Arhivă autor

Ținutul Orăștiei în documente (6)   Leave a comment

Birje și birjari la Orăștie în 1923

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 34 (889), 21-27 septembrie 2017, p. 3.

În același regulament al răsurilor publice din care am citat numărul trecut, urmează prevederi ce par duse la extrem: „Conducătorilor nu le este permis: a) a conduce trăsura în stare de beție; b) să fumeze când au pasageri în trăsură: c) de a nu permite pasegerilor să mâne caii; d) de a rosti în public expresiuni triviale; e) de avea o atitudine  necuvincioasă față de pasageri: g) de a părăsi trăsura spre a intra în cârciumi, cafenele sau alte localuri; h) de a se preumbla pe stradă fără mușterii; i) este interzis să umble cu haine murdare”. Poate că datorită faptului că erau draconice, respectivele prevederi sunt aproape în totalitate ignorate astăzi.

Însă lucrurile nu se opresc aici. Ca să fi avut dreptul de a fi birjar la 1924, nu era suficient să știi / sau să nu știi să înjuri, ci era obligatoriu să fii informator: „Conducătorii sunt obligați să comunice poliței toate informațiunile ce li se vor cere, precum și pe acelea pe cari le vor culege dela pasagerii suspecți. Conducătorii mai sunt obligați să informeze poliția ori de câte ori vor transporta pasageri la o altă gară în afară de gara Orăștie”. Bineînțeles că existau și aspecte pozitive, deoarece birjarii trebuiau să dea concursul agenților forței publice „ori de câte ori le va fi cerut, fie pentru urmărirea rău-făcătorilor în caz de flagrant delict, fie pentru a ridica bolnavi, răniți, morți etc., căzuți în stradă sau de a conduce poliției pe delicvenții recalcitranți”. În plus, fiecare birjar era obligat, pe rând, să facă ore de serviciu „cu plată” în folosul și pentru buna desfășurare a comisariatului de poliție.

Pe lângă faptul că „toți birjarii sunt obligați ca pe fiecare seară câte doi dintr-nșii să stea la locul de staționare”, „iar în timp de epidemii toată noaptea”, conducătorii de birje trebuiau: „1) să nu maltrateze animalele; 2) să nu umble cu caii răniți, bolnavi, șchiopi sau atinși de infirmități pe cari îi fac incapabili serviciului; 3) să aibă hamurile bine potrivite pe cai, spre a nu le produce rosături sau răni; 4) să acopere iarna caii cu pături în timpul șederii în stație și; 5) să nu primească mai multe persoane în trăsură decât cel mult cinci”.

Morții nu puteau fi transportați cu birjele decât cu permisiunea „d-lui medic al orașului”.

Erau apoi reglementate „stațiunile de așteptare” din Orăștie: „în Centru: Piața Regina Maria, în fața Cafenelei Corso și Piața Gării”. Curățenia acestora trebuia făcută de birjari. Așa că dacă respectivii mâncau semințe de dovleac, cojile tot ei le măturau.

Nu era simplă viața de birjar public sau particular în Orăștie nici acum un secol, mai ales că trebuiau să respecte câteva reguli elementare de circulație prin oraș: „a) să țină totdeauna dreapta; b) să meargă în trapul mijlociu al cailor, iar la intersecția stradelor și la cotituri la pas; c) să nu se ia la întrecere cu trăsurile pe stradele orașului sau să pornească în grup din stațiune; d) să aprindă felinarele dela trăsuri imediat ce se înserează și nu au voe a le stinge înainte de a se lumina”. Vi se par lucruri cunoscute?

Bineînțeles, urmează și capitolul referitor la penalități, mai multe decât cele prevăzute expres de Codul Penal atunci în vigoare, cea mai drastică fiind „luarea dreptului pentru totdeauna de a mai funcționa ca conducător”, iar „orice birjar care se va găsi beat se va aresta de cel dintâiu agent al poliției”. Inclusiv un fel de cod deontologic al birjarilor trebuia respectat, altfel „acei cari se angajează a lua pasageri la ore fixe și nu se țin de angajament, acei care refuză fără motive dovedite să vie la o anumită oră să ducă pasageri la gară sau cari se vor dovedi că distruge tariful oficial de prețuri fixate de comisiune, toți aceștea vor fi dați judecății spre ași primi penalitatea prevăzută de lege”.

Cam acesta era în mare „Regulamentul pentru trăsurile publice” din Orăștie aprobat în 1923. El a fost completat ulterior prin alte acte, precum Hotărârea 2823/1924 a Consiliului Orășenesc adoptată la propunerile făcute de Poliția de Stat, prin care se specifica creșterea cuantumului amenzilor și chiar pedepse de trei zile cu închisoare pentru nerespectarea regulamentului. Primarul de la acea vreme al orașului, Alexandru Herlea, înaintează respectivele modificări prefecturii județului Hunedoara, la 21 februarie 1925. Cât timp a rămas în vigoare respectivul regulament, sperăm să descoperim în viitorul apropiat.

Tinutul Orastiei 006, in Palia Expres, XXII, 889, 21-27 septembrie 2017, p. 3

Anunțuri

La centenar (15)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (15)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 10 (865), 16-22 martie 2017, p. 3.

Un semnal de alarmă trebuie tras și asupra stării de conservare a monumentelor de for public care amintesc de eroii căzuți în timpul celor două conflagrații mondiale. Luând în considerare mai ales faptul că de câțiva ani se tot împlinesc câte o sută de ani de la diferite evenimente ce au avut loc în timpul Marelui Război, poate că nu ar fi lipsite de interes, dar mai ales ar fi o dovadă de recunoștință dacă monumentele eroilor s-ar bucura de o mai mare atenție din partea comunităților și a autorităților locale. Pentru că unele dintre ele, deși peticite din când în când, arată deplorabil.

Aici există un paradox constând în faptul că majoritatea monumentelor realizate în perioada interbelică se găsesc și astăzi într-o stare de conservare bună sau chiar excelentă, în timp ce multe dintre monumentele ridicate după 1989 parcă stau să se prăbușească. Fără a încerca să tragem concluzii, poate că ar trebui să ne punem mai multe întrebări legate de modul cum considerau cei de acum aproape un secol să păstreze memoria eroilor vizavi de realizările de astăzi în același domeniu.

Un exemplu în acest sens este și monumentul din centrul satului Pricaz (comuna Turdaș), ridicat cândva după Revoluție. Momentul exact poate fi identificat studiind eventual actele primăriei, ale parohiei sau presa vremii, deoarece informațiile orale nu ne-au fost de nici un folos, cele trei persoane intervievate oferind trei posibilități de datare. În plus, nu există nici o referire sculptată/gravată pe monument sau în apropierea lui care să se ofere informații despre an, artist, constructor etc. Cert este faptul că el nu apare în lista specificată de Ioachim Lazăr și N. M. Morar (vezi Hunedorenii și Mareea Unire, Deva, 2009, p. 49).

Monumentul în sine este interesant mai ales prin concepție: pe un soclu cu mai multe trepte realizat din marmură albă, se ridică o structură modulară realizată/placată cu marmură neagră care prin îmbinare dau forma unei cruci „de aer”. Din păcate, se pare că monumentul a suferit mai multe deteriorări (cauzele fiind posibil antropice, posibil naturale), reabilitarea lui făcându-se cam în pripă, ca să nu spunem mai mult. Apoi mai trebuie specificat faptul că inscripția de pe monument nu face nici o distincție între sacrificiile supreme din timpul Primului Război Mondial și cele din Al Doilea Război Mondial, eroii fiind menționați doar în ordinea gradului și apoi alfabetic.

…„EROII SATULUI / PRICAZ / DIN CELE DOUĂ / RĂZBOAIE MONDIALE // GHIȘOIU TRAIAN – LT. / CIUȘCĂ ACHIM – SLT. / DAVIDESCU NICOLAE – SERG. / JUNIE NICOLAE – SERG. / OPREAN NICOLAE – SERG. / LICESCU NICOLAE – CAP. / STÂRC ALEXANDRU – CAP. / PETRUȚESCU DUMITRU – FR. / BACIU PETRU – SOLD. / BĂIȘAN CHIRILĂ – SOLD. // DOROGA ROMULUS SOLD / DRAGOI IOAN SOLD / DUTCA DUMITRU SOLD / GEORGESCU NICOLAE SOLD / IVASCOI NICOLAE SOLD / JUNIE NICULAE SOLD / LUP IOAN SOLD / MANIU LEONIDA SOLD // OLEA ARON – SOLD. / OPREANN IOAN – SOLD. / POPA IOASIF – SOLD. / STÂRC IONAȘ – SOLD. / STOIAN SOLOMON – SOLD.”…

La centenar 015, Palia Expres, XXII, 10, 865, 16-22 martie 2017, p. 3

Posted 2017/09/21 by danieliiancu in Articole, La centenar

Miscellanea (3)   Leave a comment

Mormântul lui Avram Iancu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 187, august 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Țara Zarandului nu mai are nevoie de prezentare. Este un obiectiv predilect pentru cei care doresc să simtă, să vadă, să se identifice fie și pentru câteva ore, cu o fărâmă din Istoria mare. Însă principalul obiectiv se pare că îl constituie Complexul de Monumente de la Țebea, complex dezvoltat în ultimul secol în jurul mormântului lui Avram Iancu, cel care declara acum mai bine de o sută cincizeci de ani că având în vedere „câtă lume am umblat, țară mai bună, mai bogată și oameni mai primitori ca în Țara Zarandului n-am văzut. Când voi muri aș vrea să mă îngropați aici”[1].

Avram Iancu a murit în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1972 în casa brutarului Ion Stupină din Baia de Criș și dorința i-a fost îndeplinită: a fost înmormântat în cimitirul de la Țebea, în vecinătatea gorunului lui Horea, la 13 septembrie același an. Acum, în 2017, se pregătește comemorarea a 145 de ani de la acel eveniment, la care au slujit 36 de preoți, cortegiul celor 10.000 de moți care l-au condus pe ultimul drum întinzându-se pe aproape doi kilometri lungime[2]. Încercările de a păstra vie în memorie amintirea lui Avram Iancu și a faptelor sale din timpul revoluției de la 1848-1849 din Transilvania până la momentul nefericit al morții, le-au demarat contemporanii săi, mărturii în acest sens stând acțiunile elitei transilvănene reflectate în presa ardeleană, și nu numai, de până la 1918. Sute de știri și articole apărute în publicațiile vremii denotă interesul nedisimulat pentru constituirea unui adevărat piedestal pe care să fie așezată imaginea sa pentru posteritate.

Eforturile nu au rămas fără urmări. Odată cu „Unirea Transilvaniei cu România, ideea cinstirii memoriei lui Avram Iancu a devenit posibilă și a căpătat noi dimensiuni. […] S-au editat cărți și studii valoroase, s-au ridicat statui, busturi, obeliscuri și plăci comemorative”[3]. Astfel, în 1924, înainte de manifestările prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la naștere, mormântul și spațiul din jurul acestuia este reamenajat: „s-a dispus degajarea locului de alte morminte, zidirea mormântului, amplasarea a două tunuri din 1877 și alei”[4].

Următorul moment în constituirea „Panteonului de la Țebea” a avut loc în 1931, când „din inițiativa și contribuția istoricilor G. I. Brătianu și C. C. Giurescu se aduce de la București o solidă placă de marmură gri”, pentru a fi amplasată pe mormânt, operă realizată de sculptorul  Gh. M. Constantinescu, cu un text redactat de Nicolae Iorga: „Craiului Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei firești și unită în spiritul libertății. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”. Pe crucea originală, din gresie, ridicată la căpătâiul mormântului în 1872 se mai poate citi: „AV RAM JAN CU Adv. Pref. Leg. Gem. ROM. În anii 1848-9 † 1872”. Ulterior, mormântul a fost împrejmuit cu un zid de beton și lanțuri, fiind refăcut de-a lungul anilor[5].

Din păcate, în ultima perioadă mormântul lui Avram Iancu de la Țebea, clasat în categoria A în cadrul Listei Monumentelor Istorice din România,, tinde să fie sufocat de inițiative mai mult sau mai puțin lăudabile. Cel mai neplăcut exemplu ar fi cel al troiței de lemn confecționată dintr-o ramură a Gorunului lui Horea, distrus în urmă cu câțiva ani de o furtună, amplastă într-o vitrină cu geam termopan în imediata vecinătate a mormântului lui Avram Iancu. Pentru remedierea situației, o soluție ar fi amplasarea respectivei troițe în alt loc, aerisirea spațiului din jurul mormântului constituind un element esențial în promomarea unui monument de o asemenea importanță. În plus, restricționarea amplasării altor elemente așa-zise de for public, ar fi benefică pentru imaginea și promovarea „Panteonului Moților”. Esențial în asemenea cazuri este păstrarea nealterată a imaginii unui loc și a unui monument reprezentativ pentru istoria românilor și nu aglomerarea cu obiective ridicate aleatoriu și fără discernământ.

Complexul de Monumente Țebea

Complexul de Monumente de la Țebea (comuna Baia de Criș, județul Hunedoara) este unul dintre obiectivele principale administrate de către Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, sau aflate în imediata apropiere a acestora. Complexul cuprinde, pe lângă mormântul lui Avram Iancu, o suită de alte obiective: „Biserica cu tricolor”, ridicată între 1893-1896; mormintele tribunilor Ioan Buteanu și Simion Groza, relocate cu prilejul manifestărilor din 1924; cimitirul eroilor de peste Carpați căzuți în luptele din primul Război Mondial pentru eliberarea Ardealului; crucea eroilor – fii ai satului –  din Primul Război Mondial; monumentul eroilor satului Țebea căzuți în al Doilea Război Mondial; Gorunul lui Horea; Gorunul lui Iancu; bustul lui Avram Iancu, operă a sculptorului Ioan Medruț, dezvelit în 2006; mormintele lui Sigismund Borlea și Teodor Pop; crucea din anul 1877; gorunii Regelui Ferdinand, al Reginei Maria și al Generalului Berthelot etc.

[1] Nicolae Cristea, Țebea și Baia de Criș. Locuri, fapte, monumente. Îndreptar istorico-turistic, Deva, 2010, p. 5.

[2] Ibidem, p. 66.

[3] Ioachim Lazăr, Studii de istorie modernă a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 2012, p. 270.

[4] Ioachim Lazăr, Marcel Morar, Avram Iancu în memoria posterității, Deva, 2008, p. 94.

[5] Nicolae Cristea, op. cit., p. 68.

Historia, 187, august 2017

Posted 2017/09/07 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Ținutul Orăștiei în documente (5)   Leave a comment

Regulamentul pentru trăsurile publice din Orăștie, la 1923

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 32 (887), 7-13 septembrie 2017, p. 8.

Există o modă în istoriografie de a reliefa, atunci când este adusă în prim plan perioada interbelică, mai ales aspectele legate de spectrul administrativ, politic, cultural, economic sau având ca țintă nivelul de dezvoltare al învățământului. Nu lipsesc, bineînțeles, nici problematicile ce țin de feminism, de activitatea asociațiilor sportive, de lupta împotriva unor flageluri care bântuiau societatea la acea vreme. Mai puțin interesante par pentru cercetători aspectele legate de protecția și confortul cetățenilor simpli, acestea nefiind suficient de spectaculoase nici pentru publicul larg.

Astfel, un regulament de funcționare al trăsurilor într-un mic oraș transilvănean la mijlocul deceniului trei al secolului XX, se înscrie într-un program de protecție a cetățenilor, alături de alte aspecte precum protecția împotriva bolilor, a alcoolismului sau a incendiilor. După Marea Unire de la 1918, în România a fost demarat și un program de unificare și coordonare a acțiunilor primăriilor urbane pentru o mai eficientă administrare a comunităților. În 1924 Prefectura Județului Hunedoara era înștiințată că, în urma ședinței Consiliului Orășenesc Orăștie ținută la 10 septembrie 1923, a fost aprobat un „Regulament pentru trăsurile publice”, regulament care a fost îmbunătățit în următorii ani prin amendamente propuse de către Poliția de Stat, care prevedeau că „este cu desăvârșire interzis birjarilor sau conducătorilor de orice vehicole de transport, a invita publicul să se folosească de vehicolele lor, precum a face orice fel de reclamă sgomotoasă”. Specificarea din urmă era necesară „pentru  a pune odată capăt sgomotului urât mai cu seamă înaintea gării C.F.R. pe care l-au făcut birjarii, chemând ca concurenți cu glas cât mai tare publicul călător la trăsurile lor”.

Revenind la regulamentul pentru birjari, articolele lui sunt delicioase. Citindu-le, ai impresia că se referă la taximetriștii din ziua de azi, la distanță de aproape un veac de birjarii originali. În afara faptului că „toți proprietarii de trăsuri publice sunt obligați să posede autorizații de circulație, eliberate de poliție pe timbru legal”, iar la articolul doi era specificat un fel de ITP, drept pentru care se vor „prezenta poliției spre examinare trăsurile, caii și accesoriile”, trăsurile birjarilor trebuiau să „îndeplinească condițiile de soliditate, estetică și curățenie, iar caii să fie sănătoși și să nu aibă vre-un viciu vătămător publicului”.

Spre deosebire de patronii de taxiuri din ziua de azi, odinioară nu puteau fi proprietari de birje „cei condamnați pentru fapte infamante”. În plus, „pe ambele părți ale caprei și pe felinare” trebuiau montate tăblițele cu numere. Ca birjari (șoferi de taxi din ziua de azi), nu puteau fi angajați „în serviciu ca conducători / căprași / decât persoane care vor poseda un permis de liberă practică”. La articolul 8 se specifica că „proprietarii sunt obligați să trimită poliției în termen de 24 de ore pe toți conducătorii / căprași / angajați și să comunice numerile trăsurilor ce li s-au încredințat pentru conducere”.

În articolul 10 lucrurile par și mai stricte: „proprietarii trăsurilor sunt obligați a ține în bună stare caii, trăsurile și accesoriile, și să le prezinte spre examinare poliției la fiecare trei luni”. Însă articolul 13 din capitolul doi al regulamentului e draconic: „Nimeni nu poate fi conducător de trăsură dacă nu îndeplinește următoarele condițiuni: a) să aibe vârsta de cel puțin 18 ani împliniți: b) să nu fie bolnav de vreo boală molipsitoare sau epilepsie; c) să nu fie surd, chior sau chiung; d) să nu fie condamnat pentru fapte infamate; e) să nu fie înscriși pe lista bețivilor”. Tot aici, la articolul 14, se specifică că birjarii trebuie să cunoască „regulamentul, străzile orașului, localurile publice și autoritățile, locuințele persoanelor oficiale și mersul trenurilor”.

Tinutul Orastiei 005, in Palia expres, XXII, 32, 887, 7-13 septembrie 2017, p. 8

La centenar (14)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (14)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 9 (864), 9 – 15 martie 2017, p. 8.

Eroii n-au murit doar pe câmpurile de luptă ci și în spitale. Și, mai ales în timpul Primului Război Mondial, unii dintre ei nu s-au stins din cauza rănilor pricinuite de gloanțe, schije sau șrapnele, ci și datorită unei catastrofe epidemice: tifosul exantematic.

Astfel în fața bisericii ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pricaz, comuna Turdaș, printre crucile de eroi se regăsește și una  care amintește prin textul său de un tânăr de 25 de ani, răpus de tifos în spitalul din Munkács și aflându-și odihna în mormântul cu numărul 123 din preajma localității: „Această cruce sa așezat / întru amintirea lui / NICULAE JUNIE / ULIU / rep. în 28 Mart. 1915 / și în 29 la înmormântat / în mormântul Nr. 123 / rep. de tifus în spitalul / din Muncacs / în etate de 25 ani”…

Partea superioară a monumentului este și cea mai interesantă din punct de vedere al realizării artistice, crucea greacă fiind terminată cu brațe realizate tot în formă de cruci, având incizate inscripțiile de consacrare precum și contururile altor trei cruci, desenate câta una în jurul alteia, cea mai mare încadrând la bază și literele „XC” din inscripția de consacrare. Registrul superior și cel median sunt unite printr-un mini ansamblu constituit din două elemente decorative, ornamentate, precum și un medalion oval conținând o fotografie destul de deteriorată, a cărei ramă pare, la o primă vedere sumară, să redea ramuri de laur. Tânărul reprezentat în fotografie e îmbrăcat în costum popular, putându-se identifica unele elemente ale cămeșii, ale pieptarului și forma pălăriei.

Registrul median, în care se găsește și textul inscripției menționate mai sus, este delimitat de două coloane pe bază pătrată, terminate în capiteluri stilizate. Partea inferioară și postamentul sunt simple, fără alte inscripții sau elemente decorative.

Poate că interesant de amintit ar fi și faptul că orașul Muncacs, aflat astăzi în vestul Ucrainei (și numit Mukacheve), a fost prin secolele XVI și XVII parte a Principatului Transilvaniei, de-a lungul timpul el mai aflându-se sub administrația Regatului Ungar, Imperiului Austro-Ungar, Cehoslovaciei sau URSS-ului. Dar asta e altă poveste, care ar merita spusă dacă cineva s-ar încumeta să găsească cimitirul din localitate și să afle cum se mai găsesc (dacă se mai găsesc) mormintele eroilor.

La Centenar, 014, Palia expres, 9 (864), XXII, 9-15 martie 2017, p. 8

Posted 2017/09/06 by danieliiancu in Articole, La centenar

Ținutul Orăștiei în documente (4)   Leave a comment

Plasa Geoagiu la 1919

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 31 (886), 31 august – 6 septembrie 2017, p. 6

Consiliul Dirigent a activat în Transilvania începând cu 2 decembrie 1918, fiind recunoscut de Regele Ferdinand prin decretul din 24 decembrie același an, între realizările sale regăsindu-se și reorganizarea administrativă, un prim pas fiind întrebuințarea denumirilor românești pe plicurile de corespondență. Ca urmare a solicitării Resortului Afacerilor Interne, a fost întocmit și se regăsește în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara, de la serviciul județean al Arhivelor Naționale și un „Tablou general despre numirea comunilor în limba română și magheară aflate în plasa Geoagiu”.

Tabelul, întocmit de către primpretor la „19 Faur 4 Martie 919”, arată faptul că la acea dată în plasa Geoagiu de Jos existau 32 de comune, multe dintre ele aflându-se astăzi în județul Alba. Conform cerințelor Consiliului Dirigent, în ultima coloană a tabelului transmis Prefecturii sunt trecute stațiile de poștă care le deserveau, cele 32 de localități fiind astfel arondate următoarelor cinci „ultime poște de unde primește corespondența poștală”: Zalatna / Zlagna; Algyógy / Geoagiu; Alkenyér / Șibot; Szászváros / Orăștie și Nagyrápolt / Rapoltu Mare.

Momentan fără alte comentarii, redăm mai jos toate numirile de comune de pe raza plasei Geoagiu de Jos înaintate Prefecturii la solicitarea Consiliului Dirigent: Almașu mare / Nagyálmás; Almașu de mijloc / Kärépalmás; Alamşu mic / Kisalmás; Ardeu / Erdõfolva; Balșa / Balșa; Băcâiea / Bakonya; Băcăințu de jos / Bokajfalva; Băcăințu de sus / Bokajfelfalu; Bobâlna / Bábolna; Boi / Boj; Bulbuc / Bulbuk; Cib / Cseb; Cigmău / Csigmó; Folt / Folt; Glod / Glod; Homorod / Homorod; Geoagiu de jos / Algyógyalfalu; Cărpeniș / Gÿertÿános; Curpeni / Kurpenÿ; Mada / Máda; Mermezeu / Mÿirmezõ; Nădăștie / Nádastie; Poiana / Ordosmezõ; Porcurea / Porkurea; Rapoltu mic / Kisrápolt; Rapoltu mare / Nagyrápolt; Ringhet / Renget; Tecereu / Tekerõ; Valeamare / Valeamare; Voiea / Vaja; Uroi / Aranÿ.

Tinutul Orastiei 004, in Palia Expres, XXII, 31, 886, 31 august-6 septembrie 2017 p. 6

Povesti (adaptate) pentru Mihnea (3): Povestea cu fata moșului…   1 comment

Povestită și scrisă în 2013, când Îngerul nu împlinise încă cinci ani…

Seara abia începuse. Nici nu trecuse cu mult de ora zece, că Deva a rămas în beznă. Se luase curentul. Bine, poate că nu în toată Deva, dar în zona cutiilor de chibrite în care locuim noi, da. Poate că Ghiță și Atena se lăfăiau la lumină în apartamentul nostru. Afară, o alarmă suna de mama focului prin faţa blocului, ţipând că nu mai are cum să asigure paza, şi să vină miliţia. În casă, Îngerul tăcea. Părea speriat de bezna din jur.

– Tati meu, se so-’ntâmplat? Di se nu mai mere Sip si Deil?

I-am explicat că nişte cretini or luat curentul. Şi, din cauza nenorociţilor, mie-mi bubuie calculatorul, îmi plezneşte televizorul, mi se strică frigiderul şi alte ălea. Iar el nu mai vede desene. Punct.

– Da’ se, Tati, desenele stau în friszider?

…Am luat-o de la capăt cu explicaţiile, că prea mă ambalasem la început. I-am zis că nu, în afară de Moş Crăciun şi de reni, nimeni nu poate vieţui în frigider. Însă, dacă nu-i energie electrică, nici desenele nu pot ajunge pe ecranul televizorului. Mihnea se ridicase în fundules şi mă asculta atent. Apoi a contra-atacat.

– Tati meu, dacă nu-i enerszie electrică, vreau să-mi spui o poveste! Acum!!!

M-am conformat şi am dat să-i zic povestea cu ursu’. Că o aveam deja în cap. A urlat la mine că nu, fără harapi albi şi salate. Apoi m-o atenţionat că nici aia cu cocoşu’ să nu i-o zic că o ştie. Am dat-o spre Scufiţe Roşii. Refuz total, că cică tocmai le citise Doamna la grădinisă. Albă ca Zăpada… la fel! Capra cu trei iezi… n-o mai ştiam bine nici eu.

– Hai, tati, să-ţi zic una bună. Cu fata moşului şi fata babii!

…După ce m-o chestionat ce moş şi ce babă, o fost de acord. Nu mai auzise de aşa ceva…

– A fost odată un moşneag ş-o babă. Şi moşneagul avea o fată, iară baba altă fată…

– Tatiiii! Păi atunsi aveau amândoi două fete!

…Am stat un pic să calculez şi să mă gândesc cum să-i explic. Am renunţat şi am zis că da. Aşa-i cum zice el. Moşul şi baba aveau două fete. Numai că fata moşneagului era frumoasă foc, harnică nevoie mare, ascultătoare ca Îngerul şi bună la inimă ca o pită caldă. Pe când fata babii… ioiii, tatiii, era ca o slută de urâtă, ca o soacră de leneşă, ca o deputată de ţâfnoasă şi bună la inimă ca buruiana de mătrăgună pentru bolile de stomac. Da’ baba s-o pus cu gura pe moş şi l-o făcut în toate felurile, mă tati. Să n-o mai ţîie acasă pe fii-sa, ci s-o deie slugă pe unde s-o putea. Şi moşu’, nărod, o ascultat de babă şi i-o zis la fii-sa să plece de acasă. Să se ducă în lume până o da de Sfânta Duminica.

– Sine-i Sfânta Duminica, mă Tati meu? s-o trezit Îngerul întrebând în miez de beznă.

– Ăăăă… ăăă… ăăăă… E o tanti la care, dacă ajungi, nu mai trebuie să lucri! am răspuns fericit că am ajuns eu însumi la o concluzie. No! Şi biata fată, văzând că moşul ţine isonul babii şi al feti-sii, o plecat de acasă şi o dat colţul blocului, fără să se gândească că se va mai întoarce vreodată.  După bloc, ce să vezi, mă tati? Un maidanez. Sau o maidaneză, ce-o fi fost ea. O căţeluşă vagaboandă, vai de capul ei. Slabăăăă, păduchioasăăă, râioasăăă, purecoasăăăă, flămândăăă! Şi căţaua, când o vede pe fata moşului, numai ce schelălăie: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Şi fata moşneagului s-o pus de o dat de mâncare animalului, l-o despăduchiat, l-o spălat în leşie, o stârpit purecii din blana lui şi l-o mai şi pieptănat şi dat cu gel de duş. Apoi o plecat mai departe. Şi o ajuns la blocul următor. Acolo era un păr. Frumos, frumos, plin de flori dar şi de omizi…

– Se-s ălea omiszi, Tati meu?

– Ăăăă… păi să vezi…. nişte viermi din care ies fluturi… da’ te rog să nu mă mai întrerupi, că uit povestea. Aşa! Şi părul care face pere iar nu ăla de creşte-n cap, s-o rugat de fata moşului să-l cureţe de viermi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Aşa că, no! Fata moşului l-o curăţat. Şi o plecat spre centru. Către fântâna arteziană. Aia, putredă de mâlită şi părăsită ce era. Că primăria nu mai avea bani de întreţinere. Şti şi tu, tati, fântâna, că ai fost la centru din Deva. Eiiii! Şi numa ce vede fântâna pe fata moşului, că începe a grăi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”!. Normal, fata o îngrijit-o şi fântâna cântă seara şi-n ziua de azi. Las’ că mai merem noi s-o vedem. Aşa. Şi fata o plecat mai departe, până la plăcintăria de lângă. Acolo, jale mare. Nu merea cuptorul. Era înfundat hornul, crăpaţi pereţii şi scrijelite lăturoaiele de termopan de pe lângă. Aşa că, aceeaşi rugăminte: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Progenitura moşului şi-o suflecat mânecile la maieu şi o reparat plăcintăria. Apoi a plecat mai departe, prin pădure întunecoasă. Cred că era parcul ăla mai mare din oraş…

– Ăla de lângă museu, Tati?

– Mdaaa… Ăla! Şi-n pădure, o dat de o poiană. De-aia mareeee, cum îs poienile când merem noi la munte cu cortul. Şi-n poiană, o colibă. S-o învârtit fata moşneagului de-o ameţit, în jurul colibei, da intrare n-o găsit. Până la urmă, obosită, s-o aşezat pe preş şi s-o trezit înăuntru, în bordei. Cinci minute s-o tot şters de praf, că Sfânta Duminică era cam leneşă de felul ei şi nu făcea curat, iar fata din casă fugise cu-n rândaș. După ce i-o trecut usturimea de la ochi, fata moşului s-o pus pe treabă şi o făcut casa lună-bec. Când dădea să pună ultimul bibelou-peşte pe mileul de pe televizor iacătă şi Sfânta Duminică venea către casă de la biserică. Wooowwww! Aşa curăţenie nu mai văzuse Duminica din ziua de luni. Cum era obosită, i-o zis la fata moşului să meargă în pod să-şi aleagă ce ladă vrea ea şi să plece odată acasă, că ei îi e somn. Fata moşului s-o urcat în pod, o luat cea mai mică ladă ce-o găsit-o, că era deja şi ea obosită de atâta lucru, şi o plecat către casă…

– Da’ se era în ladă, Tati meu?

– De unde să ştiu eu, tati?  Ce, era lada mea? Or fi fost nişte jucării strălucitoare, nişte maşinuţe cu telecomandă… dar habar n-am! Şi o mers fata moşului până o dat de cuptor. Acolo, ce să vezi? Plin cuptorul de plăcinte. S-o ghiftuit domniţa de era să-i pleznească burtica, o prins puteri şi s-o dus la fântâna arteziană, de-o băut apă. Apoi o mai mâncat nişte pere şi s-o jucat cu nişte căţeluşi. Într-un final, o ajuns la moş. Săracu’, zăcea leşinat sub picioarele babei, care-l stâlcea în bătaie. Fata moşului o trântit lada de-o căra cu ea drept în capul babei. Şi s-o spart. Lada, nu baba. Şi o început să curgă pe jos numa bogăţii şi bani şi aur şi jucării. Şi baba s-o făcut femeie de treabă şi l-o ascultat pe moş în tot ce zice, numai să-i deie şi ei nişte jucării…

– Tatiii, tu mă minsi, jucăriile îs pentru copii nu pentru babe!…

– Cum zici tu, Tati! Acum hai să dormim…