Despre anul școlar 2022-2023 se pot spune următoarele lucruri clare:

• pentru profesori acesta a început la 1 septembrie 2022 și se va încheia la 31 august 2023
• elevii sunt favorizați; au început cursurile pe data de 5 septembrie 2022 și le vor finaliza pe data de 16 iunie 2023, mai puțin cei din clasele terminale, mai precis clasele a VIII-a, a XII-a și a XIII-a, unde e cazul
• cursuri (cum vrea Bunul Dumnezeu și Ministerul Educației)
• vacanțe intermodulare (22 octombrie – 30 octombrie 2022; 23 decembrie 2022 – 8 ianuarie 2023; 11 februarie – 19 februarie 2023; 7 aprilie – 18 aprilie 2023; 17 iunie – 3 septembrie)
• zile libere, în afara celor care pică prost, taman în vacanțe: 5 octombrie 2022; 30 noiembrie 2022; 1 decembrie 2022; 2 decembrie 2022 (cu recuperare); 24 ianuarie 2023; 1 mai 2023; 1 iunie 2023; 5 iunie 2023
• Programul național „Școala altfel” (la alegerea Inspectoratelor Școlare Județene, în perioada 27 februarie – 16 iunie 2023)
• Programul „Săptămâna verde” (la decizia unităților de învățământ cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene, în perioada 27 februarie – 16 iunie 2023)

            Totuși, în opinia mea, rămân prea multe zile ocupate inutil cu ore de curs și de învățat. Astfel că eu propun Ministerului Educației instituirea altor forme de pierdere a timpului, care să fie legiferate:

• Programul „Săptămâna albastră” (la decizia unităților de învățământ cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene, când elevii se uită doar spre tavan, respectiv cer, dacă nu au tavan, pentru că nu au habar despre întrebările care li se pun la examene)
• Programul „Săptămâna roșie” (la decizia unităților de învățământ cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene, când elevii se uită la lucrările corectate de profesori)
• Programul „Săptămâna maro” (la decizia Ministerului Educației, când elevii se uită la rezultatele de la Evaluarea Națională și la cele de la Bacalaureat)
• Programul „Săptămâna violetă” (la decizia unităților de învățământ cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene, când elevii văd doar cu un ochi după ce părinții s-au uitat la rezultatele de la Evaluarea Națională și la cele de la Bacalaureat)
• Programul „Săptămâna neagră” (la decizia Ministerului Educației, care poate stabili datele reexaminărilor)
• Programul „Paștele cailor” (pentru cei care nu-și iau examenele nici la a doua tură).

            Educația este în mâinile noastre. Să facem cât mai multe săptămâni fără școală!

Cum e să lucrezi în domeniul privat

Apărut în Știrile Transilvaniei, 8 noiembrie 2020

Societatea s-a scindat din multe puncte de vedere. Printre cele mai sensibile astfel de puncte se numără și cea dintre a lucra „la stat” și a lucra „la privat”. Îmi permit să semnalez unele aspecte despre angajatorii și angajații din domeniul privat, pentru că deși acum sunt bugetar, pe cartea de muncă am câțiva ani care atestă faptul că am lucrat și la angajatori privați.

Totul pleacă, în opinia mea, de la o falsă premisă. Și anume, aceea că dacă ești la privat ești mai bun, mai compentent, mai harnic, mai deștept, mai mult contributor la bugetul statului și la Produsul Intern Brut al aceluiași stat. Sau, dacă lucrezi prin străinătate, și pentru al altor state. În același timp, în viziunea majorității populației, un bugetar (fie el profesor, medic, pompier sau ceva prin domeniul culturii) nu este decât un consumator de la buget și un dăunător al PIB-ului.

Ceea ce este fals. Iar acest lucru se vede cel mai bine acum, în pandemie, când avem nevoie de medici, când ne revoltăm că lecțiile se țin on-line, când pompierii (mă refer aici la tot ceea ce ține Inspectoratul pentru Situații de Urgență, dar spun pompieri pentru că așa îi percepe lumea și îmi cer scuze că nu pot face mai mult pentru a schimba percepția) nu fac față să stingă incendii prin păduri, să scoată la timp corpuri umane de prin mașini carbonizate sau să salveze de la înec persoane aflate în plină viitură. Dăm vina și pe cei care muncesc în domeniul culturii că sunt bugetari, că ar consuma resursele Patriei, dar foarte puțini citesc beletristică sau lucrări științifice, foarte puțini vizitează expoziții sau vizionează piese de teatru.

Este foarte ușor să arunci cu pietre. Nu asta contează. Doresc doar să dau câteva exemple de oameni „privați” sau angajați la „privat”, ca să explic concret proverbul acela care spune că fiecare pădure își are uscăturile ei. Mai pe scurt, și „la stat” și „la privat” există oameni și oameni, iar noi nu ar trebui să ne împărțim în tabere de genul „bugetar” și „nebugetar”. Sunt oameni care muncesc „la stat” mai mult decât lucrează cei de „la privat”. Dar să dăm și exemple…

Firmă privată locală de transport în comun. Solicit orarul cu sosiri – plecări. Spun că ei nu au chef să îl acorde oricui. Firmă privată de transport județean, anul 2020. Intru pe net și găsesc numere de telefoane. O grămadă, mai precis trei, dintre care două numere de telefon mobil, la care un robot îmi tot spunea că numărul nu este alocat, plus un număr de fix, care suna. Dar nu a răspuns nimeni ore după ore. Firmă privată de transport gen taxi. Mergi la taximetrist și îl întrebi dacă te duce în Florești, tu fiind în fața Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. El se uită lung după o tanti în minijupă și spune „Nu, că am o comandă!”, apoi pleacă doi metri și o întreabă pe domniță „Te pot duce undeva?”. Firmă privată de taxi care spune că te duce de la Orăștie la Deva, dar în ultima secundă se răzgândește, așa că trebuie să apelezi la prieteni.

Firmă privată care oferă servicii de cazare pe baza voucherelor de vacanță, îți confirmă, apoi nu mai răspunde la telefon în ziua spre noaptea cazării. Firmă privată care se ocupă de instalații sanitare care pune respectivele instalații cum nu trebuie și-ți pușca apa prin toată casa după cinci minute. Firmă privată de curierat care zice că-ți aduce obiectul comandat și plătit on-line a doua zi, dar nu vine nici după opt zile, că or scris adresa greșit. Firmă privată care te asigură că îți aduce obiectul la ușă, garantat! Dar dacă nu vezi să citești bine, că nu ai ochelarii la tine, undeva, în subsolul paginii scrie că e vorba de ușa blocului. Nu al apartamentului situat la etajul patru. Așa că te vezi nevoit să cari singur mașini de spălat, frigidere, rafturi de metal sau alte lucruri pe trepte într-un fel de spirală pătrată. Nu mai vorbesc despre cei care stau la casele de marcat și de jos parcă te privesc de sus. Îi cam deranjezi cu toate produsele tale că tu ești bugetar, iar ei lucrează „la privat”. Nu contează că tu ești medic, profesor, pompier sau culturist. Vreau să spun angajat în domeniul culturii.

Știu că am exagerat, dar acesta a fost scopul. Fiind momentan bugetar, mă simt oarecum umilit de toți cei care spun că ei lucrează la privat și susțin nu mai știu câți bugetari în spate. Poate au dreptate. Poate nu…

Funcția bate viața? Nu cred!

Apărut în Știrile Transilvaniei, 21 octombrie 2020

Bubuie internetul mai ceva ca la victoria României contra Insulelor Feroe (i-am spulberat pe feroezi cu 3-0), referitor la știrea că Florin Iordache a fost numit pe viață în așa numitul Consiliu Legislativ. M-ar fi bufnit râsul dacă nu m-aș fi enervat.

Să o luăm cu încetul, că doar suntem ardeleni și, vorba aia, „de ce atâta grabă?” când putem sta și cugeta. Adevărul este că și eu, când am citit știrea cu titlul demn de un serial horror, era cât pe ce să-mi pice capul de pe perna pe care dormeam. Dar m-am trezit și am început să navighez pe net. Că no, trebuie să mai faci și lucruri din astea.

Nu am mai stat să caut cine e Florin Iordache, că domnia sa este cunoscut deja. Am accesat site-ul Consiliului Legislativ de unde am aflat că respectiva instituție este un organ consultativ al Parlamentului României, organ care și-a început activitatea fix pe 1 aprilie. 1996. Ironia sorții! A fost „înfiinţat în temeiul art. 79 al Constituţiei din 1991 şi având ca principale atribuţii avizarea proiectelor de acte normative şi ţinerea evidenţei oficiale a legislaţiei României. Celelalte atribuţii ale Consiliului Legislativ sunt prevăzute în Legea nr. 73/1993”.

OK. Având în spate o contribuție în domeniu de aproape un secol, mai precis activitatea de unificare a legislației prevăzută în Constituția din 1923, adoptată, evident, după Marea Unire de la 1918, acest Consiliu Legislativ a avut, conform Constituției din 1991, rolul esențial de asanare a „actelor normative contrare prevederilor sau spiritului ei şi care încălcau drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ori principiile de funcţionare ale unui stat democratic”. De pe site-ul instituției aflăm că „specialiştii Consiliului Legislativ au elaborat ceea ce avea să devină Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, un adevărat ghid de legiferare, care stabileşte norme şi precizări clare, concise şi exacte cu privire la toate fazele procesului de construire a unui act normativ. Totodată, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, Consiliul Legislativ s-a alăturat în anul 2007 familiei organelor cu rol de avizare legislativă din statele membre, devenind membru cu drepturi depline al Asociaţiei Consiliilor de Stat şi Jurisdicţiilor Administrative Supreme din Uniunea Europeană (ACA-Europe)”.

Nu vreau să vă plictisesc cu toate aspectele legate de atribuțiile, istoricul, organizarea sau rapoartele Consiliului Legislativ. Îmi permit doar să întreb: poți fi numit într-o funcție publică pe viață? Răspund tot eu, că întrebarea e retorică: Nu poți! Există legi, chiar dacă uneori nu sunt respectate, care impun anumite restricții. Bine, primarii, deputații, senatorii, pot să candideze de câte ori vor ei, că sunt aleși. Dar un președinte de țară, nu.

Însă urlă internetul că un membru în Consiliul Legislativ e ales pe viață. Faptul că Florin Iordache a fost numit de către Parlament în acea funcție nu induce automat o sinecură. Nu este pe viață. Oricine va dori pe viitor să ocupe respectivul post îl va putea face. Dacă nu se va întâmpla asta, atunci postul va deveni ereditar: copiii domnului Iordache vor deveni membri de iure în Consiliul Legislativ. Personal, sper să nu ajungem acolo!

Spaima de cărți

Apărut în Știrile Transilvaniei, 6 iulie 2020

Pentru mine, unul dintre marile mistere ale lumii este cel legat de cărți. O carte, în opinia multora (sau a celor mai mulți) este expresia prin care Muma Pădurii dorește să epateze. Cum ar veni, să iasă în lume…

Fără să mă laud, că doar știți că-s modest, am scris câteva mini-micro recenzii. Impactul în rândul cititorilor a fost extrem de modest. Și un banc cu sau despre soacre avea mai multe licheuri. În schimb știrile despre COVID 19, accidente, violuri, omoruri cu toporul sau sapa, inundații, conspirații mondiale și extratereștri adună sute sau mii de licheuri.

Părerea mea este că lumea e speriată. Lumea e speriată de cărți, nu de boli. Bine, dacă scriam despre Iliada, Odiseea, Divina comedie, În căutarea timpului pierdut sau Moartea căprioarei, primeam mai multe licheuri. Că doar toți i-am citit pe Homer, Dante, Proust sau Labiș. Se încadrau la „lecturi obligatorii”. Alături de Creangă. Călinescu. Caragiale. Ion Luca sau Mateiu.

Eu scriu despre alte cărți, care nu sunt așa celebre ca cele mai sus menționate. Dar le recomand cu pasiune, pentru că sunt scrise de oameni de la care avem cu toții ceva de învățat. Volumele nu doresc să fie un fel de biblii moderne. Unele se încadrează din prima la distopii. Sper să nu fi scris și despre utopii. Dar asta e doar problema mea.

Încercările mele în domeniul mini-micro recenziilor de carte se datorează faptului că lumea, în general, citește doar clasicii măreți. Cei enumerați mai sus. Dacă nu ști de ei, pari cam prost. Ceea ce este OK și necesar. De citit zic. Există însă cărți spectaculoase care rămân necunoscute pentru că lumea nu le cunoaște nici măcar titlurile.

În schimb, lumea știe tot ceea ce se întâmplă în lume. Crime, incendii, violuri etc. Câte cazuri de COVID 19 sunt pe zi, pe țară, pe continent, pe mapamond. Cancerul a cam fost lăsat de izbeliște…

Eu zic că ar cam trebui să ne punem cu burta pe carte. Seara, după cină, pui sub burtă un volum de Harari, spre exemplu, că poate așa îți intră în cap. Mai vezi că sunt și malthusienii. Thomas Robert Malthus (n. 13 februarie 1766 — d. 23 decembrie 1834) a fost un tip care a generat ideile Clubului de la Roma. Dar despre Clubul de la Roma  puteți citi mai multe volume (cred că peste 60) publicate în colecția Idei contemporane la Editura Politică în epoca comunistă.

Iancu. Iredentistul din mine. Analiză de text

Apărut în Știrile Transilvaniei, 9 iunie 2020

Mai zilele trecute m-o pus Necuratul, Nenumitul, Neisprăvitul să dau publicității un material cu fotografii vechi. Despre Orăștia și împrejurimile ei de la final de secol XIX și început de secol XX.

Pentru cei care nu pricep, un material inedit e unul care nu a mai fost publicat niciodată. Faptul că achiziționezi cu 30 de euro o vedere de pe net nu înseamnă că acea vedere are valoare din punct de vedere istoriografic, mai ales dacă nu este „circulată”. Faptul că furi poze postate de alții pe net nu înseamnă că ce ai pus tu pe pagina ta de … ce-o fi… nu devine document istoric fără câteva date și explicații care să însoțească poza. Iar explicațiile nu se identifică la prima vedere sau imediat după ce te-ai trezit din somn.

Ca să încadrezi o fotografie în contextul epocii la care a fost realizată și apoi publicată este necesară o muncă de minisisif. Când ai impresia că dai de capăt, capătul se desparte în două. Nu spun că eforturile colecționarilor particulari sau a pasionaților de istorie nu au valoare. Dimpotrivă. Fără colecționari istoria ar fi mult mai săracă. Doar că adevărații colecționari sunt și istorici, chiar dacă nu au studii în domeniu. Dar oferă informații despre imagine, despre locuri, clădiri sau personaje care au fost surprinse în instantaneu.

Părerea mea este că îți poți descoperi adevărata pasiune (cum ar fi istoria) după ce zeci de ani ai făcut cu totul altceva. După ce ai făcut studii în domenii economice, medicale, militare, geologico – geografice sau chiar umaniste (gen arhitectură, lingvistică, filosofie etc.). Dar nu mai poți da verdicte. Nu mai poți profesa în domeniu. Am observat însă în ultimii ani că unele persoane devin un fel de lideri în cercetarea din domeniul (sau domeniile conexe) istoriei. Printre care se regăsește și cercetarea fotografiilor ca document istoric.

Pasiunea pentru istorie ca atare este de apreciat și trebuie încurajată. Interpretarea fotografiilor din punct de vedere științific este însă cu totul altceva. Mai grav este faptul că unele poze ajung repere pentru oameni fără o minimă cultură istorică. „S-o scris la gazetă!”. Acesta este argumentul principal al celor care nu au citit nicio carte de istorie la viața lor…

Dar să revin la subiectul răbufnirii mele. În urma unui material decent și fără niciun fel de conotații naționaliste, respectiv câteva poze cu Orăștia și împrejurimile ei de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, am ajuns să fiu catalogat drept un iredentist maghiar sadea. Transcriu textul acuzator așa cum a fost scris. Adică fără diacritice: „In timp ce toti oamenii normali comemorează centenarul Tratatului de la Trianon, in presa hunedoreana iredentistii incuibati la Muzeul Civilizatiei Daco-Romane din Deva continua evocarea nostalgica a vremurilor defunctului imperiu Austro-Ungar otravind presa hunedoreana cu propaganda lor nostalgic – iredentista (fără punct la final, n.n.).

Numele meu este Iancu. Sau vorba marelui James Bond: „Iancu. Daniel I. Iancu”. Îmi asum numele și îmi semnez articole cu el. Habar n-am cine este cel care semnează „Gandire cu premeditare”. Știu și mă autodenunț când afirm că în numele respectiv există premeditare, dar nu există gândire. Cer să fie luate măsuri. Este părerea mea.

Dar să trecem la analiza de text, pentru că este delicioasă. În primul rând sus-numitul „Gandire cu premeditare” nu cunoaște diferența dintre „comemorare” și „aniversare”. Bine. Majoritatea politicienilor nu o știu. Comemorarea este strict legată de un eveniment trist. Aniversarea ține de lucruri care te fac să sari în sus de bucurie. Revin cu textul publicat mai sus. „In timp ce toti oamenii normali comemorează centenarul Tratatului de la Trianon, in presa hunedoreana iredentistii incuibati la Muzeul Civilizatiei Daco-Romane din Deva continua evocarea nostalgica a vremurilor defunctului imperiu Austro-Ungar otravind presa hunedoreana cu propaganda lor nostalgic – iredentista”.

Să le luăm pe rând. După cum spune autorul de la început eu nu sunt un om normal. Aici nu pot să-l contrazic. Pot doar să spun că „aniversare” și „comemorare” nu sunt sinonime. Nu te poți duce cu o coroană de mort la o zi de naștere a unui prieten, la fel cum nu poți spune „La mulți ani” când participi la parastasul de șase săptămâni al unei cunoștințe. Până aici lucrurile sunt simple. Trecem mai departe. Fiind un „iredentist incuibat” (un fel de bugetar de lux plătit pe ascuns și de statul maghiar, care stă bine-mersi într-un cuib – zic de mine, nu de statul maghiar), scopul meu în viață este să ascund adevărul istoric și să mă dedau la tot felul de lucruri necuviincioase, precum muncitul peste program, muncitul în afara programului de muncă aprobat de Guvern, muncitul în timpul somnului (când visez noaptea ce o să muncesc a doua zi), muncitul tot timpul etc.

Însă nu mă poate acuza nimeni de nimic. Chiar dacă o face, o face pe barba lui. Sau, mă rog, pe barba lui „Gandire cu premeditare”. Solicit pe această cale organelor statului identificarea numitului „Gandire cu premeditare” pentru a aduce dovezi că mai jos-numitul Daniel I. Iancu este un iredentist maghiar angajat la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva. Mulțumesc anticipat!

Despre muzee… Sau cum am ajuns de râsul lumii…

Apărut în Știrile Transilvaniei, 9 mai 2020

Râsu’ lumii a fost o revistă de umor apărută în județul Hunedoara în anul 1990. Or mai fi fost și altele prin țară. Nu asta este important. Important e faptul că în acea revistă, nu mai știu numărul și data, mi-a apărut un banc. Bineînțeles cu semnătura mea. Suna ceva de genul: „Ea: Iubitule, aș vrea să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată! El: OK. Șterge praful de pe televizor!”.

OK. Înainte să dați cu pietre țin să menționez faptul că recunosc că bancul a fost cam misogin, dar eu nu aveam nici măcar 18 ani și libertatea de exprimare nu era îngrădită. Fusese chiar dezgrădită cu câteva luni în urmă. Prin urmare bancul, care nu a fost inventat de mine, a fost publicat în Râsu’ lumii. Mai mult, eu am ajuns un fel de vedetă în liceu. Publicasem deja un banc inventat de alții.

Dar să trecem la lucruri mai serioase. Gen muzee. Care au devenit, în ochii opiniei publice, un fel de chestie de luat la mișto. Nu există zi în ultima perioadă în care să nu citesc un banc despre cum se vor redeschide muzeele după 15 mai 2020. Sunt amuzante. E normal să fie amuzante, că doar de aia îs bancuri. Dacă ar fi necrologuri, ar trebui să fie triste.

Părerea mea este însă că s-a ajuns la extreme, ceea ce nu e bine. Pentru mine, care chiar lucrez la un muzeu (mai precis la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva), glumele despre muzee mă amuză inițial, apoi… parcă totul devine altfel. La fel este și cu glumele despre alpinism. Nu că aș fi eu alpinist. Sau despre orice fel de activitate care va fi permisă după 15 mai 2020. Nu am văzut glume despre tenis, spre exemplu. Dar muzeele au ajuns de râsul lumii. Se deschid primele, așa că vom avea cozi imense la casierie. Îmi și închipui mii de turiști care să stea la rând până în centrul pietonal al Devei. Zeci de autocare. Flux continuu. Eventual și noaptea.

…Știu că exagerez. Dar și restul lumii exagerează când face glume despre faptul că prima dată s-au deschis (sau se vor deschide, sper) muzeele și nu cârciumile, parcurile etc. Despre supermarketuri nici nu mai amintesc.

Ceea ce îmi doresc, sincer, e să avem cozi la intrarea în muzee. Nu se va întâmpla, zic eu, la toate muzeele. Dar o să ne relaxăm și o să intrăm în normal. Mai precis o să facem glume și pe seama altor instituții! Și asta e o glumă!!!

Viitorul după pandemie sună sumbru…

Apărut în Știrile Transilvaniei, 28 aprilie 2020

Multă lume e supărată, pe bună dreptate, de faptul că stă în case, că nu mai poate sta, spre exemplu, la cozi. Să își plătească facturile. Să socializeze. Să se plimbe până la un ghișeu. Unde, la acel ghișeu, să se certe un pic, așa, mai mult de formă, cu „ghișiera”. Dar până la urmă plătește facturile, vede cât a cheltuit vecinul, aude cum se revoltă alții vizavi de unii bugetari care își iau pauză de masă taman când ei, și ei în pauza de masă se duc, cu bilet de voie să plătească gazul. Sau curentul. Sau să pună un plic la poștă.

Pandemia creată de Coronavirus 19 va modifica puțin relaționarea socială. Și nu mă refer aici la distanțarea socială. Scriu despre cum văd eu viitorul după pandemie. Părerea mea că o parte dintre funcționari, bugetari sau corporatiști sau mici întreprinzători, își vor cam pierde obiectul de activitate.

De ce să mai merg să plătesc telefonul, TV-ul sau netul la ghișeu când îl pot plăti de acasă? De ce să stau la coadă la bancă pentru alte facturi când le pot achita on-line? De ce aștept ca un funcționar public să gate de mâncat când eu sunt cu burta goală și îmi stă mintea numai la zacusca lăsată pe birou? Să nu fiu înțeles greșit! Și eu sunt bugetar. Dar de ce să aștepți zile în șir ca un angajat al unei firme private, sau patronul acelei firme, să îți comunice opinia lor vizavi de problema ta? Nu ar fi mai bine ca toți să răspundă „prezent” când este nevoie de ei?

Problema este, în opinia mea, că majoritatea lumii crede că este indispensabilă. Că fără ei tot sistemul se prăbușește. De la economie la cultură. De la administrație la justiție. De la turism la fotbal. Șefii corporațiilor au impresia că dacă dau pe cineva afară, alți 100 de oameni la fel de bine pregătiți stau la ușă, fiind în fibrilații pentru a le fi acceptată cererea de angajare. Bugetarii sunt dependenți de administrația publică. De parcă nu ar avea studii, nu ar fi muncit pentru comunitate ci doar pentru ei, nu ar avea dreptul să își exprime opinia.

Prin urmare, viitorul după pandemie sună puțin cam sumbru. Lumea se obișnuiește cu plățile on-line. Nu va mai merge la piață, ci piața va veni la ei. Nu o să mai stea la cozi, ci o să plătească cu un card oarecare. Asta înseamnă că cei de la ghișee își vor pierde locul de muncă. Că multe „puncte de lucru” ale băncilor, spre exemplu, nu o să își mai poată justifica activitatea. În domeniul cultural, alt exemplu, rolul ghizilor va fi preluat (sau este în unele instituții) de către sisteme digitalizate… Ce nevoie mai ai de un om când poți să îi dai turistului toate informațiile pe net?

Părerea mea este însă că un om nu poate fi înlocuit de un robot. Momentan.

Despre fake-news-uri…

Apărut în Știrile Transilvaniei, 26 aprilie 2020

Este de fapt vorba despre diferența dintre pamflet și fake-news. Pamfletul este o „specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care, de obicei prin limbaj violent, se condamnă defecte morale, concepții politice înapoiate, aspecte negative ale realității sociale etc.” (vezi Dicționarul limbii române pentru elevi, București, 2002, p. 400). Nu mai caut acum prin dicționarele pentru elevi să citez ce e o știre falsă…

Ceea ce doresc să subliniez este faptul că multă lume nu citește tot articolul. „Decât” titlurile. Și apoi se revoltă. Faptul că îți sar în ochi „nește” cuvinte scrise bold-uit (îngroșat, vreau să zic) și, eventual, italic (înclinat, cum ar veni vorba), nu înseamnă că ști ce a scris autorul.

Titlul nu are autoritate absolută asupra textului. Dimpotrivă. Treaba titlului este să atragă atenția asupra textului, inclusiv prin exagerare. În ultima vreme se merge pe ideea de interogație, care să pună mintea cititorului la încercare: „Ști ce a spus Daniel I. Iancu la examenul de licență, când a fost întrebat câte castre romane există în Dacia? NUUU? Atunci citește AICI!!!”. Mai există formulări de genul „afirmație” și „negație”. Nu insist…

Vreau să cred că oamenii citesc mai multe cuvinte din text decât cele expuse în titlu. Sau în primul paragraf. Că pot face diferența dintre un pamflet și un fake-news. Aici trebuie să ajungem, dacă nu suntem deja. Să citim. Să citim pamflete și să ne distrăm citindu-le. Să citim fake-news-uri și să ne prăpădim de râs, fiind conștienți de faptul că textele sunt fake-news-uri.

Și… nu în ultimul rând… un fake-news nu apare pe site-uri de știri credibile. Lăsați teoriile conspirației la o parte. Nu există. Nu există fake-news-uri pe site-urile credibile, vreau să zic. Astfel că, părerea mea este să filtrăm tot ce apare acum în on-line. Secretarii de redacție au dispărut. Locul lor a fost luat de cei care cred că știu totul și dau verdicte, atât în calitate de autor cât și de redactor, cenzor sau cum vreți să îi spuneți personajului care, de fapt, e același: autor, cenzor, (auto)corector, redactor-șef, director etc.

Noi, ca cititori și receptori de informații, trebuie să știm când fake-news-ul devine știre sau când așa-zisa știre e un pamflet. Părerea mea!