Povestită tot în 2013, când Îngerul nu împlinise încă cinci ani…

A doua seară, nici nu apucă noaptea să ne trimită la pat, că Îngerul începe să se smiorcăie. Inițial am crezut că plânge iar că l-o bătut Atena cu lingura de lenm peste mânuțe, că se trăgea de puță. Dar nu. Uitase deja de bătaia Atenei. Acum voia să-i zic povești.

– Tati meu, da’ sealaltă fată de babă nu s-o dus după vleo lădisă cu jucălii?

Mi-e îmi stătea inima în loc că tocmai juca Dinamo. Și îmi era să nu care cumva să câștige. N-am înțeles din prima întrebarea. Ce babă, ce jucării, ce ladă? M-am ridicat brusc în picioare, și fără să-mi dezlipesc privirea de televizor m-am dus de i-am adus Îngerului coșul plin de mașinuțe, muțunaci și zbârnâietoare. El s-o apucat de plâns taman când eu râdeam că încasase Dinamo un gol. Din off-side, dar oricum era gol. Inițial m-am șocat. Mi se părea incredibil: MIHNEA E DINAMOVIST???? Apoi mi-am revenit și am văzut că nu se uita la televizor. Deci motivul tristeții sale nu era cel al bucuriei mele. Ceva totuși îl nemulțumea. Plângea mocnit, a ciudă, nu era ceva legat de foame, sete, durere sau somn. Am stat să judec până or dat ăia reluarea: lada cu jucării i-am adus-o? Da! Atunci? Parcă mai zicea ceva de-o babă… Instantaneu mi-i s-a aprins beculețul, taman când dinamoviștii se prăvăleau toți pe jos. Am fugit repede pe balcon și i-am adus o fotografie cu soacră-mea înrămată. Fotografia era înrămată, nu soacră-mea.

-Uite Tati, baba!!!…

Băi frate, ăsta mic parcă a luat foc. Inițial a prins rama în mânuțe, s-a holbat nedumerit de dulce la fața ei acră, și mi-a trântit poza cu tot cu ramă drept pe telecomandă. Instantaneu, în loc de meci am văzut Antena 3.

-Tati meu, sealaltă babăăăă!!!! Cu fata care găsessste jucălii duminicaaaaaa…

…Atunci m-am prins. L-am scos pe Gâdea din priză și m-am așezat lângă Înger. Am dat să sting și becul, dar nu am ajuns la întrerupător. M-am ridicat iar din pat și am apăsat pe bumb. Instantaneu, becul a făcut „bummm!!!”. Beznă totală. Mai puțin o mogâldeață roșie de la o jucărie de tablă care nu dormea.

-Hai, Tati meu, te log, zi-mi de sealaltă fată de babă!… Vocea Îngerului în bezna apartamentului m-a convins.

-Bine Tati. Îți zic. No. După cum spuneam aseară, după ce o vint fata moșului acasă cu toate bunătățile ălea, de la bogății la aur și jucării, o trăit baba cât o trăit pe spinarea moșului, lingușitoare fiind de felul ei. Numai că, la un moment dat i s-a urât cu binele și a vrut să-l pună la punct bietul moș. Așa că s-o pus să-i coacă una…

-Se să-i coacă Tati meu? Plăjituli?

-Cam așa ceva, Tati! Ce s-o gândit baba? Hai s-o trimit pe fata mea în străinătățuri că poate se întoarce cu mai multe bogății, cu ginere harnic, cu căruță de marcă, bașca cu vreo doi puradei care să-mi aline setea la bătrânețe, că pe moșul ăsta puturos nu mă prea pot baza. Zis și făcut. Dimineața la prima oră, când fata babii încă se lăfăia între așternuturi putrede de nespălare, baba se ridică de pe moș și pleacă de-o snopește sănătos în bătaie pe fii-sa. „Să te duci și tu și să-mi aduci bogății cum i-o adus cocoșul moșului”…

– Tatiiiiiiiiiii!!! Asta-i din altă povessste. Ne-o szisz-o Doamna la grădinisă!

– Aaa!!! Da! Stai. Scuze!!! Așaaaaa… Și baba îi trage o scaltoalcă după ceafă fii-sii, dar o nimeri drept în nas. Aia se pune pe plâns și urlă cum numai baba mai știa să urle, dar cum nu avea experiența ei, până l-a urmă s-o potolit. „Să te duci și tu și să-mi aduci bogății mai bogate decât i-o adus nesuferita aia la moș. Vezi, nu fi proastă ca ea! Când ajungi la Sfânta Duminica să pui mâna pe care cufăr îl vei vedea mai mare și să mi-l aduci de îndată, că nu mai pot să stau sub călcâiul moșului până luni sau marți”…

– Tatiiiiiii, în lăsile mari intlă jucălii mai multe si cu telecomensi!

– Bine mă Tati! Tu crezi că babei de jucării cu telecomandă îi ardea?… I-o mai tras o joardă peste ochi feti-sii și o dat-o afară din casă în șuturi. Asta, smiorcăită. Adică cam nespălată la ochi, că era dimineața pe la unșpe și nu se trezise bine. O ieșit din scara blocului și s-o așezat pe bara de jos de la bătătorul de covoare. Cum stătea ea așa și se scobea în nas că habar nu avea încotro s-o apuce, spre Italia sau Spania, numai ce se înfiripă lângă ea o cățelușă sau un cățeloi. Că nu prea știa nimeni ce e. O javră de cățeluș vagabond, mă Tati. Slaaaab, păduchioooos, râioooos, purecooooos, flămâââând! Şi puiul de bichon, când o vede pe fata moşului, numai ce schelălăie: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Fata babei se uita cruciș de uimire!!! Ceee???? Un câine care cerșește atenție??? Pfaiiii!!! Fata babei într-o clipită fu în picioare și-i trase un șut în cur potăii! Săracul o zburat direct în perete, dar o avut și noroc: de la izbitură s-or scuturat toți purecii și păduchii de pe el. Așa că din cum era, a mai rămas doar slab, râios și flămând…

– Se ie aia râie, Tati meu?

– …Ăăă… Râia e atunci când te mâncă undeva și nu te-ai spălat pe mânuțe înainte să te scarpini!

…Eram fericit de explicație. Îngerul meu urma să beneficieze de o educație ca la carte…

– Taaatiiii!!! Eu vleau să mă spăl pe mânuse că mă mănâncă după uleche!!!

L-am dus la baie să se spele pe mânuțe, iar în timp ce apa curgea eu povesteam…

– Și uite așa, fata babei o luat-o la fugă să nu o prindă vecinii din bloc că o bătut un biet cățeluș. O fugit ea vreo 15 metri, după care s-o urcat într-un corcoduș, să n-o vadă baba că-i puturoassă și n-are chef de lucru. Acolo, ce să vezi, mă Tati? Corcodușul nu era corcoduș, ci era păr…

– Plin de floli si de omisi, nu-i asa Tati meu?

– Da, Îngerule! Dar de unde ști?

– Mi-ai spus tu aseală!

– Aaaa! Daa! No. Și părul, când o văzut câte kilograme are fata babei, i s-or moleșit crengile. Bătea către suta douăzeci. Așa că o început să plângă: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Asta, turbată, nu alta! „Ceeeee? Mă scorbură, tu mă faci pe mine grasă?”… Și numai ce începu fata babei să țopăie printre crengi de zici că era pe vreo saltea Dormeo. Normal, bietul păr o rămas jumulit de crengi iar fata babii s-o trezit fix în fund în mijlocul trotuarului. S-o ridicat și o plecat repede spre centru. Fata, nu trotuarul.

– Sple fântâna altesiană!!!

– Da, Tati meu. Acolo. Numai că până să ajungă fata babii, ăștia de la primărie făcuseră deja curat. Nu mai era pic de mâl pe fundul ei. Al fântânii, zic. Așa că nici vreo cerință către fata babii nu o mai avut. Asta, bleagă și hapsână, merge direct la covrigăria de lângă. Și aia mergea strună, dar dacă nu lucri nimic, nimic primești. Sau ca să capeți un covrig, trebuie să dai bani la schimb. La casa de marcat însă, spre norocul fetii babei, era chiar Sfânta Duminică. Așa că nu mai rebuia să meargă până în parc. Sfânta îi dă un covrig de milă, iar apoi o pune să dea cu mopul prin covrigărie. Ce să vezi mă Tati? Fata babii, de puturoasă ce era, o adormit în coada măturii…

– Si nu s-o mai dus după lada cu szucălii???…

Vocea Îngerului aducea spre panică.

– Oooo, ba da, s-o dus!!! Că Sfânta Duminică e o tanti blândă și bună la inimă. Așa că o trimis-o pe fata babii să scuture doar preșul de la casă și să își ia ce ladă vrea. Normal, asta fiind hapsână, o luat lada aia mai mare…

– Aia cu szucălii cu telecomesi?

– Tatiiii! Nu mă mai întrerupe. Nu. Lada cea mai mare. O târâit-o după ea, nu o mâncat nici plăcinte și nu o făcut nici baie în fântâna arteziană. O dat un pic să se hodine sub corcodușul ăla de păr. Taman atunci o creangă i-o picat în creștet. Fugea lumea după ea. Doi gealați voiau să-i șutească lada. Ea, deșteaptă, o vârât-o sub fustiță, și gealații duși și prostiți or fost. În final nu o mai pățit nimic, doar că o mușcat-o cățelușul de călcâiul lui Ahile…

– Sine-i Ahile, Tati meu?

– Un nene de la poliție. Dar nu contează. Fata babii a ajuns cu lada acasă și i-o trântit-o pe deștele de la piciorul stâng babei. „Na, Măicuță, lada, fire-ați lada să-ți fie! Spală-te cu ea pe cap! Pe mine la munci așa cumplite să nu mă mai trimeți!”… Baba o început să se vaite și să se dea cu căpicul ei cel mov de toate crucile din încăpere. Dar așa, mai încet, să n-o audă moșul. Nu zic, că de durut poate că o durea, dar gândul la bogățiile din ladă îi puneau lacăt pe gură…

– Si cum pui un lacăt pe buse, Tati meu?

– Habar n-am! Taci și ascultă. Baba o luat lada și s-o dus cu ea în cămară. Lada era grea, baba era urâtă, scările erau abrupte. No. S-o întâmplat. Baba s-o împiedecat. Lada o alunecat. Capacul lăzii s-o desfăcut…

– Si szucăliile?

– Ce jucării, mă Îngerule? Că în lada luată de fata babii de la Sfânta Duminică, nu erau jucării. Erau balauri…

– Se-s balaurii, Tatii meu?

– Oooooffff!!! Balaurii sunt un fel de dinozauri, dar mai răi!

– Bine! Desi fata babii o rămas sălacă? Fălă jucălii?…

… Am adormit.

Povestită și scrisă în 2013, când Îngerul nu împlinise încă cinci ani…

Seara abia începuse. Nici nu trecuse cu mult de ora zece, că Deva a rămas în beznă. Se luase curentul. Bine, poate că nu în toată Deva, dar în zona cutiilor de chibrite în care locuim noi, da. Poate că Ghiță și Atena se lăfăiau la lumină în apartamentul nostru. Afară, o alarmă suna de mama focului prin faţa blocului, ţipând că nu mai are cum să asigure paza, şi să vină miliţia. În casă, Îngerul tăcea. Părea speriat de bezna din jur.

– Tati meu, se so-’ntâmplat? Di se nu mai mere Sip si Deil?

I-am explicat că nişte cretini or luat curentul. Şi, din cauza nenorociţilor, mie-mi bubuie calculatorul, îmi plezneşte televizorul, mi se strică frigiderul şi alte ălea. Iar el nu mai vede desene. Punct.

– Da’ se, Tati, desenele stau în friszider?

…Am luat-o de la capăt cu explicaţiile, că prea mă ambalasem la început. I-am zis că nu, în afară de Moş Crăciun şi de reni, nimeni nu poate vieţui în frigider. Însă, dacă nu-i energie electrică, nici desenele nu pot ajunge pe ecranul televizorului. Mihnea se ridicase în fundules şi mă asculta atent. Apoi a contra-atacat.

– Tati meu, dacă nu-i enerszie electrică, vreau să-mi spui o poveste! Acum!!!

M-am conformat şi am dat să-i zic povestea cu ursu’. Că o aveam deja în cap. A urlat la mine că nu, fără harapi albi şi salate. Apoi m-o atenţionat că nici aia cu cocoşu’ să nu i-o zic că o ştie. Am dat-o spre Scufiţe Roşii. Refuz total, că cică tocmai le citise Doamna la grădinisă. Albă ca Zăpada… la fel! Capra cu trei iezi… n-o mai ştiam bine nici eu.

– Hai, tati, să-ţi zic una bună. Cu fata moşului şi fata babii!

…După ce m-o chestionat ce moş şi ce babă, o fost de acord. Nu mai auzise de aşa ceva…

– A fost odată un moşneag ş-o babă. Şi moşneagul avea o fată, iară baba altă fată…

– Tatiiii! Păi atunsi aveau amândoi două fete!

…Am stat un pic să calculez şi să mă gândesc cum să-i explic. Am renunţat şi am zis că da. Aşa-i cum zice el. Moşul şi baba aveau două fete. Numai că fata moşneagului era frumoasă foc, harnică nevoie mare, ascultătoare ca Îngerul şi bună la inimă ca o pită caldă. Pe când fata babii… ioiii, tatiii, era ca o slută de urâtă, ca o soacră de leneşă, ca o deputată de ţâfnoasă şi bună la inimă ca buruiana de mătrăgună pentru bolile de stomac. Da’ baba s-o pus cu gura pe moş şi l-o făcut în toate felurile, mă tati. Să n-o mai ţîie acasă pe fii-sa, ci s-o deie slugă pe unde s-o putea. Şi moşu’, nărod, o ascultat de babă şi i-o zis la fii-sa să plece de acasă. Să se ducă în lume până o da de Sfânta Duminica.

– Sine-i Sfânta Duminica, mă Tati meu? s-o trezit Îngerul întrebând în miez de beznă.

– Ăăăă… ăăă… ăăăă… E o tanti la care, dacă ajungi, nu mai trebuie să lucri! am răspuns fericit că am ajuns eu însumi la o concluzie. No! Şi biata fată, văzând că moşul ţine isonul babii şi al feti-sii, o plecat de acasă şi o dat colţul blocului, fără să se gândească că se va mai întoarce vreodată.  După bloc, ce să vezi, mă tati? Un maidanez. Sau o maidaneză, ce-o fi fost ea. O căţeluşă vagaboandă, vai de capul ei. Slabăăăă, păduchioasăăă, râioasăăă, purecoasăăăă, flămândăăă! Şi căţaua, când o vede pe fata moşului, numai ce schelălăie: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Şi fata moşneagului s-o pus de o dat de mâncare animalului, l-o despăduchiat, l-o spălat în leşie, o stârpit purecii din blana lui şi l-o mai şi pieptănat şi dat cu gel de duş. Apoi o plecat mai departe. Şi o ajuns la blocul următor. Acolo era un păr. Frumos, frumos, plin de flori dar şi de omizi…

– Se-s ălea omiszi, Tati meu?

– Ăăăă… păi să vezi…. nişte viermi din care ies fluturi… da’ te rog să nu mă mai întrerupi, că uit povestea. Aşa! Şi părul care face pere iar nu ăla de creşte-n cap, s-o rugat de fata moşului să-l cureţe de viermi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Aşa că, no! Fata moşului l-o curăţat. Şi o plecat spre centru. Către fântâna arteziană. Aia, putredă de mâlită şi părăsită ce era. Că primăria nu mai avea bani de întreţinere. Şti şi tu, tati, fântâna, că ai fost la centru din Deva. Eiiii! Şi numa ce vede fântâna pe fata moşului, că începe a grăi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”!. Normal, fata o îngrijit-o şi fântâna cântă seara şi-n ziua de azi. Las’ că mai merem noi s-o vedem. Aşa. Şi fata o plecat mai departe, până la plăcintăria de lângă. Acolo, jale mare. Nu merea cuptorul. Era înfundat hornul, crăpaţi pereţii şi scrijelite lăturoaiele de termopan de pe lângă. Aşa că, aceeaşi rugăminte: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Progenitura moşului şi-o suflecat mânecile la maieu şi o reparat plăcintăria. Apoi a plecat mai departe, prin pădure întunecoasă. Cred că era parcul ăla mai mare din oraş…

– Ăla de lângă museu, Tati?

– Mdaaa… Ăla! Şi-n pădure, o dat de o poiană. De-aia mareeee, cum îs poienile când merem noi la munte cu cortul. Şi-n poiană, o colibă. S-o învârtit fata moşneagului de-o ameţit, în jurul colibei, da intrare n-o găsit. Până la urmă, obosită, s-o aşezat pe preş şi s-o trezit înăuntru, în bordei. Cinci minute s-o tot şters de praf, că Sfânta Duminică era cam leneşă de felul ei şi nu făcea curat, iar fata din casă fugise cu-n rândaș. După ce i-o trecut usturimea de la ochi, fata moşului s-o pus pe treabă şi o făcut casa lună-bec. Când dădea să pună ultimul bibelou-peşte pe mileul de pe televizor iacătă şi Sfânta Duminică venea către casă de la biserică. Wooowwww! Aşa curăţenie nu mai văzuse Duminica din ziua de luni. Cum era obosită, i-o zis la fata moşului să meargă în pod să-şi aleagă ce ladă vrea ea şi să plece odată acasă, că ei îi e somn. Fata moşului s-o urcat în pod, o luat cea mai mică ladă ce-o găsit-o, că era deja şi ea obosită de atâta lucru, şi o plecat către casă…

– Da’ se era în ladă, Tati meu?

– De unde să ştiu eu, tati?  Ce, era lada mea? Or fi fost nişte jucării strălucitoare, nişte maşinuţe cu telecomandă… dar habar n-am! Şi o mers fata moşului până o dat de cuptor. Acolo, ce să vezi? Plin cuptorul de plăcinte. S-o ghiftuit domniţa de era să-i pleznească burtica, o prins puteri şi s-o dus la fântâna arteziană, de-o băut apă. Apoi o mai mâncat nişte pere şi s-o jucat cu nişte căţeluşi. Într-un final, o ajuns la moş. Săracu’, zăcea leşinat sub picioarele babei, care-l stâlcea în bătaie. Fata moşului o trântit lada de-o căra cu ea drept în capul babei. Şi s-o spart. Lada, nu baba. Şi o început să curgă pe jos numa bogăţii şi bani şi aur şi jucării. Şi baba s-o făcut femeie de treabă şi l-o ascultat pe moş în tot ce zice, numai să-i deie şi ei nişte jucării…

– Tatiii, tu mă minsi, jucăriile îs pentru copii nu pentru babe!…

– Cum zici tu, Tati! Acum hai să dormim…

Asta a fost, de fapt, prima poveste spusă în miez de noapte la urechi de înger. Totul a pornit de la faptul că, într-o seară, cam acum un an, am oprit televizorul, implicit şi desenele care rulau pe ecran, fără nici un fel de negocieri prealabile. Ştiu, am fost un dur. Da’ se apropia miezul-nopţii şi noi frecam menta, mai bine zis ochişorii, că ne ardea de distracţie. Aşa că am apăsat pe bumbul telecomenzii şi s-a făcut noapte. Adică întuneric. Asta nu înseamnă că s-o făcut linişte. Dimpotrivă, atunci s-a declanşat infernul în bloc. Că Mihnea s-o pus pe urlat. Ca să-l liniştesc pe el şi să fac tăcere-n scară mi-am stors creierii… Şi, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu, da’ i-am promis că dacă nu mai plânge îi spun o poveste, mai faină ca desenele de la TV…

Măiiiii, să vezi… Parcă i-am luat plânsu’ de la guriţă cu mâna! Numa năsucul ce i se mai scurgea prin întuneric, de ne întreceam io şi îngeru’ care să-l ştergem mai repede: dacă nu apucam io cu şerveţele, imediat se descurca Mihnea cu mânecuţele de la bluzica de pijama! Într-un final s-o liniştit de tot. O clipă chiar am crezut că e pe punctul să adoarmă, întrucât io chiar pluteam oarecum prin lumea viselor. M-o trezit însă instantaneu vocea lui:

– Tati meu, acum îmi spui povestea? Că nu mai plâng…

Am crezut că încep io să plâng. Ce poveste să-i zic? N-aveam nici o idee… Timpul trecea, Mihnea se neliniştea, noaptea dădea să devină dimineaţă şi cocoşii să se trezească… Atunci mi-a trăznit ideea.

– Tati, o să-ţi zic povestea cu moşu’ şi baba…

L-am simţit pe înger cum se agită prin pat şi se întoarce cu faţa spre mine, chipurile să audă mai bine.

– A fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcoveau purecii cu o oca de fier la un picior şi cu 99 de ocale de fier la celălalt…

– Tati meu, se-i aia oca?

– Mă tati, cum să-ţi zic… E aşa… un fel de… kilogram mai vechi…

– Tati meu, se-i ăla kilogram?

– O greutate de abia poţi tu duce…

– Taaatiiiiiiii! Io sunt mare, iar puresii sunt misi. Ei nu pot duse un kilogram… Numa eu pot. Da’ di se se potcoveau puresii, Tati meu? Si, Tatiiii, ai szis că-mi szisi povestea cu mosu’ si cu baba…

– Gata! Taci şi ascultă, nu mă tot întreba… A fost odată un moş şi o babă. Bătrâââni, mă tati, bătrâni şi săraci. Şi ei trăiau singuri şi n-aveau nimic odată, mă tati. Ooff, ooff, ce bătrâni şi săraci erau! Acum de avut ceva tot aveau ei, că baba avea o găină, mă tati, şi moşul un cocoş. Şi găina babii în toată ziua, aşa de vreo patru-cinci ori, numa ce se ducea la cuibar, stătea o ţâră acolo, cât să se-ascundă de cocoş, făcea câte-un ou, apoi sărea afară şi merea ţanţosă prin curte strigând în pliscu’ mare: „coooot-cot-cot-cotcodaaaaac, coooot-cot-cot-cotcodaaaaac, coooot-cot-cot-cotcodaaaaac…”. Baba, când auzea bestia de găină cotcodăcind, fugea sprintenă şontâlc-şontâlc, până la cuibar de lua ouăle. Apoi venea mândră şi arăta prada moşului, care se uita cu jind la ouăle babii. Tare ar mai fi poftit şi el să aibă ouă. Da’ afurisitul lui de cocoş, nimic, mă tati. Se urca numai cu noaptea-n cap pe gard şi cât era ziua de lungă nu făcea altceva decât să cânte „cuucuriguuuuuuu, cuuucuriguuuuuu, cuuuuguriguuuu…”

– Tati, da’ cocosul di se nu stătea cu găina?

– Nu ştiu, mă tati, or fi fost certaţi. Deci, găina făcea la ouăăăăăăăăăăă, de nu prididea baba să le mânce. În fiecare zi baba se îndestula, mă tati, cu ouă fierte, cu papară de ouă, cu ouă coapte şi răscoapte, cu ouă ochiuri, cu tot felul de bunătăţi din ouă, la care mai adăuga, dacă avea de unde, o ţâră de mămăliguţă aburindă şi nişte varză murată în butoi de doage, aşa, să-i mai treacă greaţa. Vaiiiiiiiiii, mă tati, mânca baba toată ziua de stătea să-i crape burta, nu alta, atâta se ghiftuia. Şi nu-i dădea moşului nimic, da’ nimic, mă tati, nici o bucăţică de ou. Eventual, da’ eventual zic, dacă mai rămânea o coajă uscată de mămăliguţă şi nişte moare de pe varză…

– Tati meu, mie nu-mi plase varsa murată!

– Mă tati, tu o să mânci atunci numai coajă uscată de mămăliguţă… Ia nu mai fi aşa mofturos! Că cine ştie peste ce babă dai. Deci, baba pleznea de sătulă şi moşu’ crăpa de foame. Într-o zi, săracu’ moş nu s-o mai putut abţine că-i venea să urle când se uita la babă cum înfuleca şi s-o dus la ea de i-o zis: „auzi, tu babă, hai, te rog, dă-mi şi mie un ou, un ou mic acolo, că nu mai pot, leşin de foame şi-mi iasă bube la gură de poftă… te roooog, da’ te roooog…”. Baba nimic. Se făcea că n-aude. Cam cum te faci tu că n-auzi când te strig io. Moşu’ săracu o tot insistat, până o pus baba mâna pe mătură şi, după ce o aruncat după el, că-i era greu să se ridice de la masă de ghiftuită ce era, o urlat: „nu ţi-e ruşine să cerşeşti, om bătrân? Ce vrei? Ouă? Ia pune mâna şi bate şi tu cocoşul tău cum am bătut io găina mea, să vezi ce ouă ţi-o face…”

– Tatiiiiiii, da’ cocosii nu fac ouă… Numa găinile, asa ne-o szis Doamna la grădinisă…

– Mă tati, ştiu că nu fac ouă. De găini zic. Adică de cocoşi. Da’ moşu’ era bătrân şi un pic sclerozat. Aşa că s-o luat după gura babii şi o prins cocoşul ce stătea tolănit pe gard, moţăind între două cucurigu-uri. Măăăă, taaatiiiii, şi s-o apucat moşu’ să bată cocoşu’. Şi l-o bătuuuuuuuut, de săreau penele din bietu’ cocoş mai ceva ca fulgii din perne când le arunci tu prin casă de fac io alergie de la acarieni…

– Tati meu, se-s ăia…

– Taci şi lasă-mă să-ţi zic povestea până nu uit. (Atât mi-ar mai fi trebuit, să dau explicaţii despre acarieni la miezu’ nopţii, că imediat după m-ar fi pus îngeru’ să-i şi arăt vreun acarian mai durduliu). Deci o snopit moşu’ cocoşu’ în bătaie. După câteva secunde, cum moşu’ era bătrân şi flămând, deci n-avea puteri să bată timp îndelungat, numa ce-o scăpat orătania din deştele stăpânului că o şi zbughit-o peste gard…

– Tati meu…

– Linişte. Aşaaaaa! Şi-o plecat bietu’ cocoş de-a lungul drumului, gândindu-se cum să facă rost de ouă pentru moş. Deja se gândea ba să bată găina de să-i zboare şi ei fulgii, ba să-i fure ouăle când se dădea ea mare prin curte, ba chiar, mă tati, s-o priveze de ceea ce-i plăcea ei mai mult… No, şi cum merea el aşa, cu ciocu-n praful drumului, năcăjit, amărât şi obidit, numa ce vede la un moment dat o punguţă.

– Se fel de pungusă era, Tati?

– Mă tati, cum să-ţi zic eu? Era, aşa… o punguţă roşie, ce avea brodată pe ea trei trandafiri albi, plus o săgeată galbenă pe fond pătrat albastru. Faină punguţa, tati. O minune, nu altceva. Cocoşu’, când o văzut-o, o tras un „cuuucuriguuuuuu” asurzitor şi, aproape zburând de bucurie o luat punguţa-n cioc şi-o plecat s-o ducă moşului, să facă schimb pe-un ou cu baba. Că, am uitat să-ţi zic, mă tati, în punguţă erau, nici mai mult nici mai puţin, fix doi bani. No, ştiu, mă tati, acu’ un ou e undeva la 60 de bani, da’ cocoşu’ săracu’ nu ştia preţurile la alimente.

M-am oprit din povestit să iau o gură de apă minerală. Îngeru’ o zis că vrea şi el apă… Apoi ceai… Apoi un „picus” de lapte. Ne-am pus din nou în pat şi am stins becul. Stăteam să mă gândesc unde am rămas, cu speranţa că poate Mihnea adoarme brusc. Brusc, m-a întrebat:

– Tati meu, se mai astepsi? S-o gătat povestea? Atunsi szi-mi-o de la înseput…

– Nuuuu, tati, cum să se gate? Stai să vezi. Cum fugea cocoşu’ cu punguţa-n cioc, numai ce apare pe drum o limuzină portocalie, nu nuanţe verzulii pe roţi. Woowwwwwww! Mergea aşa de repede şi de haotic, mă tati, de era să calce bietu’ cocoş pe-un petreuş… pardon, picioruş. Ăsta sare speriat într-o parte din calea limuzinii, se zburătăceşte peste un şanţ şi se loveşte cu capul de gardul din apropiere. Scapă punguţa cu doi bani din plisc şi dă să leşine puţintel. Acu’, ce să vezi, mă tati? Limuzina era maşina primăriei. Iar în maşină era primarul cel mare însoţit de cei patru viceprimari ai satului. (Da, patru, că pe vremea când am povestit io povestea pentru prima dată, Deva a avut vreun an patru viceprimari, toţi foarte competenţi, că nu se putea hotărî Prefectura care dintre ei să rămâie pe funcţie, aşa că io lăsat pe toţi până s-o făcut vremea de alegeri). Eiiiiiiiiiii, mă tati, cum să-ţi zic, primaru’ avea un tic nervos şi tot întorcea capul brusc într-o parte. No! Ghinionul cocoşului, că la o zvâcnire de asta mai necontrolată o zărit cocoşul leşinat lângă gard şi punguţa lângă el. Lângă cocoş adică…

– Tatiiii, vreau să-mi cumperi si mie mâine un cocos!

– Mă tati, nu se poate. Ce, vrei să-l prindă Bunicu şi să-l bată ca să facă ouă? Nu, fără cocoşi. Las’ că-ţi cumperi tu puicuţe când te faci mare. Deci. Primaru’ o văzut cocoşu’ şi punguţa cu doi bani. Imediat o oprit maşina şi i-o trimis pe ăia patru viceprimari ai satului să vadă ce-i cu ea. Cu punguţa normal, că de cocoş nu-i păsa, oricum el nu mânca ciulama. Era mai degrabă adeptul friptanelor de porc. Ăştia patru se duc fuga-fuguţa, îi mai trag un picior în cap cocoşului, ca nişte politicieni ce se respectă, iau punguţa şi vin de se ploconesc primarului. Wowww, mă tati! Mai că nu i-or sărit ochii din cap primarului când o văzut atâta bănet. Imediat o dat ordin să fie confiscată punguţa cocoşului, pe temeiul legal că acesta, fiind o pasăre, nu e plătitor de impozite, deci toate bunurile deţinute sunt ilegale. Prin urmare toată suma, inclusiv punguţa, a fost declarată bun public aflat în administrarea primăriei şi urma să fie folosit pentru demararea lucrărilor la fântâna cântătoare din centru’ satului.

– Aia de face si lumini, Tati?

– Da, tati, aia! Aşa că primaru’ o luat punguţa cu el şi s-o dus de-o aruncat-o în fundul trezoreriei, poate-poate i s-ar pierde urma. Ei, da’ nici cocoşul, mă tati, nu s-o lăsat cu una, cu două. Când o văzut limuzina demarând în trombă şi viceprimarii fugind după ea, că-i lăsase primaru’ de căruţă, cocoşu’ o început să urle ca istericu’: „cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani… cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani… cuuuucuriguuuuu, boieri, mari, da-ţi punguţa cu doi bani…”

– Tati, vrei să-mi mai spui povestea si mâine, că acum mi-e somn?

…

Asta e tot. Vorbesc serios. Am spus povestea cu moşu’ şi baba de zeci de ori. Niciodată nu m-o lăsat să trec mai departe. Când aude că cocoşu’ o rămas fără punguţă, pe înger îl apucă instantaneu somnul. Aşa că nu ştiu ce va fi mai departe. Dacă mai poate exista un mai departe… Noapte bună!

Mini-vacanța de Sf. Decembrie și 1 Andrei ne-am petrecut-o la Orăștie, la Dica-sa Rely și la Bubu-su. Mă rog, invers… la Bubu-su și la Dică-sa Rely. Dar asta e altă poveste de povestit dacă voi avea vreodată timp de povești. Că din câte văd io, îs tot mai ocupat. Așa am fost și în mini-vacanță când, împreună cu îngeru’, am aranjat o parte din biblioteca mea de la Orăștie. Biblioteca este, pentru cine nu știe, chestia aia mare cu rafturi pe care sunt cărți. Iar în cărți sunt sumedenie de povești…

În timp ce eu și ajutorul meu, îngeru’, am muncit ca robii pe plantație să dăm jos cărțile, să le ștergem de praf, să le rearanjăm pe colecții și colecțiile pe numere, după care să le aburcăm la loc pe rafturi, bună-sa o pierdut vremea prin bucătărie făcând vărzare. Cu varză, normal, dar și cu cartofi și cu ceapă. Așa că, pentru a nu se plictisi, m-or pus păcatele să-i zic la Mihnea ce povești faine în cărțile ălea cu care umblam noi. Instantaneu m-o apucat de-un crac și s-o uitat la mine-n sus cu ochișorii larg deschiși, lingușindu-se:

– Ioiiii, Tati meu, îmi szisi si mie una? Te rrrroog! Da’ te rrrroog!

Pe moment l-am aburit. I-am zis că-i zic seara, după ce bea lăpticu’ și ne punem la nani. Credeam că adoarme uitându-se după desene animate pe televizor. Mai ales că speram să doarmă cu bună-sa. Mi-am găsit. Când o fost ora stingerii i-o zis la Dică-sa „paaa!!!” și s-o trântit lângă mine în pat. Ne-am uitat o țâră la desene pe Duck TV, io am ațipit pe toată durata la țâra aia, după care m-o zgâlțâit și mi-o ordonat să închid televizorul că el vrea să-i zic povești. Am crezut că n-aud bine, că visez, că m-am damblagit. Îngeru’ însă, nimic! Povestea sau somnul! Somnul meu, bineînțeles, că dacă nu-i ziceam povestea nu mai dormeam, că se punea pe urlat în toiul nopții. Nu somnul se punea pe urlat, ci Mihnea.

Am stat să gândesc. De atâta gândit am adormit, că nu mi-o luat mult. Da’ îngeru’ a fost vigilent: o pălmuță (a lui) peste ochi (ai mei) și am fost ca nou. Adică ca un nou născut. Că nu-mi venea în cap nici o poveste. În cele din urmă mi-am adus aminte de Ion Creangă, de Harap-Alb… însă cu intermitențe. Nu râdeți, că de vă pun să-mi ziceți pe nerăsuflate povestea n-o știți nici voi. Așa că nu vă mai dați mari… Am început cu greu, încercând să găsesc ritmul și gesticulam prin beznă ca bezmeticu’.

– A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi fost, mă Tati, io dormeam acum nu spuneam povești… A fost odată un fiu de împărat… frumoooosss, așa ca tine… deșteeeept, așa ca tine… micus, așa ca tine… ca tine… ca tine…

­­- Tati meu, se fasi? Ai adormit? Szi povestea!!!

– …Și fiul de împărat se plictisea toată ziua stând acasă. Că ști, mă tati, era vacanță de la grădiniță și fiul de împărat nu merea să-și desăvârșească educația preșcolară. Așa că s-o jucat până o stricat toate jucăriile sau s-o plictisit de ele. Și o cerut jucării noi. Da’ împăratul era om bun și n-o mai pus bir suplimentar pe supușii săi să-i să facă rost de jucării la fiu-su. Așa că l-o trimes pe bandit să se joace cu animalele din grajd și, până s-o juca, să le deie și de mâncare. Fiul de împărat s-o dus, că ce să facă? Să se joace cu jucării deja folosite sau stricate? Mai bine nu! O dat el de mâncare la găini. La porc. La o scroafă cu 11 purceluși. La o vacă. La ce-o mai fost pe acolo prin ogradă, că doar fiul de împărat era micus, mă Tati, așa ca tine, nu știa el toate animalele la care trebuia să le deie de mâncare…

– Tatiiii, da’ io stiu toate animalele din lume! Și elefantu’ îl stiu… si girafa… si corcodilu’…

– Tatiiii, ălea-s d-ălea de trăiesc în pădure, nu în grajduri împărătești. Și nu mă mai întrerupe, că nu-ți mai zic nici o poveste și mă pun să dorm!

– Bineeee, noooo, hai sziiii… Assscult!

– No! Și s-o dus făt-frumos în grajd…

– Tati meu… era făt-frumos sau fiu’ de împărat? Că ai szis…

– Tatiiiiii! Făt-frumos e fiu de împărat și împărat e fiu de făt frumos! Nuuuuuu… Făt frumos e fiu de împărat și fiu de împărat e făt-frumos! Ai înțeles?

– Da, Tati, nu te supăra… hai, sziiii… Te rrrroog! Da’ te rrrroog!

– Bine. Făt-frumos s-o dus în grajd. Și acolo o găsit un căluț. Un cal, Tati. Da’ jerpelit rău de tot, că abia se mai ținea pe picioare. Calul, nu făt-frumos. Fiul de împărat când l-o văzut o zis gata, asta va fi jucăria mea. Da’ răpciuga abia de stătea în patru labe, ce să-i mai ardă ei să se joace cu făt-frumos. O încercat odrasla împărătească să-i deie fân… otavă… luțărnă… Nimic, mă Tati! Ăla nici nu căsca botul. Dacă o văzut că nu reușește nicicum, făt-frumos s-o dus năcăjit la împărat și s-o așezat în fundules pe trepți în fața lui. Ăsta, împăratul adică, dacă l-o văzut năcăjit, o zis să-l mobilizeze, ca să-l îmbuneze, și l-o pus la lucru, să uite de năcaz. L-o trimes să facă focu’ în cuptor, că trebuiau să coacă niște pită și niște plăcinte cu varză…

– Tatiiiii, mi-e nu-mi plac plăsintele cu varsă…

– Taci, că mie-mi plac și o să-ți placă și ție. Nu mai fi așa mofturos. No. O găsit fiu’ de împărat o lopată, o luat cât o putut de mult jăratic pe ea și o plecat să aprindă cuptorul. Da’, cum săracul era încălțat în opinci s-o împiedecat și o vărsat jăraticul taman în fața grajdului, unde stătea tolănită răpciuga de care-ți ziceam, mă Tati. Aia, nici una-nici două, când o văzut jăratic o sărit ca arsă și l-o mâncat pe tot, mă Tati. Șiii, ce să vezi? Numa’ ce-o mâncat jăratecul că s-o transformat într-un cal frumos, frumos, cam cum îi ăla al tău din sufragerie. Și, mai mult mă Tati, or început să-i crească la cal o mândrețe de pereche de aripi uite aici, pe spate…

– Tatiiiii, nu fă asaaaa, că mă gââdiiiliiiiiiiiiii…

– Wowww, Tati, și o început calul să deie din aripi și să zboare iuteeeee… iuteeee… Împăratul, când o văzut, l-o chemat pe făt-frumos și i-o zis că i-i foame. Și să meargă făt-frumos, că tot are cal, să-i aducă niște salată din Grădina Ursului. Da’ repede să se ducă, că lui îi ghiorăie mațele. Și are poftă de zamă de salată cu mămăliguță. Fiul de împărat s-o urcat pe cal și calul o zburat urgent până la gardul Grădinii Ursului. Deja se auzeau ghiorăiturile mațelor împăratului, așa că făt-frumos s-o grăbit. Și o dat fuga-fuguța împrejurul gardului Grădinii să găsească poarta. Și o fugit până i-or ieșit ochii din cap, da’ poartă tot n-o găsit. Că, mă Tati, Grădina aia nu avea poartă. No. Ce să facă fiul de împărat? O stat el o țâră și s-o gândit, așa, sub un pom. Când o gătat de gândit, o luat niște frunze să definitiveze treaba și o văzut cum o cracă din pom trece peste gard. O lăsat frunzele și și-o tras repede pantalonii. S-o urcat în pom, de acolo pe cracă și mai departe… apoi și-o dat drumul drept în mijlocul salăților. Ioiiiiiiiiii! Și s-o pus pe adunat. Și o adunat la salată până o umplut două coșusri mari-mari-mari. Ar fi vrut să-l umple și pe al treilea, da’ zgomotul stomacului împărătesc era insuportabil. Cam cum  e creta pe tablă, mă Tati! Așa că o dat să meargă repede acasă…

– Tatiiiii, da’ ursul unde e?

– Taci și ascultă. S-o dus făt-frumos înapoi la cracă și o dat să se cocoațe pe ea. Da’ ce să vezi, mă Tati? Nu mai ajungea s-o prindă. Că făt-frumos era mic…

– Daaaa, Tatiiii, și creanga era înaltă… Uite atât de înaltă!

Și îngeru’ s-o ridicat în toiul nopții, în picioare, în pat, să-mi arate cât de naltă era craca. L-am pus imediat la punct.

– Stai jos și bagă-te sub plapumă. Altfel nu mai zic nimic.

Sărăcusu, s-o băgat urgent.

– No. Fiu’ de împărat era mic și nu ajungea la cracă să sară înapoi gardul. O încercat de câteva ori, însă n-o reușit. Așa că o început să dea ocol gardului pe dinăuntru, târând după el ălea două coșuri mari pline cu salată verde, aromată, gustoasă de stăteau mațele împăratului să pocnească de poftă, în așteptare. După o vreme de umblat pe lângă garduri, făt-frumos vede un pom falnic, ce-și trimitea crăcile și peste gard. Dar sub gard sforăia ursul, mă Tatiiiiii! Exact pe unde trebuia să sară făt-frumos. Da’ fiul de împărat era curajos, nu-i era frică de nimic, cum nu ți-i nici ție, Tati…

– Daaaaa… si io sunt curaszios, Tatiiiiii! Nu mi-e frică nisi de… nisi de… nisi de Spiderman!         

– Normal, Tati, cum să-ți fie frică de-o gânganie de păianjen, când ție nu ți-i frică de urs? Ca și la făt-frumos. Care s-o apropiat, o urcat încet pe spinarea ursului, s-o cocoțat pe capul lui și… când să apuce craca să se urce în pom… Tatiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii… i-o alunecat un picioruș și l-o călcat pe urs pe ureche… Woowwwwwwww! Tatiii… și s-o trezit ursu’… wooowww! Și o început să-l fugărească pe făt-frumos prin toată grădina. Tatiiiiiiiiiiii! Praf au făcut toată salata… făt-frumos și-o pierdut și coșurile… și cum fugeau ei dând roată pe lângă gard, fiu’ de împărat o văzut o spărtură în gard… micăăăăă-micăăăă… numa cât să se strecoare el. Că el era mic…

– Daaaaa… și ursul era mare, Tatiiiiiii, și n-o încăput!

– Băăă, Tati, tu ști povestea?

O dat din cap, pe întuneric, că nu. N-o știe.

– Da, Tati, ursul n-o încput și făt-frumos o scăpat. Dar nu mai avea salată, mă Tatiiiii, și mațele împăratului făceau scandal. Așa că făt-frumos s-o dus la cal, o mers repede-repede la Kaufland și o cumpărat două kile de salată plus o pungă de mălai. În trei minute o fost acasă și or mâncat, mă Tatiiiiiiiiiiiiii, o zamă de salată fiartă în lapte și dreasă cu smântână și iaurt din belșug, în care înecau gogoloaie de mămăliguță aburindă…

– Tatiii, mi-e foame! Vreau lapte!!!

…În momentul acela am urât poveștile!