Archive for the ‘Pentru țară și popor’ Category

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (21)   Leave a comment

Istoria se repetă. Mai ales dacă n-ai habar de ea.

Că tot e vreme de război și eu îs ditamai TR-istul (adică militar, dar cu termen redus, de ăla deștept de am slujit Patria după ce am făcut facultatea), trebuie să vă spun câteva secrete, dar să nu le mai ziceți la nimeni!

Printre alte chestii obișnuite în cazarmă, noi, deștepții, mai făceam și școală. Adică nu alergam tot timpul pe câmpii și dealuri după inamici invizibili ci mai stăteam să ședem în Sala de studiu. Unde învățam despre pistolete, puști cu lunetă, mitraliere, grenade, drept internațional, securitate națională, alimentație publică, igienă personală, bromură etc. Matematică, chimie sau biologie nu!!! Dar am început cu istoria. Din cei 23 de militari în devenire care trebuia să fim fără dorința noastră expresă, vreo șase chiar terminaserăm istoria. În sensul că am terminat o facultate de profil, nu că am făcut praf istoria.

Și vine prima oră de istorie. N-am habar ce maior, locotenent-major sau colonel era ditamai profesorul. Eu țin minte prima oră. Cum personal predasem deja un an ca profesor suplinitor la tot felul de clase (de la a V-a la a XII-a), aveam un pic habar cam cu ce se mănâncă istoria când trebuie predată. Așa că, după cinci minute de ascultat istorie la nivel de clasa a XII-a (varianta veche, edițiile de dinainte de 1989), pe mine m-o pufnit un râs de era să explodeze sala de clasă.

Domnul maior, locotenent-major sau colonel (ce-o fi fost), s-o încruntat la mine și m-o întrebat (la modul foarte serios) de ce râd. Am raportat că realitattea istorică nu e chiar așa. M-a privit câteva secunde, în timp ce eu făceam pe mortul în păpușoi stând drepți în fața domniei-sale, apoi a grăit tare și adânc (din punct de vedere filosofic): „Bă, dacă ești tu așa deștept, hai și predă!”

Ceea ce am și făcut șase luni de zile. Plecând din preistorie, neolitic, daci, romani, evul mediu, epoca modernă, cea contemporană și tot ce îmi mai rămăsese mie în scăfârlie de pe vremea facultății.

Am apreciat că Domnul maior, locotenent-major sau colonel (ce-o fi fost) a fost prezent la fiecare oră pe care am predat-o. Poate mă verifica dacă predau corect. Habar n-am. După șase luni vine comisie de la București: colonei, generali etc. Totul trebuia să fie „Zeis”. Așa că am fost informat că trebuie să fac niște întrebări pe domeniul „Istorie”, la care să răspundă amărâții de TR-iști. Inclusiv eu. Am întocmit testele conform informațiilor adiacente și le-am predat conducerii unității.

Nu a trecut mult timp și am fost chemat la Raport. Bine-bine!!!. Testele erau!!! Dar nu erau răspunsurile. Că de unde să știe comisia de examinare care sunt răspunsurile corecte? Așa că am făcut URGENT și răspunsurile: câte 4-5 rânduri la fiecare întrebare redactată tot de mine. Să știe comisia.

Vine ziua examenului. În comisie erau cei de la București, dar mai erau și două persoane care știau că eu am predat istorie la TR-iști timp de șase luni. Am crezut, inițial, că e o glumă. N-a fost. Trag subiectul pe care eu cu mâna mea îl scrisesem. Știam întrebarea. Știam răspunsul. M-am prefăcut că nu știu. Era punctul 1. Despre Revoluția de la 1821, Tudor Vladimirescu etc. Atunci m-am exaltat. Am  început cu Evul Mediu. Domniile Fanariote. Cine o fost Tudor. Cum s-a ajuns la revoluție. Etc. Comisia o intrat în panică. Eu vorbeam și nu mai tăceam. Comisia căuta răspunsurile la întrebările puse de mine. Nu existau pe foile care le aveau în față. Până la urmă, cineva și-o pus mâinile în cap și a exclamat: „Sergent IANCU, ieși afară! Nu-ți mai bate joc de noi! Ai 10”…

Publicitate

Posted 2022/03/11 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (20)   Leave a comment

Ce bine am mâncat până s-o schimbat rația de hrană!

În primele săptămâni lumea părea să fie OK în armată, cel puțin din punct de vedere al alimentației. Norma de hrană era mai mult decât satisfăcătoare, că mergeam acasă o dată la două săptămâni cu niște triunghiuri de brânză topită. Cu solda nu prea eram de acord, că era atât de mică de nu-ți puteai lua două pachete de țigări. Pe lună. Iar noi fumam aceeași cantitate pe zi.

Ca să explic cum trebuie situația, fiecare dintre noi primea dimineața, în primele zile, la micul dejun, după înviorare, câte două ouă (fierte, nu din dotarea personală a unuia sau a altuia), șuncă, salam, măsline, unt, dulceață, ceai cu bromură, pâine cât puteai băga în burta ta, etc., etc. Nu mâncam acasă cât mâncam în armată. La ora 11.00, te miri pe unde eram, numai ce vedeam că vine prin păduri și pe pășuni „omul cu marmita”. Era cel care ne aducea ceai, pâine și câte o cutie de brânză topită tip triunghiuri… Cutia trebuia împărțită la doi, că doar nu era să bagi ca nehalitul în tine șase sau opt bucăți de unul singur. 

Eeeeiiii, dar vremurile bune s-au dus repede. Că s-a schimbat ministrul sau sistemul și contextul a devenit nasol rău de tot. Noi tot militari cu termen redus am rămas, dar norma de hrană nu a mai fost aceeași!!! N-am mai văzut măsline toată armata. Untul s-a transformat în margarină. Cele două ouă de persoană au devenit jumătate de ou de căciulă. Salam sau șuncă vedeam doar la televizor. Când îl zăream pe cărătorul de marmită venind către noi fugeam mai ceva decât dacă ne-ar fi atacat rușii. Ceai aducea, dar nu mai era îndulcit… În schimb brânza… wow… brânza… era atât de împuțită că îți muta nasul din loc. Nu numai ție, dar până și păsările mai cădeau de prin copaci când marmita era desfăcută!

Și așa ne-a apucat nostalgia. Vremurile bune de haleală apuseseră și noi mâncam ce ni se mai dădea. De mâncat trebuia să mănânci că altfel leșinai alergând cu pușca în mână. Un timp am mai avut speranța că o să mâncăm bine la prânz și la cină. Dar și acele visuri ne-au fost spulberate când am fost puși să curățăm la cantină cartofi, ceapă, morcovi… după ce alergaserăm ore bune prin pădure. Eu m-am pus pe făcut greva foamei, ceea ce nu ar fi fost cazul că oricum eram cel mai slab și amărât din pluton.

Dar cum sunt încăpățânat mi-am zis că dacă tot sunt prost măcar să-mi duc destinul până la capăt. Țigări aveam, apă de la chiuvetă la fel… Câte o felie de pită cu margarină și ceai neîndulcit îmi țineau de foame la micul dejun. Cu brânză împuțită mă săturam pe la ora 11.00. La amiază era festinul, pe la 16.30 devoram niște pufuleți sau biscuiți, iar seara… oooo, seara… era un deliciu: macaroane fără brânză și fără sare! Noroc cu slănina și cu ceapa de prin valizele de sub pat. Așa că vreo patru luni am făcut foame de era primejdie mare să nu ne mai căcăm pe noi, că nu aveam ce! Și nici unde, că buzile din unitate erau turcești. De dușuri nu se punea problema, nici de apă caldă, decât o dată pe săptămână. Dar despre apa caldă și Prea-Curatul care o furniza băgând cărbuni pe focul din furnal într-o scriere viitoare!

Posted 2021/09/21 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (19)   Leave a comment

Cu noaptea-n cap. O alarmă!

Aveau ofițerii un stil de a se juca cu noi mai ceva ca pisica cu șoarecii… ceva de speriat!!! Fie veneau pe nepusă masă prin dormitor, în timp ce noi mai puneam de-o tablă, că de șah nu mai zic nimic, fie dădeau alarme la ore extrem de nepotrivite. 

Noi eram temeinic pregătiți să facem față cerințelor lor. Dar ofițerii schimbau regulile în timpul jocului, dacă vedeau că suntem pregătiți. Că numai ce te puneai tu la somn, cam după două ore după ce se dădea stingerea că și apărea cineva să facă mișto! Striga în gura mare „Deeeeș-teeep-taaaa-reaaaa!!!”… Noi săream ca arși și ne îmbrăcam în cinci secunde, ne aliniam frumos în fața patului corespunzător (nu întotdeauna conform Regulamentului, că mai stăteam și cu fața la perete și cu fundul la ofițer că eram buimăciți de somn), după care venea comanda supremă: „Soldați!!! La somn!!!”…

Personal nu am înțeles de ce să mă trezești noaptea la o oră infernală numai să-mi dai ordin să dorm. Eu dormeam deja. La fel ca marea majoritatea dintre colegii mei de suferință. Dar armata e armată și Patria trebuie ajutată, când e nevoie, de către soldați bine instruiți. Cum se preconiza că o ajungem și noi. Nu a fost cazul, cel puțin pentru unii dintre noi.

Într-o noapte… ce să vezi!!! Pe la patru dimineața toată comenduirea unității ne pune gând rău. Numai ce auzim tot felul de sunete de sirene (mecanice, nu de la gagici care trăiesc prin mări și oceane), urlete de ofițeri, sergenți și plutonieri și maiștri militari care cântau la fluiere și ne ordonau să ne urcăm în dubă. Buimăciți de cap, nedormiți și complet afoni la melodiile lor, ne-am luat bocancii și armele din dotare (care erau bine baricadate într-o încăpere separată) și am urcat în ditamai hardughia pe roți care, credeam noi, urma să ne ducă la război. 

Numai că războiul nu începuse!!! Încă! De ai dracu ce erau, rușii nu or vrut să ne atace! După că ce ne-am echipat, am luat armamentul și am fugit la 04.30 la dubă, ne-am călcat în picioare unii pe alții, ne-am cățărat în mașină, am adormit o leacă… vreo trei minute… Am mers un pic de eram să vomităm de la atâtea curbe… La un moment dat un urlet ne-a comandat să ne dăm jos din dubă. Noi, cum ațipisem deja liniștiți, n-am prea prins ideea, așa că urletul nu și-a făcut imediat efectul! Câteva fracțiuni de secundă mai apoi unii am alergat spre ușa de la dubă. Alții, mai somnoroși, or încercat să sară pe geamuri. 

…La un moment dat duba s-a oprit! Surprinzător, după o altă comandă gen „Coooo-boooo-rââââ-reeeeeaaa!!!” am sărit toți cei 23 de teriștii din mașină ca din avion. Doar că eram tot în unitate, ora fiind diferită: 04.33!!! Șoferul făcuse doar câteva ture de camping. Noi ne-am dat jos buimăciți. Le ziceam săru mâna la ofițeri după ce ne-au ordonat să mergem la culcare. Ne-am culcat la ora 05.00 și a sunat goarna la ora 06.30. Cred! A urmat înviorarea!

Dar asta a fost armata. Amuzantă când îți aduci aminte de ea, nu când o trăiești!

Posted 2021/09/20 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (18)   Leave a comment

Despre cătane și soldăței

V-am zis că de copil mi-am dorit să mă fac ofițer, că am văzut eu, când eram mic un nene care era mare și purta uniformă. Faină și mândră uniforma. Avea tot felul de brizbrizuri, chestii care sclipeau când dădea soarele peste ele mai ceva ca hainele Arhiepiscopului de Tomis plus… atenție… câteva dungi, în perpendiculară sau în diagonală, pe umeri!!! 

Devenise visul meu să am asemenea dungi! Nu mă interesau tot felul de stele amplasate în locul dungilor, că stele normale vedeam seara când veneam cu vacile de la pășune. Iar stele verzi vedeam când mă pleznea maică-mea sau când jucam fotbal cu Adonis și mă troznea, în plină iarnă și în plin îngheț, cu mingea de baschet (că nu aveam de fotbal) fix în ochi, puțin deasupra nasului. 

Prin urmare, după ce am fentat sistemul cât am putut, Patria m-a chemat la ordin, ca să devin cătană. Acum, să explic puțin pentru cei care nu stau bine cu lingvistica. Pe la noi prin Orăștie era o vorbă când te luau cu arcanul: „Salutare Ardeal, că mă duc cătană-n Deva”! Adică la vreo 25 de kilometri distanță. Am avut noroc și am ajuns să fiu cătană la doar 313 metri de apartament. Am fost și la Deva, evident, dar nu m-au luat la Geniu… Deși sunt!!!

Zeci de ani, „cătana” pentru mine era un fel de erou de benzi desenate. Cătana apăra Patria, mergea mândru pe stradă, venea acasă în permisie și mai mândru… După vreo trei zile pleca foarte trist să reapere Patria și eu nu înțelegeam de ce. Apoi am aflat! Cu durere în suflet, trebuie să recunosc că termenii de „cătană” și cel de „soldățel” nu aveau în mintea mea niciun fel de legătură logică. 

Pentru mine, în copilărie, soldățeii erau niște pătrățele tăiate dintr-o felie de pită făcută-n cuptor și unsă cu lictar (magiun… un fel de dulceață de prune, pentru necunoscători…), sau unsă cu unsoare de porc ori unt din lapte de vacă peste care se presăra o țâră de sare. Mâncam la soldăței de zici că eu eram ditamai generalul. Acum, ce să zic! Ăsta e adevărul. După ce fugeai după vaci o zi întreagă sau după ce săpai în grădină la porodici sau după ce greblai la fân până îți ieșeau ochii din cap de-l deranjau pe vecinul de peste deal… eeeiiii… altfel mâncai soldățeii. 

Cum eu de mic am vrut să devin ofițer am considerat că a mânca soldăței e o chestie extrem de comună. Până când, din curiozitate infantilă, am descoperit că soldatul, respectiv soldățelul, e de fapt cătana. „Katana” nu e vreun fel de joc inventat de japonezi. Nuuu!!! De fapt el redă, în limba maghiară, termenul nostru strămoșesc de ostaș… de soldat… de soldățel… care vine din latinescul cuvânt „soldă”… De acolo „cătană”!!!

Era să fac cu nervii!!! Că nervi am mulți. Cunoștințe am mai puține. Am ajuns la concluzia că eu nu trebuia să îmi doresc să fiu cătană, și ditamai ofițerul. Ceea ce am și ajuns, de altfel, după șase luni de armată și examene cumplit de aspre.

Posted 2021/06/05 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (17)   Leave a comment

Cum să devii bărbat. Aruncarea cu grenada!

Grenada (și mă refer aici la armă, nu la țara din Caraibe ce își are capitala în orășelul Saint George’s), e un fel de nunceak, sau nunceag, sau lunceag cum îi spuneam noi când eram mici și ne băteam în fața blocului încercând să-l imităm pe Bruce Lee. O fi ea denumită în literatura de specialitate ca „proiectil ușor, amorsat voluntar” dar practic grenada e cam nașpa de mânuit. Mai ales la primele încercări. Spre deosebire de mine (nu de mine ca persoană, ci de mine ca proiectile ușoare ce se amorsează involuntar atunci când calci ca blegul pe ele), grenada este fabuloasă. Să vă explic de ce!

Grenada este specială pentru că se aseamănă cu nunceak-ul: un ansamblu ofensiv sau defensiv (în funcție de situație), care poate fi folosit atât împotriva dușmanilor cât și împotriva prietenilor pe care îi urăști involuntar (zici tu, ca să scapi bazma curată). Un nunceak e format din două bâte și un lanț. Corect? Corect! Bruce Lee le învârtea de nu se vedeau bâtele între ele, iar lanțul era de-a dreptul buimăcit de mișcările realizate de Chuck Norris. La fel este și cu grenada, dar puțin mai altfel. Explicația dată de Radio Erevan ar fi că: „da, grenada este ca nunchuck-ul format din două bâte și un lanț, diferența constând în elementele din ansamblu: nu este vorba de două bâte ci de un fel de ou și nu e vorba de un lanț ci de un inel”.

Trec peste detalii și vă spun că și nunceak-ul și grenada sunt la fel de periculoase dacă nu ești Bruce Lee sau Chuck Norris. Câte bâte mi-am luat eu în cap de la mine însumi cu nunceak-ul propriu (în timp ce exersam ca-n filme) nu vă mai zic, că oricum loviturile erau mai soft decât bătăile luate de la maică-mea. După ce spărgeam câteva vitrine cu porțelanuri, pahare de rubin sau de cristal, încercând să salvez planeta…

Pe vremea când era să devin bărbat a nu mai știu câta oară, numai ce îl aud pe Domnul Locotenent că urlă la noi: „Azi mergem la aruncat grenade!”. Personal, m-am gândit inițial că o să semănăm ceva boabe pe câmp. Nu!!! Greșit. Tehnica era alta. Domnul Locotenent nu ne-a explicat din prima. Iar noi n-am înțeles, tot din prima. Am plecat în pas de defilare spre poligonul de aruncat grenade, undeva la marginea orașului, lângă groapa de gunoi. Am străbătut falnici tot orașul. Se uitau fetele la noi mai ceva ca la urșii de la circ, ăia de merg pe biciclete. Și nu știu cum se făcea, dar taman când treceam pe lângă ele, le pufnea râsul. Acum, drept să vă spun, aveau și de ce: ne împiedecam pe rupte, că nu ne legam, de obicei, regulamentar șireturile. Plus că pe vremea aia nu era asfalt pe drumul spre poligonul de joacă cu grenade, ci ulițele erau făcute din piatră cubică. Oarecum cubică dar sigur colțuroasă. Până la groapa de gunoi să tot fi făcut cam jumătate de ceas. Osteniți, și cu gândul la demoazelele de prin oraș, ne-am așezat pe niște răzoare când ne-o dat Domnul Locotenent voie. Am pipat niște țigări… am făcut bancuri unii de alții până când… stupoare!!! Un ordin venit ca din Ceruri ne-a spus să facem un fel de careu în semicerc. Am executat, normal. Bine… nu chiar toți, că unii la comanda „La dreaptaaa!!!”, făceau stânga-mprejur. Am ajuns la un consens cu ofițerii și ne-au aliniat ei cum trebuie. Apoi s-au pus pe dat explicații.

În primul rând am aflat că ceea ce noi consideram a fi răzoare erau de fapt tranșee. Niște șanțuri mai adânci și concepute în stilul „pișatul boului”, ba la stânga, ba la dreapta, iar la stânga… Rolul tranșeelor, teoretic, este să te apere de dușmanii cu pușcă cu lunetă în timp ce tu fugi să arunci grenada în curtea lor. Pregătirea la fața locului, lângă răzoare, a fost destul de sumară: trebuia să iei grenada în mână, să fugi ca bezmeticul în zig-zag prin tranșeu, apoi – la ultima curbă pe stânga – să te oprești o secundă și să tragi inelul!!! Cred că mai aveai la dispoziție zece secunde… hai cincisprezece! Ajungeai după două secunde la punctul G („G” de la grenadă) al traseului. Te opreai… ținteai groapa unde să arunci arma letală (de dimensiunea unei lămâi)… îți luai avânt cu dreapta… și aruncai cât mai repede cu putință! Nu întotdeauna grenada poposea unde aveai tu intenția să poposească, mai precis în groapa special amenajată. Mai cădea și pe de lături și speria cârțițele din mușuroaiele lor.

Asta am făcut cam toți, că am înțeles sistemul. Mai puțin Gelu. Erau mai mulți ofițeri care ne supravegheau să nu fugim ca iepurii de câmp, că doar noi eram jandarmi în devenire. Cel puțin unul era amplasat la pornire, unul pe la mijloc iar altul la final, chiar la curba aia spre stânga, când trăgeai de inel. Eu am executat temeinic toate ordinele primite și am spulberat o tufă de lângă groapa de gunoi. Tensiunea era maximă. Dar…

S-a putut și mai mult de atât. La un moment dat Gelu primește grenada tremurând. Gelu tremura, nu grenada. Își face curaj și fuge printre răzoare. Stânga. Dreapta. Stânga. Dreapta. Iar stânga. Iar dreapta… Ajunge la ultima stângă… Ținea grenada de ziceai că-i ultima sticlă de pălincă de Zalău. Se oprește… rememorează… trage inelul… apoi fuge să arunce arma dracului peste gard!!! Ghinion!!! Ultima stângă a fost prea mult pentru el: pur și simplu fie s-o împiedecat de vreo crenguță, ceva de genul, fie nu o mai știut care-i stânga – care-i dreapta, că s-o proptit drept pe burtă în fața ofițerului condamnat să fie atent la ce fac recruții. Ca să nu-și zdrelească nasul, Gelu s-o protejat cu mâna dreaptă și o lăsat grenada la picioarele ofițerului. Mai erau câteva secunde. Timp suficient ca ofițerul respectiv, palid de frică dar vânăt de nervi, să apuce ca la oină grenada aia de tip lămâie și să o arunce peste răzor…

Am plecat spre unitate exact la timp. Adică vii!!!

Posted 2021/04/22 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (16)   Leave a comment

Pistolul Carpați, coșmarul meu!

Nu știu câți au reușit în viață să mă depășească profesional dacă au pus mâna pe un pistol Carpați. În sensul că, no, de pus am pus și eu mâna pe pistolet dar… repet: daaar… doar am ținut arma cu încredere… cred că sunt printre puținii metei care n-au nimerit niciodată țința cu respectiva mini-arbaletă, deși au tras de zeci de ori cu ea și au consumat tot atâtea gloanțe și cartușe fără nici un efect vizibil.

Pentru cine nu știe, pistolul Carpați este (sau era) un fel praștie, numit așa după celebrele țigări: nu simțeai mare lucru, dar la o adică puteai muri din cauza lui. De fapt, denumirea oficială a armei din dotare era (sau poate că este încă), Pistol de calibru 7,65 mm Md. 1974. „Md.” este prescurtarea de la „model” și nu acronimul Republicii Moldova. Conform Wikipedia (ca să nu mă dau mare citând tot felul de lucrări științifice referitoare la istoria armamentului din dotarea armatei române), Carpați este „o armă individuală destinată luptei antipersonal la distanțe mici (până la 50 m). A fost o armă complementară a trăgătorilor cu mitraliera ușoară din unele unități de infanterie, și este folosit ca armă de autoapărare în poliție și personalul de pază din România”.

Să explic câteva lucruri. Primo: din punct de vedere geografic Carpații sunt niște munți după care au fost denumite baxuri întregi de țigări fără filtru (posibil și cu filtru, dar erau mai scumpe și eu eram sărac lipit pământului) pe care le pipam în armată. Secundo: din punct de vedere militar, pistoletul era inofensiv dacă mă puneam eu să trag la țintă. Nu că n-aș fi chior, dar viața își mai și bate joc de mine. Există o așa numită deviație, cică numită strabism: mai precis „lipsa alinierii axelor vizuale ale ochilor, adică un ochi fuge din poziția normală de drept înainte”!!!

Cam toată lumea suferă de așa ceva. Unii, ca mine însă, plusează: nu fuge ochiul stâng, ci ochiul drept! Iar eu ținteam cu dreptul, declanșând cu mâna dreaptă! Ar fi trebuit să țințesc cu stângul și să declanșez cu stângul. De ochi zic. Dar ordinele în armată nu se discută… Așa că… Praf am făcut ciorile de prin plopi luni de zile. Că la mine și strabismul e pe invers! Mă uitam atent la ținta de pe plop. Aia pe care trebuia să o pușc eu. Mă concentram. Să tot fi fost, cum spunea Regulamentul, 50 de metri. Dar de unde!!! Glonțul meu pleca ca din pușcă, din pistolet, taman în primul plop aflat la distanța corespunzătoare strabismului meu. Ciorile se odihneau liniștite cam pe la 45 de metri… când… efectul bubuiturii plecată din pistoletul meu le zburătăcea de nu se vedeau!Luni de zile am suferit. Eram cel mai bun dintre toți. Normal: aveam printre prieteni și persoane invidioase, astfel că am spus „Da, să trăiți!!!” de nici nu mai știu de câte ori. Ideea este că nu am nimerit niciodată țința cu pistolul Pistolul Carpați. Carpați, coșmarul meu!!!

Posted 2021/04/18 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (15)   Leave a comment

Primele sesiuni de tragere cu arma

Mai corect titlul ar trebui reformulat: cu armele! Căci noi fiind teriști, deci viitori ofițeri în rezervă ai Patriei, trebuia să știm mult mai multe lucruri decât un meteu obișnuit: cum să tragi cu pușca, cu pistolul Carpați, cu pușca-mitralieră, cu pușca cu lunetă etc.

Prima dată ne-au dat în primire câte o pușcă la fiecare. Fără gloanțe, că doar nu erau nebuni să ne lase să ne jucăm ca-n curtea școlii cu prăștiile. A urmat o perioadă de acomodare: cum să învățăm să ținem pușca rezonabil, nu ca pe o bâtă cu care dai după oi. Trebuia să răspunzi unor comenzi gen „Laaa uuu-măăăăr, arm!!!”, „Laaa piii-cioooor, arm!!!”, Laaa pieeept, arm!!!”, „Pentru Onooor înainte, prezentaaați arm!!!”… Câteva zile mai târziu, după ce am reușit să ne descurcăm cât de cât mai puțin execrabil în a mânui pușca, a urmat o tortură inimaginabilă: demontarea și montarea ustensilei din dotare. Prima parte, aia cu demontatul, a fost de la început floare la ureche, că la stricat chestii cu toți ne pricepeam. Apoi uluiala se citea pe fețele noastre de fiecare dată: erau o sumedenie de componente, mai ceva ca un puzzle. Cu o mie de piese, alb-negru și suprarealist pe deasupra. Erau numai bucăți masive de fier, de arcuri, țevi, lemn, șuruburi și șurubele, un cuțitoi pe nume baionetă, o curea de piele, cercuri de metal și altele. Dacă, pe o tablă de șah imaginară noi toți am fi fost Kasparov iar Domnul Locotenent ar fi fost Karpov, am fi solicitat o mică remiză, că altfel bag de seamă sufeream de mat tehnic. Uneori, la unii le mai ieșea figura și asamblau toate piesele împrăștiate pe jos. Din păcate nu întotdeauna în urma asamblării rezulta pușca inițială, că mai atârna câte o bucată prinsă în vreun șurub taman unde nu trebuie. Cel mai grav era când țeava se afla îndreptată invers și te uitai prin ea ca să vezi inamicul…

Până la urmă Domnul Locotenent, ajutat de câțiva Sergenți de profesie, a izbutit în nici o lună de zile să ne ducă pe calea cea bună, astfel încât să fim capabili să demontăm și să remontăm o armă cu ochii închiși. Bine, ne era oarecum și somn, că de-aia țineam ochii închiși! Vă dați seama… ne deșteptam cu noaptea-n cap, când soarele abia se gândea dacă se se trezească sau nu.

După ce am dibuit toate tainele și rostul tuturor componentelor unei puști, a sosit și momentul în care a trebuit să demonstrăm acest lucru. Acuma să nu credeți că eram toți niște Rambo în miniatură. Nu! Învățasem totuși câteva lucruri esențiale: că nu e recomandat să te uiți pe țeava unei arme privind din direcția opusă; că trebuie să asculți de comenzile Domnului Locotenent; când tragi trebuie să îndrepți pușca spre țintă și nu în altă direcție dacă cumva discuți în contradictoriu cu vreun coleg; să nu spui bancuri la sesiunea de tragere, că pică toți porumbeii lați (și nu datorită umorului); după ce ai gătat de tras îndrepți arma cu țeava spre pământ și aștepți comenzile următoare; dacă te scapă pișu… asta e!!!

La început am beneficiat, conform Regulamentului, doar de gloanțe oarbe. Oarbe-oarbe, dar tot gloanțe rămân dacă te întâlnesc în ochi de la un metru distanță. La o asemenea sesiune de tragere eram toți 23 teriștii aliniați ca sfinții pe peretele unei biserici de lemn din secolul XVIII. Țintele erau niște plopi de la marginea terenului de sport. După cum vă spuneam, gloanțe nu aveam, dar aveam puști și ținte. Domnul Locotenent explica sacadat niște comenzi premergătoare, în timpul cărora tu ca terist trebuia să eliberezi și trăgaciul din cușculia lui, după care urla: „Foooc!!!”. Buuum!!! Buuum!!! Buuum!!!

Inițial nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. 22 de oameni am tras cum am putut, fiecare după dexteritatea lui. Nu aveam ce să nimerim, că plopii erau la mare depărtare. Doar că printre noi se afla și Gelu. Care o auzit și el comenzile. O realizat că noi suntem concentrați să doborâm inamicul. O apăsat el pe trăgaci cât de tare o putut și cât de multe ori i-a permis timpul. Când în jur s-a lăsat liniștea și toți ceilalți 22 eram cu țevile la pământ, numai ce se aude graiul lui Gelu:

Pușca mea nu pușcă!!!… asta în timp ce îndrepta arma către noi toți și tot apăsa pe trăgaci ca să ne demonstreze defecțiunea. Instantaneu, toți am sărit pe burtă-n iarbă, inclusiv Domnul Locotenent și ceilalți comandanți care ne însoțeau. Evenimentul a avut un final fericit. Gelu a lăsat pușca jos, apoi i s-a explicat și cauza din care pușca lui nu pușca: nu eliberase trăgaciul!

Posted 2021/04/08 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (14)   Leave a comment

Cum am dat cu ciorba-n gard

Într-o zi… să tot fi fost pe la amiază…  numai ce primim comandă să mergem la masă. Adică la cantină, că nu fuseserăm avansați la rangul de devoratori de bunătăți la popotă. A nu se confunda: popota nu e pipotă!!! Popota este (dacă mai este) / era (dacă mai este) un loc unde serveau masa domnii ofițeri.

Încă nefiind duși la ofițerat mâncam cu lumea faină din jur, mai precis cu soldații încorporați la MT-iști. Mai precis „militari în termen”. Noi eram ditamai TR-iștii! Tot un fel de militari, dar cu „termen redus”. Mai tăntălăi, așa… Nici soldați de rând, dar nici ofițeri de vază. Bine… acum dacă e să o spun pe aia dreaptă eu eram ofițer din prima, când mă uitam la mine ce mândru păream în oglindă.

Dar să revenim la cantină. Cantina era o sală de mese maaareee!!! Cred că nici acum nu sunt săli de nunți de asemenea dimensiuni. Într-un colț, cum intram prin ieșirea de incendiu, se găsea un fel de gard care înconjura șase mese cu câte patru scaune, mai precis 24 de locuri. Gardul era format din niște paleți amplasați vertical, montați pe tot felul de cârlige, îmbârligături de fier sau alte obstacole amplasate în fața bravilor soldați ce urmam să devenim noi.

…Deci, într-o zi… ne-am dus să servim masa… Că nu aveam de gând să luăm masa, deoarece se încadra la delict penal. Am intrat. Ne-am așezat. Fiecare avea locul lui. Oala noastră cu ciorbă la fel. Militarii în termen erau distruși psihic că nu vedeau militarii cu termen redus. Adică pe noi. Oala noastră de ciorbă era invidioasă pe oala lor de ciorbă, că era mai mare. Eu mi-am pus în blid câteva polonice. Dar, lacom fiind, am pus mai mult decât puteam mânca. Normal că n-am mâncat tot din blid, că îmi plesnea burta…

Urma felul doi. Un fel de terci. Pe mine nu m-a interesat acest aspect, deoarece eram sătul până-n gât de la zamă. Dar, conform ordinelor din cazarmă, trebuia să duc blidul la locul lui, undeva pe lângă gardul din popotă. Nu mai țin minte dacă am avut șervețel să mă șterg la gură conform normelor ofițerești. Dar de dat cu stângul în dreptul am fost bun. Am fost chiar la înălțime, aș putea spune. Iar pentru asta aș putea fi înaintat în grad.

Astfel că am dat să mă înalț de pe scaun… Înălținea mea era mare, dar scaunul s-a dovedit a fi prea mic pentru mine. Așa că m-a părăsit când mi-a zărit dosul genunchilor! Eu apucasem să ridic blidul de zamă de pe masă, dar eram într-o poziție ce aducea a schemă de haltere: nici la sol, nici la mijloc, nici deasupra capului. Scaunul parcă dispăruse. Ca în filmele Matrix. Am insistat. Nimic. Scaunul nu s-a pus în spatele fundului meu. Prin urmare am ridicat blidul cu zamă mai ceva ca Nicu Vlad la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. Am dat să pornesc vânjos spre masa de lângă gard. Ceva (sau cineva) îmi spunea că nu este o idee bună. Avea dreptate.

După nici doi pași catastrofa s-a împlinit: cu zama în mână am călcat cu bocancul drept pe șiretul de la bocancul stâng. Colegii de armie s-au uitat satisfăcuți la mine: când am călcat pe șiret, normal, m-am împiedecat, m-am dus cu fruntea spre gard, am dat cu cotul în frunțile unora și apoi am picat pe jos. Nu înainte de a înjura în cel mai pur stil românesc… …Dar trebuie ținut cont de faptul că nu am avut intenția de a strica farfurii. Așa că, în ultimul moment, am aruncat blidul peste gard, direct în ograda militarilor în termen… Noroc că nu i-am opărit, că zama era deja rece! Reci or fost și ei după aia pe platoul de instrucție.

Posted 2021/01/26 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (13)   Leave a comment

Fuga după infractor

V-am zis că nu mai respect nici un fel de cronologie, că nu mai țin minte. Așa că iau evenimentele la întâmplare, după cum îmi vin în cap. Cândva, prin vara fatidicului an 1999, Domnul Comandant al unității militare a dat un ordin scurt Domnului Locotenent. Să ne ducă pe Dealu Mic, unde era o poiană grozavă înconjurată de stejari sau fagi seculari, că dacă stau bine și gândesc acum, parcă toți copacii ăia semănau între ei. Brazi, mesteceni sau arini nu îmi aduc aminte să fi văzut.

În acele timpuri a picat Guvernul Radu Vasile, care a domnit între 17 aprilie 1998 și 22 decembrie 1999. Radu Vasile, adică un fost elev al Liceului „Aurel Vlaicu”, fost prim ministru, fost nu mai știu ce ministru, fost cetățean de Onoare al Orăștiei făcut pe vremea când era prim ministru și decăzut vreun deceniu mai târziu din funcția onorifică, că nici măcar n-o venit să-și ridice diploma. Tot în 1999 au picat în cap Bancorex şi Banca Agricolă, iar eu am devenit profesor titular la Petroșani, unde urma să predau istorie la Școala Generală Nr. 7, din cartierul Aeroport. Mai înainte însă, prin ianuarie, a avut loc Bătălia de la Costești, între minerii din Petroșani și forțele de ordine care doreau cu orice preț să apere Bucureștiul. Pacea între beligeranți s-a încheiat frățește la Mănăstirea Cozia… Dar nu mai insist acum!

Eiiii, dragii moșului, pe vremea aia noi făceam instrucție. Când ordona ceva Domnul Comandant Domnului Locotenent, acesta din urmă executa un stânga-mprejur impecabil și îi comanda Domnului Sergent (făceam toți pe sergenții, cu schimbul, ca să învățăm să dăm ordine), apoi Domnul Sergent urla ceva neinteligibil. Dar noi eram deja versați la genul ăsta de comenzi, așa că nu exista vreo problemă. Că și eu, când îmi venea rândul să fiu Domnul Sergent parcă aveam prune în gură…

…Acum nu știu câți dintre voi știți ce echipament are (avea) un soldat în slujba Patriei la compartimentul Jandarmerie. Bocanci, haine de camuflaj, pistol-mitralieră, mască de gaze, lopățică pentru săpat tranșee (dar care putea fi utilizată și pentru gătit ochiuri de ouă dacă prindeai vreo găină prin preajmă), baston de altoit și scut de apărat, dar și, nu în ultimul rând, basca. Basca era elementul esențial. Dar nu aveai voie să o porți pe sub epoleți, ca în filmele americane. Nuuu!!! Nici măcar atunci când temperatura trecea de 36 grade Celsius la umbră și, conform regulamentului expus de Nicolae Labiș în Moartea căprioarei, seceta ucisese „orice boare de vânt”, iar soarele pur și simplu picase la pământ.

Următoarea comandă a fost să mergem la magazie și se ne îmbrăcăm. Adică să luăm de acolo chestii de super-camuflaj, cum ar fi niște izmene pe care le porți pe deasupra hainelor de camuflaj, un fel de bluziță de iarnă cu cagulă și mască anti-țânțari. Repet condițiile meteo: peste 36 de grade Celsius, iar noi parcă mergeam la Polul Nord. N-am comentat că doar no… cum să comentezi un ordin. Trec peste evenimentele ulterioare, că o să vi le spun altă dată și ajung la „fuga după infractor” pe Dealu Mic.

Nebunie!!! Eram în pădure de stejari sau fagi ori ce-or fi fost și ne bucuram de liberatea din afara cazărmii. Nu prea mult ne-am bucurat. Că Domnul Locotenent a decis, în conformitate cu regulamentul, să executăm un fel de exercițiu de prindere a infractorului după metoda „potcoavă”. Nu mai știu exact strategia. „Potcoava” exista, iar noi, 22 de teriști eram dispuși planimetric în mod corespunzător. Al 23-lea terist făcea pe infractorul, iar noi trebuia să ne ascundem prin tufe și pe după copaci, ca să-i îngreunăm lui sarcina. Adică să fugim după el până îl prindem.

Draci!!! Noi, ăștia 22, eram ca niște cosmonauți trimiși pe Marte. El, colegul nu Marte, zburda într-un trening. Eu, vigilent, stăteam la capătul stâng al „potcoavei”, spre deal. „Infractorul” a țâșnit ca o gazelă prin Deșertul Sahara. Eu… leu!!! Țuști după el! Problema a intervenit din cauza echipamentului suplimentar. Din cauza plasei contra țânțarilor n-am mai văzut aproape nimic. Transpirația îmi curgea de pe ochi și mi se oprea pe vârful nasului. În plus… jenant… ăia de la magazie n-or mai avut curele pentru pantalonii suplimentari.

Așa că îi cârpisem cu un șnur de bocanci. Am strâns șnurul cât am putut (și am putut, că eram slab), am băgat marginile supra-pantalonilor pe sub marginea pantalonilor normali și am fugit să prind infractorul… el era, cum spuneam, în trening… eu aveam două perechi de haine pe mine și mască contra țânțarilor pe față… baston și scut anti ce vreți voi… iar în mână pistolul mitralieră (cel mai prețios obiect din dotare)…

Fugim… și fugim… și fugim… La un moment dat scoate Michiduță un copac prăbușit în calea noastră. „Infractorul” sare peste ditamai trunchiul. Că doar era în trening. „Infractorul” era în trening, nu copacul. Ce mi-am zis atunci: „Îl prind, fie ce-o fi!!!”…

Așa că mi-am luat avânt… Pașii erau numărați! Unu… doi.. trei.. salt!!! Intenția a fost bună. Regulamentul l-am respectat. Problema a fost la pantaloni… Când eram în aer, adică deasupra bușteanului prăbușit, mai aveam vreo doi metri până la aterizare. Atunci s-a produs dezastrul! „Infractorul” a scăpat!!! Eu însă am plutit câteva fracțiuni de secunde prin aer… Apoi șnurul de bocanci, care îmi ținea nădragii, s-a rupt. Pantalonii de super-camuflaj au ieșit de după marginea nădragilor normali și au început să alunece în jos. Catastrofăăăă!!! Exact deasupra bușteanului supra-nădragii au ajuns la genunchi… Am dat să fac o figură de gimnastică feminină la bârnă. Adică să mă crăcănez ca să sar peste butuc. Nimic. Picioarele mi-au fost jos, dar nu le-am mai putut desface din cauză că supra-pantalonii de camuflaj mă apucaseră de genunchi. Aerul vâjâia pe lângă urechile mele în timp ce am făcut un triplu tulup cu arma în mâna dreaptă, ca să nu o deteriorez. Am picat pe spate cu arma sus!

M-am ridicat instantaneu, mi-am tras supra-pantalonii cu mâna stângă și am început să alerg să salvez Patria cu arma în mâna dreaptă și pantalonii în vine!!! Glasul Domnului Locotenent a oprit însă momentul meu de glorie… „La loc comaaan-daaa!!!”… Am crezut că leșin…

Posted 2020/12/06 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Pentru țară și popor. Aventurile unui soldat amărât (12)   Leave a comment

Jurământul pentru patrie

Oricum și până acum am fost haotic în descrierea evenimentelor, dar stați să vedeți de acum încolo. Lucrurile s-au întâmplat oricum, doar că eu sunt bătrân și nu mai țin minte cu exactitate cronologia.

Câteva săptămâni după ce ne-au luat cu arcanul și noi am venit cu valize făcute din lemn sănătos, nu din PAL-uri sau termopane, ne-a tot instruit Domnul Locotenent cum trebuie să procedăm. Conform Regulamentului. Dar parcă avea cu cine să vorbească!?. Adică, mă rog, cui să dea ordine!? Noi abia așteptam pauzele de masă și pe cele de odihnă. Neexistând internet wi-fi pe vremea aceea (că doar eram în ditamai Unitatea Militară de Jandarmi nu la vreun Internet – Caffe), când prindeai o clipă liberă și fără comenzi cazone, te puneai pe citit. Pe jucat table. Pe spus bancuri. Pe făcut farse de nivel de grădiniță. O „șeptică”… un „șaișase”…

Șah, nu!!! Că șahul cere concentrare iar noi, în calitate de apărători în devenire ai Patriei, trebuia să fim vigilenți. Dacă venea Domnul Locotenent să ne dea vreun ordin, cum ar fi: „Dreeeepți!!!”??? Ce ne-am fi făcut dacă jucam șah? Am fi răspuns ceva de genul: „Pion la patul 3, să trăiți!”… „Nebun la patul 5, să trăiți!”… „Tură la colț, să trăiți!”… „Regele la ușă, să trăiți” (adică Domnul Locotenent)… Despre cai nu am fi avut voie să vorbim, că nu era regulamentar să-i ținem în cameră: locul lor era la GAZ (cred că acronimul provine de la Gospodăria Agricolă și Zootehnică a unității militare). Iar despre Regină nici nu putea fi vorba, că oricum a fost inventată de englezi după ce or cucerit India și or scos tunurile și elefanții de pe tabla de șah.

Dar să revenim la instrucție. O vreme am făcut doar să răspundem la comenzi precum: „Stââânga!!!”… „Dreaaapta!!!”… „Stââângaaa-mprejur!!!”… Noi eram, după cum v-am spus deja, doar 23 de teriști. De la TR, adică militari cu termen redus. O buluceală mai mare ca acolo, pe platoul unității în primele zile de armată, nu cred să mai fi văzut decât după ce Mihnea al meu a participat la serbările de la grădiniță. Pentru unii stânga era dreapta, dreapta era stânga-mprejur, stânga-mprejur era dreapta, iar unii executau și dreapta-mprejur, ceea ce în opinia ofițerilor care ne supravegheau era o adevărată blasfemie. Ăia care nu prea știau care-i stânga – care-i dreapta stăteau pe loc. Nu se mișcau, că oricum ceilalți după ce se învârteau ca titirezii la toate comenzile ce păreau haotice plutonul de teriști revenea la un oarecare aliniament. Ce atâta stres???

Dacă n-ar fi fost uniforma statului ci a lui personală, Domnul Locotenent ar fi dat cu cascheta de pământ. De fapt de ciment, că totul era betonat în jur. Așa însă, a trebuit să ne ieie cu binișorul, ca să pricem și noi cum să facem rotirile corespunzătoare, cum să batem pasul de defilare pe sistem rusesc, cum să ținem pe umăr armele, cum să le rotim, cum să stăm drepți și mândri, cum să salutăm superiorii la modul corespunzător, cum să stăm la modul magnific când o să depunem „Jurământul”, cum să facem tot felul de lucruri pe care oricum nu am fi dorit să le facem.

Mă rog! Perii albi ai Domnului Locotent, de atunci, că după noi a mai înaintat în grad, cred că din cauza noastră au apărut. A reușit să o scoată cumva la capăt cu noi și apoi a sosit MOMENTUL!!! Ziua de… Depunerea „Jurământului”. Eram mai mândri ca niște păuni. Cel puțin eu, care pe puțin făceam ca trei păuni așa mai slabi ca și constituție fizică, că doar nu eram atlet, ci soldat. În ziua cu pricina pe platoul unității era puzderie de oameni dornici să vadă viitorul Armatei Române: părinți, copii, prieteni, iubite, soții, bunici, unchi, mătuși, neamuri de gradul 2, 3 și 4, vecini de scară sau de bloc… etc…

Emoțiile atingeau cote maxime. Eram îmbrăcați corespunzător, cu armele lustruite „lună”, cu bocancii făcuți „bec” și… wowww… purtând mănuși de nu-ș ce stofă albă!!! S-au dat tot felul de comenzi de către comandanți. Dar deja executam totul roboticește. Secundele de maximă intensitate au fost cele în care a trebuit să „depunem Jurământul”, conform Decretului-Lege 119 din 14 aprilie 1990 „privind conținutul jurământului militar”. Pe la articolul 1 se specifica că „militarii forțelor armate care execută serviciul militar, indiferent de forma acestuia, vor depune următorul jurământ”. Apoi urma textul. Pe care noi l-am răcnit din toți bojocii: „Eu, Iancu Iosif Daniel, militar al forțelor armate, jur credință patriei mele, ROMÂNIA. Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții. Jur să respect legile țării și regulamentele militare”

Bine… acum să nu credeți că toată lumea a rostit „Iancu Iosif Daniel”, că doar nu toți poartă numele meu. Fiecare a spus la momentul respectiv cum îl cheamă. Poate unii or mai fi greșit, că nu aveau buletinul în față. Ideea e că ne-am făcut treaba cum trebuie și deja eram soldați cu acte în regulă. Adică cu „Jurământul” depus! Mare a fost bucuria populației prezente, care cu entuziasm frenetic a aplaudat! Despărțirea a fost însă mult mai rece, căci nu ne-am mai lăsat pupați pe frunte sau pe obraji. Eram deja Apărătorii Patriei și nu se cădea să cădem în sentimentalisme!

Posted 2020/12/01 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor