Viaţă de blogăr (10): Ca mingea-n zamă!   5 comments

Cică zilele astea are loc pe la noi un eveniment de marcă. Poate că deja unii ştiţi. Da’ nu contează, că vă mai zic şi eu: UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit a început şi în România. Pe 29 septembrie. Şi s-o plimbat, sau se va plimba prin Timişoara, Cluuuj, Braşov şi Bucureşti. Până una-alta trebuie să conştientizaţi faptul că respectiva cupă a intrat în ţară s-o vadă tot românul norocos şi, mai ales, microbist. Că degeaba s-ar uita la ea unu’ pasionat doar metale preţioase, astronomie sau actriţe precum Brigitte Bardot. Dar pentru mai multe amănunte faceţi voi bine şi citiţi chestiile oficiale ale campaniei în cauză, UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit, că eu vreau să vă zic altceva.

Adică să vă relatez o fază din nenumăratele faze ale vieţii mele fotbalistice. Că doar și eu, ca atâția alți români, am jucat fotbal. Bine, de obicei în fața blocului sau pe maidanele de la marginea orașului, dar nu contează. Important e că am fost implicat în fenomen. Iar această implicare a început din fragedă pruncie.

Pe vremea aia, toată gaşca de preteni aveam terenuri la dispoziţie cât vedeam cu ochii. Oricum nu vedeam prea mult că eram prea mici şi nu aveam voie să ne depărtăm de casele noastre. Dar nici nu era nevoie, că tot spaţiul dintre blocuri era al nostru. Nu tu garaje construite ilegal, nu tu puzderie de maşini, nu tu stâlpi de curent plantaţi în neştire sau tomberoane inutile la tot pasul. O singură maşină era în toată parcarea şi pe tot spaţiul verde dintre cele trei blocuri. O Dacia 1300 Break, roşie. Deci am fi putut juca fotbal în neştire.

Asta dacă n-ar fi intervenit aproape de fiecare dată proprietarul Daciei. Care se numea, patronimic vorbind, Milan. Da’ n-avea nici în clin, nici în mânecă cu echipa de fotbal sau cu oraşul. Acum, să vă spun drept, în mânecă avea el ceva: un cuţit! Cu care ne găurea mingile tot la trei zile. Şi mingile, pe vremea lu’ Ceauşescu, costau ceva. 18 lei lopta aia uşoară şi ovală, că mai repede jucai rugby cu ea. Şi 35 de lei mingioica de cauciuc sănătos, care nu se spărgea în toate sârmele ruginite din garduri. În schimb spărgea la nasuri de fotbalişti amatori în devenire… ceva de groază! Aşa că abia ce făceam amărâţii de noi o chetă din bănuţii de buzunar să luăm minge nouă, că apărea cretinu’ de Milan cu-o buză-n cer şi cu limba-n ţărână, ne prindea jucăria şi-o găurea ca pe-un pepene copt. Din nefericire, nime nu-i zicea nimic. Că omu’, pe lângă faptul că avea cuţitu’-n mână, mai avea nişte calităţi: era o jigodie de activist de partid, turnător la securitate şi şef de asociaţie de locatari. Adică te ardea pe toate părţile.

Ghinionul lui însă e că pe noi, ţâncii, ne durea la banană de calităţile lui. Aşa că jucam fotbal pe rupte între blocuri. Normal, un anumit procent din şuturi nu nimereau poarta, ci Dacia roşie. Break. 1300. Asta e. Principalul e că nu luam bătaie acasă când apărea Milanu urlând între blocuri. Fugeam şi ne ascundeam după fustele părinţilor. Tot ghinionul lui mai era ceva: că „poarta” (de fapt un banal „bătător” de covoare), era plasată chiar sub fereastra bucătăriei lui. Că stătea la etajul 1.

No. Acolo ne petreceam noi după-amiezele şi jucam fotbal. De fapt jucam „victorie”. Aşa se numea jocul. Un portar. Două echipe. Care încercau să dea gol la aceaşi poartă. Un fel de autogoluri. Teroare. Era ca şi cum acum Steaua s-ar împărţi în două şi ar juca Bănel contra lui Georgievski.

Distanţa de la bătătorul de covoare până la fereastra Milan-ului era de vreo 8-10 metri. Suficientă ca, dacă trăgeai vreun şut mai acătării, să pleznească doar uşor geamul, fără să-i spargă sticla. Insuficientă totuşi pentru a elimina orice contact. Cei de la parter nu aveau nici o treabă. Că-şi puseseră gratii. Iar până la etajul doi nu cred să fi izbutit careva să trimită mingea. Aşa că o mai rămas Milan. Care avea obiceiul să mânce, ca un adevărat cap de familie în capu’ la masa lui din bucătărie. Cu faţa spre bătătorul de covoare şi spre maşinuţa lui roşie ca focul. Să urmărească. Să şpioneze…

Şi-o şpionat până-ntr-o zi. Avea cuţitul pregătit. Şi-l scosese din mânecă să taie pita. Se uita la noi pe fereastră şi-şi imagina cum o să ne spargă mingea cu care ne jucam la bătător. Ghinionul lui a fost că, pentru a ne urmări mai bine, trăsese perdeaua de la geam. Noi jucam „bară”, că eram prea puţini pentru „victorie”. „Bara” se juca cam aşa. Aveai 3-5 lovituri de la „11 metri” care de fapt erau vreo 3-4. Metri. Trebuia să loveşti barele „porţii”. Lateralele erau un punct. Transversala, două. Şi vinclu, trei. Unii dintre jucători erau tehnici. Şutau finuţ. Lobau. Şi nimereau ce bară voia picioruşul lor. Alţii, ca mine, mizam pe forţă şi viteză. Ne năpusteam asupra mingii s-o rupem, nu alta. Înainte de a şuta năpraznic… închideam ochii! Şpiţurile noastre erau de senzaţie. Mai ales că uneori, atunci când nimeream bara, mingea se întorcea înapoi mult prea repede ca s-o mai observăm noi. Adică să mai apucăm să deschidem ochii. Şi ne pleznea peste mufă. Urlam şi de bucurie şi de durere.

…Aşa că, la un moment dat, un coleg de grădiniţă sau de şcoală generală… ce-o fi fost şi el… şi-o zis să deie-n bară. De s-o dărâme, nu alta. O vizualizat unde e mingea. S-o uitat la poartă. O aproximat paşii. O închis ochii. O început să alerge. Apoi a şutat!… Din păcate pentru el, n-o prins şpiţu. Ci o tras cu sete, cu „şiretu’”… Aşa că mingea s-o înălţat… o trecut mult peste „bară”… şi-o continuat drumul în zbor… spre fereastra bucătăriei lu’ Milan… o găsit-o deschisă… cu perdeaua trasă… normal, o intrat… când s-o văzut înăuntru, însă, mingii i-o scăzut elanul… o fi zărit şi cuţitul pe masă, săraca… ştia ce-o aşteaptă… aşa că s-o prăbuşit… direct în farfuria cu zamă fierbinte a zbirului!

Urletele ce-au urmat ne-au uns pe toţi la inimă. Sacrifiul mingii l-am întâmpinat cu strigăte de bucurie. Însă câteva luni nici n-am mai îndrăznit să ne apropiem de fereastra cu pricina. Dar când dădeam să mai jucăm „bară”, la altă poartă, prin alte locuri, întrebam cu toţii: „Te fac o zamă?”…

Anunțuri

Posted 2013/10/03 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

5 responses to “Viaţă de blogăr (10): Ca mingea-n zamă!

Subscribe to comments with RSS.

  1. mi-ai adus aminte de mingea de 35………. mereu mi-am dorit si doar una rosie am avut !

  2. Pingback: Viaţă de blogăr (10): Ca mingea-n zamă! | Daniel I. Iancu's Blog

  3. Pingback: Castigatori campanie "UEFA Champions League Trophy Tour presented by UniCredit in Romania"

  4. Pingback: Am să mă ţin! Are Mihnea mingiuţă!!! | Daniel I. Iancu's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: