebuie însă obligatoriu adăugată şi revista Societăţii istoricilor din Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, nu atât pentru a diversifica aria de apariţie a publicaţiilor ştiinţifice de gen, cât pentru valoarea contribuţiilor aduse de cei care trimiteau mai mult sau mai puţin periodic materialele promise.

Despre Jahresberichte der Geschichtswissenschaft se cunosc destul de puţine lucruri, cel puţin în mediul românesc deşi, trebuie să o recunoaştem, importanţa sa pentru ştiinţa istorică din România este covârşitoare. Şi asta deoarece în paginile ei, timp de peste două decenii, au apărut o serie de articole care ne-au conferit practic statut de naţiune ştiinţifică în domeniul istoriei şi filologiei şi ne-au alăturat comunităţii internaţionale. Este vorba despre colaborarea lui Nicolae Densuşianu la respectiva publicaţie, în urma recomandării trimise de Academia Română, colaborare concretizată în apariţia a opt rapoarte istoriografice asupra cărora am mai insistat până acum[2] şi vom reveni în continuare. Pentru a sublinia importanţa unui asemenea demers, trebuie să mai precizăm, după cum a stabilit Alexandru Lapedatu în urmă cu aproape un secol, că publicarea unor asemenea informaţii a avut în mediul de influenţă germanică rolul pe care, pentru spaţiul francofon, l-au jucat contribuţiile lui A.D. Xenopol la Revue historique din Paris[3].

Pentru a putea însă înţelege importanţa acestor repertorii bibliografice critice, este necesar să aruncăm o privire asupra evoluţiei revistei în această perioadă. Jahresberichte der Geschichtswissenschaft a avut până la ora actuală, patru serii de apariţii întinse pe parcursul a mai bine de 130 de ani. Înfiinţată la iniţiativa Societăţii Istoricilor din Berlin în anul 1880, prima serie, poate şi cea mai reprezentativă ţinând cont de contextul apariţiei, îşi încheie activitatea în anul 1916[4]. Scopul era conturarea unei imagini de ansamblu asupra istoriei universale prin redactarea de bibliografii critice de către unii dintre cei mai buni specialişti în diverse domenii de cercetare, însă totul s-a încheiat brusc din cauza condiţiilor create de desfăşurarea ostilităţilor în timpul Primului Război Mondial.

După 1920 publicaţia îşi reia apariţia, însă de această dată caracterul ei mai restrictiv poate fi dedus şi din schimbarea numelui în Jahresberichte der deutschen Geschichte[5], schimbându-se practic fondul interesului rapoartelor. Până în 1927 revista apare la Breslau, apoi, din cauza dificultăţilor în special financiare din perioada de după război, s-a impus o nouă organizare, fără a fi însă sistată apariţia, cea de-a doua serie încheindu-se abia la 1942, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cu sprijinul organismelor guvernamentale, se trece şi la o nouă structură ce cuprinde o parte bibliografică şi una a rapoartelor dedicate progreselor în diverse domenii ale istoriei germane. Totuşi, influenţele politice şi ideologice ale deceniilor 3 şi 4 şi-au pus amprenta asupra conţinutului rapoartelor, astfel încât este necesar ca ele să fie studiate în consecinţă. Cea de-a treia serie este marcată de noile realităţi de după război, revista detaliind producţia istoriografică între 1947 şi 1989, după 1990 făcându-şi apariţia cea de-a patra serie, ce continuă şi în prezent.

Revenind la prima serie, care reprezintă şi centrul cercetării noastre din perspectiva receptării internaţionale a producţiei de carte istorică şi filologică românească, un prim punct de interes îl constituie detaliile tehnice ale volumelor în cauză. Calitatea tipăririi nu poate fi contestată în nici un caz, primul volum (apărut în 1880, dar care conţine rapoarte pentru anul 1878), fiind editat de casa „Ernst Siegfried Mitter & Sohn – Königliche Hofbuchhandlung” din Berlin, având nu mai puţin de 675 de pagini (XII + 663). Lucrurile stau la fel şi cu următoarele patru numere, abia din 1888 (numărul VI), editarea fiind încredinţată casei „R. Gaertners Verlagsbuchhandlung – Hermann Heyfelder”, tot din Berlin, ce va asigura apariţia Jahresberichte-ului până în 1902, la numărul XXIII. Ultima editură implicată în tipărirea publicaţiei din 1903 până în 1916 este „Weidmannsche Buchhandlung”.

Un alt aspect legat de formă, este cel al numărul de pagini. De la început se înregistrează o creştere mai mult sau mai puţin constantă a volumului de pagini necesar cuprinderii tuturor rapoartelor, astfel încât, la sfârşitul anilor ’90 ai secolului al XIX-lea, se ajunge la aproape 1500 de pagini pe volum, cum este de exemplu numărul XIX, din 1898. Din acest motiv, pornind cu anul 1904 (cuprinzând rapoarte despre cărţile şi articolele din 1902), apar numerele duble, ce-şi împart tematica în istoria antichităţii şi a Germaniei (volumul I), respectiv în istoria celorlalte ţări, diferite generalităţi şi indici (volumul II).

În ceea ce priveşte concepţia asupra conţinutului şi structura propriu-zisă a acestuia ele sunt tributare într-o oarecare măsură colegiului de editori – coordonatori, în primii ani, respectiv editorului unic în perioada următoare. Astfel, primele trei numere sunt publicate sub redacţia unui colegiu de editori format din F. Abraham, J. Hermann şi Edm. Meyer. Numerele IV şi V sunt coordonate tot de trei persoane, doar că în locul lui Abraham îl găsim menţionat pe J. Jastrow. Următorul număr este îngrijit doar de două persoane, deoarece nu-l mai are printre editori nici pe Edm. Meyer, iar începând cu numărul VII respectiva sarcină revine unui singur coordonator. Prin urmare, între 1884 şi 1916 revista Jaresberichte der Geschichtswissenschaft va fi condusă de J. Jastrow (numerele VII – XVII), Ernst Berner (numerele XVIII – XXV), respectiv Georg Schuster (în ultima perioadă).

Tot în această secţiune, trebuie făcută diferenţa între anul de referinţă, mai precis anul editării cărţilor „recenzate” şi anul de apariţie propriu-zisă a revistei. Acestea din urmă era decalat de obicei cu doi ani, însă există excepţii care împing această diferenţă şi mai mult, spre exemplu anuarul pe 1883 fiind editat abia în 1888, explicaţiile de rigoare fiind consemnate în prefeţele respectivelor volume, asupra cărora nu insistăm cu această ocazie.

Aşa cum am menţionat deja, structura volumelor evoluează, influenţată de conţinutul articolelor ce o compun. Cuprinsul primului număr începe cu Antichitatea (Altertum, p. 1 – 102), ce expune, pe parcursul a opt referate elaborate de specialiştii epocii, problemele referitoare la indieni, mezi şi perşi, la Egipt, la istoria evreilor şi a grecilor, neocolind nici spaţiul roman şi al teritoriilor italiene, încheindu-se cu precizări asupra triburilor germanice din respectiva perioadă[6]. Partea a doua se referă la Evul Mediu (Mittelalter, p. 103 – 419), şi conţine 33 de articole atât despre statele germanice, cât şi despre celelalte teritorii ale Europei acelei epoci[7]. În sfârşit, Timpurile Noi (Neue Zeit, p. 420 – 635), cuprind informaţii despre Germania în primul rând, după 1519, fără a ocoli Austria, Franţa, Elveţia, Anglia sau ţările scandinave, ultimele rapoarte fiind despre India, istoria culturii şi istoria filosofiei[8]. Lucrurile se menţin la fel în ceea ce priveşte structura şi în anul în care Nicolae Densuşianu îşi începe colaborarea, respectiv în 1885 (numărul IV), conţinând rapoartele oficiale pe anul 1881. Diferenţele constă doar în numărul contribuţiilor publicate, al unor schimbări la nivelul autorilor şi al modificării evidenţei paginilor. Astfel, Antichitatea cuprinde nouă rapoarte (I, p. 1 – 154), Evul Mediu este constituit din 37 de articole (II, p. 1 – 386), iar Timpurile Noi sunt reprezentate de 25 de contribuţii (III, p. 1 – 300), dar care includ, printre altele, şi indicii necesari identificărilor rapide[9]. Evoluţia structurii şi a conţinutului o întâlnim în continuare, în aşa fel încât numărul XII, din 1891, dar care cuprinde pentru spaţiul românesc, în raportul lui Nicolae Densuşianu, perioada 1882-1889, este constituit din patru părţi principale distincte, fiecare cu corpusul său de pagini. Este vorba despre Antichitate (partea I, p. 1 – 170)[10], cu zece teme distincte, fiecare temă împărţită la rândul ei în capitole distincte şi subcapitole, Germania (partea a II-a, p. 1 – 454)[11], cu 33 de teme ce tratează prin subdiviziunile proprii diversitatea landurilor germane dar nu numai, Străinătatea (Ausland, partea a III-a, p. 1 – 320)[12], tot cu 33 de teme însă unele doar menţionând autorii însărcinaţi cu redactarea rapoartelor, deoarece textele nu ajunseseră la timp la redacţie sau nu au fost trimise deloc, astfel încât lipsesc, respectiv Generalităţile (Allgemeines, partea a IV-a, p. 1 – 201)[13], cu opt grupuri tematice, printre care amintim filosofia şi metodologia istorie, istoria bisericii, paleografia sau diplomatica. Aşa cum am amintit deja, ultimul număr în care întâlnim o corespondenţă de-a lui Densuşianu este structurat pe două fascicole, fiecare cuprinzând părţile, temele, capitolele şi subcapitolele specifice[14].

Un ultim aspect pe care dorim să-l reliefăm în această primă parte a lucrării este cel al anturajului în care va intra Nicolae Densuşianu prin semnarea celor opt materiale, sau chiar numai prin simpla menţionare a numelui în revistă, la capitolul Rumänien, în anii, mult mai numeroşi, în care nu trimite colaborări. Acesta este unul extrem de elitist, fiecare ţară desemnându-şi unii dintre cei mai buni istorici pentru a le expune realizările în domeniul istoriografiei. Menţionăm aici doar câteva nume din lista extrem de vastă şi de impresionantă ştiinţific, precum C. Cipola, profesor la Universitatea din Torino; deja amintitul J. Jastrow din Berlin, F Brandileone, specialist în istoria dreptului italian la Universitatea din Parma, R. Altamira, de la Universitatea din Oviedo, L. Batiffol, bibliotecar la Biblioteca Naţională din Paris, L. Mangold docent al Universităţii din Budapesta, precum şi o întreagă suită de alţi bibliotecari, specialişti sau profesori universitari din Atena, Princeton – New Jersey, Toronto, Leipzig, Munchen etc., etc. Un studiu ulterior asupra operelor acestora şi destinat influenţei lor în cadrul istoriografiei universale va fi binevenit pentru a cunoaşte modul în care fiecare naţiune ştia, dorea sau avea posibilitatea să-şi pună în valoarea opera ştiinţifică.

În acest context al emulaţiei ştiinţifice internaţionale prin filieră germană, prezentat în paginile anterioare, colaborarea lui Nicolae Densuşianu la Jahresberichte der Geschichtswissenschaft din Berlin apare ca o realizare remarcabilă. Despre cine a fost istoricul, care nici măcar nu avea studii universitare în istorie, el fiind jurist prin formaţie, s-a scris cu alte ocazii, numeroase de altfel. Fără a insista prea mult, trebuie să spunem că valoarea sa intelectuală şi ştiinţifică a fost dată până la urmă de ambianţa familială, de şcolile prin care a trecut şi de pasiunea ce i s-a inoculat prin cele mai diverse căi. Practic după o educaţie preliminară în cadrul familiei, el se numără printre elevii şi studenţii şcolilor din Haţeg, Blaj şi Sibiu[15].

Momentul decisiv în alegerea carierei poate fi considerat anul 1877, când Nicolae Densuşianu ajunge la Bucureşti şi abandonează practic avocatura în folosul istoriei. Pasionat deja de problemele cercetării istorice, cu toate că la început cochetase fără prea mare succes cu literatura, el abordează diferite subiecte pe care le tratează la nivelul cercetării ştiinţifice de atunci[16]. După stabilirea în România, el prezintă în cursul anului următor, Societăţii Academice primele sale încercări în domeniul istoriografiei, fapt ce conduce la încredinţarea de către respectivul for a unei misiuni extrem de importante şi, în acelaşi timp, solicitante fizic, aceea de a cerceta documente privitoare la istoria românilor. După 15 luni petrecute prin arhive şi biblioteci din Transilvania şi Ungaria reuşeşte să adune 38 de volume de acest sau regeste depuse astăzi la Biblioteca instituţiei[17]. Prima recunoaştere a valorii muncii sale are loc pe data de 15 aprilie 1880, când, la vârsta de 34 de ani, este ales membru corespondent al Academiei Române[18]. Tot în acel an obţine şi funcţia de bibliotecar – arhivar în cadrul bibliotecii acesteia, suplinindu-l astfel pe Ioan Bianu, plecat la studii în străinătate[19].

Rezultatele campaniei de cercetare în străinătate se regăsesc în anul 1884 în apariţia lucrării Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784 – 1785. Scrisă pe baza documentelor oficiale, monografie istorică în care utilizează aproximativ 700 de documente originale[20]. Datorită acestor calități, care reuşeau să îmbine munca de teren cu producţia istoriografică de primă importanţă, Academia Română, prin comisia coordonată de D. A Sturdza, îi încredinţează o a doua misiune importantă, şi anume strângerea documentelor ce urmau să fie publicate în colecţia referitoare la relaţiile ţărilor române cu vecinii. Principala motivaţie era dată de faptul că, istoricul ardelean cercetase deja o bună parte din materialul respectiv, şi anume cel regăsit în colecţiile de documente maghiare, polone şi slavo-meridionale[21]. Abia după trei ani însă, respectând toate normele ştiinţifice de editare a unor izvoare documentare, Nicolae Densuşianu reuşeşte să dea drumul la tipar primului volum din cele şase pe care le va coordona timp pe perioada a zece ani[22]. Explicaţia e simplă: nu numai că materialele trebuiau adunate şi ordonate cronologic, dar pentru o bună parte din ele a fost necesară o confruntare, printre altele, cu originalele regestelor pontificale din Arhivele Vaticanului, activitate care numai la Roma i-a acordat şapte luni[23], o parte din informaţii regăsindu-se în Arhiva Nicolae Densuşianu de la Biblioteca Academiei Române[24]. Totodată, în timp ce pregătea primul volum de documente privitoare la istoria românilor din „Colecţia Hurmuzaki”[25], el editează, în 1885, o altă lucrare importantă, în ton cu cerinţele şi mersul istoriografiei europene. Este vorba despre Monumente pentru istoria Ţării Făgăraşului, Densuşianu fiind primul care apreciază la justa lor valoare documentele vechilor „ţări româneşti” pentru a defini organizarea socială şi militară a românilor în evul de mijloc[26].

Se observă astfel că alegerea lui Nicolae Densuşianu pentru colaborarea la anuarul Societăţii Istoricilor din Berlin nu este un fapt aleatoriu, ci vine să recunoască valoarea unui cercetător pasionat şi recunoscut pe plan intern, îndreptăţit prin munca sa să reprezinte şi să recomande întreaga comunitate a cercetărilor români pe plan internaţional. Pentru că, trebuie spus, articolele semnate de Nicolae Densuşianu sunt mai mult decât simple treceri în revistă, prin remarcile sale, uneori extrem de acide, dar şi prin interpretările personale creionându-se un tablou care reda cât mai realist posibil viaţa ştiinţifică a românilor de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi o integra unui curent european, făcând-o astfel cunoscută. Sunt intr-adevăr rapoarte istoriografice, dar redactate în stilul eseurilor bibliografice ce permite nu doar o repertoriere ci şi o privire în majoritatea cazurilor obiectivă, dar care conţine uneori, destul de rar totuşi, accente critice sau laudative, se sorginte subiectivă.

În concepţia şi metoda utilizate de către istoricul prin vocaţie Densuşianu, acesta a fost tributar, după cum arăta Pompiliu Teodor atât concepţiei romantice de scriere a istoriei, tot mai contestată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, cât şi noilor tipuri de interpretare, în special spiritului critic. Astfel, se constata că „Nicolae Densuşianu a fost, aşa cum o arată opera, un istoric legat prin numeroase fire de tradiţiile istoriografiei romantice. Prin altele însă el anunţă noile atitudini critice care străbat în substanţa interpretării” diferitelor momente, fenomene sau simple documente din istoria românilor[27]. Nu insistăm aici asupra modului în care Pompiliu Teodor l-a încadrat pe Nicolae Densuşianu, deoarece am făcut-o cu altă ocazie[28], dar dorim doar să precizăm că ambele curente ştiinţifice şi-au pus amprenta asupra scrierilor istoricului din Densuş. Pe de o parte romantismul îl îndemna la căutarea, colaţionarea, strângerea şi, eventual, publicarea izvoarelor, iar pe de altă parte spiritul critic l-a făcut să privească totul din perspectiva veridicităţii şi să pună un accent deosebit asupra instrumentarului de lucru, asupra aparatului critic în special. Iar faptul se întâlneşte aproape în toate scrierile sale.

Revenind, colaborarea lui Nicolae Densuşianu la revista Societăţii Istoricilor din Berlin s-a concretizat, prin urmare, în opt articole publicate primul în 1885, iar cel din urmă în 1905[29], deşi perioada cât istoricul hunedorean a fost menţionat în cuprinsul şi în paginile publicaţiei a fost mult mai mare, respectiv până la data morţii sale, în 1911, următorul corespondent pentru România fiind numit Nicolae Iorga, fără ca acesta să ajungă însă să publice vreun raport.

Referitor la conţinutul materialelor publicate în Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, fiecare dintre acestea au respectat cerinţele redacţiei berlineze, încadrându-se în stilul şi structura întregului, evoluând practic odată cu revista. O evoluţie a discursului istoric din această perspectivă am mai enunţat-o şi cu alte ocazii[30], concluzia fiind că structura, tonul şi modul de redactare a acestora sunt în relaţie directă cu preocupările sale din perioada redactării fiecărui articol în parte.

Lucrurile sunt extrem de vaste dacă ne raportăm, de pildă, doar la cantitatea notelor de subsol. Este vorba, teoretic, de un număr de 1005 asemenea notaţii, însă practic numărul acestora creşte la 1041. Diferenţa este dată de faptul că uneori, când se referă la aceeaşi carte, tipărită însă în ediţii diferite sau chiar în limbi diferite, recenzorul apelează la notaţii cu acelaşi număr, identificabile prin adăugarea de litere în ordine alfabetică. Iar cea mai mare parte din aceste note de subsol, conţin autorul şi titlul lucrării analizate în textul propriu-zis, precum şi toată suita de elemente necesare creionării unei imagini precise a cărţii sau articolului, de la localitate, editură sau tipografie, nr. de pagini, preţ şi altele.

În ceea ce priveşte modul de prezentare a rapoartelor bibliografice, aici se impun mai multe tipuri de analize cantitative. În primul rând o analiză cantitativă a notelor, apoi o analiză a titlurilor, o analiză numerică a volumelor în sine etc., alături de consideraţii asupra conţinutului textului propriu-zis şi a discursului istoric, al metodei în sine. Dacă asupra anumitor aspecte am insistat şi cu alte ocazii, din păcate şi de această dată suntem nevoiţi să detaliem doar anumite probleme, legate în special de detaliile „tehnice” ale articolelor, de evoluţia scrierii acestora.

Astfel, primul raport[31] cuprinde 44 de note de subsol, numerotate începând cu cifra „1” pe fiecare dintre cele şapte pagini ale revistei de-a lungul căreia se întinde. Dintre acestea, unele aduc lămuriri suplimentare faţă de textul propriu-zis neavând decât o legătură indirectă cu cărţile, iar alte note au în vedere publicaţii literare şi istorice ce au adăpostit în paginilor lor diverse însemnări istoriografice. În sfârşit, cele sunt cu referire expresă la cărţile şi articolele recenzate. Tot în privinţa acestui prin articol, trebuie spus că el nu are subcapitole distincte prin care să se trateze diferenţiat anumite teme sau aspecte, textul curgând uniform şi beneficiind doar de o simplă împărţire în paragrafe. Chiar şi aşa se observă că volumele sunt studiate şi prezentate oarecum grupat, în prima parte fiind vorba despre cronici, cărora le urmează colecţiile de documente, publicarea de manuscrise, lucrări de istorie nou apărute şi studiile de arheologie. Totuşi, se mai cuvine făcută o precizare şi anume că, spre deosebire de eseurile bibliografice ulterioare, acesta conţine cele mai multe referiri la apariţii editoriale anterioare anului de referinţă 1881. Se regăsesc astfel, cărţi şi publicaţii apărute la 1804, 1834 sau 1853, majoritatea aparţinând însă deceniului opt al secolului al XIX-lea. Ca o curiozitate, trebuie amintit şi faptul că la una dintre note este amintită şi Revista pentru istoria, archeologia şi filologia din perioada 1882 – 1883 deşi, după cum spuneam, perioada de recenzare are strict în vedere anul 1881. Fenomenul se explică prin faptul că volumul respectiv va fi tipărit abia în 1885, astfel încât articolul posibil să fi fost scris în jurul lui 1884.

Sistemul se modifică începând cu cel de-al doilea raport[32], în principal prin continuitatea numerotării notelor de subsol (de la 1 la 161), dar şi prin împărţirea textului în subcapitole, unele având titluri distincte, plasate la începutul paragrafului corespunzător, altele interpuse chiar în cuprinsul acestuia, dar evidenţiate prin litere italice cu spaţii între ele. Din acest punct de vedere lucrările recenzate sunt grupate în 17 domenii, aranjate după cum urmează: Publicarea izvoarelor, Cronici, Istorie politică, Istoria războaielor, Istoria bisericii, Cercetări speciale şi monografii, Istoria dreptului, Drept internaţional, Noutăţi din arhive şi biblioteci, Arheologie, numismatică, sigilografie, heraldică şi genealogie, Critica istoriei, Istoria artei, Limba română, Istoria literaturii române, Geografie, Mitologie populară română şi poezie populară şi Românii din Macedonia şi Serbia. Acesta este, de altfel, şi cel mai întins articol, chiar dacă după numărul de note şi, implicit, cel al cărţilor prezentate nu este situat pe primul loc.

Şi celelalte şase materiale sunt concepute pe acelaşi sistem metodologic, diferenţele constând doar în dimensiunile propriu-zise ale textelor şi în structura şi/sau numărul subcapitolelor. Astfel, colaborarea din 1892 (XIII, pe 1890)[33] cuprinde, în următoarea ordine, 12 domenii: Publicarea izvoarelor, Istoria politică, Istoria dreptului, Istoria bisericii, Cercetări speciale, Critica istoriei, Etnografie, Limba română, Românii din Peninsula Balcanică, Mitologie şi poezie populară, Numismatică şi Construcţii de artă, chiar dacă două dintre domenii conţin doar câte o singură referinţă bibliografică. Bineînţeles asemenea aspecte le întâlnim şi pe parcursul celorlalte recenzii şi, în special, în ultima perioadă, când sfera interesului său tinde să se limiteze la redactarea Daciei preistorice.

Pentru a nu mai detalia în mod exagerat şi repetitiv toate aspectele privitoare la colaborarea lui Nicolae Densuşianu cu revista berlineză, în continuare vom menţiona doar titlurile domeniilor nou analizate, sau reîmpărţirea acestora în subcapitole distincte. Evident, nu toate articolele conţin întreaga suită de tematici. Astfel în cel de-al patrulea raport[34], pe lângă unele titluri deja amintite, mai apar ca subdiviziuni distincte Colecţii de documente şi cronici, Critica izvoarelor, Istoria comerţului şi a finanţelor, Istoria culturii, Etnografie şi statistică, Mitologie populară şi poezie populară sau Românii din Macedonia şi Dalmaţia; în următorul[35] mai este vorba şi despre lucrări grupate în cadrul unor tematici precum Istoria nobilimii, Heraldică, Biografii, Mitologie românească, poezie populară, moravuri, obiceiuri, şi credinţe şi Macedo-românii; al şaselea raport cuprinde în plus domenii precum Izvoarele istoriei, dar şi Generalităţile care grupează pe lângă unele aspecte deja amintite şi alte noi, intitulate Dreptul, Istoria locală, Arheologie, Tradiţii folclorice şi balade, precum şi Românii din Silezia, Moravia, Macedonia şi Istria. Acest articol este în fapt şi cel mai cuprinzător din punctul de vedere al titlurilor recenzate şi al notelor de subsol (251). Despre cea de-a şaptea colaborare, după cum am mai amintit şi cu alte ocazii, trebuie spus că deşi la cuprins[36] este menţionat şi numele lui Nicolae, în faţa textului propriu-zis este trecut doar Ovid ca autor[37]. Lăsăm desluşirea acestui aspect în seama unor cercetări ulterioare şi ne încumetăm să îl atribuim, cel puţin simbolic şi până la proba contrarie, şi lui Nicolae Densuşianu, mai ales că şi articolul anterior fusese semnat în colaborare. În acest caz relatarea este mult simplificată, aproape telegrafică, şi conţine câteva subcapitole noi, intitulate Cercetări individuale, Istoria familiei sau Literatură populară. În sfârşit, ultimul raport, cel din 1905[38], Nicolae îl redactează din nou singur, grupând anumite aspecte în domenii precum Colecţiile de izvoare, Cronici şi cronicari, Pentru vechea istorie a dacilor, Monografii de oraşe şi cetăţi, Istorie militară (acest aspect legat în mod direct de principalele sale cercetări din ultima parte a vieţii), Geneaolgie şi istoria nobilimii,  Asupra cronologiei româneşti sau Limba istro şi macedo-română.

Se observă astfel, din cele enumerate mai sus, că amintitele rapoarte ale lui Nicolae Densuşianu la revista Societăţii Istoricilor din Berlin, Jaresberichte der Geschichtswissenschaft, reprezintă o remarcabilă punere în valoare a producţiei de carte istorică şi filologică românească în contextul mai larg al istoriografiei europene de expresie germană. Demersurile ulterioare vor aprofunda diferitele aspecte ale acestei colaborări în vederea unei cât mai corecte aprecieri a scrierilor istorice ale autorului, încercându-se o reevaluare a locului pe care acesta l-a ocupat şi îl ocupă în istoriografia sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX.

Fără a mai insista, dorim să încheiem prin a sublinia că identificarea şi traducerea în integralitate a acestor opt comunicări prezentate de Nicolae Densuşianu comunităţii ştiinţifice internaţionale, a constituit pentru noi o prioritate, elementele conţinute fiind esenţiale în creionarea discursului istoric al autorului, cel puţin până în perioada finală a vieţii sale, perioadă în care izolarea în care s-a complăcut l-a îndepărtat de efervescenţa vieţii culturale româneşti.

Note

[1] Comunicarea de faţă s-a realizat în cadrul cercetării ce vizează Discurul istoric al lui Nicolae Densuşianu, întreprinse prin proiectul POSDRU/88/1.5./S/63269, intitulat „Bursele doctorale, premiză pentru creşterea competitivităţii şi competenţelor în cercetarea ştiinţifică” şi derulat de Şcoala Doctorală din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, suportul financiar fiind asigurat de Fondul Social European şi de Guvernul României. Ea a fost prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, desfăşurată la Deva în perioada 17 – 18 iunie 2010.

[2] Iancu 2011 b, p. 265 – 275.

[3] Lapedatu 2008, p. 105.

[4] JdG-on line, 19.09.2011.

[5] JdG-on line, 19.09.2011.

[6] JdG 1878, I, 1880, p. IX.

[7] JdG 1878, I, 1880, p. X – XI.

[8] JdG 1878, I, 1880, p. XI – XII.

[9] JdG 1881, IV, 1885, p. IX – XII.

[10] JdG 1889, XII, 1891, p. V – VIII.

[11] JdG 1889, XII, 1891, p. VIII – XIII.

[12] JdG 1889, XII, 1891, p. XIII –  XVII.

[13] JdG 1889, XII, 1891, p. XVII – XVIII.

[14] JdG 1903, XXVI, 1905.

[15] Vezi, printre altele: Rosetti 1897, p. 64; Diaconovich 1900, p. 130 – 131; Istrati 1912, p. 599 – 698; Lapedatu 2008, p. 80 – 108; Edroiu 2001, p. V – XV; Neagoe 1986, p. 5 – 37; Razba 1998, p. 143 – 148; Lazăr 2002, p. 27 – 50; DER 1964, p. 59; DE 1996, p. 57; Ştefănescu 1978, p. 123.

[16] Iancu 2010, p. 165 – 178.

[17] Ştrempel 1978, p. 98 – 102.

[18] Rusu 1999, p. 162 – 163.

[19] Lapedatu 2008, p. 82.

[20] Iancu 2009, p. 173 – 185.

[21] Ibidem, p. 97.

[22] Neagoe 1986, p. 11.

[23] Bianu 1974, p. 411 – 435.

[24] BAR AND-S, 9 (1 – 57).

[25] Burlacu 1996, p. 61 – 66.

[26] Neagoe 1986, p. 9.

[27] Teodor 1984, p. 20.

[28] Iancu 2011 a, p. 80 – 89.

[29] JdG 1881, IV, 1885, p. 354 – 360; JdG 1889, XII, 1891, p. 245 – 271; JdG 1890, XIII, 1893, p. 271 – 278; JdG 1891, XIV, 1893, p. 312 – 320; JdG 1893, XVI, 1895, p. 445 – 454; JdG 1896, XIX, 1898, p. 234 – 246; JdG 1897, XX, 1899, p. 352 – 355; JdG 1903, XXVI, 1905, p. 136 – 153.

[30] Iancu 2011 b, p. 267 – 268.

[31] JdG 1881, IV, 1885, p. 354 – 360.

[32] JdG 1889, XII, 1891, p. 245 – 271.

[33] JdG 1890, XIII, 1893, p. 271 – 278.

[34] JdG 1891, XIV, 1893, p. 312 – 320.

[35] JdG 1893, XVI, 1895, p. 445 – 454

[36] JdG 1897, XX, 1899, p. XV.

[37] JdG 1897, XX, 1899, p. 352.

[38] JdG 1903, XXVI, 1905, p. 136 – 153.

Nicolae Densuşianu’s Contribution to Jahresberichte in der Geschichtswissenschaft, the Magazine of the Historians’ Society in Berlin

Abstract

The article examines how Nicolae Densuşianu contributed to the magazine of the Historians’ Society in Berlin, Jahresberichte der Geschichtswissenschaft, in the last decades of the nineteenth century and early years of the twentieth century.

In the beginning, the focus is on describing the publication and its evolution over time (one may also remember those who led it and some of those who have sent materials in the first stage of developing historiography, namely the years 1880-1916). Moreover, these passages describe the structure of the content, whereas certain features are highlighted.

The second part of this literary work has as a target of analysis the eight historiographical reports which have been sent by Nicolae Densuşianu to the above-mentioned magazine in Berlin. These reports contain an almost exhaustive review of the historical and philological production of books published within the Romanian space.

The aim is mainly how different elements of this Hunedoara author’s historical discourse emerge along these articles. Nevertheless, specific aspects of text construction are not avoided, such as: the number or the nature of the books reviewed and their classification in separate subchapters.

Bibliografie

 Analele AR 1885 – Analele Academiei Române, Seria II, Tom. VII, 1884 – 1885, Secţiunea I, Partea administrativă şi Dezbaterile, Bucureşti, 1885.

BAR AND – Biblioteca Academiei Române, Arhiva Nicolae Densuşianu, Bucureşti.

BAR AND-S – Biblioteca Academiei Române, Arhiva Nicolae Densuşianu – Scrisori, Bucureşti.

Bianu 1974 – Scrisori către Ioan Bianu, Ediţie de Marieta Croicu şi Petre Croicu, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.

Burlacu 1996 – Ioana Burlacu, „Nicolae Densuşianu şi Colecţia Hurmuzaki”, în Densuşienii, 150 de ani de la naşterea istoricului Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), Bibliotheca Musei Devensis, Restituiri IV, Deva, 1996, p. 61 – 66.

Densuşianu 2001 – Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea, Ediţia Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2001.

DER 1964 – Dicţionarul enciclopedic român, vol. II, Bucureşti, 1964.

DE 1996 – Dicţionarul enciclopedic, vol. II, lit. D – G, Bucureşti, 1996.

Diaconovich 1900 – Constantin Diaconovich, Enciclopedia română, vol. 2, Sibiu, 1900.

Edroiu 2001 –  Nicolae Edroiu, „Istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911)”, în Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea, Ediţia Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2001.

Ştefănescu 1978 – Stefan Ştefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.

Iancu 2009 – Daniel I. Iancu, „Izvoare hunedorene şi albaiuliene folosite de Nicolae Densuşianu în redactarea Revoluţiunii lui Horea”, în Patrimonium apulense, nr. IX, 2009, p. 173 – 185.

Iancu 2010 – Daniel I. Iancu, „Colaborarea lui Nicolae Densuşianu la ziarul Orientul latin de la Braşov”, în Alt Schaessburg, nr. 3, 2010, p. 165 – 178.

Iancu 2011 a – Daniel I. Iancu, „Istoricul Nicolae Densuşianu în viziunea lui Pompiliu Teodor”, în In Memoriam Pompiliu Teodor, editori coordonatori Simion Molnar şi Florin Ilieş, Deva, 2011, p. 80 – 89.

Iancu 2011 b – Daniel I. Iancu, „Nicolae Densuşianu’s Historical Discourse as Reflected in the Berliner Magazine Jahresberichte der Geschichtswissenschaft”, în Transylvanian Review, Supplement no 2, 2011, p. 265 – 275.

Istrati 1912  – C.I. Istrati, „Nic. Densuşianu. Viaţa şi opera sa”, în Analele Academiei Române, Secţiunea Ştiinţifică, Seria II, Tom. XXXIV, 1911 – 1912, Memoriile Secţiunii Ştiinţifice, Bucureşti, 1912.

JdG – Jahresberichtes der Geschichtswissenschaft, Berlin, 1880 – 1916.

JdG-on line – http://www.jdg-online.de/ueber-uns/geschichte-der-jahresberichte

Lapedatu 2008 – Alexandru Lapedatu, „Activitatea istorică a lui Nicolae Densuşianu (1846-1911)”, în Alexandru Lapedatu (1876 – 1950). Scrieri istorice, Ediţia Camil Mureşan şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2008.

Lazăr 2002 – Ioachim Lazăr, Beniamin Densuşianu (1829 – 1915). Din viaţa şi activitatea sa, Deva, 2002.

Neagoe 1986 – Manole Neagoe, „Studiu introductiv” la volumul Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ediţia Victorela Neagoe şi Manole Neagoe, Bucureşti, 1986, p. 5 – 37.

Razba 1998 – Maria Razba, Personalităţi hunedorene, Deva, 1998.

Rosetti 1897 – Dim. R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor (Sec. al. XIX-lea), Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei “Populara”, 1897.

Rusu 1999 – Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866 – 1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999.

Ştefănescu 1978 – Ştefănescu, Ştefan (coord.), Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.

Ştrempel 1978 – Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. 1, B.A.R. 1 – 1600, Bucureşti, 1978.

Teodor 1984 – Pompiliu Teodor, „Nicolae Densuşianu, istoric al Răscoalei lui Horea”, în Studia Univesitatis Babeş-Bolyai. Historia, XXIX, 1984, p. 19 – 35.

 

Gudor Kund Botond, Istoricul Bod Péter (1712 – 1769), cu o prefaţă de Iacob Mârza, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008, 584 p., în Sargetia. Acta Musei Devensis, XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 921-923.

Apărută sub auspiciile Centrului de Studii Istorice şi Politologice „Iuliu Maniu” din Alba Iulia, cartea Pr. Dr. Gudor Kund Botond, iniţial o teză de doctorat susţinută la Universitatea „1 Decembrie 1918” din aceeaşi localitate, se înscrie pe o linie de cercetare istorică deschisă în urmă cu câţiva ani la „Alma Mater Apulensis”, fiind, după cum precizează şi Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza în Prefaţa lucrării, rezultatul unei dinamice, intense şi repetate documentări ştiinţifice în arhive şi biblioteci româneşti şi europene.

Volumul, intitulat Istoricul Bod Péter (1712 – 1769), urmăreşte practic destinul acestui  preot reformat din Ighiu (jud. Alba), autor prolific „implicat în diverse ramuri ale ştiinţei, de la teologie şi istorie literară până la istorie şi cartografie”, „personalitatea ştiinţifică protestatntă cea mai marcantă a secolului al XVIII-lea din Transilvania […], considerat şi unul dintre întemeietorii istoriei literaturii maghiare şi, în special, savantul care a cuantificat cel mai bine oamenii de ştiinţă şi operele lor din spaţiul locuit de maghiari”. Bod Péter este văzut dintr-o perspectivă istoriografică de ansamblu, care nu poate ignora, printre multe alte aspecte, raporturile acestuia cu ideile Umanismului şi Barocului sau apartenenţa sa la Preiluminismul transilvănean.

Astfel, pe lângă Prefaţa (p. 7 – 11) deja amintită, şi după un scurt preambul al lui Gudor Kund Botond, Auctor Pio Lectori (p. 13 – 14), în care, cu modestie, „fără pretenţia perfecţiunii, ori a epuizării subiectului”, se deconspiră faptul că opera istorică a lui Bod Péter este analizată din perspectiva integrării acesteia în spaţiul mult mai larg al istoriografiei europene, în general, şi central şi sud-est europene, în special, urmează Introducerea (p. 15 – 22), redactată ca prim capitol al lucrării. Practic, aici sunt expuse lectorului, succint, datele biografice ale preotului din Ighiu şi sunt enunţate principalele interogaţii asupra scrisului istoric la Bod Péter, cărora cercetarea actuală încearcă şi, credem noi, reuşeşte să le găsească răspunsuri.

Urmează cel de-al doilea capitol al lucrării, intitulat Cultură, biserică şi societate în Transilvania preiluministă (p. 23 – 84), care radiografiază, în subcapitole distincte, diferitele aspecte ale epocii, precum Viaţa politică şi socială, Reformismul austriac sub domnia Mariei Tereza şi tipologia reformelor tereziene, Biserica reformată din Transilvania în prima parte a secolului al XVIII-lea. Relaţia Reformei cu romano-catolicismul şi absolutismul habsburgic şi Situaţia socio-economică şi confesională a preoţimii transilvănene din secolul al XVIII-lea. După cum se observă, prin modul de redactare al acestei părţi, consistente de altfel, a lucrării, se încearcă surprinderea exhaustivă a problemelor ce crează contextul, acel context în care se naşte, se formează şi se cizelează omul de cultură Bod Péter. Nici unul dintre aspectele relevante în procesul de influenţare a intelectualului din Ighiu nu este lăsat la voia întâmplării, ceea ce, să recunoaştem, este rezultatul unui travaliu remarcabil.

După cum era de aşteptat, paginile capitolului următor vin să încadreze Viaţa şi activitatea lui Bod Péter (p. 85 – 179), în contextul anterior elaborat. Extrem de detaliat, textul din această parte a lucrării este îmbogăţit cu o seamă de ilustraţii privind viaţa studenţească de la Universitatea din Leiden, unde se formează intelectual şi profesional viitorul preot şi istoric, precum şi cu tabele şi grafice care explicitează diferite aspecte ale problemelor analizate.

Enunţat încă din titlul lucrării, demersul lui Gudor Kund Botond se concentrează mai ales asupra activităţii de istoric a lui Bod Péter, astfel încât, în continuare, capitolul Scris istoric la Bod Péter. General şi particular (p. 180 – 242), se deschide cu două subcapitole dedicate istoriografiei europene în general, în prima parte a secolului al XVIII-lea, precum şi, în particular, celei central-europene între anii 1710 – 1770, zonă şi perioadă în care se încadrează şi scrisul istoric al preotului de la Ighiu. Nu sunt ocolite aici nici interferenţele operei sale istorice cu istoriografia românească şi săsească din Transilvania, nici evoluţia discursului său preiluminist, ca o trecere de la Baroc la Iluminism, şi nici, bineînţeles, viziunea sa  istorică care evoluează de la teologie şi istorie particulară la istoria generală.

Filonul principal al volumului este suplimentat cu un nou capitol, Semantică preiluministă la Bod Péter. Context, text şi subtext (p. 243 – 368), care, printre altele, inventariază şi analizează extrem de riguros atât tipul scrierilor cu caracter istoric propriu-zis (istoriografii, biografii, lucrări de istorie bisericească, istorie literară, biblioteconomie, opera enciclopedică etc.), cât şi opera teologică şi cea juridică văzute din perspectiva valenţelor lor istorice. Ca o completare, mai trebuie spus că nu e omisă nici contribuţia lui Bod la dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei, aici aria preocupărilor sale cuprinzând epigrafia, cartografia şi numismatica.

În sfârşit, partea dedicată Dimensiunilor discursului istoric la Bod Péter (p. 369 – 413), vine să completeze tabloul unui „polihistor reprezentativ pentru cultura Principatului Transilvaniei”, aici fiind prezentate concepţia istorică (mai precis, rolul şi locul istoriei în opera lui Bod Péter), modelele istoriografice şi metoda de investigare folosite de acesta, tipul discursului istoric, precum şi evoluţia scrisului istoric de la polemică la biografie şi evaluare critică.

Volumul se încheie cu o suită de Consideraţii finale (p. 414 – 440), reprezentative pentru ilustrarea capacităţii de sinteză a autorului Gudor Kund Botond şi a ataşamentului acestuia faţă de cercetarea istorică îndreptată cu precădere asupra instituţiei reprezentată de Biserica Reformată, urmate de Anexe, sute de titluri menţionate la Bibliografie, rezumate în limbile maghiară şi engleză, şi un extrem de util Indice de nume şi locuri. În final, nu mai putem menţiona decât faptul că, fundamentată pe un număr impresionant de note de subsol, peste 1900, cartea la care am făcut referire se constituie într-o necesară lucrare de istoriografie ce vine să completeze peisajul unei epoci, să ne restituie un personaj pe nedrept uitat în ultimul veac şi să aducă un omagiu celui care a fost Bod Péter, istoric, slujitor şi demnitar al Bisericii Reformate.