Archive for the ‘Cronici culturale’ Category

Cronică culturală (2): Zilele filmului polonez. Azi: MAŁA MATURA 1947   2 comments

Nici nu ştiu cum să încep. Dar deja am început. Aseară am fost la film. După cum v-aţi dat seama din titlu, cei care citiţi bineînţeles şi titlurile, n-am văzut lansarea în premieră mondială la Deva a lu’ Madagascar 3 (am înţeles că-i pe bune, chiar se face, mai au de desenat ciocurile la pinguinii ăia buclucaşi, să fie gata până la lansarea în România de pe 15 iunie), ci la un film polonez. Acum am o nedumerire. Voi când aţi fost ultima dată la cinema să vedeţi un film polonez? La teveu nu se pune că acuma, no, fiecare mai dăm din greşeală pe TVR Cultural când zappăm fascinaţi în căutare de telenovele ori fotbal. Deci la cinema. Sau, mă rog, nu numai la cinema. Într-un spaţiu public, în care să nu fiţi duşi cu forţa. Ei? Eu am fost, cum vă spuneam, aseară la un film polonez, dar nu la cinema, ci la Teatrul de Artă din Deva. Iar anterioara ultimă dată cred că a fost pe vremea lu’ Ceauşescu. Am vaga impresie că era vorba de un film interzis celor sub 18 ani, da’… Ssssst!

Să revin. Cică săptămâna asta se desfăşoară simultan, pe o imaginară axă sud-est (Galaţi) – nord-vest (Oradea), frântă un pic pe la centru (adică la Deva), un eveniment numit „Zilele filmului polonez”. Ce tare, mi-am zis! Trebuia să zic doar ce bine, căci festivalul a mai fost organizat de Institutul Polonez de pe la noi în toamna anului trecut la Bucureşti şi Chişinău. Cum v-am zis, e bine şi aşa. Rău a fost c-am pierdut primele trei filme. Am ajuns abia în a treia zi, la filmul patru, Mała matura 1947.

Aici, şi eu sunt un pic nedumerit. Ca să înţelegeţi, anul amintit mai sus nu corespunde cu cel al producţiei, căci filmul a răzbit pe piaţă în 2010. E vorba, oarecum, de anul în care se petrece acţiunea, căci a fost tradus şi în româneşte sub numele de Examenul de capacitate 1947. Nefiind eu critic de film şi nici specialist în polonistică, nu prea ştiu cum stătea treaba în acei ani de după război cu examenele la polonezi. Cert este că o căutare pe Google mi-a confirmat faptul că matura ar trebui să fie bacalaureat şi nu capacitate, mai ales că şi la noi, cândva, bacalaureatul se numea tot examen de maturitate. Pe de altă parte însă, examenul de care era vorba în film nu-l dădeau elevii din anul terminal, ci puştanii de 16 ani. Deci, cum ar veni, un fel de treapta a doua din tinereţile mele. Astea vi le-am spus numai aşa, ca să vedeţi ce mă precupa pe mine în timpul vizionării…

Căci după vizionare m-a interesat altceva. Şi anume să văd cam ce-or scris alţii despre film, în condiţiile în care doream să aflu mai multe despre personaje. În special numele. Că au polonezii ăştia nişte nume, măi fraaate! Mi s-a părut la un moment dat că un nume întreg, cu tot cu prenume, nu avea nici o vocală amărâtă rătăcită printre vreo 30 de consoane. Iar culmea culmilor a fost că numele respectiv cică putea fi şi pronunţat, nu numai scris. Prin urmare am apelat tot la Google. Toate variantele de căutare. La prima vedere mi-a săltat privirea de bucurie când am văzut atâtea rezultate găsite prin ziare, reviste, bloguri, facebookuri, site-uri de film şi programe oficiale. Dezamăgirea a venit după ce-am citit primele 20 de texte. De fapt, era un singur text preluat de toate celelalte cuvânt cu cuvânt, inclusiv cu punctele de suspensie, de pe culturapoloneza.ro. În rest nimic, nimic şi nimic. Sau o fi, dar n-am găsit eu. Nici un comentariu, nici o apreciere, nici un dislike. Ca şi cum, până la mine, n-ar mai fi văzut nime filmul ăsta. Acum no, eu am dat căutare doar în română. În poloneză or fi destule referinţe, dar am zis să limitez arealul la un singur spaţiu cultural din motive obiective. Extrem de obiective. Adică nu ştiu o boabă de poloneză.

Deci n-am găsit ce căutam, aşa că mă văd nevoit să vă spun eu câteva lucruri despre Mała matura 1947 / Examenul de capacitate 1947. Surprinzător pentru România, filmul chiar a început la 19.00, că m-am uitat la ceas. Mai puţin surprinzător a fost faptul că lumea cinefilă a continuat să între în sală vreun sfert de oră după aceea, orbecăind printre rânduri şi luminându-şi calea cu ecranele telefoanelor mobile. Nu contează, bine c-au venit.

Acum, fiind vorba de un film polonez să nu vă aşteptaţi ca regizorul să fie Sergiu Nicolaescu sau Steven Seagal. Ci acesta se numeşte Janusz Majeswski, care semnează şi scenariul. N-am verificat dacă nu cumva joacă şi în film. Prin urmare, cam lipsesc împuşcăturile, exploziile, alergătura şi amorul cu fetiţe despuiate. Trendul filmului e dictat de prima scenă, aceea a intrării unui tren în gară, în ritmul lent de dinaintea opririi. Imaginea vagoanelor e aceaşi din filmele despre lagărele naziste, doar că aici pe ele nu mai scrie ca destinaţie, de mână, cu vopsea albă, vreun lagăr de care a cam auzit toată lumea, ci simplu: „Spre Polonia”. Tot lagăr vreo juma de secol, da’ comunist. Că doar trenul venea din Ucraina. Aburi, zgomot de frâne, gălăgie şi apariţia personajului principal alături de familie. No, acum Ludwik (nu vă speriaţi, e doar unul din cele trei (pre)nume pe care le-am reţinut), are 16 ani şi se mută la Cracovia. Normal, e tipul străinului care vine şi impresionează o comunitate blazată de elevi şi profesori. Ăştia din urmă oarecum realizaţi pe acelaşi calapod, adică bărbaţi duri, pe care nu-i prea poate duce de nas nici un elev fluşturatic. Excepţii sunt două. Un profesor de sport, de fapt locotenent ce contribuise la „renaşterea” poloneză din război, tipul de patriot care nu poate accepta compromisuri nici măcar în ceea ce priveşte culoarea unei banale cravate. Apoi o feministă convinsă, singura doamnă/domnişoară din corpul profesoral prezentat în film, care e dură când spune lucrurilor pe nume fără să roşească, dar leşină instantaneu când se pronunţă cuvântul „şobolani”.

Despre acţiunea în sine n-aş spune prea multe. Că poate aveţi ocazia să vedeţi filmu’. Dar no, câteva tre să vă zic. Este o scenă, chiar la început, în care ţi se cam zburleşte părul. Adică o privire aruncată pe gaura cheii. Ştiţi voi chestia cu camera încuiată a lu’ Barbă-Albastră. Cam aşa ceva. Adică oamenii noştri (familionul lu’ Ludwik) închiriază un apartament în centrul Cracoviei şi o uşă e închisă. Când se uită pe gaura cheii, camera de filmat vede doar două cizme clătinându-se în aer. Nu, nu-i vorba despre nazişti beţi care zboară sau au avut tentative de suicid. E doar un umeraş cu haine agăţat ca un spânzurat de candelabru. Faza tare e că, înainte să deschidă uşa, omu’ locului (un fel de paznic, poştaş, administrator, gardian, că n-am înţeles), îşi armează pistolul ca şi cum ar vrea să pulverizeze uşa, pe care apoi o deblochează frumos cu cheia din dotare.

Ulterior lucrurile decurg normal pentru un film cu şi despre adolescenţi. Un meci de fotbal, fluierături după gagici/fete/domnişoare pe stradă, plimbări pe malu’ unui pârâu (ce pârâu o fi curgând prin Cracovia?), ore de matematică, latină, germană, chimie, sport… Tare fain. Bineînţeles, nu lipsesc nici aspectele politice cu comunişti, evrei, mitinguri, arestări, miliţie, securitate. Împuşcături şi morţi. Nu detaliez. Ce m-a frapat pe mine la toate recomandările citite (de fapt, cum v-am spus, e doar una copiată mot-à-mot), e următoarea aserţiune: „apar prima dragoste, prieteniile periculoase”…

Să le luăm pe rând. „Prima dragoste” sunt de fapt trei şi nu e vorba de dragoste defel. No, omu’ nostru, Ludwik, e priten la cataramă cu alt băiat, Roman (al doilea nume reţinut), şi e bun la câteva materii, precum poloneza, latina şi germana. Nu prea excelează la matematică. Dar profu’ de germană îl recomandă ca meditator la o „elevă”. „Eleva”, provenind din clasa burgheziei, are „mai mult de 25 de ani” şi e „puţin mai tânără” ca mama eroului meditator. Da’ mult mai sexi. Normal, apar complicaţiile, că doar la 16 ani nu stai de lemn-tănase în faţa unei femei care îţi demonstrează practic, adică ridicându-şi capotul de mătase în timpul lecţiei până sus-sus, că genunchiul „feminin” nu e la fel ca genunchiul „masculin”, deşi în germană e la genul neutru. Apoi scena se opreşte brusc. Următoarea e cu mama furioasă pe copil de ce a întârziat acasă. El zice că or fost două lecţii. Ea dă fuga a doua zi la madamă să-i ceară explicaţii. La care, din fericire, nu asistăm, căci madama e în doliu (n-am priceput de ce).

Al doilea episod „de primă dragoste” e mersul la curve. Pardon, la o „casă publică”. Doamna Iza (wowwwwww, mi-am dat seama că mi-am amintit al patrulea nume din film), nu e o tipă pe placul a trei dintre cei şapte începători într-ale amorului, aşa că Ludwik, Roman şi tocilarul clasei fug chiar înainte de intrarea în bârlogul iniţierii. Tare bine or făcut, zic eu. Nici mie nu mi-o plăcut doamna Iza. Şi, a treia scenă se rezumă la nişte priviri. Vreo trei mai de departe, a patra aruncată de la vreo trei metri distanţă. Atât. Asta e povestea de dragoste.

Acum urmează esenţialul. Aşa-numitele „prietenii periculoase”. Astea constă în faptul că Ludwik îl ştie pe Marek, un coleg cu doi ani mai mare. Naşpa de tot. L-o văzut de trei ori şi-o vorbit cu el o singură dată. Pentru Securitate e de ajuns. Şi pentru aia poloneză, şi pentru aia românească. Şi pentru SRI-ul actual. Duşman al poporului. Tare fain. Filmu’ adică, că nu era deloc agreabil să fi duşman al poporului pe vremea Miliţiei. Marek ăsta avea o obsesie. Cu moartea. Nu ştiu câţi membri ai familiei, de la străbunici, bunici, unchi, veri şi până la fraţi au murit pentru libertatea Poloniei. Woowwww!!! Avem şi noi. Oricum, era cel mai apreciat şi deştept din colegiu. Luptase (oarecum) în rezistenţă, avea gagică beton (blondă), vorbea elevat, ştia cât o enciclopedie, desena superb, vorbea ca un avocat şi voia să devină arhitect. În plus, iniţiase un „club de discuţii private” pe probleme istorice, considerat de autorităţile vremurilor ca necorespunzător. Prin urmare i se intentează proces. Procurorul militar, dur, extrem de dur, cere pentru eroul secundar (care avea 18 ani), pedeapsă de 20 de ani de puşcărie. Bineînţeles, judecătorii (nişte militari burtoşi, greţoşi, impertineţi, ca toţi militarii ajunşi în funcţii înalte), nu sunt de acord cu o asemenea pedeapsă. Aşa că decid pedeapsa cu moartea.

Scena aflării acestei veşti în clasă e bestială. Un simplu bileţel, pe care nu-l citeşte nimeni cu voce tare, dar care trece din mână în mână. După ce-l lecturează, fiecare rămâne în picioare. Ultimul e Ludwik. Când se aiaptă şi el sus, viziunea se schimbă. De aici încolo, filmul devine alb-negru pentru vreo zece minute. Adică până la final. Până ce toţi primesc diplomele şi totul se încheie cu o fotografie făcută de nu ştiu cine…

Mai vreau să vă zic una. Cică unele dintre ultimele cuvinte a lu’ Marek ar fi fost (parafrazez citând din memorie): „E timpul să nu mai murim pentru Patrie, ci să facem ceva s-o schimbăm!”.

Dziękuję! (sper că am scris corect, că am luat de pe Google).

Anunțuri

Cronică culturală (1): „El-Zorab” la Orăştie. Cu „Pragu’ de Sus”   Leave a comment

Aseară am fost şi eu la concert. Reprezentaţie. Expunere publică. Cum vreţi să-i ziceţi. Nu are importanţă atâta timp cât a fost un lucru fain şi reuşit. La care am ajuns, de altfel, din greşală. Să vă explic. Adică să încep cu o paranteză.

Radu şi Clau tind să devină în ultimul timp impresari. Pentru trupa lu’ Axânte, „Plus Noi”. De care am mai zis. Adică voiau să pună de-un concert la Orăştie, la o crâşmă. O să revin asupra subiectului crâşmă. Nu intru în detalii prea multe!!! Era ceva de genu’ că să cânte „Plus Noi” într-o zi, iar „Pragu’ de sus” în altă zi. Sau invers. Mă rog! Eu auzisem că „Pragu’” îşi face veacul şi pe la Deva (că să aflaţi mai multe mereţi direct pe blogu’ lor, că mie mi-e lene să vă explic), într-o crâşmă cam de pe lângă mine, da’ n-am ajuns să merg, că prefer să beau berea acasă!!! Aşa că, în momentul în care Radu m-o sunat şi o zis că mere la concert la „Prag”, m-am gândit că-i vorba de Deva. Cum eram la Orăştie m-am gândit că-i numa bine, că mă duce şi pe mine până acasă. Apoi mi-o zis că nu mere. La Deva. Că e concert la Orăştie. Hhhhmmm! Mintea mea o zis că atunci s-or fi suprapus concertele şi ia să-l văd io pe Axânte în acţiune. Mi-am luat bani mulţi să dau de beut la Axânte, l-am lăsat pe Mihnea în grija dică-săi şi tită-săi şi am fugit la bairam.

Când intru, primu’ pe care-l văd e Clau. Mă rog, sunt un misogin, rectific, „pe care o”. Apoi Radu. Apoi Sorin de la Radio Color. Strâng mâini, împart saluturi şi mă uit după oameni. Oamenii, nicăieri. Zic de ăia din Zlatna şi Aiud. În schimb, pe scenă oameni din Timişoara. Poate nu toţi. Nu-i cunosc. Atunci mi-a picat fisa. Nu nimerisem unde voisem. Da’ nu mi-a părut rău. Nu în totalitate.

Altă paranteză. Concertu’ sau cum vreţi voi să-i ziceţi a avut loc la o crâşmă din Orăştie. Nu-i ştiu numele, da’ cică să cheamă „Best Coffe Brake”. Aşa mi-o zis Clau, că în timp ce scriu am întrebat-o, da’ voi să nu mă întrebaţi mâine pe mine că nu mai ştiu. Nu ştie nici multă lume din Orăştie. Vreau să zic că nu ştie cum se cheamă, nu unde este. Că este într-un fost local al unui aprozar din Micro 1 din Orăştie. Părerea mea, care-i va revolta pe toţi publicitarii lipsiţi de imaginaţie, e că respectiva crâşmă ar fi trebuit să se cheme „La Aprozar”. Ajungeau celebri în toată România. Oricum pe plan local aşa li se spune. Comparaţi „Best Coffe Brake” (lipsă de imaginaţie) cu „La Aprozar” (apogeul marketingului). Nici nu încape discuţie. Dacă vreau să devină celebri, să-şi schimbe numele. Încheiat paranteza.

Revin la faza cu intratu’ în crâşmă. Mesele erau toate rezervate. Mi-am petrecut cinci minute uitându-mă după barmaniţe sau chelnăriţe sau cum le zice. Vreo două deghizate în gheparzi. Sau ghepărduţe. Mda. Când eram pe punctu’ de plecare cătă casă, de la o masă extrem de bine poziţionată ne face cu mâna Victor. Omul a cărui vârstă n-o cunoaşte nimeni. Cel puţin aşa am auzit eu. Era cu câţiva oameni bravi la masă şi mai avea trei locuri libere. Ce nu ştia el, şi nu ştiam nici eu la momentul invitaţiei, era că nu eram trei. Ci şapte. Ceilalţi urmau să vină pe parcurs. Au venit toţi, dar până la urmă Vali o zis că el mere acasă să revadă Dinamo-Foresta. Aşa că or rămas Ramona, Alexandru şi Andrei. Cum n-am vrut să-l ţin în braţe pe Radu, iar pe Clau sau pe Ramona nu mi-am permis, am ridicat tot rândul de oameni bravi ce şedeau lângă Victor, am deranjat o domniţă cu cizme negre până la genunchi, şi m-am adăpostit într-un colţ de lângă o fereastră. Eram amplasat oarecum deasupra cizmelor domniţei.

Eu ştiam, după informaţiile oferite de Radu, că ditamai concertul trebuia să înceapă la 9. Adică 21. Pe la 9 jumate, au început. Să cânte două melodii pentru reglarea intrumentelor şi apoi or luat pauză. Multă şi lungă. Până la 10. Nu vă luaţi exact după tot ce zic eu. Nu-mi mere ceasu’ bine. Ideea e că nu „Pragu’ de sus” a fost de vină. Ci Sorin de la Radio Color. Care a transmis spectacolu’ în direct. Pe Radio Color. Şi, no, trebuia şi el să înceapă la oră fixă. Ca la ştiri. Buuuun! Au început. Nefiind eu critic muzical nu pot să vă explic dacă ştiinţific a fost bine sau rău. Mie mi-o plăcut. Mult. Or cântat oamenii şi de-ale lor, şi „cover”-uri, tot felu’ de chestii. Lumea, încântată. Aplauze, beri, cam multe beri. Aici bucuros era patronu’ lu „La Aprozar”. Numa că…

Altă paranteză. La una din mesele jur a existat un cocălar. Care a crezut că vine la manele. Ştiu că pe la noi „cocălar” şi „piţipoancă” nu prea se folosesc, da’ acum toţi suntem abonaţi la Bucureşti, deci… Cocălaru’ meu, adică cel pe care-l luasem eu în vizor era un fel de sosie a lu’ „tânăru’ Werther”. Care a încercat să imite costumaţia, că de suferinţe nu se pune problema. Şi nici altfel nu a imitat nimic. Nici măcar culorile la zdrenţe. Era tuns chilug şi avea în jur de suta de kile. Avea cămeşe cu dungi verzi. Am băgat de seamă pentru că îi ieşeau mânecile de sub „plovăru’” portocaliu. Urăsc culoarea. La gât purta o eşarfă violetă cu tot felu’ de motive ne-etnografice, iar nădragii îi erau violeţi. Habar n-am ce papuci purta. Maronii sau negri. Bine, o să ziceţi că-s nesimţit. Ziceţi. O să ziceţi că mă prinde cocălaru’ şi iau bătaie. Să iau. E pentru o cauză nobilă. Dar l-am ginit că-i cocălar nu din cauza hainelor. Auziţi, când puţi, puţi!

De fapt, primu’ lucru ce mi-a sărit în ochi a fost adunătura de la masa respectivă. M-am enervat de era să explodez. Mai era un tip care, chel fiind da’ purtând cioc, merea din 10 în 10 minute de la o masă la alta să ceară ţigări. Să pipe, Doamne, iartă-mă, nu să şi le bage-n cur! Io înţeleg, pipaş fiind la viaţa mea, că mai rămâi fără ţigări. Da’ când rămâi, bunul-simţ îţi zice să ceri numa de la unu’, ca să poţi mai târziu să-i cumperi pachetu’ înapoi. Asta nu! Că să nu rămâna dator, cerea de la toţi din jur. Aşa l-am descoperit pe prietenaru’ lui, cocălaru’! Ăsta a fost ceva de groază!

Bine, să ne înţelegem. Nu-s eu „arbitru’ eleganţei”, „Doamne, Maica Domnului!” (vorba lu’ Mihnea), deci nu pot critica oamenii care se îmbracă cum se îmbracă. Dar când „cocălar”-enismul devine mod de exprimare în societate atunci o să risc să iau o mamă de bătaie. De fapt exagerez. Nu-i nevoie de o mamă de bătaie. Individu’, cu-n dos de palmă, mă pune la podea. Mare rău. Individu’, nu podeaua. Mai ales că are şi tupeu. Jegos. Iar trebuie să mă explic. Cânta „Pragu’ de sus” aşa frumos… Îţi ungea inima. La un moment dat îl zăresc cu coada ochiului pe „Werther cel ratat din punct de vedere coloristic” că flutura mâna pe deasupra capului. Capului lui. Eu zic că în mână avea o bancnotă de 50 lei. Radu m-o enervat şi o zis că o fost de 100. Tot lei. M-am făcut că nu văd. Ce făcea cocălaru’, nu ce-o zis Radu. Văzând că nu-i bagă nime bancnota în seamă, cocălaru’ s-o ridicat şi o mers la solist. V-am zis că spectacolul era transmis în direct. Cred că s-o auzit „în eter” ce i-o zis prostu’ la ureche. Negocia cu bancnota în mână o dedicaţie. A durat cam mult că bănuiesc că nu avea „Pragu’ de sus” în repertoriu manele. Până la urmă s-o rezolvat. Ca să nu ieie bătaie, solistu’ o acceptat să cânte o dedicaţie. Numa că no! Singura melodie de dragoste pe care o ştia (da’ să-i placă şi cocălarului), a fost una de Pink Floyd. Nu ştiu care. V-am zis că nu-s meloman. O pus cocălaru’ banii, s-o cântat Pink Floyd, lumea o fost mulţumită. Io, dacă nu fac parte din lume, n-am fost! Că l-am văzut pe cocălar, după ce i-o dedicat „pinkfloidu” „iubitei lui”, o rezistat cât o rezistat, apoi s-o dus la budă. Pe la mijlocu’ melodiei. Să se pişe. Adică no, „am dat banu’, da’ să mă simt şi io bine”!

Bine, lumea o fost mulţumită că oricum or cântat fain. Toate melodiile. Mă refer la „Pragu’ de sus”. Dar or şi exagerat. Cu cântatu’ fain. Vreo două ceasuri io am avut o nelămurire. Pe unul din microfoane era atârnat un săculeţ. Am bănuit că înăuntru-i un intrument. Da’ ce instrument? N-am aflat decât la „El-Zorab”. Melodia, vrau să zic. La primu’ refren lumea aplauda. La al doilea era în picioare. La al treilea ori io am intrat în transă, ori s-o încheiat concertu’! Mă rog! N-am fost prea atent pentru că între timp or intrat în scenă nişte piţipoace. Adică or intrat să danseze pe traseu’ spre budă, că de scenă nu poate fi vorba. Şi-or dansat frate! Lascive, nu glumă. Dansurile. Marea problemă a fost că nu prea te puteai uita la ele în voie, că erau înconjurate de piţiponci. Vai mie! Ce-am zis! De cocălari. Aşa. Nooooo! Io înţeleg. Şi voi trebuie să mă înţelegeţi pe mine.  Tre să te prezenţi la concert îmbrăcat cum trebuie. Adică nici la frac ori costum, da’ nici în cur-cubeu! Nici roşie porodică, da’ nici fosforescentă sadea! Vorba aia, nu eşti la simfonia neterminată a lu’ Beethoven, da nici la eternu’ Guţă. Bunul simţ trebuie să-ţi spună să găseşti media. Cine n-o găseşte, să meargă numa la Guţă. Că chiar m-am enervat. Băăăă frate! Era unu’ care şi-o lăsat fracu’ acasă, da’ n-o renunţat deloc la muşchi. Reliefaţi de un tricou roşu-roşu. Roşu ca sângele argentinianului mort în Bolivia pentru cauza Cubei şi Rusiei. Bine, acum trebuie să fiu cinstit până la capăt şi să spun că nesimţiţu’ cu roşu şi-o aruncat curu’ taman în capul unora de stăteau pe fotoliile din jur. Când lumea se mai mişca, musculosu’ lu’ peşte îşi trăgea curu’, da-şi lăsa muşchii pe loc, astfel încât lumea prefera să nu facă pipi, că era riscant să deranjezi mastodontul. Care, vorba ceea, nu depăşea ca vârstă 25 de ani, iar ca inteligenţă 3.

Concluzionând, trebuie spus că „Pragu’ de sus” cu „El-Zorab”-u’ lui cu tot a fost tare fain. Noroc cu mârlanii care m-or mai adus cu picioarele pe pământ. Poate c-am uitat multe lucruri, cum ar fi să spun cum m-o sunat sor-mea taman în mijlocul bubuitului de baterie să mă întrebe dacă am cheie când vin acasă, nu care cumva să trezesc pruncii. Mă rog, se referea mai mult la al ei decât la meu. Dar s-o referit nu glumă! Adică m-o sunat de şepte ori în timp de bateristu’ insista la baterie. Adică avea un solo!

Paranteză! Băăăăă, frate! N-am nimic cu chitariştii! Vocaliştii mi-s simpatici. Orgiştii, no, îs cu orgiile. Şi or mai fi alte instrumente. Da’ bateriştii îs de groază! Tipu’ de la bateria „pragului” era posedat. Sărea pe scaun de ziceai că trei vânători cu puşti cu gloanţe cu sare în dedesupt la scaunu’ lui. Hai să vă zic adevăru’! Ăştia au un solist. Bine, doi. Plus doi chitarişti electrici. O să ziceţi: ŞI? Eiiii, mai au baterist. Ăsta frate, laser! Am numărat. La primul recensământ al chestiilor în care dădea cu beţe mi-a ieşit numărul 8. N-am insistat cu numărătoarea că prea sălta pe scaun. Dar oricum şi-a meritat toţi banii pe care, bănuiesc, ar fi trebuit să-i încaseze. Paranteza gata.

În final totul a fost frumos. Am beut nişte beri (pe banii mei), am stat pe-un scaun (pe rezervarea lu’ Victor), am ascultat muzică bună (pe acordurile lu’ „Pragu’ de sus”), m-am distrat şi enervat (pe seama cocălarilor şi piţipoancelor) şi am plecat acasă (pe picioarele mele). Gata. Că doar e doar prima cronică culturală. Ne mai întâlnim noi, „Pragu’ de sus”…

Posted 2012/02/26 by danieliiancu in Articole, Cronici culturale