Biserica de lemn din Almașu Mic de Munte

Ținutul Orăștiei este înzestrat cu o excepțională serie de obiective dintre cele mai diverse (peisagistice, arheologice, etnografice, ecleziastice, arhitecturale, multietnice, artistice etc.), datând din preistorie, antichitate și evul mediu, până la epoca modernă și contemporană. Această diversitate trebuie privită în contextul unei specificului zonei, mai precis o multiculturalitate care și-a pus amprenta asupra zonei de-a lungul mileniilor, iar prezentarea obiectivelor va fi una aleatorie.

Începem cu biserica din Almașu Mic de Munte, ce poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Este un edificiu din lemn inclus pe Lista monumentelor istorice elaborată în 2015, edificiu cunoscut sub codul de identificare HD-II-m-A-03238. Pomenită des în bibliografia de specialitate ca un reper al arhitecturii ecleziastice din lemn, biserica din Almașu Mic de Munte este amplasată în partea superioară a Văii Geoagiului, pe raza comunei Balșa. Ioana Cristache-Panait menționează în volumul Arhitectura de lemn din județul Hunedoara (București, 2000), că „localnicii îi zic Almășel”, dar o localitate cu această denumire mai există în comuna Zam, astfel încât, pentru a nu se crea confuzie, se folosește titulatura oficială Almașu Mic de Minte, mai ales că există și un alt Almașu Mic în comuna Peștișu Mic.

Ioana Cristache-Panait, în lucrarea menționată, afirmă faptul că „lăcaşul constituie însăşi o mărturie vie a vârstei multiseculare a satului. Stratul de tencuială al pereţilor face imposibilă observarea eventualelor lucrări intervenite în scopul amplificării spaţiului, pe care însă, lungimea de 9,65 metri a laturilor paralele le indică. Poate fi vorba de un şantier de refacere, de care putem lega semnătura din altar a meşterului Bălan din Curechiu din 16 octombrie 1784, vizibilă încă cu mai puţin de două decenii în urmă. Amintim şi tradiţia aducerii bisericii din Podeiul bogatului şi reconstituirea prin recuperarea şi a unui material provenit de la un lăcaş din Bucureşcii-Bradului” (p. 33).

În volumul Bisericile ortodoxe hunedorene (Reșița, 2011), Florin Dobrei confirmă forma arhaică a bisericii, „a cărei particularitate inedită o constituie întâlnirea în ax a bârnelor pronaosului” (p. 362). Lăcașul este realizat pe un plan dreptunghiular, cu o absidă nedecroșată, poligonală cu trei laturi, „și un turn zvelt, cu foișor dublu, deschis, și coif piramidal evazat… iar prestolul (masa pe care preotul sfințește pâinea și vinul, n.n.) este alcătuit dintr-o lespede funerară, aparținătoare unui anume Sabinus, soldat roman din Legio XIII Gemina, adusă de la termele din Germisara”. Din păcate, în anul 1962, acoperișul de șiță (care se mai păstra în anul 2007 doar la exteriorul clopotniței), a fost înlocuit cu unul inestetic, din tablă.

Cimitirul din jur este și el extrem de interesant, mormintele fiind marcate cu o mare diversitate de cruci, de la cele vechi de piatră până la cele ultramoderne din marmură. Există apoi cruci de lemn încrustate cu simboluri solare și acoperiș în două ape, cruci de lemn mai noi, lăcuite, cu acoperământ semicircular din tablă, sau chiar cruci din fier forjat. Dar cel mai interesant element îl reprezintă „scaunul de judecată”, amplasat în fața intrărilor în pronaos și naos. Acestea aveau rolul de a rezolva anumite probleme „juridice” între săteni pentru a nu se mai apela la instituțiile statului abilitate în domeniu care percepeau taxe mari și însemnau pierdere de timp. Astfel, pentru probleme minore, duminica după slujbă, „oamenii bătrâni şi buni care exercitau funcţii juridice, precum şi preoţii care slujeau în biserici constituiţi în instanţe, trebuiau să-și exercite autoritatea”, astfel încât locuitorii să fie mulțumiți (Marcel Lapteş, Scaunul de Judecată. Câteva aspecte de antropologie juridică, în Miorița. Revistă de etnografie și folclor, nr. 10, 2003, p. 60).