La întrebarea „Care-i produsul fară de care n-ai putea pleca în vacanță la mare?” răspunsul meu, în mod normal, ar fi: Eu n-aș putea pleca fără bani la mare!!!

Explicația e simplă: și banii sunt un produs al unei întreprinderi numite, la noi, Banca Națională a României. Cu produsele BNR cumperi produsele altor firme, cum ar fi, spre exemplu, cele oferite de zorilestore.ro. Căci aici e toată șmecheria: dacă intri pe site-ul zorilestore.ro până pe 21 august și cumperi ceva, orice – de la șepci, ochelari de soare, pălării, curele, genți și rucsaci până la prosoape, fesuri, fulare și mănuși –, atunci riști să câștigi un week-end la mare. Și nu oriunde, ci la Vama Veche. Și nu singur, că nu-i fain să meri singur, ci cu încă șapte prieteni. Și nu oricum, căci toți veți avea camparea (paturile) asigurate în Cortul Celor Șapte Simțuri. Chiar dacă o să dormiți pe plajă. Plus micul dejun pentru toți cei șapte fomiști și cu tine opt, în perioada 26-29 august anul ăsta. Că la anul, cine mai știe. Totul la Sandalandala. Zice lumea că e cel mai cool loc de camping din Vama Veche! Eu încă nu știu, că n-am fost.

Deci încă o dată, intrați repede pe zorilestore.ro și cumpărați ceva, orice, fie și un fular, că-i ieftin, și vă treziți mâine-poimâine în Vama Veche, la Sandalandala. Bine, să nu mă întrebați pe mine apoi că ce căutați numai în fular la Vama Veche. Asta nu mai e treaba mea…

Cum v-am zis deja, eu aș cumpăra de la zorilestore.ro niște bani. Că ăia îmi lipsesc să mă simt bine și tot din ăia care îmi lipsesc îmi fură și soacră-mea, Atena, cât poate. Vreo 33 la sută. Eu, sincer vă spun, am intrat la ei pe site dar bani nu aveau. Rucsac, șapcă, pălărie și ochelari am eu. Oricum, dacă mergi la nudiști ce nevoie ai de rucsac? Șapca la ce-ți folosește? Pălăria nici atât. Ochelari de soare la nudiste? Ești nebun? Să nu vezi nimic? Așa că până la urmă am optat pentru un portofel. Ce-i dacă meri în curul gol la Vama Veche? Ești cumva singurul? Eu zic că nu! Deși, repet, n-am mai fost la Vama Veche, cu atât mai puțin la Sandalandala. Dar aș vrea să dorm în Cortul Celor Șapte Simțuri.

Principalul, în opinia mea, e să ai portofelul la tine. Căci fără portofel eu n-aș putea pleca în vacanță la mare. Așa că am intrat pe site și mi-am comandat unul. Sper să câștig vacanța la Sandalandala. Patru zile în Cortul Celor Șapte Simțuri. De vis.

Apropo! Există plajă de nudiști la Vama Veche? Că eu am numai portofel. Dar și un impuls necontrolabil de a pleca la mare. Nu știu cum o să mă descurc cu transportul…

Viața mea s-a schimbat în momentul în care am cunoscut-o pe soacră-mea. Fiind ea ființă movă-n păr și strident vorbitoare-n glas, m-a dat pe spate de cum am văzut-o. Așa ceva nu mai zărisem până atunci. Aproape leșinat de emoție, m-am așezat pe scaunul pe care mi-l indicase și am auzit cum ceva pârâie sub fundul meu gingaș. Erau ochelarii ei, că și-i dăduse jos de pe nas ca să facă impresie unui vecin căruia îi făcea ochi dulci printre ulucile gardului.

I-am cumpărat alți ochelari, deși aș fi preferat să îi schimb dantura. Ca orice viitor ginere voiam să mă vadă cât mai puțin și s-o doară gura cât mai mult. N-a fost să fie și, bonus, cei de la ochelărie i-au dat un fel de cârpușcă care cică înlocuia pielea de căprioară. Să-și șteargă ochelarii cu ea. Cum ea își curața de obicei ochelarii ștergându-i de nădragi, cârpușca a folosit-o pe post de batistă…

După ani și ani, i-am cumpărat Îngerului o tabletă. Eu am considerat că e destul de mare pentru un asemenea gadget, mai ales că la vârsta de patru ani și ceva nu e recomandat să te uiți la știrile de la ora 5 de la ProTV, ălea după care soacră-mea e ahtiată.

Primul lucru pe care l-a făcut Îngerul a fost să testeze rezistența tabletei. Așa că a ridicat-o cu amândouă mânuțele deasupra capului și a pocnit-o sănătos într-o jucărie gen camion de lemn. Jucăria a rezistat. Lemnul n-a avut nici măcar o zgârietură. În schimb sub folia de protecție a ecranului, intactă până atunci, apăruseră trei bule. Cam de 3,34 inch fiecare în diametru. Am simțit iar că leșin și m-am așezat domol pe pat. Fundul meu a întâlnit din nou ochelarii soacră-mii. Nu… nu-i avea la ochi… îi uitase pe pat dar îi căuta prin bucătărie.

Când Îngerul a descifrat tainele tabletei a început s-o butoneze. S-o tasteze. S-o touchineze. Uneori uitam să îi tai unghiuțele așa că după ce am dat jos folia inițială de protecție, am folosit cârpuștele de ochelari uitate de soacră-mea te miri pe unde, că să curățăm ecranul. A ținut cât a ținut faza, dar zgârieturile au fost tot mai multe și mai dese. La un moment dat ne uitam la desene și le vedeam în ceață. Am pus alte folii pe ecran. Nimic. Zero efect. Zgaibele se zăreau. Am pus două folii. Trei. Singurul lucru pe care l-am remarcat după un asemenea tratament a fost că s-a îmbunătățit sunetul. De văzut se vedea tot mai rău…

…Ulterior am constatat că le-a venit unora mintea la cap. Și s-au pus pe inventat lucruri. În prima fază au scos pe piață niște ochelari pe care te poți așeza liniștit că nu se fărâmă. Precaut din fire, i-am cumpărat modelul și soacră-mii. A refuzat să-i poarte din cauză că, cică, i-am demonstrat că nu se deteriorează nici dacă sar de trei ori cu fundul pe ei. N-a vrut să-i mai pună pe nas…

Apoi a venit rândul WowFixitului! Care e o soluție minune pentru protecția ecranelor dispozitivelor electronice. Inclusiv a tabletei cu pricina care aparține Îngerului prin simplul fapt că i-am cumpărat-o eu. Soluția asta e un fel de gel care trebuie aplicat pe orice ecran sau suprafața din sticlă, de la smartphone și tabletă până la camere foto digitale, smartwatch-uri și chiar laptop-uri. Stratul final zice-se că este impermeabil, antibacterian și non-toxic, fiind o soluție organică. Bazat pe chestii care țin de nanotehnologie și de structura cristalelor cu proprietăți de diamant, WowFixitul a ajuns (din păcate pentru mine, pentru Îngerul meu și pentru tableta noastră), prea târziu în România. Înainte ca produsul testat și certificat de laboratoarele TUV Germania să ajungă să salveze claritatea imaginilor văzute prin intermediul tabletei Îngerului, soacră-mea s-a răzbunat. Și s-a trântit cât îi de lată taman peste gadgetul cu pricina. Când și-a ridicat fundul de pe fotoliu, din tabletă mai rămăseseră doar bucățele mici-mici-mici, ca niște piese de lego…

Dar tot aș vrea să constat ce face WowFixit-ul!!!

Din momentul în care Ghiță și Atena ne-au izgonit din casă, schimbându-ne yala la ușa apartamentului și scoțându-ne afară lucrurile considerate inutile pentru ei, gen cărți sau suporturi pentru uscat vesela (că ei nu pricep oricum ce reușește Ghiță să citească și nici câinii nu mâncă ce cică știe Atena să numeacă gătit), visul Îngerului a fost să avem și noi o casă a noastră. Numai a noastră. Mică-micusă, dar la care să nu aibă Ghiță chei și nici Atena accesibilitate. Eventual cu o pisică care să-i zgârie pe nas și un cățel care să-i apuce de funduri când ar fi să dea târcoale.

Prin urmare m-am pus pe căutat. Că nici bani de aruncat pe asemenea gadget-uri locative nu aveam. După multă umblătură pe dealuri și viroage, am dat de ceva acceptabil, ca desprins dintr-un vis… Mă rog, mai mult coșmar, dar până la urmă coșmarul nu e decât un vis deteriorat în care îți apare soacra. Casa nu era mare și frumoasă, dar barem era mică și pe cale să se prăbușească. Nu avea acces la drum, dar nu-ți lua nimeni satisfacția umblatului printr-un noroi galben lutos. De cadă în casă nu putea fi vorba, dar buda din fundul curții era admirabil izolată în pânze de păianjeni. Cel puțin în camera de dormit nu ploua prin acoperiș atunci când afară era senin. Se infiltra un pic de apă prin pereți, e adevărat, dar nu de la ploaie, ci de la pânza freatică care alimenta apa la ălea trei izvoare din curte.

Nu-i nimic, i-am spus Îngerului. Repară Tati totul și-l face ca nou. Nu puteam să-l dezamăgesc așa că am pus mâna pe mause și am dat căutare pe net. Din primul click am ajuns direct pe Materiale de construcții. Aveam de unde să aleg. Ochii mi-au ieșit din cap când am văzut ce mă durea pe mine ăl mai tare, adică hidroizolații, ciment și tencuieli, cărămidă & BCA, betoane și agregate… Nu avea rost să mai caut în altă parte că pierdeam doar timpul.

Așa că am trecut de la idei la planuri. Și de la planuri la fapte. În primul rând am dat jos găurile din acoperiș. Adică toată țigla, că era ferfeniță. Bine, nu a durat mult, că îs expert.

La primul pas cu primul picior pe prima țiglă sandaua mi s-a înfundat ca-n brânză. Așa că am trecut cu ambele picioare prin coperiș ca un cuțit cu lamă dublă prin telemeaua proaspătă. Nu mult. Doar până când am ajuns la plăsele. Mai precis la momentul în care organele genitale mi s-au proptit strașnic în căpriorul de sub mine mișcarea a încetat. Pentru moment. Ca să facă loc unui icnet înfundat și apoi unui țipăt ascuțit. Gen primadonă. Nu m-am putut da în spectacol prea mult, că am amuțit din nou. În schimb au început să scârțâie toți căpriorii. O avalanșă de țigle părea că vine taman în dolina din acoperiș pe care o creasem și al cărei centru viu și urlător eram. Am scăpat în momentul în care m-am proptit cu fundul direct într-o cosoroabă. Țiglele și căpriorii s-au așternut frumos pe podeaua putredă, formând un fel de covor persian. Corosoaba a rezistat. Nu mult. Fundul meu n-a prea avut rezistență deloc. Că iar a dat comandă gurii să urle. Înăbușit. Noroc că toate cosoroabele au cedat ulterior în același timp. M-am prăbușit lent și am aterizat moale pe un covor de lemn putred și țiglă prefăcută în lut argilos.

Afară Îngerul a auzit el ceva zgomot, dar n-a priceput ce s-a întâmplat.

– Tati meu, s-a petrecut ceva de care io nu știu? m-a întrebat.

– Nu Taaaatiiiiiiii… nimiiiiic… doar am decopertat casa. De-acum înainte n-o să mai plouă prin acoperiș…

Și apoi am șoptit astfel încât să nu mă audă: …Că nu-l mai avem!

Îngerul m-a crezut pe cuvânt și a reînceput să se joace cu melcii din grădină…

Îngerul meu, după cum știți deja, e un împătimit al sporturilor. Până la vârsta de șapte ani și șapte luni, cât a acumulat până în prezent, a practicat deja alergatul, ciclismul, cățăratul, trotinetismul, înotul, șahul, moara, tablele, roller-ismul, tirul cu arcul, aruncatul pietrelor cu mâna, skatebord-ismul, plus încă vreo duzină și jumătate de alte sporturi printre care amintesc aici baletul și limba engleză.

Visul său e însă să devină fotbalist. Un fel de Ianis Hagi, Florentin Petre sau Cristiano Ronaldo. Ca Messi nu îi dau voie să fie, că ăla fură statul spaniol mai ceva ca Ghiță Grecu statul român. Din păcate pentru Înger nu există echipă de pitici așa de mici cum este el. Prin urmare, ghetele cu crampoane stau agățate în cui, așteptând momentul utilizării pe un gazon execelent precum cel de la Dacia Orăștie, unde în vremurile de glorie a jucat și Corvinul Hunedoara, echipă azi desfințată. (Pentru comemorare ia vedeți un Corvinul – Steaua, 3-1, în 9 martie 1986, cu 2 luni fără 2 zile înainte ca Dukadam să spulbere Barcelona în finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla). Azi acolo joacă Gloria Geoagiu și Berianul Beriu. Mă refer la Stadionul „Dacia” Orăștie, nu la stadionul din Sevilla, cum s-o mai fi numind el.

Prin urmare, nu merem pe stadion, ci stăm acasă și ne uităm la tenis. Că joacă Halep, cât poate și când vrea. Joacă Begu cât poate și Niculescu când vrea. Joacă Tecău în echipă cu Mergea când vreau amândoi sau forțați de împrejurări și regulament. Serena Williams joacă și când e un pic plecată și când e abțiguită. Sharapova joacă doar dacă vrea Putin, dacă nu cumva e răgușită și dacă nu e criză mare de meldonium.

Tot stând și privind la tenis, Îngerului i s-a pus pata și pe sportul ăsta.

– Tati meu, io mă fac tenismănist! îmi spune într-o zi. Eu l-am corectat, explicându-i că eventual ajunge fotbalist sau tenisman. El s-a pus pe argumentat că vrea să dea cu bătătorul ăla de covoare în mingi galbene. Am crezut că îl fentez dacă îi pun în mânuțe rachetele de badminton luate de la rușii ăia care vând chinezisme în piață. N-o ținut faza, că mingea galbenă a spulberat racheta badmintonească la prima atingere.

Ne-am dus la net să ne uităm după ceva care să aducă a magazin tenis de câmp. L-am găsit instant. Problema a apărut când am intrat pe site. Că îs prea multe promoții pe magazinul on-line. De la rachete Wilson ULTRA XP 100 LS (aproximativ 1.300 de lei) până la Masina de aruncat mingi Lobster Elite Grand V Le (aproximativ 172 de milioane de lei vechi, dar la care ai reducere peste 42 de milioane). Prin comparație, eu am salariu de 800 de lei, că îs bugetar și fost ginere de Atenă și de Ghiță Grecu.

Am decis să abandonăm tenisul. E un sport prea scump în condițiile în care toată lumea te fură, urlă și tot ea (aceeași lume) te dă în judecată. Taman când era să închid site-ul cu pricina mause-ul a alunecat spre niște chestii de golf. Încredibil, dar Îngerul a fost fascinat intantaneu. Bănuiesc că din cauza faptului că anumite obiecte seamănă izbitor cu ciomegele pe care și le face singur când merge pe munte. Am stat două ceasuri să ne uităm pe secțiunea „crose golf” și în final am negociat că cea mai faină e aia de 135 de lei, Golf Wilson Staff PRO STAFF HL 1, nu de alta dar pentru un începător în vârstă de 7 ani și 7 luni e suficient de performantă.

…Problema o constituie mingile. Am avut trei. Prima a zburat direct într-un parbriz. M-a costat un salariu. A fost confiscată până la remedierea pagubei. A doua s-a dus pe Strei, taman când s-a deschis barajul de la Plopi. Acum cred că e pe post de icră de somn. A treia am lipit-o cu superglue direct de crosă. A devenit nedetașabilă! Și după câte știu eu, cine are mingea la golf, chiar scoasă dintr-o gaură, e campion!!! D-apăi să mai porți bila pe băț și să nu ți-o poată lua nime!

Normal, am umblat pe dealuri și am făcut focul. Dar neavând toporul din vis la noi, ne-am descurcat cum am putut. Mai ales eu. Că Îngerul era ocupat cu adusul cloambelor. Mie mi-a revenit sarcina să rup crăcile cu mâinile, să le îndoi de genunchi până crapă, să le izbesc de bolovani pe ălea mai îndărătnice și să sar cu picioarele pe cele mai zdravene. Cu un topor altfel ar fi stat treaba. Așa, când am gătat de procurat lemne am fost sfârșit. Îngerul s-o distrat arzând toată munca mea, dar mie nici de o slănină friptă nu mi-a mai ars.

…Am stat tot timpul pleoștit pe o bucată de buștean, privind în gol și visând. Cum ar fi fost dacă aș fi avut deja toporul ăla? Eheeei!! La un moment dat m-a apucat și frica: dacă nu-mi ajunge comanda? Dacă n-o mers atunci netul cum trebuie? Dacă nu mai au pe stoc?… Am încercat să mă liniștesc și să mă concentrez pe toporul din vis.

Adică pe un fel de unealtă tactică supremă. Care să fie ușor, să-l pot căra toată ziua fără să obosesc. Să aibă lamă cu tăiș lat și un pic curbat, cum ar veni cu potențial… potențial pentru tăiat, despicat, lovit sau ciopârțit. În principal lemne. Și să nu ruginească. Că pe unde mergem noi de obicei plouă. Așa că mi-aș fi dorit ca lama să fie din oțel. Inoxidabil. 420 de preferință. Bineînțeles, toporul din visele mele, ca toate topoarele, era o unealtă de supraviețuire, prin urmare și de apărare așa că mi-l imaginam și cu o mică țeapă ascuțită în locul bontului cap de ciocan… Dar deja visam prea multe, că doar toporul nu-i pentru efracție! M-o trezit glasul Îngerului.

– Tati meu s-or gătat lemnele hai să merem acasă ca se face târziu si eu vreau să mă uit la desene cu prințesa Sofia Întâi!…

Când am ajuns însă acasă, până ce prințișorul meu s-o dus la baie să se lase săpunit și clătit de Dică-sa, că doar nu se putea uita plin de noroi la Sofia Întâi, eu m-am băgat iarăși pe site și l-am văzut. Era acolo: Toporul tactic SOG Tomahawk M48!!! No! Ce mai, ca în vis!

…Toată seara m-am gândit la topor, apoi noaptea l-am visat din nou. Se făcea că pe stoc nu mai era decât un singur topor! Groaznic! Dar și mai groaznic era faptul că, în vis, TotalMag era de fapt un magazin normal, care tocmai ce-și pusese pe ușa de la stradă un afiș cum că vinde toporul. Adică numai unul mai era, și îl scotea la licitație. Care urma să înceapă a doua zi de la ora 9.00. La cinci se făcea că m-am trezit să plec să stau la coadă. Când am ajuns acolo am zărit de departe mulțimea care se îmbulzea la licitație. Pe măsură ce mă apropiam auzeam vocile celor din jur cum urlau: „e al meeeeuuuu”… „e al meeeuuuu”… am început să urlu și eu…

O pălmuță bine țintită de Înger drept în nasul meu m-a trezit din coșmar în toiul nopții:

– Ce e al tău Tati meu că numai eu îs al tău și acum îi noapte și nu pot dormi că tu vorbești în somn!?!…

Mai zilele trecute, am dat să plec cu Îngerul pe dealuri. Să ne mai clătim și noi ochii cu vreo buruiană colorată multicolor, cu vreo leurdă sau vreun măcriș verde, cu niscaiva fluturași albi cu aripi maro sau barem cu vreo două-trei căprioare maro cu funduri albe… Mă rog! Am pregătit bagajul, m-am echipat corespunzător și tocmai îl încălțam pe Înger cu papuceii portocalii când acesta mă chestionează:

– Tati meu tu ai luat toporul să tăiem lemne să facem focul să mâncăm la marginea pădurii sau în vreo poiană că în pădure nu e voie?

Nu, n-am uitat de virgule. Așa e el la vârsta asta. Când se apucă să spună ceva spune tot, fără să-și ciuntească spusele în propoziții scurte sau măcar să-și ordoneze glăsciorul în fraze care să conțină și propoziții subordonate. „Nici gând!”, vorba lui. Căci vorba mea, la momentul întrebării a rămas în aer. Câteva secunde m-am prefăcut că nu mai știu să-i înnod șireturile la papucei. Până am găsit un răspuns plauzibil. Că doar nu puteam să-i spun Îngerului că unii, mai vara trecută prin toamnă, după ce mi-or rupt coada la toporul meu ăla bun, or băgat ambele părți pe foc. În mintea lor s-or fi gândit că așa scapă de dovezile incriminatorii. Ce nu le-o trecut lor prin cap o fost faptul că fierul, fie el și necălit, nu arde. S-or prins după câteva minute și l-or scos și i-or pus coada scurtată la loc. Așa că îl mai puteam folosi doar pe post de balast în rucsac, să nu ne zboare vântul de pe dealuri. Că de tăiat lemne cu el, veci-pururi!

Dar nu puteam să-i zic așa ceva Îngerului. I-am spus simplu că toporul e stricat.

– Cumpără altul Tati meu hai acum până nu plecăm!

No, spuneți și voi: de unde să cumpăr eu topor duminica dimineața? Am încercat să-i explic că magazinele de genul ăla îs închise, să-i promit că o să merg luni să găsesc un topor pe măsura dorinței lui. Și a dorinței mele. Dar Îngerul nu mai avea răbdare. M-a somat că dacă nu-i fac rost de topor el nu mai vine pe dealuri. Când am văzut că are chef de ceartă, l-am întrebat dacă pot doar să comand un topor pe net și acela să vină după ce ne întoarcem noi de pe dealuri. O zis că da!

Am zburat prin cameră până la calculator. Nu de alta, dar bocancii îmi erau plini de noroi pe crețe, de la ieșirile trecute, și dacă mă vedea Dica-sa mă linșa. Nu știu de unde făcea rost de smoală, dar pene ar fi dibuit ea prin pernele lu’ Bubu. Am tastat pe Google… camping, cuțite, topoare, diverse, supraviețuire… și după un enter dat cu foc m-am trezit cu un link spre totalmag.ro în față.

…Îngerul mă tot striga din hol să mă întrebe dacă el are voie să intre încălțat prin casă. Eu nu-l auzeam, că tocmai deschisesem linkul. Și ce vedeam acolo era total. Totalmag.ro, adică. Aveau de toate: de la accesorii de calculator, telefoane și tablete, trecând prin sisteme anti-rozătoare, anti-câini, anti-păsări și anti-insecte, lăsând în urmă baterii, cătușe, monitoare și produse resigilate, până la sisteme de bruiaj, scule, scuturi anti-vandal, storcătoare și video-recordere.

Normal, topoarele erau la locul lor, în categoria cuțite. Și tot butonând, l-am găsit. El era. Toporul din vis. Am dat repede comanda, îngerul a verificat de pe hol dacă totul este OK, apoi am plecat pe dealuri…

Sunt un perfecţionist al „time managementului” de orice fel. Prin urmare, principiul de bază după care mă ghidez e că totul trebuie făcut cu precizie de ceasornic. Mă rog, nu chiar cu precizie, ci mai ales după ceasornic. De aceea la mine-n casă e plin de ceasuri.

…Acum, să fiu sincer, nu pot zice că eu funcţionez după ceasornice, cât ceasornicele după mine. Că am aşa o lene ancestrală să le reglez şi să le schimb bateriile, ceva de speriat. Musafirii sunt de-a dreptul terifiaţi când văd în ce hal merg ceasurile mele. Cel din hol nu mai merge de fapt deloc. Stă. S-o oprit de câteva luni, pe la 12 şi 3 minute. Habar n-am dacă ziua sau noaptea. Treaba lui. Acum e pe post de tablou. În schimb celelalte ceasornice funcţionează. În sufragerie am trei. Cred că-s cam certate între ele că nu se pun de acord de nici o culoare. Mă rog, cifră. În cameră la Mihnea mai e unu’, dar nu l-am mai băgat în seamă de mult, aşa că o cam luat-o razna. Şi cam am scandal cu îngeru’ din cauza asta, că io-i zic noaptea că e trecut de ora 11 şi să ne punem la nani, iar el (Mihnea, cu ceasornicu’), fără pic de respect mă contrazice şi-mi arată ceasul. După capul ceasului abia de se face 9. Şi în camera mea am un ceas. Da’ nu-l mai găsesc de-o vreme, cred că o picat pe după cărţi. Cel din bucătărie e bun doar să sprijin pliculeţul cu foi de dafin de el…

În general mă folosesc, pentru eficientizarea „time managementului” de ceasurile de la telefoane. Sunt setate, la fel ca şi cele cinci ceasuri colorate de mână, ca să am la dispoziţie o marjă cam de 60 de minute. Dacă întârzii undeva, scot telefonul sau unul dintre ceasurile care arată -30 de minute faţă de ora locală. Dacă ajung primul, fac taman pe dos: le scot la înaintare pe ălea cu +30 de minute. De aia unii cam strâmbă din nas când mă văd asortat cu ceas galben la cămaşă roşie sau te mai miri cum… Cele mai bine sincronizate între ele sunt ceasurile care merg la curent. Adică ălea trei de-s legate cu „cable” direct la priză. Pentru că de fiecare dată când se ia curentul ele se resetează instant şi pornesc toate de la 00.00.

Deci „time managementul” îl am oarecum mai mult în ceasul biologic. Ştiu exact cât să dorm, când să mă trezesc, când să fac mâncare, când să fac curăţenie, când să spăl haine. E simplu. Dorm cât mi-e somn, mă trezesc când fac vecinii o gălăgie infernală pe scara blocului că pleacă la lucru, gătesc când mi-e foame, fac curăţenie când îmi aduc aminte şi spăl când am chef…

În legătură cu spălatul hainelor, mult timp a fost relativ bine. Doar că, acum vreo trei luni, maşina mea de spălat s-o pus pe mâncat bani. Nu mulţi. Zece. O biată fisă de zece bani. Care însă s-a dovedit a-i fi fost fatală. Că i s-o băgat în măruintaiele ei de maşină şi gata. Într-o zi a făcut poc. De atunci ea a şezut liniştită într-un colţ şi eu am tot spălat cu mâna. Prin urmare s-a cam dus şi cu organizarea timpului. Că după juma de ceas de stat cu capu’-n jos în vană şi frecând la nădragi şi cămeşi, încep să mă doară şalele şi abandonez celelalte activităţi. Sau măcar să le decalez. Dar din cauza asta am probleme cu vecinii, care or început să-mi bată-n pereţi şi mă întrebe de ce fac şniţele la 12 noaptea şi dau cu aspiratorul la 3 dimineaţa. Normal, nici somnul nu mai e ce-a fost, iar trezitul e de coşmar!

Aşa că, într-o pauză de clătit izmene m-am decis să-mi cumpăr maşină de spălat. Am intrat pe net şi am dat căutare. N-am căutat prea mult că la un moment dat am crezut că am intrat pe site-uri SF. Dar, nu! Era doar noua maşină de spălat Innex de la Indesit. Cică bazată pe „tehnologia de programare turbo”. M-am holbat la poze şi nu-mi venea să cred ochilor. Scria acolo şi studii, de cercetători şi de universităţi, de butoane inovative, de design funcţional, de panou automat de navigare, de cea mai mare uşă de pe piaţă etc. Dar cel mai important e faptul că-mi garanta că-mi salvează timpul şi energia, iar eu eram sleit de puteri. Aşa că cireaşa de pe tortul achiziţiei a fost ceva de genul că trebuie doar să apăs pe-un bumb o dată, aştept două secunde şi gata. Zero probleme. Pe mine atât m-o interesat.

Acum, când scriu, mai am o singură dilemă: oare trebuie să bag şi hainele în maşină înainte să apăs pe butonul acela inovativ sau face asta noua maşină de spălat Innex de la Indesit? Mai am timp să aflu…

De la început vreau să vă spun că „IMOPEDIA” nu vine de la moped, cum am crezut eu iniţial. Adică nu-i un fel de ipad, iphone sau alte idrăcii, care să se refere strict la deplasarea cu mopede în spaţiul virtual. Dimpotrivă, termenul vine de la imobil. Offf! Iar trebuie să fac precizări. Imobil înseamnă, în cazul de faţă, clădire, apartament, garsonieră, casă de vacanţă, spaţii industriale etc., şi nu expresia pe care o ia îngerul meu la ora de englesă de la grădinisă când îl întreabă Doamna cum se spune în chineza respectivă cuvântul… ce-i trece ei prin cap… de exemplu „matrioşcă”! Deci, imopedia.ro e ceva ce vine de la altceva. Nu de la moped. Ci de la IMObil  şi de la encicloPEDIA. Aşa mi se pare mie. Oricum nu contează ce mi se pare mie.

Acum că am terminat cu chestiunile lingvistice şi am elucidat cel o puţin o parte dintre misterele „IMOPEDIA”-ismului, să trecem la lucruri mai serioase. Spre exemplu la Taxi. Nu, nu mă refer la chestiile alea din Gara de Nord sau de la Otopeni care se ocupă mai mult de jecmănirea şi, uneori, tranşarea clienţilor, ci la trupa de ce muzică or cânta ei. Fain, de altfel. Cum nu i-am mai ascultat de mult am dat peste videoclipul care ne sfătuieşte pe toţi să ne obişnuim să împărţim ceva şi cu altcineva. Normal, e un concept IMOPEDIA.ro, care pune, printre altele, oamenii să cânte pe sub apă. Teribil de amuzant. Aţi încercat vreodată? Eu da… şi l-am învăţat şi pe înger, că i-o cumpărat bună-sa ochelari de scafandru şi tub de respirat. Normal, în timp ce-l învăţam să cânte sub apă ca în melodia lu’ Taxi, io n-am avut nici o protecţie. Nici tub, nici ochelari. Nici măcar de vedere. Mai simt şi acum gustul de clor în gură, al şaptelea picior al unui octopodus de plastic în ochiul stâng şi mânuţele îngerului trăgându-mă de păr până la limanul căzii…

Oricum, m-am distrat ascultând melodia. Aşa că de la melodie am ajuns la text. Nu la textul melodiei, ci la cel de pe noul.IMOPEDIA.ro. Că mai e şi textul de pe vechiul IMOPEDIA.ro. Unde dacă intri găseşti trimiteri tot către noul. Ştiu. Sună cam complicat. Dar nu e. Concentraţi-vă un pic. Vechiul site vrea să devină nou. Şi, cică din cauză că a înţeles că părerea publicului contează, acum e în probe. Site-ul e în probe, nu părerea publicului. Aşa. Prin urmare, când daţi click unde trebuie, o să vedeţi o serie de spoturi. Normal că video. Că nu-s aşa de nărozi să pună power-point-uri. Sau crochiuri în cărbune. Cu scopul de a promova noul.IMOPEDIA.ro, nicidecum alte chestii. E şi o şmecherie pe care v-o dezvălui, să nu picaţi de fraieri: vedeţi că-s mai multe clipuri. În funcţie de publicul-ţintă. Pentru tineri, oameni de afaceri, familii, agenți imobiliari. De parcă nişte tineri (doi, să spunem, nu mai mult, că instigăm la altceva), n-ar putea să fie în acelaşi timp şi oameni de afaceri, să aibă o familie împreună şi să fie, aşa, în timpul liber, şi agenţi imobiliari. Mă rog. Propunerea mea e să le vedeţi pe toate.

Apoi mai fiţi atenţi la un aspect. Puteţi şi câştiga. Nu la loto şi în nici un caz dacă n-aţi pus măcar un bilet. E vorba despre un concurs de idei, nu de noroc porcesc. Iar premiul e un Samsung Galaxy S4. Ce-o mai fi şi ăla ştiţi voi, ăia care vă pasionează. Că io am un Nokia 1100… Daaaaaaaaaaa!. Mai funcţionează! Nu fiţi impertinenţi! Mai bine băgaţi de seamă că aflaţi acolo, pe noul.IMOPEDIA.ro şi tot soiul de parteneri ai portalului. Care n-au ce face cu premiile şi o să vi le dea vouă. Aşa că trimiteţi-le ideile voastre şi puteţi câştiga, fără să împărţiţi cu mine, de la frigidere şi tablete până la sticle cu vin… La sticlele cu vin mă mai gândesc!

Cică zilele astea are loc pe la noi un eveniment de marcă. Poate că deja unii ştiţi. Da’ nu contează, că vă mai zic şi eu: UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit a început şi în România. Pe 29 septembrie. Şi s-o plimbat, sau se va plimba prin Timişoara, Cluuuj, Braşov şi Bucureşti. Până una-alta trebuie să conştientizaţi faptul că respectiva cupă a intrat în ţară s-o vadă tot românul norocos şi, mai ales, microbist. Că degeaba s-ar uita la ea unu’ pasionat doar metale preţioase, astronomie sau actriţe precum Brigitte Bardot. Dar pentru mai multe amănunte faceţi voi bine şi citiţi chestiile oficiale ale campaniei în cauză, UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit, că eu vreau să vă zic altceva.

Adică să vă relatez o fază din nenumăratele faze ale vieţii mele fotbalistice. Că doar și eu, ca atâția alți români, am jucat fotbal. Bine, de obicei în fața blocului sau pe maidanele de la marginea orașului, dar nu contează. Important e că am fost implicat în fenomen. Iar această implicare a început din fragedă pruncie.

Pe vremea aia, toată gaşca de preteni aveam terenuri la dispoziţie cât vedeam cu ochii. Oricum nu vedeam prea mult că eram prea mici şi nu aveam voie să ne depărtăm de casele noastre. Dar nici nu era nevoie, că tot spaţiul dintre blocuri era al nostru. Nu tu garaje construite ilegal, nu tu puzderie de maşini, nu tu stâlpi de curent plantaţi în neştire sau tomberoane inutile la tot pasul. O singură maşină era în toată parcarea şi pe tot spaţiul verde dintre cele trei blocuri. O Dacia 1300 Break, roşie. Deci am fi putut juca fotbal în neştire.

Asta dacă n-ar fi intervenit aproape de fiecare dată proprietarul Daciei. Care se numea, patronimic vorbind, Milan. Da’ n-avea nici în clin, nici în mânecă cu echipa de fotbal sau cu oraşul. Acum, să vă spun drept, în mânecă avea el ceva: un cuţit! Cu care ne găurea mingile tot la trei zile. Şi mingile, pe vremea lu’ Ceauşescu, costau ceva. 18 lei lopta aia uşoară şi ovală, că mai repede jucai rugby cu ea. Şi 35 de lei mingioica de cauciuc sănătos, care nu se spărgea în toate sârmele ruginite din garduri. În schimb spărgea la nasuri de fotbalişti amatori în devenire… ceva de groază! Aşa că abia ce făceam amărâţii de noi o chetă din bănuţii de buzunar să luăm minge nouă, că apărea cretinu’ de Milan cu-o buză-n cer şi cu limba-n ţărână, ne prindea jucăria şi-o găurea ca pe-un pepene copt. Din nefericire, nime nu-i zicea nimic. Că omu’, pe lângă faptul că avea cuţitu’-n mână, mai avea nişte calităţi: era o jigodie de activist de partid, turnător la securitate şi şef de asociaţie de locatari. Adică te ardea pe toate părţile.

Ghinionul lui însă e că pe noi, ţâncii, ne durea la banană de calităţile lui. Aşa că jucam fotbal pe rupte între blocuri. Normal, un anumit procent din şuturi nu nimereau poarta, ci Dacia roşie. Break. 1300. Asta e. Principalul e că nu luam bătaie acasă când apărea Milanu urlând între blocuri. Fugeam şi ne ascundeam după fustele părinţilor. Tot ghinionul lui mai era ceva: că „poarta” (de fapt un banal „bătător” de covoare), era plasată chiar sub fereastra bucătăriei lui. Că stătea la etajul 1.

No. Acolo ne petreceam noi după-amiezele şi jucam fotbal. De fapt jucam „victorie”. Aşa se numea jocul. Un portar. Două echipe. Care încercau să dea gol la aceaşi poartă. Un fel de autogoluri. Teroare. Era ca şi cum acum Steaua s-ar împărţi în două şi ar juca Bănel contra lui Georgievski.

Distanţa de la bătătorul de covoare până la fereastra Milan-ului era de vreo 8-10 metri. Suficientă ca, dacă trăgeai vreun şut mai acătării, să pleznească doar uşor geamul, fără să-i spargă sticla. Insuficientă totuşi pentru a elimina orice contact. Cei de la parter nu aveau nici o treabă. Că-şi puseseră gratii. Iar până la etajul doi nu cred să fi izbutit careva să trimită mingea. Aşa că o mai rămas Milan. Care avea obiceiul să mânce, ca un adevărat cap de familie în capu’ la masa lui din bucătărie. Cu faţa spre bătătorul de covoare şi spre maşinuţa lui roşie ca focul. Să urmărească. Să şpioneze…

Şi-o şpionat până-ntr-o zi. Avea cuţitul pregătit. Şi-l scosese din mânecă să taie pita. Se uita la noi pe fereastră şi-şi imagina cum o să ne spargă mingea cu care ne jucam la bătător. Ghinionul lui a fost că, pentru a ne urmări mai bine, trăsese perdeaua de la geam. Noi jucam „bară”, că eram prea puţini pentru „victorie”. „Bara” se juca cam aşa. Aveai 3-5 lovituri de la „11 metri” care de fapt erau vreo 3-4. Metri. Trebuia să loveşti barele „porţii”. Lateralele erau un punct. Transversala, două. Şi vinclu, trei. Unii dintre jucători erau tehnici. Şutau finuţ. Lobau. Şi nimereau ce bară voia picioruşul lor. Alţii, ca mine, mizam pe forţă şi viteză. Ne năpusteam asupra mingii s-o rupem, nu alta. Înainte de a şuta năpraznic… închideam ochii! Şpiţurile noastre erau de senzaţie. Mai ales că uneori, atunci când nimeream bara, mingea se întorcea înapoi mult prea repede ca s-o mai observăm noi. Adică să mai apucăm să deschidem ochii. Şi ne pleznea peste mufă. Urlam şi de bucurie şi de durere.

…Aşa că, la un moment dat, un coleg de grădiniţă sau de şcoală generală… ce-o fi fost şi el… şi-o zis să deie-n bară. De s-o dărâme, nu alta. O vizualizat unde e mingea. S-o uitat la poartă. O aproximat paşii. O închis ochii. O început să alerge. Apoi a şutat!… Din păcate pentru el, n-o prins şpiţu. Ci o tras cu sete, cu „şiretu’”… Aşa că mingea s-o înălţat… o trecut mult peste „bară”… şi-o continuat drumul în zbor… spre fereastra bucătăriei lu’ Milan… o găsit-o deschisă… cu perdeaua trasă… normal, o intrat… când s-o văzut înăuntru, însă, mingii i-o scăzut elanul… o fi zărit şi cuţitul pe masă, săraca… ştia ce-o aşteaptă… aşa că s-o prăbuşit… direct în farfuria cu zamă fierbinte a zbirului!

Urletele ce-au urmat ne-au uns pe toţi la inimă. Sacrifiul mingii l-am întâmpinat cu strigăte de bucurie. Însă câteva luni nici n-am mai îndrăznit să ne apropiem de fereastra cu pricina. Dar când dădeam să mai jucăm „bară”, la altă poartă, prin alte locuri, întrebam cu toţii: „Te fac o zamă?”…

Având noi frontiera de vest asigurată după victoria cu Ungaria (3-0 în universul nostru, 4-3 într-un univers paralel), România bate la porţile nemuririi şi pe frontiera de sud şi vrea să dovedească că ar merita un loc în spaţiul Schengen şi bilete la carnavalul de la Rio de anul viitor dacă mai reuşeşte o minune cu Piţurcă pe bancă. Adică în meciul de mâine, 10 septembrie 2013. Cu Turcia.

Pentru aceasta, mobilizarea e pe măsura momentului. Gazetari, politicieni, suporteri… toţi freamătă. Sponsori oficiali al echipei naţionale, cei de la City Insurance au declanşat o campanie agresivă prin care oferă zeci de premii. Cică la fiecare nouă ore. Că au de unde: 80 de şepci, 48 de tricouri originale Echipa Naţională, 48 de mingi de fotbal. Daaaar… cel mai important lucru… aproximativ 11.000 de lire turceşti. Adică, no, cum ar veni, cam 3.500 de euro. Marele premiu. Aşa că cine vrea să se procopsească trebuie să intre pe pagina asta oficială a sponsorului oficialşi să dea like. Apoi să posteze acolo fotografii făcute de ei la meciul României cu Ungaria şi să le tot share-uiască până obţin câte puncte le trebuie…

…Din păcate, nu toată lumea e la fel de ahtiată după lupte între naţiuni şi religii. Din informaţiile pe care le deţin, cică unii, prin lumea de dincolo, sunt de-a dreptul plictisiţi de atâtea bătălii. Existând chiar riscul unei revolte împotriva bătăuşilor de profesie, pe Câmpiile Elizee cei trei judecători au stabilit să tranşeze disputa între Doamne-Doamne şi Allah prin organizarea unui meci de fotbal alternativ. Şi anticipat. Care să decidă odată pentru totdeauna rezultatul. Să nu se mai bată ca chiorii dreptcredincioşii între ei, fie ghiauri, fie păgâni.

Aşa că prima dată s-au ales selecţionerii: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, adicătelea Carol I, în rolul lui Piţurcă, pe de-o parte, şi Mustafa Kemal Atatürk, interpretându-l pe Fatih Terim, de cealaltă. Şi li s-a dat mână liberă. Să facă echipele, nu să joace zaruri. Şi, pentru că ambii sunt cam afoni la fotbal, li s-a mai dat, pe lângă mână liberă şi câte un ajutor. Menegeri. Un fel de memestoici de naţionale. Adică oameni pricepuţi la sport, tactici şi lupte de stradă: Ponta şi Erdogan.

Atatürk şi Erdogan au colaborat de minune şi în câteva minute i-au convocat la naţională pe Suleiman Magnificul (cam pe la mijloc, coordonator de joc), Baiazid Fulgerul, zis Îldârâm (în atac), Osman I (fondatorul, în poartă), Mehmed Cuceritorul (mijlocaş ofensiv), Ibrahim, Murad, Mustafa şi trei Abduli plus un Selim pe celelalte posturi rămase libere. Apoi au început antrenamentul pe câteva cadâne şi eunuci mai de Allah-ajută până să vadă şi ei cu cine joacă, că Ponta se hotărâşte greu.

Adică nu. Se hotărăşte repede. Doar că se şi răzgândeşte la fel de repede. Bine că se apropia ora meciului, că altfel săracul Carol I murea de inimă rea şi părăsea Câmpiile Elizee pe targă. Norocul nostru a fost că în 48 de ani de domnie a avut el de-a face cu menegeri mult mai duri decât Ponta, ceea ce, de altfel, nici nu-i lucru greu. Aşa că, într-un final, când turcii se săturaseră de cadâne şi de eunuci şi pofteau la ieniceri proaspeţi, echipa tehnică a românilor a decis următorul 11 de start…

În poartă, general Eremia Grigorescu (conform devizei „Pe aici nu se trece!”). În apărare, s-a stabilit o linie imbatabilă: Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Acațiu Barcsay… La mijloc, Iancu de Hunedoara. Iniţial a fost singur, apoi i s-a adăugat o locotenenţă domnească formată din Ştefan Surdul, Petru Şchiopu, Iuga Ologul şi Vlad Înecatul (ca să avem superioritate, dar să le oferim şi turcilor un avantaj, aşa, de fair-play). În atac Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun şi Mihnea cel Rău… Bine, ştiu, îs mai mulţi decât prevede legea! Da’ acum ce vreţi? Asta e. N-au decât turcii să bage şi ei, unu-doi în plus şi gata. Inventăm fotbalul balcanic, în 13!

…Din păcate n-am apucat să văd rezultatul azi. Că mi-or tăiat ăştia de la cablu’ canalul de trasmisii sportive de pe Câmpiile Elizee, că cică nu mai e must-carry. Şi-o băgat dracu’ coada şi aici. Dacă vreau să văd cică tre să plătesc. Însă n-am io bani sau viaţă de de-astea. Aşa că mă uit în continuare doar la canalele româneşti… care transmit parcă direct din iad.