Un sfârșit pentru un nou început

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2433, 1 noiembrie 2019, p. 8.

Orice final reprezintă, după cum bine se știe, un nou început. Comorile hunedorene, fie ele istorice sau naturale, trebuie să fie cunoscute, dar mai ales trebuie să fie protejate. Rubrica noastră a avut rolul de a aduce în atenția publicului câteva obiective mai puțin cunoscute, mai puțin frecventate, mai mult sau mai puțin distruse de timp sau de oameni. Am pomenit de cetăți și biserici, de situri arheologice, de peșteri și chei și portaluri, de centre urbane sau ansambluri rurale tradiționale etc. Poate părea puțin, având în vedere bogăția și varietatea monumentelor istorice și naturale din județul Hunedoara.

Am vorbit despre „ protejarea patrimoniului cultural care, la prima vedere, ține de bunul simț”…

Structura textelor a fost una gândită ad hoc. Am dorit să promovăm obiective „mai puțin știute”, dar înscrise în Lista Monumentelor Istorice publicată de Institutul Național al Patrimoniului în 2015, sau în Lista Ariilor Protejate, conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, 2000.

La prima vedere, lucrurile par simple. Te duci, vezi, fotografiezi și publici. Nu am dorit așa ceva. Am vrut să atragem atenția asupra diversității surselor de informare din punct de vedere științific, ocolind, sau mai degrabă neluând în considerare, în mod intenționat opiniile subiective publicate în mediul on-line. Am dorit să atragem atenția cititorilor asupra faptului că sursele sunt diverse. Bibliografia este imensă. Dar cine vrea poate să o parcurgă în totalitate. Noi am servit doar câteva informații, poate nu întotdeauna cele mai relevante sau corecte din punct de vedere științific, dar care să îndrume cititorul spre o cunoaștere cât mai detaliată a „comorilor” din județul Hunedoara.

„Poate să pară paradoxal, dar procesul de conștientizare a răspunderii față de patrimoniul cultural care, la prima vedere, ține de bunul simț, a avut de străbătut o cale foarte lungă și întortocheată… Starea de ignoranță sau agresiunea ignoranței au marcat în modul cel mai tragic existența umanității, de-a lungul vremii fiindu-le sacrificate nenumărate și inestimabile opere pe care nimeni nu le mai poate înlocui. Exploziile de ură și ignoranță, …, au dus la prăbușirea în pulbere a unor monumente de inegalabilă splendoare”. Acestea sunt cuvintele lui Vasile Drăguț, pe care le regăsim în prefața volumului lui Ioan Opriș, Ocrotirea patrimoniului cultural. Tradiții, destin, valoare (București, 1986, p. 5).

Când vorbești de comori, mulți dintre noi se gândesc la o goană după aur. Nu acesta este sensul. Aurul nu valorează mai nimic în comparație cu patrimoniul. Și avem un patrimoniu imens și diversificat, dar care se degradează pe zi ce trece. Fie el cultural sau natural, patrimoniul dispare. Ceea ce azi ne pare drept banal și superfluu, în deceniile următoare vor deveni parte din istorie. Sau din științele auxiliare, cum ar fi etnografia, heraldica, epigrafia, istoria economiei sau comerțului. Din păcate cel mai grav este că nu ne putem proteja patrimoniul, nu neapărat cel de pe listele deja amintite.

Căci patrimoniul nu este compus doar din ceea ce se regăsește în Monitorul Oficial ca atare. Componentele lui sunt mult mai complexe dar, din păcate, ignorate. Sunt zeci de cetăți, conace, clădiri emblematice, situri arheologice, troițe, cruci, drumuri, ansambluri urbane sau rurale, gospodării și anexe tradiționale care ar merita să fie incluse în LMI. Sunt zone spectaculoase vizual și remarcabile din punct de vedere al științelor naturale care ar trebui trecute în LAP. Mă abțin să dau acum exemple, dar poate demersul inițiat și găzduit de Glasul Hunedoarei va continua într-un alt format. Mulțumesc editorilor.

Casa natală a lui Aurel Vlaicu

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2431, 25-28 octombrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 503: „cod HD-IV-m-B-03488, Casa natală Aurel Vlaicu; sat aparținător AUREL VLAICU, oraș GEOAGIU; 177; 1880”.

…„ în modesta casă părintească s-au strâns o parte din obiectele care i-au aparţinut”…

Monumentul face parte din Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”, administrat de Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, complex care mai cuprinde noul sediu în care funcționează expoziția dedicată inginerului aviator, inaugurată în 1982, dar și „monumentul lui Aurel Vlaicu”, aflat și el în LMI la poziția 494 și având codul HD-IV-m-B-03479.

Aurel Vlaicu se află „în galeria marilor personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii româneşti care au contribuit la progresul ştiinţei universale”. S-a născut în satul Binţinţi (azi Aurel Vlaicu) la 19 noiembrie 1882, „într-o familie cu o bună stare materială care le-a permis să-şi susţină, desigur cu mari sacrificii, fiul la diferite şcoli. După terminarea şcolii primare din satul natal, Aurel Vlaicu se înscrie la Liceul din Orăştie şi, după primii doi ani, se transferă la liceul german din Sibiu unde urmează clasele a VII-a şi a VIII-a, la finalul studiilor liceale obţinând diploma de bacalaureat. Încă de pe băncile liceului demonstrează înclinaţii deosebite spre tehnică, ceea ce-l determină să se orienteze spre o facultate cu acest profil. În toamna anului 1902 se înscrie la Politehnica din Budapesta, dar, nemulţumit de gradul modest de predare, s-a retras. Se orientează spre Şcoala Politehnică din München unde figurează că a frecventat cursurile începând din 1903 şi până în 1908… La împlinirea a 60 de ani de la naşterea sa, în 1952, în modesta casă părintească s-au strâns o parte din obiectele care i-au aparţinut, punându-se baza muzeului memorial. La aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Aurel Vlaicu, în 1982, a fost construit noul spaţiu care adăposteşte o bogăţie de materiale, piese, instalaţii, machete ale aparatelor de zburat, documente, care rememorează viaţa şi personalitatea sa” (Județul Hunedoara. Monografie, Iași-Deva, 2012, p. 213-214).

În singura broșură de expoziție, editată la Deva (Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, 1965) până la construirea noului sediu și organizarea expoziției din 1982, se precizează că, fiind „veșnic viu în inima poporului, pentru care a muncit și a creat…., în casa în care s-a născut, a trăit și a muncit a fost organizat muzeul memorial ce-i poartă numele” (p. 2). Lucrurile nu au fost însă deloc ușor de împlinit. Frământările din timpul Marelui Război, perioada interbelică, al doilea Război Mondial și-au pus amprenta asupra modului în care memoria lui Aurel Vlaicu să fie cinstită. Eforturile ASTREI nu au putut compensa disfuncționalitățile administrative. Dar placa de pe casa natală, din marmură neagră, datată 8 iunie 1925, este un semn al respectivelor eforturi. Acestea au fost completate de către familie, care organizează practic din proprie inițiativă și fără nici un fel de finanțare un muzeu în casa natală, în 1952, la 70 de ani de la nașterea aviatorului. Conform unui document existent în arhiva Muzeului Civilizației Dacice și Romane, abia câteva luni mai târziu Muzeul Regional Hunedoara – Deva „procedând la înființarea Muzeului Memorial Aurel Vlaicu din satul Aurel Vlaicu și văzând că acest muzeu nu are o schemă pentru funcționare, și-a încredințat responsabilitatea lui Ion Vlaicu, în calitate de colaborator. Se constată în urma deplasărilor care s-au făcut din partea personalului Muzeului Regional Deva la Muzeul Memorial Aurel Vlaicu, că acesta a funcționat și a fost pus la dispoziția vizitatorilor prin grija tov. Ion Vlaicu. Pentru această muncă de colaborare – îngrijirea muzeului, ghidarea vizitatorilor, colaborarea la organizare – tov. Ion Vlaicu se retribuie pe lunile Octombrie și Noiembrie a.c. cu suma de 300 lei lunar”. Documentul este datat la 18 decembrie 1953.

„În imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933, în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului” (Daniel I. Iancu, Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu, în Historia, XVII, 186, iulie 2017, p. 11).

Alte obiective în zonă Situat în așa-numitul Câmp al Pâinii, actual sat Aurel Vlaicu se găsește foarte aproape de Șibot, unde în proximitatea stației de cale ferată se află bustul lui Pavel Chinezul, cel care a avut un rol decisiv în bătălia din 13 octombrie 1479. Dar nu poate fi omisă de către cei interesați nici stațiunea Geoagiu Băi (fosta Germisara), unde se găsesc bazinul roman, drumul din aceeași perioadă, Grota Haiducilor sau Cascada Clocota. De la Orăștie, cine a vizitat deja cetățile dacice aflate în patrimoniul UNESCO, poate să viziteze, spre exemplu, ruinele altei cetăți dacice, cea de la Cucuiș (în zona „Golu”), inclusă și ea în LMI. În localitatea respectivă se mai află și o cetate medievală (în punctul numit „Colnic”), iar puțin spre sud-vest, în satul vecin Șibișel, cetatea de la Sibișel, pe vârful „Bordu”…

„Bolta Apei” din Cheile Cernei

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2429, 18-21 octombrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Ariilor Protejate, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, 2000: „cod RO SCI 0028”, localizare „Județul Hunedoara: Bunila, Lunca Cernii de Jos, Toplița”I, tip mixt, suprafață (ha) 577, monument al naturi”.

Valea „coboară uneori până în firul apei, nelăsând loc pentru potecă”…

Descrierea de mai sus se referă la un areal mult mai complex, respectiv la Cheile Cernei din județul Hunedoara. Nu la Cheile Cernei din Mehedinți, care apar prima când se solicită ajutorul Google. Inclusiv descrierile oficiale sunt uneori ambigue, parcă menite să creeze confuzie sau să fie interpretate astfel încât să dea bine, precum descrierea din Catalogul habitatelor, speciilor și siturilor Natura 2000 în România (București, 2013), unde la pagina 312 se specifică faptul că obiectivul face parte din „ecoregiunea” Munții Apuseni. Fără a intra în dispute sterile, ținem să precizăm că Munții Poiana Ruscă nu fac parte din Apuseni, ci sunt o componentă montană a Carpaților Occidentali, în cadrul cărora regăsim, ce-i drept, și Munții Apuseni. Bănuiesc că totul a fost făcut la modul conștient, pentru a putea încadra cât mai multe zone în siturile Natura 2000, dar parcă nu e corect dacă vrem ca o disciplină precum geografia să fie înțeleasă corect.

Este adevărat și faptul că unele reminiscențe din, să spunem perioada interbelică, pot influența într-un mod sau altul discuția despre o asemenea problemă. Spre exemplu, în Enciclopedia României (vol. 1, București, 1938, p. 45), Carpații Occidentali sunt numiți „Carpații Apuseni sau Frontul Carpatic Apusean”, dar în paragrafele imediat următoare se face precizarea că ei sunt constituiți din Munții Apuseni și din așa numita „grupă a Banatului”, formată din Munții Banatului și Munții Poiana Ruscă.

Tot în Catalogul mai sus amintit, se specifică faptul că Poiana Ruscă sunt „o punte de legătură între Carpații Meridionali și Munții Apuseni”. Puțin exagerat, din nou. S-ar putea spune cel mult, în opinia mea, că respectiva unitate montană e o punte de legătură, dar doar Carpaților Occidentali, între Munții Apuseni (Bihor-Vlădeasa, Codru Moma, Găina, Gilăului, Muntele Mare, Meseș, Metaliferi, Pădurea Craiului, Plopiș-Șes, Șimleu, Trascău, Zarand) și Munții Banatului (Almăjului, Aninei, Dognecei, Locvei, Semenic).

După acest paragraf parcă și încrederea cititorului în textele științifice din domeniul geografiei scade. Sunt însă, sperăm și informații care nu țin de localizare sau istorie, ci compun o descriere precisă a zonei Cheilor Cernei hunedorene și a punctului numit „Bolta Apei”, de fapt un pod natural de piatră, situat după confluența Văii Cernei cu Valea Bâlii, un pârâu ce coboară dinspre Vadul Dobrii.

Cheile Cernei hunedorene „sunt săpate adânc de apă în roci metamorfice dure, în care se disting cu ochiul liber noduli albi de feldspat cu diametrul până la câțiva centimetri. Înălțimea versanților abrupți, acoperiți în parte de pădure, atinge 200 de m. Lungimea strâmtorii este de 6,2 km. Valea urmărește un curs sinuos, între pereți stâncoși care, în special în jumătatea sudică, coboară uneori până în firul apei, nelăsând loc pentru potecă”. În completare trebuie spus că în perioadele ploioase accesul prin chei este imposibil pentru marea majoritate a turiștilor, ceea ce face obiectivul mult mai atrăgător pentru pasionați.

Pe lângă văile deja menționate, cine ajunge în zonă poate admira (unde sunt drumuri sau cărări) pâraiele Cernișoara, Negoiul, Vălarița, Valea Govăjdiei, Valea Cristurului și Valea Ursului. Punctul principal este însă „Bolta Apei”, podul de piatră spectaculos de fotografiat atât din amonte cât și din aval, atât din vale cât și de pe creasta lui îngustă. Cu toate că nu este inclus în cadrul rezervației mai sus menționate, el este simbolul turismului în zonă mai ales că, așa cum menționam, cheile sunt, în cea mai mare parte a anului inaccesibile turiștilor.

Alte obiective în zonă

Lunca Cernii de Jos, Lunca Cernii de Sus, Negoiu, Mesteacăn, Meria, Hășdău, Dăbâca, Vadu Dobrii și multe altele sunt localități ce ar merita salvate de la părăsire, depopulare sau distrugere intenționată. Au monumente istorice precum biserici de lemn, de care am tot amintit; gospodării, case și anexe tradiționale, ce se constituie în adevărate ansambluri rurale, clădiri și diverse construcții aparținând patrimoniului industrial, peisaje spectaculoase și obiceiuri ce cu mare strădanie mai pot fi reconstituite, pentru că despre revitalizare nu mai poate fi vorba…

Centrul istoric al municipiului Brad

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2427, 11-14 octombrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 198: „cod HD-II-s-B-03263, Centrul istoric al orașului; municipiul BRAD, Str. Republicii, Moților, Cloșca, Zarandului, Independenței, Horea; înc. sec. XX”. Următoarele unsprezece poziții din listă (199-209) se referă la alte situri și monumente, precum ansamblurile urbane de pe străzile deja amintite, gara din Brad, biblioteca municipală „Gheorghe Pârvu” sau Colegiul Național „Avram Iancu”, sediul Societății „Mica” (azi Casa de Cultură), sau o clădire de pe strada Decebal, datată 1926.

…„o regiune aspră, stâncoasă, cu văi înguste, prăpăstioase și cu povârnișuri împădurite”…

Țara moților crișeni „cuprinde o parte a Munților Apuseni, acei munți falnici și bogați, ce apar în mijlocul naturii ca o cetate izolată a cărei margine apuseană este tăiată de văile Crișurilor, iar cea mai răsăriteană este o regiune aspră, stâncoasă, cu văi înguste, prăpăstioase și cu povârnișuri împădurite” (Octavian Floca, Hunedoara. Ghid al județului, Deva, 1969, p. 113). „În bazinul Crișului Alb se află o densă populație concentrată în așezările miniere Brad, Crișcior, Baia de Criș, Țebea ș.a.”, iar moțul crișan „și-a căutat ieșirea din mizerie de veacuri cutreierând, cu cercuri și ciubere, mari depărtări, cu hurca albia pâraielor, sau sfărâmând în șteampuri de lemn, mânate de brațele istovite, piatra, nu rareori cu un conținut înșelător față de munca și așteptările sale”.

Se pomenește apoi și despre faptul că „în 1741, când teritoriul Comitatului Zarand a fost redus la jumătate, Bradul a rămas reședință de district pentru deceniile următoare, iar în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII se înființează aici un oficiu de schimb pentru aur, menit ca prin activitatea lui să prevină specula cu acest metal prețios, care se extrăgea din nenumărate mine particulare, aflate în jurul așezării” (i. Pârva, Drumuri în Țara Zarandului, București, 1983 p. 31). La cumpăna dintre secolele XIX și XX, Bradul se bucură de o serie de investiții „menite să aducă profituri cât mai mari” pentru investitorii respectivi (p. 35), dar care contribuie la ridicarea a ceea ce astăzi numim centrul istoric al Bradului. Printre edificiile ridicate în acea perioadă se numără și sediul Colegiului Național „Avram Iancu”, construit în stil neogotic pe baza planurilor arhitectului Ioan Dușoi din Brașov, lucrarea fiind începută în primăvara anului 1914 și definitivată în 1922 (p. 40).

După ce a devenit un centru economic recunoscut nu numai în zonă, Bradul a jucat rol important, având „târg de vite, târg de lemne, târg de fructe şi alte produse locale” (Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, Deva, 2004, p. 2). Ceea ce mai admirăm astăzi din construcțiile trecutului se datorează dezvoltării economice, sociale și culturale de după mijlocul secolului al XIX-lea. „Bradul până la mijlocul secolului al XIX-lea, este mai mult un centru comercial, este locul unde moţii crişeni şi arieşeni se întâlneau la importantul târg săptămânal, pentru a vinde şi cumpăra mărfuri specifice zonei. Capitala comitatului Zarand era Baia de Criş, cu toate instituţiile aferente. Prin dezvoltarea învăţământului şi mutarea la Brad a Protopopiatului Ortodox, iar mai târziu a Judecătoriei, localitatea devine principalul centru cultural. Din cauza greutăţilor materiale, localităţile cu greu puteau să întreţină şcolile. Documentele atestă că pentru populaţia românească din Zarand până la Revoluţia de la 1848 era o singură şcoală la Brad, înfiinţată în 1843, cu doi învăţători: unul român şi altul ungur” (p. 155)

Alte obiective în zonă

Până să ajungi la Brad, dinspre Deva, treci pe lângă situl arheologic de la Ruda Brad, intitulat „Treptele romane”, datat în perioada secolelor II-III după Christos. Dacă tot ești în zonă, linia ferată industrială cu ecartament îngust, până la Crișcior, construită în anii 1906-1907, este un alt „obiectiv”, care străbate localitatea. Cine dorește, poate fotografia bustul lui Crișan, simbolurile civilizațiilor dacice și romane, troițe amintind de evenimentele de la 1784 sau  1848-1849, biserici de lemn sau de zid precum cele de la Ribița sau Ociș și Ocișor. Până la Blăjeni, Buceș sau Bulzești nu e departe, iar efortul, mai ales dacă e compensat de o mașină, merită făcut…

Bastionul Roșu din Ilia

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2425, 4-7 octombrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 309: „cod HD-II-m-A-03353, Casa natală Gabriel Bethlen (Bastionul Roșu), azi muzeu; sat ILIA, comuna ILIA, Str. Libertății 69; sec. XVII”. Edificiul se alătură „ansamblului rural din zona centrală a satului” (poziția 307, cod HD-II-a-B-03351, secolele XVIII-XIX); „Casei parohiale ortodoxe” (poziția 308, cod HD-II-m-A-03352, începutul secolului XVII); „Bibliotecii comunale, azi locuință și spațiu comercial” (poziția 310, cod HD-II-m-B-03354, de la sfârșitul secolului XIX) și obiectivului „Casă, azi servicii hoteliere” (poziția 311, cod HD-II-m-B-03355, secolul XIX).

…„cu toate că această fortificație era mică, a făcut servicii însemnate”…

Cine merge pe DN 7, dinspre Deva spre Arad, nu are cum să nu observe Bastionul Roșudin Ilia. Chiar dacă este situat într-un parc ce pare inaccesibil publicului, cine încearcă portița mică din poarta mare observă că e deschisă. Dacă are și noroc găsește pe cineva să le facă ghidaj și să-i lase să admire și interiorul. Dacă nu are destul noroc, admiră doar exteriorul.

Conform Ghidului județului Hunedoara, publicat de Octavian Floca și Victor Șuiaga (Deva 1936), Ilia avea la acea vreme 1269 de locuitori. Situată la o altitudine de 185 metri, era pe atunci un „târgușor mic, sediu de plasă, cu judecătorie de ocol, oficiu PTT, protopopiat ortodox-român, circumscripție sanitară etc” (p. 122). Fiind „un vechiu castru militar”, rolul localității era ca, „împreună cu cel dela Dobra, să apere valea Mureșului împotriva Turcilor. În secolul al XVII-lea s-au luat dispozițiuni ca să fie întărit împotriva Turcilor. Cu toate că această fortificație era mică, a făcut servicii însemnate în cursul timpului. Azi e complet ruinată. În timpul Împărătesei Maria Terezia, cetatea Ilia împreună cu 18 sate formau proprietatea familiei românești Bornemisa. În cetatea medievală de la Ilia, zidită de Ștefan Báthori, ajuns rege al Poloniei, s-a născut la 1580 principele Ardealului Gavril Betlen. Tot aici s-a născut generalul român Silviu Herbai. La Ilia s-a născut, la 1860, Victor Tordășan, ziaristul temut și luptătorul neînfricat al Românilor ardeleni, mort și îngropat la Sibiu” (p. 123).

Se pare că bastionul a făcut parte inițial dintr-un complex amplu, dar fiind situat pe malul Mureșului, a avut de suferit. Cercetătorul A. A. Rusu, precizează că „domeniul din acest loc avea o domus residentia, în anul 1350. Se știe că a fost refăcută la mijlocul secolului al XV-lea, pentru ca să aibă o menționare de castellum în anul 1468. Izvoarele mai târzii descriu un «turn», posibil donjon, care făcea parte din ansamblu. El a fost dărâmat probabil anterior anului 1794. Localitatea și monumentul a aparținut familiei Dienesi, care trăia acolo cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea” (vezi Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania, Cluj-Napoca, 2005, p. 552). Cu toate că unii susțin că edificiul a fost ridicat la mijlocul secolului XIV (T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală, p. 71), A. A Rusu afirmă că „nu avem informații despre un asemenea obiectiv” (Castelarea, p. 563). Cert este că, la momentul actual un asemenea bastion există, a fost restaurat, poate fi vizitat și se află pe lista tuturor celor care doresc să admire clădiri istorice în toată splendoarea lor. Restaurate.

Alte obiective în zonă În primul rând, pe raza comunei sunt o suită de biserici de lemn, toate monumente istorice, cum ar fi „Cuvioasa Paraschiva” din satul Brâznic (datată 1650-1700), „Sfântul Dumitru” din Bretea Mureșană (1653) sau „Sfântul Nicolae” din Dumbrăvița (secolul XVII). Dar nu pot fi omise nici Castelul Bornemisza, aflat în vecinătatea Bastionului Roșu, și nici Castelul Pappaport, situat mai în centrul localității. Podul de fier care leagă, peste Mureș, Ilia de Brâznic este în sine un monument, chiar dacă neomologat. Construit în perioada Imperiului Austro-Ungar, el mai este folosit și azi, cu riscurile de cuviință. Cei care se încumetă să-l traverseze pot ajunge la Dobra, apoi, pe Valea Dobrii, la Bătrâna sau Vadu Dobrii, localități uitate de lume prin Ținutul Pădurenilor. Ca să nu mai pomenim de Răchițaua, Fața Roșie sau Piatra, cătune (aproape) părăsite…

Ansamblul rural tradițional din Bunila

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2423, 27-30 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 222: „cod HD-II-a-B-03278, Ansamblul rural Bunila, sat BUNILA, comuna BUNILA, 24 – 28, 60 – 76; înc. sec. XX”. Regăsim însă, la alte poziții din LMI, fără specificația numărului de casă, o serie de construcții, precum: „Casă de lemn Grunițan Ioan” (poziția 219, cod HD-II-m-B-03275, sec. XX); „Gospodăria de lemn Grunițan Arsenie” (poziția 220, cod HD-II-m-B-03276, înc. sec. XX); „Casă de lemn Nandra Sofia” (poziția 221, cod HD-II-m-B-03277, nr. 21, înc. sec. XX).

…„chenare sculptate, pe motivul dintelui de lup şi o rozetă”…

Pentru cine ajunge prima dată în zonă e foarte greu să se orienteze și să găsească monumentele istorice incluse în LMI, dacă ele mai există. Dar localitatea în sine e fabuloasă. Și multe dintre gospodării, ori cel puțin părți ale acestora, ar trebui să fie incluse în Lista Monumentelor Istorice, căci noul de altădată a devenit între timp vechi, iar ceea ce ne mai amintim mulți dintre noi drept casa tradițională a bunicilor este de fapt o adaptare a construcțiilor la realitățile economice și sociale de pe parcursul secolului XX.

Situată pe platoul Munților Poiana Ruscă, localitatea Bunila se înscrie în rândul localităților de „pădureni”, în care „s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală și de diferențiată față de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în amplasarea așezărilor pe culme, culturi agricole pe dealuri terasate, lipsa olăritului, portul specific (în special al femeilor) și graiul” (H. G. Kräutner, Munții Poiana Ruscă. Ghid turistic, București, 1984, p. 40).

Din păcate, cele mai multe lucruri s-au schimbat și extrem de puține s-au păstrat. Ioana Cristache-Panait, în volumul dedicat Arhitecturii de lemn din județul Hunedoara, consemnează faptul că „procesul grăbit al dispariției caselor bătrâne din această așezare pădurănească a fost observat și consemnat. Dacă în 1955, procentul covârşitor al fondului constructiv era dat de acestea, la nici un deceniu, cercetătorul găseşte o singură casă veche şi aceea modificată” (București, 2000, p. 96).

În continuare este descris monumentul istoric cu codul HD-II-m-B-03275, mai precis casa lui Grunițan Ioan: „În cercetările noastre am aflat, în fiinţă, preţiosul exemplar de arhitectură populară cunoscut sub denumirea casa Civului (Grunţian loan a Civului), din crângul Gruneţ.

Spatele construcţiei este aşezat pe stâncă. Din aceeaşi stâncă naturală fiind cioplit soclul şi adăpostită pivniţa parţială. Bârnele rotunde ale pereţilor se petrec încheotori, capetele celor de sus intersectându-se în console. Este compartimentată într-o tindă deschisă (târnaţ parţial), cu cămară în spate şi o odaie sau casa, alăturea; pe toată lungimea se află tâmaţul cu unul dintre capete înfundat (stobor); scara de acces este în dreptul unei portiţe ai cărei stâlpi au capetele crestate pe motiv festonat. Tavanele sunt alcătuite din podini (continuate şi deasupra târnaţului), cu margini profilate, pe grinzi şi meşter-grindă. Deasupra centrului odăii meşterul-grindă este decorat cu chenare sculptate, pe motivul dintelui de lup şi o rozetă, tot în el fiind săpată şi data de construcţie: luna lui avgust 1829, 29 de zile. Şura, de plan dreptunghiular, cu dublă împărţire, este din bârne rotunde şi acoperită, ca şi casa, în patru ape şi înveliş de şiţă. Pe coasta, cu pereţii de stâncă, gospodăria Civului este izolată, creându-ţi imaginea unei feude”.

În volumul anterior menționat mai este descrisă biserica de lemn Sfinții Arhangheli din Bunila (pe site-ul Episcopiei Devei și Hunedoarei se menționează însă că hramul este Pogorârea Sfântului Duh), dar și casa Mariei Grunițan, situată „pe ulița principală, spre biserică”, construită la începutul secolului XX din bârne rotunde ce au fost „recuperate de la un făgădău (cârciumă), ce a fost pe acest loc; are cămară şi o odaie, cu târnaţ pe faţadă; aşezată pe soclu de piatră cu pivniţă parţială, în denivelarea terenului şi acoperită, în patru ape, cu şiţă. Şura, peste uliţă, are aceeaşi formă cu aceea a Civului, fiind învelită cu paie” (p. 97).

Alte obiective în zonă

Diferite indicatoare te îndrumă spre alte puncte din Ținutul Pădurenilor, dar cele mai multe se pretează cicloturismului. Cel mai simplu, cum ajungi în Bunila dinspre Ghelari, este să îți continui drumul tot înainte pe culme și după un timp te pomenești în Vadul Dobrii. De acolo ai alte variante: spre Dobra, Poiana Răchițelii, Meria sau Lunca Cernii, ori chiar spre localitățile din județul Caraș-Severin, dacă ai norocul să nu te rătăcești. Peste vale, spre nord, ajungi la Alun, un sat despre care scrie toată lumea, cu drumul, biserica și casele lui de marmură, dar cu un singur locuitor. Spre sud cobori spre Cernișoara-Florese și ajungi la micuța bisericuță de secol XVII, din lemn, situată în Vălari, comuna Toplița. Lacul Cinciș e undeva în aval, iar până la Mănăstirea Prislop și la biserica de la Densuș mai trebuie să treci niște dealuri…

Gara din Simeria

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2421, 20-23 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 452: „cod HD-II-m-B-03449, Gara CFR, oraș SIMERIA; Str. Victoriei, nr. 9, 1866”.

…„neprielnică din punct de vedere igienic și al liniștii”…

Primul lucru care creează confuzie este un indicator. Cum intri în Simeria, dinspre Deva, de ani de zile te întâmpină informația care te îndrumă să vizitezi „Gara CFR Simeria / Monument sec. XVIII”. Dacă ar fi să-i dăm crezare, prima dată s-a construit gara și apoi, după vreun secol, au apărut și căile ferate în România.

În ultimii ani am tot încercat să găsesc informații despre gara din Simeria. Am găsit multe, dar contradictorii, false sau redundante. Inclusiv menționarea anului 1866 ca dată a construcției (conform Listei Monumentelor Istorice), induce vizitatorii în eroare. Personal nu cred (și o spun chiar dacă mă repet) că prima dată a fost gara și apoi calea ferată, aceasta din urmă fiind inaugurată în 1868.

Începuturile Simeriei sunt legate de „construirea și inaugurarea liniei ferate Arad – Alba Iulia din anul 1868. Societatea brașoveană Bánya és Kohótársulat a câștigat autorizația studierii și construcției liniilor ferate Arad – Alba Iulia și Simeria – Petroșani. La 18 august 1866, guvernul de la Budapesta autoriza acestei societăți construirea și exploatarea liniei Arad – Alba Iulia, fixând și data inaugurării pentru ziua de 18 august 1868, iar a ramificației Simeria – Petroșani cu un an mai târziu, adică pe 18 august 1869” (Ioachim Lazăr, Camelia Stârcescu-Enăchiță, Monografia orașului Simeria, Deva, 2008, p. 25).

„Calea ferată Arad – Alba Iulia a fost prima din Ardeal care urma să fie înzestrată cu un atelier de reparații ce ar fi trebuit să fie construit la Deva. Dar administrația orașului Deva a socotit că înființarea atelierului aici ar fi neprielnică din punct de vedere igienic și al liniștii și s-a împotrivit”. Prin urmare se găsește un alt amplasament care va genera ulterior apariția localității Simeria de astăzi. „Aici urmau să se desfășoare lucrări pentru construirea unui atelier de reparații și a unei gări mai mari”, luând naștere Colonia Simeria. „Începutul atelierelor s-a făcut în anul 1866 prin ridicarea unui mic atelier de reparat căruțe, roabe și alte unelte folosite de muncitorii angajați, având ca maistru fierar pe un anume Petru Tarculea. Izbucnind războiul dintre Austria – Prusia și Italia, lucrările au fost întrerupte și reluate abia din primăvara anului 1867”.

În același an, „în ziua de 17 iulie, la Viena, a luat ființă Societatea Primei Căi Ferate din Transilvania, iar în viitorul nod de cale ferată de la Simeria a demarat construcția clădirilor gării, ale magaziei pentru mărfuri și a primei remize pentru locomotive. În primăvara următoare, pe șantier au început să fie montate primele panouri de cale ferată, iar în dimineața zilei de 21 august 1868 (cu trei zile întârziere, sic!), la ora 9.00, din bătrâna cetate a Aradului a pornit spre Deva primul tren, remorcat de locomotiva cu numărul 17 și cu numele de Maros – Poarta” (Adela Herban, Cristina Ploscă, Hunedoara în imagini, Deva, 2014, p. 52).

Așadar, actualul monument istoric nu avea cum să fie construit în 1866. Informații despre construcția liniei ferate și a gării găsim și în publicațiile vremii, inclusiv Mersul trenurilor. Dar o să revenim cu altă ocazie. Dorim să mai menționăm aici faptul că, pe carte poștală ilustrată, „editată de Kass Gustav la Simeria și circulată în 21.09.1899”, apare clădirea (cel puțin asemănătoare), cu specificarea: „Gara Veche (edificată în 1868 și refăcută în 1900-1901)” (vezi colecția Cornel Rusan de pe Facebook).

Alte obiective în zonă În primul rând trebuie amintit Arboretumul de la Simeria, un parc dendrologic ce se întinde pe aproximativ 67 de hectare, considerat „un monument național în arta parcurilor”. Înființat la începutul secolului al XVIII-lea, în stil romantic-englezesc, parcul găzduiește din anul 1954 Stațiunea de Cercetări și Experimentări Forestiere Simeria. Sediul acesteia se află în castelul  Bela Fay, monument istoric si arhitectonic datând din secolul al XIX-lea. Peste Mureș se găsește Căciula dacilor sau Măgura Uroiului, arie naturală protejată, de fapt un con vulcanic unde a existat o carieră de piatră utilizată la construcția cetăților dacice din Munții Orăștiei. Deva, cu fortificația ei emblematică este practic la o aruncătură de băț. La fel și Castelul Corvinilor. Iar de ani buni, arheologii muzeului din Deva cercetează zona în puncte de interes care se încadrează temporar din preistorie până în perioada post-romană…

Peștera de la Prihodiște

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2419, 13 – 16 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 124: „cod HD-I-s-A-03213, Situl arheologic de la Vața de Jos, sat VAȚA DE JOS; comuna VAȚA DE JOS; Peștera Prihodiște”. Următoarele două poziții din LMI sunt trecute sub aceeași denumire, „așezare” și cu aproximativ același cod, având în plus doar terminațiile „.01” și „.02”. La poziția 125, după Peștera Prihodiște apare și localizarea oarecum mai precisă, „la 3 km NV de sat”, fiind datată în „epoca bronzului timpuriu”. La poziția 126 se specifică că așezarea din „neolitic” se află „la 1 km de sat, pe Valea Crișului Alb”.

…„ condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor”…

Țara Zarandului, privită din perspectiva unui spațiu mental deschis dar și drept categorie geografică, „cuprinde o sumă de elemente, în speță cele de ordin psihologic, care conturează identitatea locului” (Nicoleta David, Țara Zarandului ca proiecție spațială mentală, în Geographia Napocensis, an. III, nr. 1, 2009, p. 64). Aici se înscrie și zona comunei Vața de Jos, renumită mai ales prin apele ei termale, casa natală a lui Arsenie Boca sau peisajul specific. 

Mai puțin cunoscute publicului larg sunt aspectele legate de descoperirile arheologice. Și nu ne referim aici la cele romane, spre exemplu, ci la relictele din preistorie. Cum ar fi cele de la Hânzasca, sau Peștera Prihodiște, obiectiv situat la aproximativ 3 kilometri de sat, ce „are o poziție retrasă, într-o zonă carstică, la izvoarele văii Prihodiste, în imediata vecinătate a unei foste cariere de exploatare a calcarului. Zona este împădurită, ceea ce limitează vizibilitatea spre si dinspre peșteră. Accesul este relativ facil, iar condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor (izbuc)” (N. C. Rișcuța, M. Cosac, R. Pavel, Cercetările arheologice din Peștera Prihodiște…, în Sargetia, an. III. 2012, p. 60).

Stabilit inițial din punct de vedere cronologic în perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului, „inventarul recuperat în urma cercetărilor arheologice este divers: ceramică, unelte din piatră, podoabe. Ceramica descoperită este de bună calitate, cu pereți uniformi și subțiri, realizată dintr-o pastă omogenă degresată cu nisip. Culorile predominante sunt negrul și galbenul, ceramica fiind lustruită, în general, până la dobândirea unui luciu metalic … Ornamentarea constă în incizii, impresiuni sau aplicații plastice. Majoritatea ornamentelor sunt realizate prin incizie și impresiune, cu precizarea că decorul realizat prin împunsături succesive (Furchenstich) este relativ redus numeric” (p. 64).

„Deși documentația arheologică de care dispunem este încă relativ săracă și inegală ca valoare, ceramica descoperită în Peștera Prihodiște și în alte câteva situri din nord-estul Banatului, sud-vestul Transilvaniei și Crișana are câteva caracteristici care o deosebesc de cea descoperită în cadrul locuirilor tipice ale etapei a III-a a culturii Coțofeni, ilustrând un palier cultural și cronologic diferit. Cu alte cuvinte, aceste caracteristici ale culturii materiale, alături de elementele de habitat specifice definesc, în opinia noastră, ultima etapă evolutivă a culturii Coțofeni, ilustrând conținutul material al sub-fazei Coțofeni IIIc” (p. 72).

Alte obiective în zonă

Vața de Jos, inclusă în categoria stațiunilor, a fost renumită la un moment dat cel puțin în rândul anumitor categorii de vârstă și printre persoanele cu anumite afecțiuni, fiind recunoscută ca și punct de tratament. Vremurile au trecut, stațiunea a decăzut până la stadiul de a fi închisă în prezent, iar zona a devenit aproape necunoscută. Prin gara de care se pare că nu se mai ocupă nimeni, cetățenii mănâncă semințe de bostan, scuipă cojile pe jos, înjură și urinează lângă fântână. Nu îi deranjează mai nimeni pentru că, pe respectiva rută, CFR acceptă să mai circule două trenuri pe zi. Parcul din centrul localității îți aduce aminte de trecut. De pleci mai departe, pe firul apei în amonte, din Vața de Jos ajungi și în Vața de Sus. Dar locurile sunt superbe. Păcat de mizeriile din jur. Pe teritoriul comunei Vața de Jos se găsește, spre exemplu, satul Basarabasa, cu alte două monumente aflate pe Lista Monumentelor Istorice. Sau localitățile Birtin, Căzănești și Ciungani, cu mult mai multe asemenea obiective…

Castrul roman de marș de pe Muncel

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2417, 6-9 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 74: „cod HD-I-s-A-03195, Fortificație romană de pământ de la Grădiștea de Munte, sat GRĂDIȘTEA DE MUNTE; comuna ORĂȘTIOARA DE SUS; Vârful Muncel, sf. sec. I p. Chr”.

…„sistemele de luptă romane și dacice s-au adaptat configurației terenului”…

Se vorbește mult despre cetățile dacice din Munții Orăștiei, oronim acceptat mai ales de istorici și ignorat în special de geografi. Lumea însă știe despre locurile acestea și asta este ceea ce contează. Cel mai corect, spun unii, ar fi denumirea de Munţii Şureanu, „care fac parte din Carpaţii Meridionali, pe teritoriul judeţului dezvoltându-se între Culoarul Streiului inferior în vest, Culoarul Mureşului la nord, Depresiunea Petroşani şi Valea Jiului de Est la sud. Limita faţă de Munţii Retezat este formată de Valea Crivadiei, Pasul şi Valea Băniţei, până la confluenţa cu pârâul Roşia”. Și asta deoarece „numele de Şureanu a fost dat de geograful francez Emmanuel de Martonne, în anul 1907. Geograful român V. Mihăilescu a utilizat pentru aceşti munţi denumirea de Munţii Mărginimii” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. 1, Iași-Deva, 2012, p. 21).

Ceea ce contează însă este faptul că în această zonă „s-a consumat ultimul episod din conflictul daco-roman, care a schimbat soarta acestei regiuni și a inclus Dacia pe harta latinității europene. În cele două conflicte daco-romane (101–102; 105–106) sistemele de luptă romane și dacice s-au adaptat configurației terenului iar rezultatele acestora se observă în teren și azi” (D. Micle, Al. Hegyi, C. Floca, Urme peste timp: topografierea castrelor romane de marș din Munții Șureanu, în Arheovest, IV/2, 2016, p. 715).

Bineînțeles, „un rol important în studiul războaielor dacice îl dețin cercetările arheologice … S-au cercetat un număr de castre romane (cele mai multe cu val de pământ) din acest răstimp, trăgându-se o serie de concluzii cu privire la împrejurările construirii lor și la trupele care au staționat în aceste garnizoane” (Istoria Românilor, vol. 1, București, 2001, p. 698). „Traian a dat ordin lui Lusius Quietus, care pătrunsese în fruntea trupelor sale de mauri, probabil prin pasul Vâlcan, să execute o operațiune de învăluire dinspre sud și sud-est; această operațiune este sugerată și de prezența castrelor de pământ” (p. 704).

Începând cu 2010, „păstrând indicativul încetățenit în bibliografia de specialitate pentru evitarea unor confuzii”,  au fost analizate cu tehnică modernă șase castre de marș romane: „Vârful lui Pătru (Aușelu / Ocol / Cetate) – [Petrila, jud. Hunedoara – Șugag, jud. Alba]; Jigoru Mare (Vârful cu Ocol) – [Bănița, jud. Hunedoara];  Comărnicel III – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]; Comărnicel II – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]; Comărnicel I (La Fântână la Gruișor) – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara – Cugir, jud. Alba]; Muncel – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]” (p. 716). Trebuie precizat că există mai multe castre romane de marș decât cele amintite, precum cele de la Târsa ori Bătrâna, dar studiul menționat anterior a avut în vedere doar obiectivele situate „la mare înălțime, pe culmile ori vârfurile montane din această zonă”.

Lucrurile nu sunt însă suficient de clare nici astăzi, pentru că există ipoteze și ipoteze. „Despre castrul de pe Muncel, expunem ultima teorie a lui A. S. Stefan, care, pe baza fotografiilor aeriene din 1968, 1979 și 1982, consideră că avem de-a face cu o fortificație dacică, ultima în încercarea disperată a dacilor de a apăra Sarmizegetusa în fața înaintării legiunilor romane pe drumurile de plai din Munții Șureanu. Și Dan Oltean sesizează bine cele două valuri din colțul de NV, care creează un culoar până la singurul izvor cu apă potabilă de pe acest vârf” (p. 718). Ceea ce contează însă este faptul că lumea este interesată într-o tot mai mare măsură de obiectivele istorice care, mai ales în cazul castrelor romane de marș situate la altitudine mare, pot deveni și obiective turistice cu prețul depunerii unui efort fizic considerabil.

Alte obiective în zonă

Pe lângă castrele romane deja menționate și mult mai celebrele cetăți și așezări dacice din Munții Orăștiei, cei interesați pot vizita extrem de multe obiective în zonă. În primul rând trebuie amintit întreg Platoul Luncanilor, cu satele și cătunele lui răsfirate pe culmi, unele părăsite, altele depopulate și foarte puține locuite cât de cât: Măgureni, Costești-Deal, Ludeștii de Sus, Târsa, Prihodiște, Ursici și altele. Practic aproape totul se află pe teritoriul Parcului Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, unde se află excepționalul sistem carstic ce cuprinde Fundătura Ponorului, Ponoriciul sau Valea Stânii, dar și peșterile Șura Mare, Cioclovina cu Apă, Cioclovina Uscată sau Tecuri. Bineînțeles, nu pot fi omise nici elementele de arhitectură tradițională cu specific pastoral, precum stânele din Poiana Omului, Meleia, Șteaua Mare, Șteaua Mică, Scârna sau cea de sub Godeanu…

Cetatea regală a Hațegului

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2416, 30 august – 5 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 459: „cod HD-II-a-A-03455, Cetatea regală a Hațegului, sat SUBCETATE; comuna SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; Vârful dealului Orlea, secolele XIII – XV”. La următoarele două poziții din LMI sunt trecute la aceeași adresă și având aceeași datare un „turn hexagonal” (cod HD-II-a-A-03455.1) și o „incintă din piatră cu val și șanț” (cod HD-II-a-A-03455.2).

…„sămănat într-o largă câmpie pe care din toate părțile o înconjură munții”…

Cine pătrunde în orașul Hațeg venind dinspre Valea Mureșului va trebui să traverseze de cele mai multe ori, deși drumul nu e obligatoriu, Dealul Orlea, sau al Hațegului, exact ca acum mai bine de un secol, când Nicolae Iorga vizita ținutul. Dealul respectiv „trebuie să-l suim întâi, și iată că vreo jumătate de ceas străbatem, într-o urcare înceată, prin pădurea de stejari și fagi, care răsar foarte deși din țărâna roșiatică” (Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, vol. 1, 1906, p. 272). Când ajungi sus, „Hațegul se vede acum prin ochiurile arbori, la dreapta, sămănat într-o largă câmpie pe care din toate părțile o înconjură munții. Spre el ne coborâm printre vii și căsuțe de munte, cu lungile coperișuri de șindrilă neagră” (p. 274).

Pentru a vedea însă „cetatea regală” nu coborâm spre oraș, ci parcurgem un drum forestier pe culmea dealului. Supraveghind, practic, drumul ce lega Transilvania de Țara Românească, rolul fortificației a fost unul esențial. „Prima mențiune provine din anul 1317 și este un document prin care Carol Robert îl amintește pe Nicolae, fiul lui Ivanca, comes et castelanus de Hatzac, care a participat în calitate de castelan al regelui la bătăliile date de acesta împotriva voievodului Kan. Aproape toate lucrările citate consideră însă prima mențiune a cetății datând din anul 1276, când este amintit, între demnitarii regelui Ladislau Cumanul, un Petrus magister agosanum nostrorum comes de Haczak” (Gheorghe Anghel, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII – XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 173).

Începuturile cetății regale ale Hațegului sunt legate însă de aspectele economice. „Drumuri, resurse și vămi se întâlneau întotdeauna în târguri. După litera legislației instituite de către regele Ladislau I, odată pe an, lângă castrele regale se iniția un târg care avea ca obiect transformarea în bani a animalelor colectate cu titlul de dări … Aceasta însemna că orice cetate regală nu avea nevoie de o îngăduință specială pentru a deschide un târg … iar Sântămăria Orlea fusese mereu târgul cetății Hațegului” (A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 337).

Amenajată pe dealul Orlea (490 m altitudine), „componenta principală a cetății a fost un donjon cu bază hexagonală (latura = 6,20-6,30 m, cu gr. de circa 3 m), din care s-a mai conservat un singur colț, din nord-est …, sprijinit pe un fel de contrafort ori pinten … cu o formă originară greu de intuit. Trebuie să fi avut trei sau patru nivele, ale căror deschideri s-au pierdut cu totul cu excepția unui fragment de ancadrament cu muchie teșită. A fost clădit din piatră locală, multă piatră și cărămidă romană spoliată, și cu var rezultat din topirea unor bucăți de marmură”. Ansamblul mai beneficia de un platou elipsoidal, de aproximativ 200 m², „înconjurat de o incintă de piatră, posibil ridicată doar în secolul al XV-lea, urmat de un șanț în formă de potcoavă, neînchis doar în vest, unde terenul este prăpăstios”. Fortificația este posibil să fi beneficiat de un pod mobil în zona de nord și de o cisternă cu diametrul exterior de 5 m, cu „ghizd ridicat din cărămizi romane și puț de colectare a apei amenajat într-un strat de lut galben” (p.. 534).

Din păcate, cea ce mai putem vedea acum sunt însă doar niște ruine de turn și urme din zidul de fortificație. Un obiectiv semnificativ lăsat însă în uitare și ascuns de vegetație…

Alte obiective în zonă De pe vârful dealului Orlea, din locurile în care pădurea permite, se poate observa mare parte din Valea Streiului, dar și zonele afluenților acesteia, precum Râul Mare sau Galbena. Spre nord, prin pâclă, se pot ghici ori chiar zări localități ca Strei ori Streisângeorgiu, cu ale lor monumente ecleziastice de piatră. În partea opusă se găsesc bisericile din  Densuș, Ostrov sau Sânpretru. Cetatea regală a Hațegului nu este însă singură căci în jur regăsim urmele fortificațiilor de la Răchitova, Mălăiești, Colț sau Turnul Crivadiei. Castelul de le Hunedoara sau Cetatea Devei nu sunt nici ele departe, după cum, cine vrea, poate ajunge foarte ușor în situl de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, fosta capitală a Daciei romane. Geoparcul Dinozaurilor, Parcul Național Retezat sau Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina sunt alte puncte de interes pentru vizitatorii zonei…