Arhivă autor

Orăștie 796 (1)   Leave a comment

Știri de acum 90 de ani. Ianuarie 1930

Apărut în Palia Expres, an. XXV, nr. 1 (999), 9-15 ianuarie 2020, p. 3.

Schimbăm, cum este normal, titlul seriei de materiale din „Orăștie 795” în „Orăștie 796”. Astfel că o să amintim în acest material câteva știri publicate în revista „Libertatea”, numărul 3, din 1930, apărut fix pe data de 9 ianuarie. Dată la care iese pe piața media și „Palia Expres” în 2020.

În cel de-al XXIX-lea an de apariție, „Libertatea”, „foaie pentru popor” cum se preciza într-o casetă inserată sub titlu, apărea tot joia, director fiind părintele Ioan Moța. Abonamentul pe un an la publicație și la suplimentul acesteia, „Foaia interesantă”, consta acum 90 de ani 160 de lei pe an pentru cei aflați în țară, și 300 de lei pentru străinătate. 3 lei se plăteau pentru un singur exemplar cu suplimentul aferent.

Din cele 4 pagini, primele sunt dedicate problemelor naționale și regionale, de la „Glas de plugar luminat” la aspecte ce țin de biserică și administrație. Nu lipsesc nici știrile externe, căci se amintește faptul că „în Rusia prigoana împotriva bisericii se urmează strașnic: au mai fost arestați 1 Episcop și 30 de preoți pentru sărbarea Crăciunului. Iar încolo în țară, ca bănuiți de necredință stăpânirii, vreo 2500 de inși”.

Pe lângă corespondențele din zonă, județ, Transilvania sau România, sunt câteva despre Orăștie. Trebuie să avem în vedere faptul că lumea era după Sărbătorile de Iarnă și nu prea avea despre ce să scrie, că încă erau la chefuit. Așa că, printre altele, se dă o știre despre un „Mare prăpăd la un cinematograf”: „În orășelul Paislay din Scoția s-a dat în ajunul Anului-nou o reprezentație pentru copii, cu chipuri drăguțe pentru priceperea lor. S-au adunat vreo 300 de copii, mai măricei și mititei, cu părinți ori cu servitoarele lor. Deodată Cinematograful a luat foc dela filmul ce s-a fost aprins. Lumea nebună de spaimă s-a îmbulzit la uși, fiecare căutând să se scape pe sine, Au fost omorâți prin dripire și îndesare 75 de copii! Alți vre-o 200 greu răniți, scrântiți, duși la spital…”

O altă știre interesantă care a putut fi lecturată de către cititorii „Libertății” din 9 ianuarie 1930 se referea la că autobusele au fost „luate la ochi de către Poștă. Direcția generală a poștelor a hotărât să dea de știre proprietarilor de autobuse că în afară de călători le e oprit a duce scrisori, pachete, bani sau orice fel de trimiteri ce cad în dreptul Poștei. Cei ce se vor mai abate dela aceasta vor fi pedepsiți și li se va lua dreptul de cărăușie cu autobusul”. Și dacă tot a venit vorba de Poștă, amintim o altă știre ce menționează o „schimbare în ducerea poștei pe linia Arad – Teiuș”. Astfel, „până acum poșta din Orăștie ce se duce spre Teiuș cu ramificare pentru Cluj – Oradea și Brașov – București se dădea la trenul de persoane ce sosește în gara Orăștie seara la 7 și ceva; iar spre Arad se dădea la trenul de persoane ce sosește dinspre Teiuș la ora 8 și jumătate (o parte și la acceleratul ce vine după acesta la 10 ½Din 10 Ianuarie încolo, poșta pentru Teiuș (cu ramificație spre Cluj și Brașov – București) se dă la trenul ce vine la amiaz dinspre Arad! Aceasta pentru orientarea celor ce țin seamă de plecarea poștei. Să știe că ce dau la poștă dimineața până la 10 mai merge spre Teiuș – ce nu, aci rămâne până mâne la 10”…

Posted 2020/01/16 by danieliiancu in Articole, Orăștie 796

Pro memoria (23)   Leave a comment

Eroii din Tuștea

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2174, 25 mai 2018, p. 8.

Prin Țara Hațegului găsim, destul de des, cimitire sau simple curți de biserici mărginite de cruci fără morminte. Amplasate discret sau puse la vedere, acestea amintesc de eroi răpuși pe câmpuri de bătălie din Primul sau al Doilea Război Mondial. Este și cazul localității Tuștea, din comuna General Berthelot.

Crucea lui Moise Andrioni

Printre cele zece cruci identificate în cimitirul din preajma bisericii cu hramul „Sfânta Treime”, înălțată pe la mijlocul secolului al XIX-lea, se găsește și una ridicată în memoria lui Moise Andrioni, căzut în Marele Război.

Simplă, de dimensiuni reduse, construită din două bucăți de marmură și amplasată pe un mic soclu de ciment, crucea este lipsită de ornamente. Doar registrul superior, de inspirație grecească, cu îmbinarea brațelor trilobate încadrată într-un cerc, aduce o notă distinctivă în cadrul ansamblului. Registrul inferior are o formă aproximativ dreptunghiulară și pe el se află gravată următoarea inscripție: „În amintirea / eroului / MOISE ANDRIONI / rep. 25 Oct. 1915 pre câmpul / de luptă din Rusia în etate de / 29 ani. Sa ridicat această s. / cruce de soția sa Maria”.

Alți eroi prin Rusia

Crucea deja amintită este situată la marginea cimitirului, lângă gardul de la drum, fiind încadrată de celelalte nouă, printre care se află alți eroi din satul Tuștea care au murit prin Rusia, dar în al Doilea Război Mondial. Nu insistăm acum cu descrierile obiectivelor memoriale, ci îi menționăm doar prin textele săpate pe cruci.

„Întru amintirea Eroului / ANDRIONI PETRU / născ. 1914, / mort la 15 Apr. 1943, / în luptele din Rusia. / Glorie lui! / Fiei memoria / binecuvântată // Deplâns de mama Maria, buna Juja / soția Viorica și fii Moise și Petru”.

„În amintirea lui / DANCI VIOREL / n. 21 IX 1919 / dispărut în 1943 / la STALINGRAD // În veșnica lui / pomenire”.

„Întru amintirea / eroului Sold. / Gheorghioni Ion / mort pentru patrie la / stația Sevastopol 30 Martie / 1943, în etate de 32 ani, / făcând parte din Reg. 2 C.F.R. / Patria recunoscătoare. // Deplîns de soție: Ilinca. / copii: Vuca și Doina”.

„Întru amintirea / Eroului / Sold. MERIAN SAMOILĂ / născ. 1912 comuna Tuștea / mort în luptele dela / Sevastopol la 26 Iunie 1942”.

Despre ceilalți eroi căzuți prin alte țări, pe alte fronturi, vom vorbi cu altă ocazie.

Posted 2020/01/15 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (15)   Leave a comment

Biserica de lemn din Vălari

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2412, 2-8 august 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 485: „cod HD-II-m-A-03472, Biserica de lemn Sf. Nicolae, sat VĂLARI, comuna TOPLIȚA, sec. XVII”.

…biserica „cea mai bătrână și cea mai deosebită” din Pădurenime…

Călătorul mai puțin atent riscă să nu zărească edificiul care, deși pe un pinten de deal, pare ascuns după câteva gospodării. Turla și acoperișul se constituie însă în repere esențiale pentru cine vrea să nimerească drumul printre șuri, grajduri și case mai vechi ori mai noi. Bisericuța merită văzută și merită salvată. Cu toate că personal nu sunt adeptul strămutării locașurilor de cult în acest caz poate că șansa punerii în valoare ar fi tocmai o relocare, astfel încât cei interesați să o poată admira așa cum merită.

Înconjurată de o mică grădină în care pătrunzi printr-o poartă ce nu mai stă în propriile-i țâțâni, bisericuța de lemn din Vălari este „un edificiu unic în peisajul ecleziastic hunedorean prin tehnica elevației sale: stâlpi prinși în tălpoaie și grinzi de stejar, cu fundătură din scânduri de brad, bătute în interior. Tradiția locală, potrivit căreia biserica ar fi fost adusă de la Poienița Tomii în jurul anului 1400, trebuie privită cu rezerve. Mai degrabă, la elevarea edificiului actual s-au folosit bârne recuperate de la o ctitorie medievală anterioară, atestată indirect prin toponimul la cimitirul cel vechi (…), anume un dreptunghi cu absida nedecroșată, formată din doar două laturi inegale, întâlnite în ax” (Florin Dobrei, în Bisericile ortodoxe hunedorene Reșița, 2011, p. 347).

Ioana Cristache-Panait o consideră „cea mai bătrână şi cea mai deosebită din zona Pădurenilor, prin dispariţia semenelor ei. (…) Acoperirea spaţiului, la interior, a prevăzut un tavan drept peste pronaos; o boltă semicilindrică peste naos ce se sprijină pe un arc dublu prins prin cuie de lemn; boltă, de aceeaşi formă, mai joasă, peste altar. Ancadramentul uşii de vest, spre naos, din bârne masive, este străbătut de un tor puternic profilat, sculptat în frânghie (un altul, orizontal, delimitând soclul), de un chenar din linii orizontale (striuri) şi de un altul pe motivul dintelui de lup” (vezi Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București, 2000, p. 194).

„La exterior, pereţii bisericii de la Vălari, prezintă o plastică decorativă aparte. În cosorobul streaşinii (bârna coroanei) este realizată, în grosimea lemnului, o suită de arcade, ce descarcă pe stâlpi (cu faţa cioplită în formă de pilaştri semi-angajaţi), o asemenea arcadă marcându-i şi intrarea sudică. Suprafaţa, dinspre interior, a bârnelor, nu a fost pictată dată fiind ridicarea lăcaşului în vremea de eclipsă a artei penelului. În secolul al XVIII-lea şi jumătatea primă a celuilalt, aceasta a fost acoperită (…) cu xilogravuri, icoane pe hârtie, ce se mai vedeau, în parte, cu decenii în urmă. Lăcaşul de la Vălari, prin clopotniţa suplă, cu foişor simplu şl coif, prin armonia proporţiilor, prin hora pilaştrilor, ce sugerează împrejmuirea cu târnaţ a caselor bătrâne, aduce un spor de frumuseţe peisajului încântător dar nostalgic în care-şi deapănă multiseculara dăinuire” (p. 195).

Alte obiective în zonă

Ca să ajungi la Vălari trebuie să treci de Hunedoara, unde principalul punct de atracție rămâne Castelul Corvinilor. Dar parcurgi și drumul de pe malul lacului Cinciș până când, în amonte, lași pe dreapta vechile biserici de piatră, singurele martore despre vechile localități aflate sub ape. De la Toplița în sus ajungi prin sate care mai păstrează încă gospodării tradiționale, fie că vorbim de Dăbâca, Cernișoara-Florese, Lunca Cernii, Vadu Dobrii, Mesteacăn sau Meria. Altele sunt părăsite în totalitate, precum Curpenii Silvașului sau Mosoru. Iar dacă depășești culmea de deasupra acestora cobori încet spre văile ce adăpostesc Mănăstirea Prislop sau bisericile de piatră de la Densuș, Sântămăria-Orlea, Ostrov, Strei ori Streisângeoriu…

Orăștie 795 (24)   Leave a comment

Menționări documentare din secolul XIII

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 45 (995), 28 noiembrie – 4 decembrie 2019, p. 3.

Am amintit și despre volumul cercetătorului Anton E. Dörner și am citat din Documente și cronici privind istoria orașului și scaunului Orăștie, vol. 1: 1200 – 1541 (Cluj-Napoca, 2003), detaliind documentul care pomenea de atestarea documentară din 1224. Cartea respectivă conține însă rezumate de acte prea puțin cunoscute, unele dintre ele netraduse în limba română.

Ne oprim astăzi asupra unor documente din secolul al XIII-lea. Trecând peste ceea ce am pomenit deja, următorul document datează, se pare, din anul 1239, considerat „anul de întemeiere probabilă a conventului bisericii franciscane” (p. 15). Discuțiile sunt destul de aprinse, iar anumite detalii sunt controversate, dar nu insistăm în acest material asupra lor. Urmează apoi un regest care pomenește despre „distrugerea Orăștiei de către invazia mongolă din Transilvania”, invazie care a avut loc în anii 1241-1242.

Urmează apoi un rezumat care amintește faptul că, la „1283 iunie 23”, la Alba Iulia  „Petru, episcop al Transilvaniei, confirmă că biserica din Alba Iulia a arendat preoților din ținutul Mediaș pentru suma de 40 de mărci de argint de cel care umblă în Vințu de Jos și Orăștie (Warasi) după greutatea locului trei părți din dijmele ce i se cuveneau lui din cereale, vin albine și miei din Mediaș” (p. 16).

Pentru anul 1291 sunt amintite două acte. Primul este semnat la Alba Iulia, prin care se menționează faptul că „Capitlul bisericii din Alba Iulia adeverește că Ștefan, Dominic și Miko, fiii lui Benchench din neamul secuilor au vândut comiților Daniel și Solomon, fiii lui Cheel de Cîlnic, pentru 20 de mărci de argint moșia lor numită Sărătura (Sothelele) primită în danie din partea regelui Ștefan I și situată la hotarul pământurilor sașilor din Romos (Romoz) și Orăștie (Waras) (p. 17). De precizat faptul că în jurul Orăștiei există mai multe locuri, vâlcele sau văi numite Sărături sau Pârâul Sărății. În sfârșit, cel de-al doilea act din 1291, datat „august 4, lângă cetatea Wolter (Austria)” amintește că „Andrei al III-lea, regele Ungariei, întărește în prezența magistrului Hench, paroh din Orăștie (de Wrasio) și al magistrului Petru, decanul bisericii din Alba Iulia, un privilegiu al comitelui Benedict, voievodul Transilvaniei, cu privire la o moșie numită Ioankateleke”, o așezare astăzi dispărută, care a fost situată se pare pe teritoriul actualului județ Mureș (p. 17).

Posted 2020/01/13 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (23)   Leave a comment

Anul atestării – „1224, după 30 noiembrie”

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 42 (992), 7 noiembrie 2019, p. 4.

Atestarea documentară a Orăștiei a avut loc, după cum bine se cunoaște, acum 795 de ani, la „1224 (după noiembrie 30)”, când „Andrei al II-lea, regele Ungariei, confirmă privilegiile sașilor din Transilvania așezați pe teritoriul situat între Orăștie (Waras) și Baraolt, inclusiv ținutul secuilor din Sepsi și Draas”. Istoricul Anton E. Dörner, în Documente și cronici privind istoria orașului și scaunului Orăștie, vol. 1: 1200 – 1541 (Cluj-Napoca, 2003, p. 14), oferă o bibliografie bogată asupra evenimentului, specificând și faptul că în anul 1200 „după tradiția cronicărească din Transilvania este anul în care Orăștie începe să se înconjoare cu ziduri de piatră. Ulterior, acțiunea a fost abandonată din cauza condițiilor istorice nefavorabile” (p. 13).

Dintre edițiile amintite de Dörner, ne vom limita aici la două, pentru a cita și exemplifica modul în care s-au realizat asemenea culegeri de documente. Practic, în funcție de autor, editor, perioadă istorică, influențe culturale și etnice etc., același document este redat, trascris, tradus și (uneori) interpretat diferit.

În primul volum, apărut în celebra colecție inițiată de Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor 1199 – 1345, culese de Nicolae Densușianu (București, 1887), actul de atestare al Orăștiei este prezentat la paginile 83-85 (având numărul LXII). El se compune dintr-un regest în limba română și textul complet în limba latină, text preluat și colaționat din alte culegeri săsești și maghiare, tocmai pentru a se ajunge la o variantă cât mai aproape de cea originală. Rezumatul în română este următorul: „1224. Andreiu II, regele Ungariei, confirmă privilegiele ce le conferise Sașilor din Transilvania moșul său, regele Geza II, în deosebi le confirmă dreptul ca să folosească pădurea Românilor și Bisenilor dimpreună cu Românii și cu Bisenii”. Prima parte din textul în latină începe cu formula consacrată: „In nomine sancte trinitatis et individue unitatis”, în timp ce ultima propoziție a documentului pomenește  de Anul Domnului MCCXXIIII.În ediția de Documente privind Istoria României, veacul XI, XII și XIII, seria C. Transilvania, vol. 1 (1075-1250), apărut la București în 1951, actul (purtând numărul 157) este reprodus de două ori, prima dată în limba română (p. 208-210), fără regest și cu o simplă notă de subsol care menționează două dintre surse; a doua oară în limba latină (p. 383-384), cu două note prin care se precizează unele nuanțe de transcriere din textele de bază, cele aflate cât mai aproape de data de atestare a localității.

Posted 2020/01/12 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (22)   Leave a comment

Internatul Liceului „Vlaicu” în primii ani

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 40 (990), 24-30 octombrie 2019, p. 4.

Istoria internatului liceului „Aurel Vlaicu”, în primii ani de existență, se confundă practic cu cea a instituției de învățământ pe care a deservit-o. În Anuarul Liceului de stat „Aurel Vlaicu” din Orăștie pe anul școlar 1921-1922, publicat de Aron Demian, directorul liceului, sunt prezentate câteva dintre aspectele legate de acest subiect.

„Un obstacol adevărat a fost, este și va fi în toate timpurile plasarea elevilor în cvartire până ce nu-și are fiecare liceu internatul său propriu, corespunzător cerințelor vremii și condițiilor pedagogiei moderne” (p. 118). Chiar și atunci când existau, locuințele nu ofereau „un mediu potrivit adevăratei educațiuni și instrucțiuni, considerând că în urma războiului morala a scăzut mult. Astfel s-a impus, ca o necesitate imperioasă și categorică susținerea institutului și numai pentru faptul de a păzi și ocroti tinerimea de molipsire și de cădere, salvând în felul acesta o bună parte a celui mai important capital moral – intelectual al Neamului. Iată deci cauza primordială a existenței internatului nostru: putința de a controla și supraveghia mai ușor și eficace întreaga educație morală – intelectuală și fizică a tinerelor generații”.

Ideea principală era astfel aceea că „având la îndemână elevii în orice timp, profesorii pot fi în adevăr educatori și în realitate locțiitorii părinților, ba chiar adevărații lor părinți sufletești. De altă parte, în lipsă de atari instituțiuni, băieții lipsiți, dar distinși și merituoși, n-ar avea posibilitate de a se înfrupta de binefacerile culturii și luminii, neputând face față greutăților materiale de azi, împreunate cu studiul”.

Prin urmare, rolul unui internat, în concepția lui Aron Demian nu era doar acela de a asigura cazarea elevilor ci și a-i feri de problemele vieții de după război, cel puțin pe durata efectuării studiilor. Însă lucrurile nu s-au desfășurat deloc ușor. Pentru a ne crea o imagine mai clară, facem recurs la mai multe documente inedite din anul 1920, referitoare la aprovizionarea Liceului „Aurel Vlaicu”, documente aflate la Arhivele Naționale – Serviciul Județean Hunedoara.

Astfel, în data de 23 august 1920, direcțiunea a trimis Prefecturii o adresă prin care solicita acordarea unui sprijin material pentru funcționarea internatului în anul școlar următor: „Subsemnata Direcțiune a internatului de pe lângă liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, rugăm respectuos Onorata Comisiune să binevoiască a ne da pentru alimentarea elevilor pe anul școlar 1920-21 un vagon de grâu. Grâul căpătat de la On. Comisiune nu e de ajuns, deoarece efectivul internatului s-a ridicat la 200 și e o imposibilitate ca din taxa minimală de întreținere să putem cumpăra acest grâu cu prețul așa de mare din piață”.

Prefectura răspunde însă Direcțiunii că „neavând grâu la dispoziție nu Vă putem satisface solicitarea Dvs.”, deoarece comerțul liber cu grâul fusese decretat de către Consiliul de miniștri, astfel încât „urmează să se cumpere de către consumatori acest articol de pe piață. Cum noi am luat măsurile necesare pentru a transporta o cantitate mai mare de grâu din vechiul regat, Vă Veți adresa la timpul când va veni pentru a vă lua atunci cererea în considerare”.Nu știm dacă respectivul vagon de grâu a fost acordat gratuit sau nu internatului, cert este însă acesta a funcționat și în anul școlar 1920-1921.

Posted 2020/01/11 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (21)   Leave a comment

Documente despre înființarea Liceului „Vlaicu”

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 38 (988), 10-16 octombrie 2019, p. 6.

Am amintit cu altă ocazie faptul că actualul Liceu „Aurel Vlaicu” a fost înființat prin ordinul Resortului de Culte și Instrucție Publică nr. 7569 din 5 iulie 1919, departament din cadrul Consiliului Dirigent care a administrat Transilvania după Unirea de la 1 Decembrie 1918.

În cadrul Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Hunedoara există un dosar care conține câteva documente în legătură cu acest eveniment, al cărui centenar îl sărbătorim în acest an, dosar intitulat Corespondență referitoare la înființarea unui liceu românesc cu 5 clase în orașul Orăștie și numirea lui Kéri Ioan în funcția de director al liceului. Astfel, a doua zi, în data de 6 iulie de la Sibiu (sediul inițial al Consiliului Dirigent), se transmite prefectului Ioan Vasinca următorul text: „Voind să suplinim o vicie inclusă în cadrele vieții culturei românești al județului condus de D-Voastră, Vă avizăm că Resortul Cultelor și Instrucțiunei Publice că cu începutul anului școlar viitor a hotărât înființarea unui liceu românesc în orașul Orăștie decât data cu 5 clase. În legătură Vi se comunică că director la liceul „Aurel Vlaicu” este numit Dl. Ioan Kéri. Documentul este semnat de Valeriu Braniște, devenit șef de resort după plecarea lui Vasile Goldiș la București.

Prefectura ia cunoștință de numirea lui Ioan Kéri în funcția de „director la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie” în data de 21 iulie.

În 19 august 1919, un nou document semnat de prefectul Ioan Vasinca și adresat prim-pretorului atrage atenția asupra următorului aspect: „Binevoiți a cunoaște că în Orăștie au început înscrieri la Liceul Aurel Vlaicu care va lua ființă cu începerea noului an școlar 1919/1920. Liceul va funcționa cu toate clasele, adică 8 cls. Doritorii de a se înscrie se vor prezenta la direcțiune unde vor plăti o taxă de 100 Coroane până la regularea definitivă a didactului. Pe lângă acest liceu va funcționa și un internat  pentru 100 băeți – condițiunile privirei se vor lua la Direcțiunea Liceului. Vă invit a aduce aceasta la cunoștință publicului în modul cel mai larg”.

Cam așa au decurs lucrurile în vara anului 1919…

Posted 2020/01/10 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795