Arhivă autor

Prin expoziții (1)   Leave a comment

„Fotografia – Document etnografic”, ediția a XV-a, la Iași

Iași, Palatul Culturii, 1 august – 15 septembrie 2019.

Vernisajul: 1 august 2019, ora 13.00.

100 de fotografii etnografice din județul Cluj și din țară, prezentate publicului ieșean

La invitația Muzeului Etnografic al Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași, proiectul clujean „Fotografia-document etnografic” (FDE) va fi prezentat publicului din capitala Moldovei, în perioada 01 august-15 septembrie 2019.
Valoroasa expoziție prezentă pe simezele ieșene cuprinde 100 de fotografii etnografice, selectate în cadrul celei de-a XV- a ediții a Concursului național „Fotografia-document etnografic” (FDE), realizate de zeci de fotografi din întreaga ţară și din străinătate, care surprind momente importante și detalii din viața comunităților sătești din România. Multitudinea situațiilor surprinse în imagini de acești fotografi pasionați îi permite privitorului să-și construiască o perspectivă proprie asupra satului românesc contemporan.
Vernisajul va avea loc joi, 1 august 2019, ora 13.00, la Palatul Culturii din Iași, în sălile Muzeului Etnografic al Moldovei. În cadrul acestei manifestări va fi prezentat albumul Fotografia –document etnografic la 15 ani, editat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj.

Expun: Ádám Gyula-Miercurea Ciuc, Algasovschi Marco-Braşov, Andrei Lucian-Cluj-Napoca, Andrei Susana-Cluj-Napoca, Antal Attila-Sfântu Gheorghe, Balint Zsigmong-Tîrgu Mureș, Balog Zoltan-Aiud, Boarță Paula-Cluj-Napoca, Bogdan Lucian-Cluj-Napoca, Both Gyula–Târgu Mureş, Dumitrescu Vlad–Braşov, Flach Jolanta–Zakopane (Polonia), Fülöp Jenő-Sângeorgiu de Mureș, Georgescu Codruța-Cluj-Napoca, Iancu I.Daniel-Orăştie, Iftinchi Costel-Iași, Incze Domokos-Miercurea Ciuc, Incze László-Miercurea Ciuc, Isfan Elena-Hunedoara, Isfan Marius Romulus-Hunedoara, Kerekes Péter Pál-Tîrgu Mureș, Kucsera Jenö–Tîrgu Mureş, Kuti Zoltán Hermann-Miercurea Ciuc, Negru Carmen-Cluj, Petrila Gheorghe-Oradea, Poenar Raul-Orăștie, Pop Ovi D.–Oradea, Pop Florin Vasile-Baia Mare, Popa Alexandru Nicolae-Deva, Roibu Grigore-Deva, Rusu Adela Lia-Oradea, Rusu Simona-Tîrgu Mureș, Săteanu Felician-Baia Mare, Sofronie Costică-Cluj-Napoca, Szegedi Ferenc-Tîrgu Mureș, Szigeti Vajk István-Miercurea Ciuc, Szilágyi-Palkó Pál-Cluj-Napoca, Szökő Sándor-Miercurea Ciuc, Tordai Ede–Tîrgu Mureș.
Invitatul Secțiunii Internaționale este reputatul fotograf grec Manolis Metzakis.

„Fotografia-document etnografic” (FDE) este un apreciat proiect organizat anual de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, instituţie de cultură aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Cluj, în parteneriat cu Asociația ArtImage. Proiectul are mai multe componente: organizarea unui concurs național de fotografie de autor, dar și a unor expoziţii itinerante în ţară şi străinătate, editarea de albume şi monografii foto, constituirea și dezvoltarea unei arhive de fotografie etnografică.

67785202_3049897591716889_4657222017613824000_n

Reclame

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (8)   Leave a comment

Biserica de lemn din Ocișor

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2390, 17-20 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 335: „cod HD-II-m-B-0337, Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, sat OCIȘOR, comuna VAȚA DE JOS, nr. 34, 1802”.

…„o nestemată din patrimoniul cultural european”…

Țara Zarandului, „identică ca suprafață teritorială cu fostul Comitat al Zarandului”, a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări administrative, fiind la ora actuală împărțită între două județe. Astfel, în „ultima așezare din partea de nord-vest a județului Hunedoara pe hotarul cu județul Arad drumețul va găsi între șosea și harta CFR o veche biserică din lemn acoperită cu șindrilă, clădită sub coroanele bogate ale unor stejari seculari” (I. Pârva, Drumuri în Țara Zarandului, București, 1983, p. 134), Este vorba despre biserica de lemn din Ocișor, comuna Vața de Jos, ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Impresionantă, chiar dacă oarecum pusă în umbră de noua biserică de zid construită în imediata ei vecinătate, ea se înscrie, tipologic, „în grupul numeros de exemple, cu plan dreptunghiular şi absida decroşată, poligonală cu cinci laturi. Acoperirea interiorului a fost soluţionată după procedeul cunoscut: tavan drept peste pronaos: câte o boltă semicilindrică, în naos şi altar (intersectată, aici, prin trei fâşii curbe). De-a lungul vremii construcţia a fost reparată, cu diminuarea valorii sale artistice: dispariţia cadrelor de la intrări; retezarea consolelor; renunţarea la peretele plin dintre pronaos si naos” (Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București, 2000, p. 205).

Florin Dobrei, în Bisericile ortodoxe hunedorene (Reșișa, 2011, p. 428), amintește că „lăcașul, menționat în tabelele catagrafiei din anii 1829-1831, a fost precedat de o ctitorie medievală din bârne, de la care a preluat două antimise, unul dăruit în 1733, altul în 1761. Purta hramul Buna Vestire, fiind descrisă de conscriptorii episcopului arădean Sinesie Jivanovici ca fiind de lemn, veche, nesfințită; recensământul ecleziastic din anii 1761-1762, precum și harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea existența”. Același autor pomenește, printre altele și două dintre reparațiile majore la care a fost supus edificiul în 1899 și 1967.

Studiată de-a lungul timpului de numeroși specialiști și considerată „o nestemată din patrimoniul cultural european”, specificitatea sa este dată de „de arhitectura construcției și de detaliile de pictură interioară care s-au mai păstrat” (Dorin Petresc, Ocișor, un străvechi sat românesc din Țara Zarandului, Deva, 2011, p. 366).

Iconografia sa extrem de diversificată este o adevărată „Biblie în imagini, un Evangheliar ilustrat, ce mijlocea accesul unei lumi de plugari la mesajul creștin”. Mai mult, unul dintre elementele de unicitate este dat de reproducerea efigiei împăratului bizantin Ioan Paleologul al VIII-lea (1391-1425), „penultimul basileu înaintea căderii Constantinopolelui sub turci”, pictura fiind realizată în anul 1804. Despre influențele și motivele care l-au făcut pe așa-numitul „zugrav” să-l picteze pe „Sf. Ioan Paleolug Înpărat” în altarul bisericii de la Ocișor mai multe amănunte, detalii și corespondențe culturale găsim la Dorin Petresc (op. cit., p. 371-381).

Alte obiective în zonă

Pentru amatorii de turism religios Țara Zarandului este extrem de ofertantă, pe lângă mai sus menționata biserică de lemn din Ocișor existând o întreagă salbă de puncte de interes. Tot pe raza comunei Vața de Jos mai întâlnim, spre exemplu, alte monumente de categoria A, precum biserica de lemn Sfinții Arhangheli din Ociu, ridicată în perioada 1750 – 1800, sau biserica de lemn Buna Vestire din Ciungani, înălțată la 1600, aceasta fiind inclusă într-un așa-numit „ansamblu rural” ce cuprinde mai multe gospodării, case de lemn sau anexe cu valoare de patrimoniu. Alt monument din aceeași comună se găsește la Căzănești, respectiv biserica de lemn Pogorârea Sfântului Duh, datând din secolul XVIII. Și aici găsim un „ansamblu rural” alcătuit din construcții tradiționale, dar poate cel mai important loc pentru pasionații unui asemenea gen de turism este locul de naștere al Arsenie Boca, duhovnic despre care nu este nevoie să amintim noi prea multe…

Comorile 008, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2390, 17-20 mai 2019, p. 8

Pro memoria (18)   Leave a comment

Monumentele puse sub lacăte

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2142, 6 aprilie 2018, p. 8.

Pe strada Călugăreni din municipiul Deva se găsesc mai multe spații în care se află fie obiective memoriale, fie cimitire. Dacă cimitirul obișnuit are porțile larg deschise, zona cimitirului militar și a celor două monumente este zdravăn păzită de lanțuri și lacăte chinezești noi, ce blochează porțile de acces. Într-un mod absolut inutil și ironic de altfel, gardurile de beton de pe frontul stradal fiind mai mult decorative, nedepășind pe alocuri 50 de centimetri. 

Despre eroii români

Monumentul eroilor români de pe Călugăreni este probabil cel mai cunoscut monument din județ, datorită faptului că, cel puțin o dată pe an, majoritatea presei hunedorene imortalizează sumedenie de oficialități care depun coroane și ascultă Imnul național cu mâinile la inimă. Nu pot să redau aici data la care a fost ridicat respectivul obiectiv memorial, amplasat pe o esplanadă largă la care se ajunge urmând o alee și urcând șase trepte.

Amplasat pe un piedestal pe trei nivele monumentul bănuiesc că este realizat din ciment și placat cu marmură neagră. Forma lui este dată prin suprapunerea a șase paralelipipede dreptunghice, de dimensiuni variate, deasupra cărora se ridică o mică cruce de tip grecesc. În registrul central se găsește și o placă, tot de marmură neagră, pe care a fost inscripționat cu litere aurii următorul text: „EROI AU FOST… / EROI SUNT ÎNCĂ / ȘI-OR FI ÎN NEAMUL / ROMÂNESC”. Atât.

Dincolo de monument este Cimitirul Eroilor. Zeci de cruci, de pe care numele eroilor aproape că se șterg. Undeva, spre gardul ce delimitează cimitirele, se mai află un spațiu înconjurat de trepte placate cu gresie, care înconjoară o cruce ridicată deasupra unui osuar, încadrată de câte alte două cruci mici, de fiecare parte. Crucea este simplă, realizată din ciment mozaicat, având la îmbinarea brațelor, realizate în basorelief, un cerc înconjurat de inscripțiile de consacrare. Mai jos putem citi textul: „AICI / ODIHNESC / ÎNTRU / DOMNUL / 30 OSTASI / NECUNOS- / CUȚI”…

Despre eroii sovietici

Alături de Monumentul Eroilor Români, despărțit de un alt gărduleț de ciment, se găsește Monumentul Eroilor Sovietici. Amenajat tot pe o esplanadă, acesta este înconjurat de 27 de pietre funerare (sper că le-am numărat bine, dar o să mai verific), simple ca formă și având ca unică decorațiune „steaua roșie”. O singură piatră funerară are și o inscripție: „Sold. KOKURSKIN VLADIMIR ANATOLIEVICI / Reînhumat 1963”.

Monumentul este și el simplu: un obelisc relativ înalt, din ciment, cu câteva ornamente simple amplasate la bază. Două plăci de marmură albă îl decorează: una simplă, cu reproducerea „stelei roșii”. A doua cu un text bilingv amplasat deasupra a două ramuri de măslin încrucișate. : „Textul chirilic (nu îl reproducem, deoarece nu are relevanță în contextul unui asemenea articol, fiind tradus și transcris în română mai jos) // GLORIE OSTAȘILOR / ARMATEI SOVIETICE / CARE ȘI-AU DAT VIAȚA / ÎN LUPTA / PENTRU ELEIBERAREA / OMENIRII DIN ROBIA / FASCISTĂ”.

Posted 2019/07/13 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Orăștie 795 (16)   Leave a comment

Holera din anul 1831

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 23 (973), 20-26 iunie 2019, p. 6.

De-a lungul istoriei sale Orăștia a trecut prin numeroase evenimente nefericite, unele dintre ele de-a dreptul catastrofale. Este vorba despre distrugeri provocate de către diverse armate, despre incendii și cutremure, despre secete și inundații, despre invazii de insecte, epidemii de ciumă sau, spre exemplu, de holeră.

Un asemenea caz s-a înregistrat în anul 1831. Evenimentul este amintit și în volumul Orăștie 750 de ani, elaborat de către Ion Iliescu și Tiberiu Istrate (Deva, 1974, p. 102), unde se afirmă că „la începutul secolului al XIX-lea, prin 1836 (?), o nouă calamitate – holera – se abătut și asupra orașului. Într-un anumit sens calamitățile naturale amintite obligă orașul la luarea unor măsuri care să asigure o dezvoltare cât mai rapidă”.

Anul amintit în citatul anterior este pus sub semnul întrebării chiar de către autori. Momentan și personal nu avem informații despre o epidemie de holeră la 1836, însă există informații edite despre un asemenea aspect la 1831. Mai precis, în numărul 63 din 13 august (anul XLV de apariție) al periodicului Der Siebenbürger Bothe ce apărea cu această titulatură în acea perioadă la Sibiu.

Astfel, într-o Știre din provincie (Provinzialnachricht) este redată statistica situației epidemiei de holeră din unele zone ale Transilvaniei, precum Brașovul, dar și din Comitatul Hunedoarei și din Scaunul Orăștie. Este de fapt urmarea unor acțiuni coordonate de către comandamentul general în luna iunie 1831, când a fost elaborat Planul instituției contumaciale (Planum Instituti Contumatialis), prin care s-a încercat punerea în practică a unei „carantine ideale”. Posibil ca lucrurile să fi funcționat în unele zone, dar pe teritoriul actualelor județe Hunedoara și Alba au existat și foarte multe victime.

Statistica amintită menționează că în Comitatul Hunedoara, la Rapoltu Mare în data de 27 iulie erau consemnate 114 îmbolnăviri, 44 de decese, 55 de însănătoșiri și mai existau 15 bolnavi. Lucrurile stăteau mult mai bine la Rapoltu Mic și Băcăinți, unde au fost consemnate în total doar 4 îmbolnăviri, 1 deces, 2 însănătoșiri și mai existau 2 bolnavi.

Evident, o asemenea epidemie nu a putut fi stopată peste noapte astfel, în numărul din 28 ianuarie 1832 (anul, XLVI, numărul 8) al aceleiași publicații de limbă germană sunt transcrise datele despre cazurile de holeră din comitatele, districtele, scaunele și orașele Transilvaniei consemnate în perioada 21 iulie 1831 – 13 ianuarie 1832. Dacă pentru Comitatul Hunedoara din 524 de cazuri de îmbolnăviri au fost 246 de decese, în Scaunul Orăștiei din 191 de bolnavi, 126 ș-au însănătoșit, iar 65 au murit…

Orăștie 795 016 Holera din anul 1831, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 973, 20-26 iunie 2019, p. 4

Posted 2019/06/21 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (15)   Leave a comment

Mihai Iacob… „o viață ca-n filme”…

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 22 (972), 13-19 iunie 2019, p. 5.

Am crescut cu unele dintre filmele lui Mihai Iacob. Fără să știu că sunt realizate de el. Nu mă interesau regizorii și scenariștii pe vremea aia. Mihai Iacob s-a născut la Orăștie în 11 mai. 1933. De aceea am considerat oportun să scriu ceva despre viața lui. „O viață ca-n filme”…, dar nu tocmai. Dimpotrivă. Nu de la vânzător de pizza la regizor cunoscut, ci invers. Un apreciat regizor, om al sistemului la începutul anilor 1970, trimis la specializare în America, cere azil politic. I se acordă și se stabilește la Los Angeles în 1972.

După care urmează, cred eu, calvarul. Nu mai face filme. Ci, „de atunci, a muncit într-o fabrica de împletituri, a distribuit pizza, a fost vânzător într-un magazin alimentar, chelner, agent de tranzacții imobiliare, tipograf, scenarist și, în cele din urmă, producător asociat de film”. Moare în 2009 la Los Angeles, conform unei scurte știri transmise de către HotNews.

Dacă încă vă întrebați cine este orăștianul Mihai Iacob vă spun: până să fugă în SUA a fost cel care a regizat filmele Aventurile lui Tom Sawyer și Moartea lui Joe Indianul. Dar și Străinul, după romanul lui Titus Popovici, Celebrul 702, după Al. Mirodan, Castelul condamnaților, cu o imagine semnată de Ovidiu Gologan, ultimul lui film fiind Pentru că se iubesc (1972), un „film șters despre un triunghi conjugal, în spiritul codului bunelor maniere socialiste. Mihai Iacob alege etica pieței libere, imigrând în SUA. Păcat. Pentru că în 15 ani de carieră izbutise să producă 10 filme, dintre care două importante pentru istoria filmului românesc. La Los Angeles, unde s-a stabilit, s-a ocupat de cu totul altceva” (Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iași, 2013, p. 114-115).

Poate vă mai întrebați ce are totuși în comun Mihai Iacob cu Orăștia, omițând locul nașterii. Omul a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” până în 1948 (când instituția a fost desființată), devenind ulterior absolvent al Liceului „Decebal” din Deva (1951). Patru ani mai târziu este absolvent de IATC (București, 1955). Produce filme pe care le vizionăm și azi.

Dar mai mult decât atât, el este coautor al unui volum intitulat Aurel Vlaicu. Povestire cinematografică. Eu personal dețin o ediție din 1970, scrisă în colaborare cu Eugenia Busuioceanu. Pe net există informații despre o ediție din 1954 scrisă doar de către Mihai Iacob, dar și despre o ipotetică ediție din 1969 a Eugeniei Busuioceanu.

Certe sunt faptele că Mihai Iacob fuge din țară să devină din regizor celebru un banal vânzător de pizza cel mai târziu în 1972, iar scenariul filmului Aurel Vlaicu (regia Mircea Drăgan, 1977, cu Gabriel Oseciuc în rolul principal), este semnat doar de către Eugenia Busuioceanu.

Ce putem deduce din cele mai sus scrise? Nimic. Sau că uneori ai parte de o viață ca-n filme. Doar că invers. Din regizor celebru să ajungi chelner.

Să nu-l uităm pe Mihai Iacob…

Orăștie 795 015 Mihai Iacob, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 22, 972, 13-19 iunie 2019, p. 5

Posted 2019/06/13 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (14)   Leave a comment

„Cronica anului școlar” 1920-1921 la Liceul Aurel Vlaicu

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 19 (969), 23 mai 2019, p. 2.

Pentru Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, anul 2019 reprezintă „Anul Centenarului”. Practic, imediat după Marea Unire autoritățile românești din Transilvania, proaspăt instalate și coordonate de Consiliul Dirigent trec la punerea în practică a unor serii de măsuri care cuprind și domeniul învățământului. Evenimentele sunt descrise, printre altele, și în Anuarul Liceului de Stat „Aurel Vlaicu” din Orăștie pe anul școlar 1921-1922 (Anul III, Orăștie, 1923), volum publicat de directorul de atunci, Aron Demian, la Tipografia „Libertatea”.

Într-o Cronică a anului școlar amintit se precizează lucrurile cunoscute probabil majorității cititorilor, dar care merită să fie reamintite din când în când. Astfel, înființat prin ordinul Resortului de Culte și Instrucție Publică nr. 7569 din 5 iulie 1919, în primul an de funcționare liceul „a fost plasat în edificiul fostei școli medii de stat pentru fete”. Ulterior „s-a recvirat pe seama liceului edificiul vechiu al colegiului reformat Kún, care servia ca internat al colegiului”. Potrivit directorului, „acest edificiu nu este tocmai corespunzător recerințelor timpurilor de azi, totuș, dispunând de mai multe încăperi, e mai potrivit pentru institutul nostru, care e cercetat de un număr considerabil de elevi. În anul școlar 1919/20 a funcționat cu 9 clase, având în total înscriși 368 elevi și 14 puteri didactice. În anul 1920/21 a avut 10 clase (I-II divizionare) cu 468 elevi înscriși și 18 profesori. În al treilea an de existență numără 11 clase (I-III divizionare) cu 441 elevi și 18 profesori. Anul acesta s-a redus numărul elevilor întrucât prin ordinul Directorului General al Ministerului Instrucției Publice nr. 27999/1920 s-a redus în mod simțitor coeducația”.

Corpul de clădire în care a funcționat în acei ani Liceul Aurel Vlaicu era „foarte vechiu și reclama adaptări și chiar o renovare atât în lăuntru, cât și în afară, pentru a corespunde întru toate condițiilor pedagogice și igienice. Lipsește aproape în întregime aranjamentul halei de gimnastică, din care motiv am fost constrânși a întrebuința pe cea a școalei medii de fete, care împrejurare sigur și-a avut micile neajunsuri. Durere, intrăm în al 4-lea an școlar și liceul nostru, pe lângă toate intervențiile, n-a ajuns să aibă acest mijloc indispensabil în promovarea învățământului”.

Însă, „un obstacol adevărat a fost, este și va fi în toate timpurile plasarea elevilor în cvartire până ce nu-și are fiecare liceu internatul său propriu, corespunzător cerințelor vremii și condițiilor pedagogiei moderne… pentru faptul de a păzi și ocroti tinerimea de molipsire și de cădere, salvând în felul acesta o bună parte de a celui mai important capital moral-intelectual al neamului. Iată deci cauza primordială a existenței internatului nostru: putința de a controla și de a supraveghea mai ușor și eficace întreaga educație morală-intelectuală și fizică a tinerelor generații. Și de fapt, având la îndemână elevii în orice timp, profesorii pot fi în adevăr educatori și în realitate locțiitorii părinților, ba chiar adevărații lor părinți sufletești”… Despre problemele din anii de început ai liceului și internatului vom reveni în numerele viitoare cu alte documente, dintre care unele inedite.

Orastie 795 014, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 19, 969, 23 mai 2019, p. 2

Posted 2019/06/09 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Miscellanea (6)   Leave a comment

Avram Iancu, Baia de Criș și o casă muzeu plină de istorie locală

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 203, decembrie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Fără riscul de a exagera, putem spune că cine vine în Munții Apuseni, prin Țara Moților sau și mai exact prin cea a Zarandului, e surprins aproape la fiecare pas de un fapt: Avram Iancu prin această zonă înseamnă cam totul. Fie că ne referim la monumentele ridicate prin satele zărăndene în amintirea celor care au luptat și s-au jertfit în timpul revoluției de la 1848-1849, fie că pomenim de busturile amplasate cam peste tot, străbatem străzi sau parcuri străzi ori vizităm locuri memoriale, imaginea lui Avram Iancu se proiectează peste toate și a devenit parte integrantă a peisajului și simbol al istoriei zonei.

Pornind de la Brad spre Oradea, după ce lăsăm în urmă Complexul de monumente de la Țebea, ajungem la Baia de Criș. Multă vreme centru administrativ al Comitatului Zarand, având statut de oraș încă din 1427[1], localitatea este astăzi doar reședință de comună. Cu toate acestea, atmosfera este și acum, cel puțin în zona centrală, aceea a unui târg înfloritor de la sfțrit de secol XIX și început de secol XX, imagine la care contribuie mai multe elemente care compun ceea ce autoritățile locale au denumit Complexul monumental și arhitectural „Avram Iancu” (cum altfel?) din Baia de Criș.

Ansamblul cuprinde Monumentul lui Avram Iancu, Obeliscul lui Avram Iancu și Casa-muzeu „Avram Iancu”, la care se adaugă mai multe monumente istorice[2], precum clădirea fostei Prefecturi de Zarand (sediu al respectivei Prefecturi sub conducerea lui Ioan Buteanu, în timpul evenimentelor de la 1848-1849), Spitalul vechi sau Mănăstirea franciscană, datând din secolul XV dar marcată arhitectonic de semnificative transformări la sfârșitul secolul XVIII.

Acesta este cadrul în care, la începutul anilor 2000, specialiștii de la acea vreme ai Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva au construit o casă-muzeu dedicată lui Avram Iancu. Nu e casă memorială, căci aceasta exista deja în localitatea natală a Crăișorului Munților, dacă îmi permiteți să îl numesc așa, la Vidra de Sus.

Casa-muzeu de la Baia de Criș are valențe mult mai triste. Căci dacă o casă memorială se presupune că există în locul în care te naști, o casă-muzeu precum cea de la Baia de Criș păstrează în memorie locul morții. E vorba de nuanțe, e vorba de istorie locală, e vorba de fapte și evenimente care contribuie la întregirea istoriei naționale.

Este trist să vorbești despre locul în care o personalitate ca Avram Iancu și-a găsit sfârșitul. Ținând cont de evenimentele de la 1848-1949, casa-muzeu de la Baia de Criș este o realizare importantă. Ea a fost ridicată „în apropierea locului unde se afla casa brutarului Stupină, pe prispa căreia a decedat, în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1872, Avram Iancu”[3], pe unul dintre pereții care s-au mai păstrat din respectiva casă a brutarului cunoscut și sub numele de Lieber fiind amplasate acum mai multe plăci de marmură, una dintre ele amintind și de evenimentul tragic.

Casa-muzeu „Avram Iancu”

Clădirea a fost sfinţită la data de 8 septembrie 2003 şi inaugurată în 14 septembrie același an cu ocazia Serbărilor Naţionale Ţebea și încearcă să redea în mod simbolic fosta brutărie a lui Ioan Stupină. „Clădirea nou construită adăpostește expoziția dedicată lui Avram Iancu și este organizată în două săli. Sunt expuse copii ale unor documente, publicații și acte reprezentative pentru activitatea Crăișorului Munților. Într-o a doua sală sunt expuse piese de mobilier, țesături și obiecte utilizate în gospodărie, reconstituind un interior specific caselor de moți”[4]. Multe dintre obiectele de etnografie expuse aici „poartă amprenta tricolorului românesc astfel, sub tabloul reprezentând pe Avram Iancu, este expusă o pătură de lână, ţesută în cele trei culori naţionale, pe care eroul a stat când a participat la un eveniment la Ţebea. Tot ca unicat amintim cele două tablouri care îl înfăţişează pe Iancu în întregime îmbrăcat în straie moţeşti, tablouri foarte puţin mediatizate. Nu lipseşte tradiţionalul tulnic, primit de la un nepot de-al Iancului”[5]. În ceea ce privește alte exponate, acestea sunt „copii după documente, publicaţii şi acte referitoare la marele erou şi revoluţia din 1848. O atenţie deosebită este acordată evenimentelor petrecute în Zarand, între care şi bătăliei de la Târnava de Criş. Sunt expuse copii ale listelor românilor ucişi în bătălia din 8 noiembrie 1848 şi în timpul campaniilor de represiune întreprinse de către ofiţerii unguri, Gál, Beke, Csutak, Hatvani şi Kemeni, întocmite de către preoţii comunelor şi înaintate subcomisarilor cercului Zarand”[6].

[1] Vasile Ionaș, Urbariul Băii de Criș din anul 1754 (I), în Sargetia. Acta Musei Devensis, an. XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 242.

[2] Lista monumentelor istorice 2015. Județul Hunedoara, în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 113 bis, 15.II.2016, p. 1544-1589.

[3] Ioachim Lazăr, Casa-muzeu „Avram Iancu”Baia de Criș, în Județul Hunedoara. Monografie; vol.. 3, Deva-Iași, 2012, p. 216..

[4] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 134.

[5]Casa-muzeu „Avram Iancu”de la Baia de Criș, pe site http://www.baiadecris.mcdr.ro.

[6] Ioachim Lazăr, op. cit., p. 217.

Historia, 203, decembrie 2018

Posted 2019/06/07 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea