Viaţă de blogăr (8): România – Ungaria… Cronică din viitor   1 comment

Arena Naţională vuia de strigăte „Haaaiiii Româniaaaaa!!!”… Peste 50.000 de români umpluseră stadionul până la refuz. Dar mai erau şi ungurii. Care stăteau peste refuz. Căci suporterii maghiari abia se zăreau în marea de fulare, eşarfe, pălării, căciuli şi chiloţi coloraţi în roşu-galben-şi-albastru… Da, da! şi chiloţii tricolori se vedeau la cei care-şi arătau bicepşii, tricepşii şi burţile pe cubul de deasupra gazonului. Singurul maghiar vizibil bine era László Tőkés, ce şedea în picioare la tribuna oficială. Şedea aşa din două motive. Primo: să nu i se şifoneze eşarfa tricoloră de la Ordinul Naţional „Steaua României”. Secundo: să le ofere un eventual protectorat jucătorilor aflaţi „în deplasare”. Că, cică, dacă meciul se desfăşura la Cluuuj, era considerat „acasă”… Mă rog. Camerele de luat vederi îi surprind pe jucătorii unguri cum îşi îndreată privirile spre László Tőkés, ignorându-l total pe Sándor Egervári. Nu acelaşi lucru se poate spune despre români care nici nu-l bagă în seamă pe Vadim ci se uită drept la papucii lu’ Piţurcă, alias „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit”… sau ceva asemănător.

…Toate acestea le văd la televizorul de pe terasa de la colţul blocului. Cu Mihnea. Îngerul meu. Că l-am luat să stăm la o bere – eu, la un sucules – el. În jur sunt vreo câteva zeci de persoane, normal că suporteri. Pe Mihnea-l cam doare la bască de fotbal. El vrea să vadă goluri.

– Tati, asi zoacă Steaua?, mă întreabă la un moment dat. Îi spun că nu. Joacă România cu Ungaria. Se uită la mine cam nedumerit. Îi explic că-i mult mai important ca un meci Steaua cu… de pildă… Chelsea.

Sine-i selsi?… mă rog… sper că în final a înţeles… că o schimbat subiectul şi mă întreabă ce înseamnă scrisul ăla albastru de apare peste tot… şi pe tricouri… şi pe gardurile din jur… şi pe ecrane… şi pe stadion… Îi zic că-i o siglă. Mă întreabă ce-i aia siglă. Şapteşpemiiosutăuna de bule mi-or ieşit din halbă până să-i explic că pe chestia aia albastră scrie City Insurance şi că asta-i o firmă care ne apară de rele (exact ca Doamne-Doamne) şi că, în plus, e şi sponsorul echipei naţionale de fotbal a României. Că dacă ştiam din vreme intram pe pagina respectivă a respectivei societăţi de asigurare-reasigurare şi obţineam bilete la meci. Gratis. Nu mai trebuia să vedem meciul la crâşmă. Dar că oricum o să intrăm în zilele următoare pe pagina asta că cică ne aşteaptă multe surprize…

Dar surprizele au apărut mult mai devreme. Că o început meciul. Istoric. România – Ungaria, 6 septembrie 2013. Decisiv oarecum. Că mie mi-e de faptul că creşte Mihnea mare şi nu apucă să vadă România la vreun Campionat Mondial. De fotbal. Deci a început meciul. În primele minute am fost tot pe ei. Nici să respire nu i-am lăsat. Atacuri. Atacuri frontale. Atacuri pe lateral. Atacuri din spatele porţii. Mă rog, aici era vorba doar de al 12-lea jucător. Care înjura şi aruca cu torţe şi petarde. După 12 minute şi 59 de secunde a venit dezastrul. Adică minutul 13. Habar n-am cum, mingea ajunsese la Tătăruşanu. Care, normal, a prins-o. Apoi s-o uitat în dreapta. Raţ se făcea că se înnoadă la şireturi. S-o uitat în stânga. Bănel se scobea în nas. S-o uitat în faţă. Măţel privea visător poarta ungurilor, închipuindu-şi cum o să dea el gol cu capul. S-o uitat către „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit”. I s-o acrit de atâta uitat. Mai ales că „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit” îşi dădea, exasperat, palme peste ceafă. Tătăruşanu s-o prins că trebuie să scape de minge. Şi o degajat puternic. La mică înălţime. Mingea o plecat ca din tun. Şi s-o izbit de ceafa lu’ Măţel. Pe Arena Naţională s-o făcut linişte. 50.000 de suporteri n-or mai suflat. Singurul care o zis ceva o fost László Tőkés:

– Istenem!…

Apoi, din cerebelul lu’ Măţel, balonul a făcut o voltă… l-a ocolit pe Tătă, care încă avea un picior în aer de la degajare… şi a intrat în poartă! Liniştea pe stadion şi la crâşmă era deplină. Cerul se prăbuşise peste noi. Ungaria conducea cu 1-0 pe Arena Naţională. Aia din Bucharest, not Budapest. Pe stadion László Tőkés zâmbea şi mozolea eşarfa tricoloră. La crâşmă, Mihnea o început să urle:

– Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

…Bine, îngerul meu are o scuză. Că nu ştie fotbal. El dacă vede o minge intrând în poartă strigă „gol”. Dar lumea din jur nu ştia ce ştie Mihnea. Zeci de capete, care nu erau ale noastre, s-or întors către noi. Am luat moaca mea spăşită şi i-am zis că nu-i bine. Că nu noi am dat gol. Şi că nu trebuie să se bucure. La care el, mirat, mă întreabă:

Edesapa, de miért nem lehet boldog vagyok?(adică un fel de Tati meu, da’ di se nu pot să mă bucur?)

… Era să fac infarct. N-am mai stat să-l întreb de unde ştie el maghiareşte, că doar la grădinisă l-am dat la englesă. I-am zis să vorbească româneşte. El a continuat. Eu m-am încruntat mai tare. La fel şi un vecin de masă cu tricolor. L-am luat în braţe. Pe Mihnea, nu pe vecin. Nouă minute am stat liniştiţi. Io beam din bere, îngeru’ sorbea zgomotos din suc. Tocmai începuseră să mă doară genunchii pe care tot sălta Mihnea.. când… scapă iar maghiarii pe contraatac. O centrare scurtă, un cap plasat… Tătăruşanu boxează… mingea ajunge pe stânga, la vreo 45 de metri de poartă… unde nu era nimeni… în afară de Bănel… care, după ce fuge de-i iasă ochii din cap, o ajunge şi… surprinzător… dă pasă la portar… portarul pe jos, se juca pe-o tabletă, cred… În liniştea din crâşmă se aude iarăşi:

– Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Normal, Mihnea! De data asta or sărit mai mulţi să ne bată. L-am plasat repede pe un scaun şi i-am băgat paiul de suc în gură. Apoi i-am explicat că tot Ungaria o dat gol. Şi-o scos paiul din guriţă:

– Taaatiiii, Ungaria e acolo unde o să merem noi în vacanţă?

Deja situaţia devenea critică. Dar am stăpânit-o. Până în minutul 31. Atunci a fost fault în atac al ungurilor. Cam pe la 31 de metri. Naţionala noastră, în majoritatea ei, îşi trăgea sufletul. Spun în majoritatea ei. Că abia apucase Bourceanu să pună mingea jos că numa ce-l vede pe Tănase avântându-se. În prima clipă o avut impresia că vrea să-l bată pe Torje. Apoi l-o văzut îndreptându-se spre Goian. L-o ocolit şi pe ăsta. Şi o şutat cu sete. Norocul lui Tătă a fost că era oarecum cu coastele la poartă. Aşa că ghiuleaua lu’ Tănase l-o lăsat numa fără sprâncene şi s-o făcut 0-3.

– Gooooooooooooooooooooooooooooooooooool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

De data asta era să-l bat eu pe Mihnea. E inadmisibil ca un fiu să-şi bată joc într-un asemnea hal de sentimentele tatălui. Aşa că l-am pedepsit şi i-am luat paiul cu care bea suc. N-o avut decât să bea suc direct din sticlă că i-o mă scobeam între dinţi cu paiul lui… La pauză „Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit” a făcut toate schimbările permise de regulament. Şi mai mult decât atât. Au intrat ăia buni, că o văzut că nu-i de glumă. Singuri rămaşi neschimbaţi au fost Mitică, Naşu şi el însuşi. Lumea de pe stadion urla. De fapt de pe gazon. Urlau unii la alţii. Că din tribune nu urla decât László Tőkés să nu i se ieie insigna, că face colecţie. Restul de 50.000 şi ceva tăceau. La fel tăcea şi Mihnea la crâşma unde eram.

Şi timpul s-a scurs. Dacă vreţi să vedeţi intraţi pe blogdefotografie.ro şi vă dumiriţi acolo ce şi cum. Minutul 60… România – Ungaria: 0-3… Minutul 70… România – Ungaria: 0-3… Minutul 80… România – Ungaria: 0-3… Minutul 90… România – Ungaria: 0-3… Cinci minute de prelungiri. Minutul 91… Latovlevici şutează de la 45 de metri… mingea ajunge la 25… Stancu vrea să dribleze… face vreo două fente… se împiedecă exact în faţa portarului… cade cu nasul pe minge, portarul urgurilor râde şi… cică gol. Românii nici nu se bucură. Iau mingea şi o pun la centru… Minutul 92… Ungurii fac joc pasiv… dau la portar de la centru… Lobonţ, care între timp îl înlocuise pe Tătă în poartă fuge în atac în timp ce ungurii sărbătoreau deja victoria şi după ce bagă mingea în poartă îi trage un upercut la portarul maghiar, ca să-l facă să nu mai râdă. 2-3. Lobonţ eliminat. Portarul ungurilor pe targă. Mihnea nu zice nimic. Se joacă fără portari. Minutul 93. Ungurii se bucură în continuare. Victoria pare a lor pe vecie. Doar că se opune Bucur. Care recuperază repunerea de la centrul terenului, pasează lui Popa şi acesta şutează năpraznic. Ghinion, mingea ajunge doi metri mai departe, la Maxim. Ăsta habar n-are ce să facă cu balonul. Norc că vine Hoban din spate şi o duce lejer, la pas, până în poartă. Se auzise un fluier din tribune şi ungurii se bucurau în continuare. Din nou la centru… Minutul 94… Maghiarii bat şi dau să degajeze în aut… să câştige timp… Dar n-au ţinut cont de Silviu Lung Jr. Care a fost băgat, pe pile, pe post de atacant. Silviu Lung Jr. e faultat la 35 de metri de careu. Dar în cădere pică cu fruntea pe punctul de la 11 metri din careul advers. Clar! Penalti! Minutul 94 şi 31 de secunde… Nu mai contează cine a adus golul victoriei… România câştigă cu 4 la 3 şi aşteaptă antrenamentul cu Turcia! Haaaaaaiiiiiiiiiiii Româniaaaaaa!!!!!

Sssst! Mihnea doarme!

Anunțuri

Posted 2013/09/05 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

One response to “Viaţă de blogăr (8): România – Ungaria… Cronică din viitor

Subscribe to comments with RSS.

  1. Pingback: Viaţă de blogăr (9): Cum se tranşează o dispută. Azi România – Turcia | Daniel I. Iancu's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: