Telefonul suna deja de câteva minute şi nu-l auzea nimeni. Nu de alta, da’ Mihnea de uita la Chip şi Dale, iar eu visam la Albă la Zăpada. Aaaa, nuuu! Mă rog… citeam „Prolegomene”-le lu’ Immanuel Kant. Deci eram concentraţi amândoi. Chip şi Dale îl sabotau pe Donald răţoiul care voia să taie ilegal lemne din pădure. Că avea un fel de ocol silvic privat cu tot cu joagăr. Albă ca Zăpada, în visul meu, îmi detalia specificitatea oricărei cunoaşteri metafizice şi-mi punea o întrebare esenţială şi generală: „Cum este posibilă cunoaşterea prin raţiune pură?”… Pe săracul Donald răţoiul îl treceau trasnpiraţiile de nervi că-şi băteau joc de el două maimuţe de veveriţe care nici măcar nu vorbesc inteligibil ci mai mult chiţăie. Pe mine curgeau apele ca pe cascada Duruitoarea că n-o puteam da pe spate pe învăţătoarea celor şapte pitici răspunzând la două întrebări elementare: cum este posibilă fizica pură şi cum este posibilă metafizica în genere? Cum? Cuuuum? Cuuuuuuuum?

– Tatiiii! Vesi că sună telefonu’!… Se, vrei să si-l aduc io?… m-o întrebat îngerul după zece minute. Că la el la desene s-o făcut pauză. Pe când eu încă nu găsisem răspunsul la întrebările esenţiale ale omenirii. Puse de Albă ca Zăpada. Dar am răspuns instantaneu la întrebarea venită din telefon:

– Nimic! Adică lumea de la celălalt capăt mă întreba ce fac în ziua următoare. Iar răspunsul meu a fost că nu fac nimic. Lumea a continuat convorbirea. O zis ceva de genul: „atunci hai cu noi… că merem la Straja… zăpadă… schi…”. Prima dată am vrut să-i refuz. Da’ când am auzit de zăpadă, imediat mi-o fugit gândul la pitici. Adică la Alba. Şi-am zis că poate găsesc acolo răspunsurile la întrebările ei. Dar am pus condiţia să-l iau şi pe înger cu mine şi să găsim o cazare confortabilă…

Dimineaţa următoare, cu noaptea-n cap, cu rucsacu-n spate şi cu Mihnea-n braţe, am coborât la maşină. De fapt la maşini, că erau două. Le-am recunoscut uşor, că erau doldora de schiuri. Şi maşinile m-au recunoscut pe mine… Prin urmare după două ceasuri şi 120 de kilometri (că atâţia îs din Deva până la Lupeni, cred), am ajuns la baza pârtiei. Şi a telecabinei. Îngerul era buimac şi eu ca îngerul. Habar nu mai am cum am ajuns în Straja. Unde trebuia să găsim cazare. Că doar nu ne gândisem la vreo rezervare…

N-am apucat să ne dăm jos de pe trocolici când ne-o acostat un nene. Care ne-o îmbrobodit cu tot felul de poveşti. Cum că are el de toate. Şi camere libere. Şi masă. Şi mâncare. Şi baie. Şi duşuri ca la Niagara. Şi condiţii ca la parlamentari. Şi televizor. Şi desene. Şi… Nu mai ştiu ce ne-o tot zis că are. Oricum, la o privire sumară, omul nu avea haine. Că eram cam jerpelit. Plus că, m-am gândit eu, era cam econom. Nu prea folosea apa. Ceea ce era de rău. Dar, m-am gândit, o fi lăsat-o pentru turişti ca noi. Ceea ce era de bine. Aşa că, entuziasmaţi, am zis că gata. Merem ne cazăm şi apoi la schi.

Am urcat vreo două serpentine. Am trecut pe lângă nişte căsoaie impresionante. Creştea inima în noi de bucurie. Aşa ne imaginam şi noi cotineaţa unde o să stăm: ca un fel de cabană tiroleză cu trei nivele minim şi terase în cascadă.

…Acum… ce să zic… cascadă am avut! Că la bordeiul cela unde trebuia să stăm era spartă ţeava de alimentare cu apă. Şi tot ţâşnea şi îngheţa. Foarte fain. Artistic. Numai bine de pozat. Dar nu de stat. Că pe Mihnea l-a scăpat pişu când a văzut cascada. Şi am dat să-l duc la baie.

– Aloooo! Domnuuuu’… am auzit vocea cabanierului. N-aţi vrea voi să faceţi pişu colea şa, sub brad? Că am ţava de scurgere înfundată!

Am vrut, cum să nu vrem. Că oricum intrarea la buda din bordei se făcea doar pe bază de cheie. Care era la cabanier. Bine că nu ne-o scăpat treaba mare. Că nu mai ajungeam la brad.

După ce-am venit din vegetaţia înzăpezită, mi-am luat rucsacul în spate şi îngerul de mână şi am dat să mă duc la camera noastră. Care bănuiam că trebuie să fie la etaj. Că unde eram deja era un fel de sufragerie-bucătărie-bar-dormitor cu priciuri…

– Alooo! Domnuuuuu’… Unde vrei să meri? am auzit iar vocea râgâită a cabanierului în timp ce o luasem pe singurele scări ce duceau la etaj şi, bănuiam eu, la camerele de dormit. Acolo-i nevastă-mea! Voi dormiţi aici!

– Aici? În bucătărie?… am întrebat. Apoi am privit în jur. Toată lumea cu care venisem era la uşă cu bagajele-n spate. Dar nu ca să intre. Ci ca să plece. Unii se pregăteau de dormit în zăpadă. Ca să-mi facă loc mie şi îngerului să dormim în maşină. Alţii blestemau la cabanier de zor. Mihnea nu pricepea de ce plecam de lângă bradul unde tocmai ne marcasem teritoriul. Când…

…Ce să vezi? Chiar în faţa noastră apare o mândreţe de cabană. Oricum trecuserăm pe lângă ea şi la sosire. Da’ n-am văzut-o, că Mihnea are obiceiul să mă ţine de ochi când îl car în spate. „Vila Alpin” scria mare şi lat pe frontispiciu. Trei stele. Cică oferea cazare şi bucătărie tradiţională. Plus internaţională. Dar de internaţională prea puţin îmi pasă. Că eu vreau mămăliguţă cu brânză, sărmăluţe, cartofi ţărăneşti şi ardei copţi. În nici un caz nu vreau fructe de mare la munte. Sau tăiţei italieneşti. Plus că aveau şi un centru de închiriere echipament sportiv. „Poate găsesc schiuri pentru înger”, mi-am zis. Iar apa caldă era asigurată. Şi internetul wireless!

Aşa că week-end-ul la Straja a fost un succes. Vacanţa perfectă! Nu ne-am prea dat noi cu schiurile. Eu şi Mihnea, zic. Dar am văzut Chip şi Dale în continuare pe net. Plus că am aprofundat „Prolegomenele” lu’ Kant visând la Alba ca Zăpada!

M-am trezit în miez-de-noapte ca să cumpăr „Miez de lapte”! Scuze! Chiar nu vreau s-o dau cotită şi să impresionez lumea cu calităţile mele versificatoreşti. Da’ ăsta-i adevărul. Mai mult sau mai puţin.

Cum îngerul a stat mai zilele trecute un timp la Orăştie, la Dică-sa Rely şi la Bubu, în timp ce eu umblam cu bicicleta pe dealuri, i-au fost îndeplinite toate dorinţele. Sau, mă rog, s-a încercat îndeplinirea lor în totalitate. Astfel că, dacă Mihnea avea chef de banane, imediat mergea la bună-sa să-i ceară. Cum niciodată proviziile nu erau destule, normal, îngeru’ vroia întodeauna cam ce era pe gătate sau nu se mai găsea prin cămară la bună-sa. Iar Dica Rely nu-l refuza niciodată şi-i spunea: „Imediat, puiule!… Bubuleeee, du-te la alimentară să iei banane!” Şi Bubu îşi ridica anevoie bătrâneţile din pat, se îmbrăca, se încălţa, se pieptăna, se parfuma şi pleca la alimentara de la colţu’ blocului să-i ieie banane nepotului. Până să vină el cu fructele celea, îngerului îi pierea pofta de banane şi cerea lu’ bună-sa ceai. Nu de orice fel, ci de căpşuni. Asta, bună-sa adică,  n-avea decât de lămâie şi de piersici. Aşa că nici bine nu apuca Bubu să se puie în pat la citit Karl May că numa ce auzea voci urlând de prin bucătărie: „Bubuleeeee, du-te de ia ceai de căpşuni copilului!”…

Se ridica bietu’ Bubu! Ce să facă, amar de capul lui? Şi o lua de la început: îmbrăcat, încălţat, pieptănat, parfumat. După cam a cincea comandă de genul ăsta trăznea prin toată casa a parfum. Şi bună-sa deschidea geamurile. Bună-sa lu’ Mihnea deschidea geamurile, nu bună-sa lu Bubu. Bubu era terminat. La un moment dat cică se oprise în faţa uşii şi nu mai ştia bietul de el dacă pleacă de acasă sau vine acasă. S-o uitat în plasă şi-o văzut că era fan brânză şi avea în straiţă câteva păhărele din alea cu „Miez de lapte”. De la „Delaco”. Deci venea. O dat plasa îngerului şi nici n-o mai catadicsit să se debrace şi să se descalţe. O aşteptat următoarea comandă. Şi o rămas aşa în uşă câteva minute până l-o trimis iar Mihnea şi Dica Rely… în camera lui. Pentru orice eventualitate, în caz că îngerul ar mai fi vrut te miri ce de la alimentară, bună-sa i-o ascuns sticla de parfum lu bunu-su!

După ce ne-am reîntors la Deva, normal că şi regimul a devenit mai cazon. Ce tot atâtea mofturi şi cereri şi rugăminţi şi alintături? Punct. Am decis să fiu dur. Aşa că am mers la alimentară cu Mihnea, aşa spre seară, şi i-am zis să spună atunci, pe loc, dacă are ceva de spus şi de cerut sau să tacă pentru toată noaptea. Îngeru’ o cerut cam multe. Şi „miez de lapte” verde… şi „miez de lapte” roz… şi „miez de lapte” albastru… I-am zis ho!!! Adică stop. Şi i-am luat numa de-un fel. Verde. Două porţii. Pe cutie scria ceva de genul „roşie plus brânză miez de lapte egal aperitiv rapid şi gustos”!

Apoi ne-am dus acasă şi ne-am jucat. După ce-am luat cina cum se cuvine, adică cartofi pai cu caşcaval „De Familie” ras pe deasupra şi sos englezesc (adică usturoi, ulei de măsline, „ceva fin cremos cu smântână”, iaurt şi bucăţele mici şi fine de roşii de grădină), Mihnea a vrut şi aperitivul. Aşa că i-am dat o porţie din „miez de lapte” verde. Cealaltă porţie am mâncat-o eu. Că mi-a fost poftă. Ghinionul meu a fost că îngeru’ a ţinut minte c-am cumpărat două porţii…

…Aşa că pe la miez de noapte, după ce reuşisem să-l fac să oprească desenele… după trei ture… date la baie să facă pipi… la bucătărie să beie ceai… în sufragerie să vadă dacă am stins televizorul de acolo… am zis că gata! Somn scrie pe mine până dimineaţa! Şi am adormit cu îngeru’-n braţe…

…Ştiu! Aşa-i place lui! Să mă tragă de nas. Nici în noaptea aia n-o procedat altminteri. Că m-am trezit fără aer. Mihnea mă ţinea de căile respiratorii principale şi mă legăna de pe stânga pe dreapta, că dormeam pe spate.

– Taaaatiiii!… mai vreau „miez de lapte”… Haaaaiiii, Taaatiiiii, te roooog! Vreeeeauuuu!

M-am ridicat din pat şi m-am dus la coşul de gunoi. Am căutat în el şi m-am întors cu ambalajele la Mihnea şi l-am acuzat că le-o mâcat pe amândouă. El era în fundules şi se uita la mine neîncrezător.

– Taaatiiii! Nu glumi! Eu am mâncat numai o cutiusă verde! Mai trebuie să fie una! Caut-o!

Cum nu mai aveam ce să caut, m-am resemnat. Aşa că m-am echipat şi, după ce l-am făcut pe înger să promită că nu se dă jos din pat, am dat fuga la alimentară. Că îs vreo trei non-stop-uri în jurul blocului nostru. La primul era deja închis. Prin urmare am dat buzna în al doilea…

– Miez de lapte aveţi?

Vânzătoarea, tinerică, s-o uitat ciudat la mine. Că nu fusese atentă la întrebare. Ci juca jocuri tâmpite pe un telefon şmecher. M-o întrebat încă o dată ce vreau. I-am zis că „miez de lapte” de la Delaco. Mi-o arătat, cu deştiu’ pe care nu-l folosea la butonat, rafturile pe care erau produsele de brânză. M-am uitat la deştiul ei… am luat azimutul… m-am îndreptat spre vitrina aia frigorifică… m-am holbat… DAAAA!! Era „miez de lapte”!… Dar NUUUUU!! Nu era verde, ci numa roz şi albastru!

Am ţâşnit din magazin ca o bombiţă de cocs dintr-o praştie!… La al treilea magazin un domn dădea să cumpere ceva. Da’ ce, Doamne Maica Domnului, poate să cumpere un domn la 12 trecute noaptea? Beutură! I-am strigat domnişoarei de la tejghea că am copilul singur acasă şi că vreau un singur produs. Normal, o cunoşteam. Şi m-a servit peste rând. Care rând era al domnului.

– Un „Miez de brânză” verde, te rog! i-am zis în timp ce-i aruncam banii. Domnişoara imediat mi-a dat porţia verde, eu i-am zis mulţumesc şi am fugit spre uşă. În urma mea l-am auzit pe domnu’ în cauză, care stătea la rând, cum îi cere şi el, tot un „miez de lapte” verde…

Ultima reacţie de care am ţinut seama a fost urletul domnului când a auzit răspunsul domnişoarei:

– Nu mai avem… Ne pare rău… Tocmai l-am dat pe ultimul! Veniţi mâine!

Cică unii-s dependenţi de sex. Prostii. Fiţe. Ce-i ăla, sex? Ceva, ceva parcă-mi aduc aminte din tinereţile mele… Sau mai văd uneori prin câte un film… Trucaje, oricum. După cum bine ştie şi Mihnea de la grădinisă – şi mă învaţă şi pe mine –, copiii sunt livraţi cu barza. Barza asta e un fel de taxi care aduce bebeluşi acasă la mămicile şi tăticii lor, dacă ăştia din urmă or fost silitori şi or citit Kamasutra. Dar să nu insist acum. Alţii sunt dependenţi de băutură. Aici nici nu cred, de fapt, că-i vorba de dependenţă, ci de necesitate. La cât de scumpă-i apa în ziua de azi, doar oamenii cu dare de mână-şi permit să o consume. Şi ăia, cred, doar după ce se spală în prealabil cu ea. Restul bagă câte o berică, un vinars, un vinişor… Şi oricum, ştiţi şi voi, unii-s mai setioşi decât alţii. Deci nu trebuie condamnaţi. Apoi mai sunt dependenţii de iarbă. Aici mă abţin că io nu-s vegetarian. Urmează dependenţii de fotbal. Şi cei de politică. Nici nu ştiu în ce ordine. Oricum, ăia dependenţi de politică parcă ar fuma iarbă tot timpul, că nici nu mai realizează pe ce lume îs. Plus că uită până mâine ceea ce or promis azi.

Acum să revin la subiect. Şi să recunosc: şi eu sunt un dependent! De cărţi. Nu atât să le citesc, cât să le am. Băi frate, când văd o carte mă ia cu tremurici. O iau în mâini, o răsfoiesc, citesc câteva paragrafe pe sărite, o pun la loc, plec. Revin. O iau iarăşi. Mă uit la copertă. Întreb de preţ. O pun la loc. Revin. Plec. Revin. Plec… până la urmă, dacă nu-i chiar mai scumpă ca un apartament decomandat, o cumpăr.

Prin urmare, am cărţi pe toţi pereţii. Mă rog, pe câţi pereţi am disponibili. Cum în ultimul an n-am mai intreprins nimic în domeniul construcţiilor bibliotecofile, cărţile or început să zacă la căpătâiul patului meu. Iar vrafurile se tot înălţau, de mai că nu mai zăream meciurile la televizor din cauza lor. Aşa că am început să cuget. Trebuia să găsesc o soluţie de compromis. Mai ales după ce m-am întors de la un salon tomnatec de carte cu doi rucsaci plini. Plini de cărţi, nu de nuci verzi. Cum stăteam io şi mă uitam la un film, privirea mi-a căzut pe un perete de lângă televizor. Perete pe care îl ignorasem până atunci, din motivul simplu că pe el era atârnat un tablou. Dar în seara aia nici n-am mai văzut tabloul. Mi-l închipuiam gol. Virgin. Numa bun de bătut cuie în el. Şi de atârnat lanţuri. Pe care să montezi scânduri. Pe care să aşezi cărţi…

Wow! Zis şi făcut. Dimineaţa, cu buzele uscate de la atâta aşteptare, l-am sunat pe Bunicu să vie cu bormaşina. O venit. Cam după trei zile. Că el n-are bormaşină care să deie găuri în toţi pereţii. Că nu l-o lăsat Dica să-şi cumpere şi de-aia pentru ciment, ci numa de aia pentru lemn şi plastilină. Aşa că până s-o întors vecinu’ Loţi de unde o fi fost şi el plecat, am rămas fără găuri. Vecinu’ s-o întors duminica. Cam pe la amiază. Normal, când somnul vecinilor mei de apartament era mai dulce a venit şi Bunicu cu bormaşina. Şi… mmrrrrrr!!!!… mmmmrrrrr!!!!!…… mmmrrrrrrrrrrrrr!!!!!….. Imediat am dat câte găuri or trebuit. Apoi Bunicu o fugit să nu-l vadă vecinii mei. Care se sfădeau deja înte ei pe scară cine face maioneză c-un robot de bucătărie stricat…

Deşi cu ricoşeu, blestemele vecinilor m-au ajuns cam spre seară. Terminasem de montat holşuruburile în pereţi. Lanţurile atârnau corespunzător. Filetasem piuliţe de-a lungul unor bări gata filetate. Scândurile erau la locul lor. Şi cărţile începeau a se aşeza una după alta. Pe toate cele şapte rafturi. Mai aveam de aşezat tipăriturile pe raftul de sus când… un pocnet uşor m-a atenţionat că ceva nu-i tocmai în regulă! Şi altceva mi-a zburat pe lângă ureche. Fusese capătul holşurubului. Care se forfecase şi zburda lin prin cameră. Asta în timp ce toată construcţia începuse să se lase uşor pe-o rână.

Nu de tot. Vreo doi centimetri. Că lanţul se mai ţinea, ca printr-o minune, în picioare… Am început urgent acţiunea de debarasare a rafturilor. Dacă la urcare cărţile le aşezasem frumos, pe colecţii, autori, numere etc., la coborâre sistemul a fost mult mai rapid şi eficient: le luam cu braţul şi le trânteam de-a valma în pat, răsturnându-le peste cap. Câteva zeci de secunde păreau a-mi fi suficiente, ca să salvez de la dezastru televizorul postat undeva cam prea aproape de rafturi… Aruncam… transpiram… mă agitam…

Normal, exact în acel moment a sunat cineva la uşă. Am urlat să aştepte, că merg imediat să deschid. Pentru cel aflat în faţa butonului verde al soneriei, promisiunea mea i s-a părut a fi deşartă. Aşa că a mai sunat o dată. Şi încă o dată. De mai multe ori. Apoi nici n-a mai catadicsit să-şi ieie degeţelul din buton. Era Mihnea.

– Di se nu deschiszi usa, mă Tati meu? m-a interpelat el brusc când am apucat să mă dau jos de pe scaun şi să-i dezlipesc deştiul din sonerie. L-am luat din braţele Dică-sii şi l-am aşezat pe covor în sufragerie să-l descalţ. Că afară ploua. Ideea era să am o ţâră de timp de odihnă, până-l desfac la şireturi. Să-mi mai trag sufletul după turul de forţă cu debarasarea. Mi-am găsit! Că zărise îngeru’ cu coada ochiului mormanul de cărţi din camera mea, de sub care abia se mai ghicea patul. Aşa că aţă-n cameră s-o dus. No, ce vreţi? Tentaţia era irezistibilă.

– Taaatiiiiii, mă lasi să te aziut să pui cărsile sus?

…Bună-sa o zis că are treabă şi-o plecat. Iar eu am fost terminat. N-am scăpat până n-am schimbat atunci, pe loc, holşuruburile cu altele mai sănătoase. Apoi, până târziu în noapte am stat cu îngeru’ să punem iar cărţile pe rafturi. El lua cu mânuţele de pe unde apuca şi mi le trântea sub nas. Să le aşez. Adevărul e că pe colecţii le-am mai nimerit, dar numerele şi autorii i-am lăsat baltă. La ultimul raft, ăl mai de sus, Mihnea nu mai avea putere să ridice nici cărţile ălea din colecţia „ABC”, de pe vremea lui Ion Creangă. Ion Creangă editura, nu omu’. Mă rog! Oricum, trebuie să-l învăţ şi pe el se-nseamnă să te lupţi în viaţă cu tentaţiile. Chiar şi cu cele aparţinând domeniului livresc!

De obicei, după ce creşte, părul meu devine mare. Ciudat. La început îmi acoperă urechile şi nu mai aud bine. Apoi ajunge până pe gât şi mă gâdilă. Iar când trece de umeri e jale. Abia mai văd când merg pe drum. De aia îs tot cu mâinile-n el să-l dau la o parte. Să-l disciplinez. Pe păr să-l dau la o parte şi să-l disciplinez, nu pe drum. Ţi-ai găsit. La fel ca drumurile de ţară, aşa şi părul meu. O ia numai pe unde vrea el.

No. Acum problema e alta. Că tot ştergându-mi deştele de plete, după câteva ceasuri părul meu arată ca o cârpă de bucătărie cu care-ai curăţat o tigaie cu unsoare de porc. Unsuros tare. Părul, nu porcul. De obicei seara, când merg să mă spăl pe dinţi, nici n-am puterea să mă uit în oglindă. Să nu vizes urât. Aşa că dimineaţa primul lucru pe care-l fac e să mă spăl pe păr. Apoi pun apa de cafea. Deschid fereştile să se aerisească. Chestii din astea. Altfel, dacă nu-s ferchezuit pe ciuf, nu mă încumet. Că poate-mi zăresc reflexia-n apă… sticlă… email… Leşin, pic, dau cu capul de tocul uşii, marginea aragazului sau mă-nec în ibric. Deci nu risc şi mă spăl pe freză în fiecare dimineaţă. Apoi pot să mă uit liniştit în oglizi sau în te miri ce reflexii. Că-s mândru… Adevărul e că o cam concurez pe măştihoaia Albei-ca-Zăpada!

Să las poveştile şi să revin la întreţinerea părului. Totul a mers bine şi frumos până acum vreo câteva săptămâni. Chica mea era rebelă. Şi utilă. Când îmi duceam îngeru’-n cârcă, nici o teamă n-aveam că pică… că avea de ce se ţine. Când simţea Mihnea că e pe cale să plece la vale de pe umerii mei, când se împlânta cu mânuţele în părul meu. Uneori era deja cu picioruşele-n sus şi cu căpicul se uita la stele până când apuca să mă prindă de ultimele şuviţe. În timp ce eu îl ţineam de şireturi. El chiuia de bucurie, eu urlam de nervi şi-i promiteam bătăiţă că nu stă liniştit şi nu se ţine bine…

…Într-o dimineaţă însă a trebuit să mă tund…

A fost o dimineaţă ca oricare alta. Îngerul dormea sforăind angelic. Nu l-ar fi trezit nici Ansamblul „Doina” al Armatei, varianta exclusiv bărbătească, cântând „Voinţa neamului”. Că doar seara ne făcusem de cap. Amândoi. Deci ne făcuserăm de capete. Eu cu Mihnea ne-am făcut de cap, nu eu cu Ansamblul „Doina” al Armatei, varianta exclusiv bărbătească. Că am făcut băiţă şi ne-am uitat apoi la desene până cătră dimineaţă. Iar eu n-aş dori la nimeni să facă băiţă sau să se uite la desene până dimineaţa cu Ansamblul „Doina” al Armatei, varianta exclusiv bărbătească. Prin urmare, când am intrat în baie, cu ochii bulbucaţi de atâtea cearcăne, am crezut că intru într-un magazin de jucării acvatice sau într-un salon de cosmetice. În vană pluteau răţuşte, mingi, elafanţi, porcuşori, căluţi… maşinuţele, motocicletele şi avioanele erau pe la fund… fundul vănii… undeva între plutire şi scufundare erau tot felul de sticle de plastic. Habar n-aveam ce era în ele. Unele erau ălea din baie. Adică cu şampoane, săpunuri lichide, creme şi cremuţe. În altele erau alte soiuri de substanţe pe care le subtilizase Mihnea din dulapuri. Aracet. Clei de oase. Super şi super-super-glue. Diluant. Ulei de răşini. Etc. Ştia însă, că-i înger mare, că n-are voie să le destupe. Aşa că doar le aruncase-n vană şi se jucase cu ele…

Eu, în dimineaţa cu pricina, am început să fac ordine. Jucăriile la locul lor, în coşuleţ. Sticloanţele, pe marginea vănii, aliniate frumos. M-am despuiat de pijama şi m-am băgat la duş. Săpunul era unul şi era singur. M-am revigorat. Miros proaspăt de fructe exotice trăznea prin toată baia. Apoi, după ce mi-am văzut de corp, am zis să am grijă şi de cap. Adică de păr. Am luat prima sticluţă şi mi-am turnat în palmă. Am pus capacul. Şi am început să-mi spăl bine chica. După câteva secude mi-am dat seama că în jurul meu puţea îngrozitor. Nu vă gândiţi la prostii. Puţea a aracet. Greşisem sticluţa. Apa fierbinte şi gesturile mele iuţi au remediat dezastrul. N-o apucat aracetul să se lipească ca lumea de scalp. Uşurat, ca răsuflare, am luat altă stilcuţă. Pe care scria „Urzică”. Am văzut că-i albicios, dar am zis că-s urzici fragede, neclorofilizate. Mi-am turnat sănătos. Nu-n palmă. Ci-n cap. Era super-glue…

Am reuşit să-mi dezlipesc palma din cap. Că-s ager. Părul însă o rămas ca betonat. M-am uitat repede după acetonă. Habar n-am de ce. Că nu-s chimist să ştiu dacă acetona face reacţie pozitivă sau nu cu super-glue-ul… Cred că nu face. Că nu s-o întâmplat nimic semnificativ. În afara faptului că mă strângea din ce în ce mai tare scalpul. Ceva se întâmpla. Ori mi se micşora chelia ori mi se lăţea craniul!

Într-un final am văzut unde erau produsele de îngrijirea părului. Pe altă margine a vănii. Erau de ălea bune. De la Farmec. Scria pe ele clar: Gerovital Plant Tratament. Mi le-am turnat pe toate-n cap. Degeaba. Singura soluţie a fost să mă tund. Aşa că acum arăt şi eu ca majoritatea oamenilor. Singurul care m-a criticat a fost îngerul:

– Tatiiii! Di se si-ai dat părul zsos?

Dimineaţa de toamnă troznea prin perdele. Da’ mie nu-mi păsa. Putea să troznească cât voia că era zi de sâmbătă. Deci puteam să lenevesc alături de îngeru’ meu. Care, apropo, sforăia lejer la urechea mea stângă. În timp ce se lăţise pe tot patul. Deşi-i mic. Îngeru’ e mic. Patul e mare. Dar Mihnea doarme împrăştiat peste tot aşternutul. Că nu-i place să fie coperit. Aşa că un picioruş i se odihnea peste burta mea, iar o mânuţă mă gâdila pe la măru’ lu’ Adam. Nu conta. Am zâmbit liniştit la gândul cât o să dorm eu în dimineaţa aia fără nici un stres…

…Cam încă trei minute! Apoi a început să răcnească deşteptătoru’ pe care uitasem să-l opresc de cu seară. Nici arcuri să fi avut sub fund nu săream mai repede în picioare. Cum lângă patul îngerului nu există noptieră, toate lucrurile zac alandala pe jos sau pe căpăţâna unui enorm urs panda, de pluş. În plus, pe lângă marele urs de pluş – de vreun metru – mai dorm împrăştiaţi încă patru ursuleţi tot de pluş, tot panda, da’ mai mici. De obicei pe capul ursului mare las deşteptătorul, ca să-l am la îndemână dimineaţa, să-l găsesc repede, să nu-l sperie pe Mihnea. Aşa că, încă adomit, dau să pun mâna pe ceas. Habar n-am cum, da’ aşa un upercut i-am tras în barbă ursului de-o sărit ceasul direct în perete. După câteva secunde infernale s-a făcut linişte şi ceasul s-a oprit. Oprit e şi acum. De tot. De-o vreme mă trezesc cu telefonul.

– Tatiiii… ne trezim?… am auzit vocea îngerului care se ridicase în fundules de la atâta zgomot. I-am zis că nu, că-i noapte, şi că mai dormim un pic. S-o lăsat pe-o dungă… e un fel de-a spune… că mai degrabă stătea cun nasu-n pernă şi cu fundulesu-n aer… Eu m-am pus lângă el, uşurel. Dar somnul meu s-o dus odată cu trezirea deşteptătorului. Aşa că, după un timp de uitat la michimauşii lipiţi de mine pe tavan la cererea îngerului, m-am dat jos din pat… de data asta în linişte… şi am purces la bucătărie.

Mi-am făcut o cafea şi am aşteptat să se trezească îngerul. Mă şi gândeam ce să-i dau de mâncare. Hmmm!… hmmm din nou!… hmmm a treia oară! Apoi m-am decis. Să-i fac o bunătate de ochi de ou… plus o căniţă de lăptic… poate nişte biscuiţi cu mere rase… un suc de portocale proaspete… eventual şi un suc de piersici… sau de struguri… sau de banane… sau de căpşuni… de ananas… ce-o vrea el… Numai că ultimele trei soiuri nu prea are voie. Cum stăteam şi mă holbam pe geam mi-a trecut prin cap, că oricum nu trecea nici o muză în minijupă prin faţa blocului, să mă apuc de biscuiţii cu mere rase. Cel mai simplu lucru a fost să zdrobesc biscuiţii într-un bol. Cum n-am avut altceva la îndemână, am apelat la zdrobitorul de căţei de usturoi. Super fain şi repede a mers totul, doar că biscuiţii au început să miroase niţel a ai. A usturoi adică. Am zis că nu-i nimic, că n-o să se mai simtă dampfu’ dacă amestec totul cu măr ras.

Şi m-am apucat de mere. Poate că unii dintre voi, cei mai harnici şi gospodari, ştiţi ce-nseamnă să cureţi mere şi să le razi. Există un soi de ustensilă… nici nu ştiu cum s-o descriu… ca o raşchetă pentru parchet… doar că asta-i pentru mere. Ţi fructu’ ăla globulos într-o mână… cât se poate de elegant… chiar numai cu două degete… iar cu cealaltă tragi sănătos de sus în jos cu raşcheta peste protuberanţă! Teoria-i simplă. Practica m-a omorât. De fapt n-a apucat să mă omoare chiar de tot că n-am insistat. După prima tentativă mi-am belit deştiu-ăl gros vreo trei centimetri şi am aruncat raşcheta fix pe geam. Ghinionul meu a fost că geamul era închis. Şi oricum, chiar dacă era deschis tot nu scăpam de intrumentul diavolului, că n-am nimerit cadrul fereştii. Ci am tras una direct în centrală. De unde o deviat pe sub colţar. Şi acolo o rămas şi va rămâne până s-o îndura cineva să facă curăţenie.

Aşa că am pus mâna pe-un cuţin sănătos şi urgent am curăţat merele. Că erau două. Mici. Am luat apoi răzătoarea şi am dat să ciopârţesc fructele peste biscuiţii fărâmaţi. La primul a mers cum a mers. Dar la al doilea… Deja venea lumea de la piaţă. Tot felul de cucoane ţopăiau pe tocuri prin faţa fereştii mele. Normal… mi-am aruncat privirea pe geam şi-am uitat de deştele de la mâna stângă!…

După ce m-am bandajat corespunzător şi am scos resturile de mere însângerate din blolul cu biscuiţi am trecut la sucuri. Am zis că-i simplu să storc nişte portocale. N-aveam cum să mă tai, că storcătoarea cu pricina e de plastic şi e boantă. Doar crepi portocala-n două, pui câte o jumătate pe-un fel de ţugui cu striuri… apeşi şi roteşti… apeşi şi roteşti… Cam după al treilea rând de transpiraţii iese de-o juma de pahar de suc. Am reuşit să obţin mai mult decât atât: aproape trei sferturi de pahar, că erau portocalele mai apoase. Aproape că dusesem la bun sfârşit operaţiunea… eram la ultima rotaţie… când mi-o venit să strănut. Am dat să mă abţin. Da’ cu strănutul nu te pui! N-am mai apucat să iau mâna de pe sculă şi de pe jumătatea de portocală storşită deja… că nasul meu a strănutat prin tot corpul. Când mi-am revenit din strănut… coaja de portocală era pe frigider, ustensila storcătoare şi cănuţa strângătoare zdrăngăneau pe gresie… iar sucul de portocale se prelingea peste tot. Inclusiv peste obrăjorii îngerului care stătea în uşa bucătăriei. Se uita la mine şi se lingea de picăturile de suc care-l stropiseră…

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi clătesc îngerul. Apoi l-am şters şi l-am pus în pat. M-am dus la vecinu’ de palier şi i-am bătut cu pumnii în uşă să-mi deschidă şi să-mi deie una din sculele lui. Că avea nişte storcătoare de fructe… ceva de speriat. Şi nu orice fel de storcătoare. Ci storcătoare presare la rece. Oricum cu presare la cald nu-mi trebuiau. Că eram eu înfierbântat destul. Mi-a dat omul. Că m-o văzut nervos. I-am făcut îngerului tot ce i-a dorit inimioara. Apoi am intrat pe net. Pe un magazin online. Şi mi-am comandat şi eu unul. Un storcător mi-am comandat, nu un magazin online. Şi acum beau sucuri liniştit dimineaţa!

Bubuiturile deveniseră de nesuportat. Abia ce aţipisem şi deja Mihnea pusese mânuţele pe telecomandă. Să dea mai tare. Să audă cum îl izbeşte Tom cu capul de pereţi pe Jerry. Sau cum îl dă dulăul ăla mare şi gri pe Tom cu mustăţile de gard. Mă rog. Cineva izbea pe altcineva cu ceva de altceva! Bang-bang-bang!!! Bang-bang-bang!!! Bang-bang-bang!!!… Pleosc!!!

Hopaaaa!!! Chestia din urmă parcă n-o mai fost din acelaşi film. Parcă nu mai suna a desen animat. Semăna mai mult a pălmuţă inteligent aplicată peste un ochi. Am deschis celălalt ochi şi m-am uitat la înger. Era deja deasupra mea şi se pregătea să-mi mai troznească una. L-am întrebat de ce dă, bă, de ce dă?

– Scoalăăă, măi Tati meu, că bate sineva la usă! mi-o ripostat Mihnea şi s-o reaşezat comod să se uite în continuare la desene. Tom îi cânta o serenadă la şoarece, lin şi duios. Dar bubuiturile nu conteneau. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am concentrat pe televizor. Într-un final m-am prins că nu de acolo veneau bubuiturile. Ci de la uşă. Îngerul avea dreptate. Plus că parcă intensitatea şi ritmul creşteau. Ăla de bătea în uşă renunţase la pumni şi trecuse la picioare. Izbea cu bocancul în vraniţa mea de ziceai că el o cumpărat-o.

Am sărit drept în mijlocul camerei. Şi m-am îndreptat spre hol. Am simţit că ceva stă în calea piciorului meu drept dar am insistat să înaintez. Era paharul cu lapte nebăut al îngerului. L-am luat ca din voleu… noroc că era de plastic. Paharul era de plastic. Piciorul meu e normal.

– Se fasi, măi Tati? l-am auzit pe Mihnea cum mă dojeneşte printre înjurături. Dojeneala era a lui, înjurăturile ale mele. Laptele era împrăştiat pe jumătate din doi metri pătraţi. Adică pe covor şi pe pereţii de lângă uşă. Paharul s-o rostogolit uşor spre uşa de unde se auzeau bubuiturile. Când s-o oprit paharul am început să descui încuietorile. Primul lucru care l-am văzut era un vecin de scară cu pumnu’ ridicat şi piciorul în aer. Hotărât să-mi facă praf bunătate de uşă. Am crezut că nu văd bine şi m-am frecat c-o mână la ochi. Cu cealaltă îmi ştergeam laptele de pe picioare. L-am întrebat care-i baiul. Pe vecin l-am întrebat, nu pe lapte. Ăla, săracu’, o înlemnit. Trei secunde o rămas într-un picior cu mâna ridicată… M-am uitat mai insistent la el şi şi-o revenit.

– Vecineeeee! Unde mi-i maşina?… m-o întrebat el… pe mine m-o întrebat… În primele clipe am crezut că vrea vreo jucărie de-a lu’ Mihnea. M-am gândit că îngeru’ meu, cum e cam strângător de felul lui, i-o fi şutit vreo maşinuţă de metal de la locul de joacă. Apoi m-am uitat mai bine. Vecinu’ nu părea genul care să se joace cu asemenea maşinuţe. Că avea cam la 60 de ani. Deci mai plauzibil era să fie vorba de maşinuţa nepotului.

– Ce culoare?… am apucat să întreb, ştergându-mă de laptele de pe mâini pe la gene şi sprâncene.

– Vecineeeee! Îţi baţi joc de mine? Cum ce culoare? Argintie, normal.

– Electrică… ăăăă…am căscat o tură… sau manuală? mai întreb şi eu, ca să câştig timp, să-mi dau seama unde am pus maşinuţele îngerului. Să mă scap de una şi să mă pun la somn.

– Vecineeeee! Ce electrică, mă? Ce manuală? E Toyota!!! Corolla!!! Unde dracu’ îmi e maşina? Cea mai bună maşină, vecineeeee!!! Am lăsat-o în faţa blocului când am plecat la lucru. M-am întors. Nu mai e. Vecineeeee! M-am nenorocit. Unde-i Corolla mea?

M-am uitat bine la el. Nu părea deloc floare. Deci eliminam o pistă. I-am zis să se calmeze şi să vie după mine. O venit. Am dat drumul la calculator. Am aşteptat să se deschidă. Vreo cinci minute m-am uitat la el cum saltă de pe un picior pe altul. La vecin m-am uitat, nu la calculator. Între timp o venit Mihnea şi mi-o zis să merg să-i schimb desenele. Am zis că imediat. Chiar înainte să adorm, s-o deschis şi netul. L-am întrebat pe vecin ce caută. O zis că Toyota Corolla. Wow! Mi-o sărit somnul. Normal că nebuneşti dacă pierzi aşa ceva. Argintie. Cu faruri halogen multireflector. Nu ştiu ce înseamnă dar sună fain. Clar, nu era vorba despre maşinuţa lu’ Mihnea. Plus că mai avea şi altele. Volan cu trei spiţe îmbrăcat în piele. Climatizare automatică dual-zone. Sistem Smart Entry & Push Start. ABS. EBD. VSC. TRC. HAC. SRS. VVT-i. DRL. LED. IPA. Şi muuulte. Multe, altele. Doar că eu, nefiind şofer, nu le ştiu pe toate. V-am zis doar ce-am priceput.

Vecinul înlemnise. De fapt îi pierise doar vocea. Că dădea mărunt din buze, da’ nu scotea nici un sunet. Până la urmă o apucat să zică ceva de genul… „asta e… asta e maşina mea… Toyota… Toyota Corolla…”… L-am întrebat dacă să sun la poliţie să le spun că-i furaseră maşina… Nu mi-o răspuns. Se uita în gol la maşină. De fapt la poza de la maşină. Mai avea un pic şi-i dădeau lacrimile. Mi-o zis că degeaba sun atunci, că nu ştie ce număr are la maşină. Că de fapt nici nu era maşina lui. Era a lu’ fiu-su. Că o să-l pună pe el să sune dimineaţă la poliţie. Că îşi cere scuze. Că m-o trezit că s-o gândit că poate eu ştiu ceva. Că e prea faină maşina ca s-o fure cineva din faţa blocului fără ca altcineva să fi văzut ceva…

– Taaatiiiiiiiiiiiiiiii… hai să dormim! am auzit o rugăminte din camera lu’ Mihnea.

– Pentru numele lu’ Dumnezeu, ce cauţi la ora asta în vecini?… am auzit, în acelaşi timp, o interogaţie ameninţătoare venită de pe scara blocului. Că vecinu’ uitase uşa deschisă. Şi vecina, care venea şi ea de la schimbul doi, urca obosită scările… Vecinul o sărit ca ars. O zis că o vrut să vorbească cu mine. Cam ce părere am despre maşină. Despre Toyota Corolla.

– Treci acasă şi lasă oamenii în pace. Ce-ţi pasă ţie de maşina ce şi-o cumpărat-o fiu-tu? O venit azi pe la patru şi şi-o dus-o acasă! Acum acasă vi şi tu. No hai!

După minunea din toamna trecută, când am reuşit să nu mă retrag din SuperBlog până în etapa a opta, puterea mea de concentrare a crescut în faţa propiilor mele priviri. „Aşa da!” mi-am zis. „Vezi că se poate?!”… Prin urmare eram tare hotărât să mă înscriu din nou. Tot anul m-am gândit la asta. Chiar am visat noaptea de vreo trei ori cum mă duelez cu ceilalţi participanţi. Atât de mult şi de intens am visat că nici n-am băgat de seamă cum a trecut timpul şi m-am trezit că-i 30 septembrie şi că-i e ultima zi de înscriere.

Panicat l-am sunat pe înger să-l întreb ce să fac. Dacă să mă mai înscriu sau nu. Nu mi-o răspuns. Am început să mă dau cu capu’ de tastatură. Nici aşa îngeru’ nu m-o băgat în seamă! Că era ocupat cu somnicu’ de după-amiază! Stăteam şi mă uitam în gol pe geam. Nu ştiam ce decizie să iau. O cioară s-o legănat pe-o sârmă  un ceas şi 45 de minute. La un moment dat o sunat telefonul şi cioara o zburat de pe cablu. Fericit, am răspuns şi am început să-i cer sfaturi îngerului. Ce să fac? Să mă înscriu în SuperBlog 2013? Da’ dacă nu am timp să scriu? Mă ajută el? Mă susţine? Nu râde cumva de mine dacă n-am inspiraţie?… De partea cealaltă a telefonului nimic… Linişte. Am strigat. Iar nimic. Până la urmă m-am uitat la număr şi am văzut că-i altcineva care voia informaţii ştiinţifice. I-am zis să mă lase-n pace că io am treabă.

Nici n-am închis bine că iar o sunat telefonul. „Băăăă! Tu n-auzi să mă laşi în pace?”, am urlat teribil de iritat…

– Da’ di se Tati meu?

Era îngeru’! Ioiiii! M-am apucat să-i explic cu de-amănuntul. Ce nevoi am. Numai că pe Mihnea nu-l interesau astfel de lucruri şi m-o întrebat se fac. I-am zis că… mânc. M-o chestionat când merg după el. I-am zis că după ce gat de mâncat. O fost curios să afle cât mai am în farfurie. I-am răspuns că vreo patru linguri…

– Oooo! Păi nisi nu-i mult, Tati meu. 1-2-3-4. Gata. Hai după mine!

I-am promis că sorb zama şi plec după el. Abia am apucat să închid că iar o sunat.

– Tatiiiii, ai gătat?

I-am explicat că nici nu aveam cum să gat de mâncat dacă stau la poveşti cu el. O înţeles şi o închis telefonul fără să-mi dea pupic. După care a sunat iar, fix la 3 secunde.

– Tatiiii, vreau să-mi cumperi o masinusă!

I-am zis că-i noapte şi maşinuţele nu stau pe garduri. El o insistat să găsesc garduri corespunzătoare… Din păcate, timpul lucra împotriva mea. Aşa că l-am asigurat că găsesc io un gard în care să se fi împlântat vreo maşină. Şi m-am decis să particip la SuperBlog 2013. Fie ce-o fi! Asta e. Cu-o gafă pe zi toţi suntem datori!