Archive for the ‘Articole’ Category

Aventuri din copilărie (27)   Leave a comment

Cum vopsam eu casa pe dinăuntru

Sau despre cum se igieniza odinioară odaia pe interior

Două lucruri erau esențiale când eram eu mic. Primo: să mă spăl pe față înainte să mă spurce cucul. Adică să mă trezesc vara pe la ora 03.30. Maximum 04.00. Secundo: să vopsesc casa înainte de Paști. Punctul unu îl realizam urgent, că nu apuca cucul să se scoale și să ciripească cucuceala lui de dus de-acasă când eu eram deja spălat pe față. Punctul doi era greu tare…

Mama Mare mă trezea cu noaptea-n cap, să mă apuc de lucru. Tata Mare cosea deja de rupea iarba mai ceva ca o motocositoare. Eu eram buimac. Pe la ora 05.00 eram și eu dus la ligheanul cu apă să mă spăl a doua oară…

Punctul doi era mai greu de îndeplinit și din alte puncte de vedere. Pe lângă faptul că trebuia să te trezești tot de dimineață, înainte de Paște mai trebuia să și muncești. Să dai mobila bătrânească mai la o parte; să speli pereții; să-i tragi o palmă după cap la sor-ta care țipa că nu-și poate face somnul de frumusețe de dimineață; să te plângi că ți-e foame… Și multe altele! Apoi să te duci să aduci var din groapa cu var. Să bagi în ea ceva albastru de Voroneț. Sau sulfatul de cupru cunoscut și sub numele de  „Vinețală”, „Piatră vânătă” sau „Albastru de Mândră Mărie”…

Mândra de sor-mea, Adina pe numele ei, dormea, ca de obicei. Eu munceam, că, cică, ăștia mai bătrâni cu patru ani, trebuia să lucrăm. Habar n-are ea nici acum cât am suferit eu din punct de vedere fizic, nu mai vorbim de psihic. Aduceam tot ce zicea Mama Mare. Aveam ochii bulbucați că nu vedeam bine nici atunci. Dar m-am descurcat. Pe la ora 12.00, când se trezea Adina, eu eram rupt de somn. O dădeam în șuturi jos din pat și fugeam după ea să nu intre înapoi în casă. Nu intra, că Lăbuș stătea de pază. Așa că Adina stătea la ușă și se uita la mine cum muncesc.

Mie nu-mi convenea că eu lucrez în timp ce ea se uita. Mai și râdea. De Adina zic. Mama Mare doar zâmbea. Dar m-am prins că-s pe-o mână!!! Mama Mare cu Adina! Tata Mare era la lucru pe ștrec. Nu avea cine să mă apere. Așa că mă apucam să văruiesc casa mică înainte de Paște. Grozavă treabă făceam. Am dat cu atâta var că am crezut că pică casa peste noi de fiecare dată. N-o picat!

…Până la urmă am văruit. Nu cum trebuie, dar am văruit… O ieșit pe culoare gen „Albastru de Voroneț”… Lumea a fost nemulțumită. Cică, ce: așa lucrează meseriașii adevărați??? Eu am spus că nu sunt meseriaș. Până la urmă, Mama Mare râdea în gura mare de mine. Dar eu tot am vopsit casa mică, de mai multe ori… În culorile tradiționale. Sunt eu mai încet la minte, dar am știut să vopsăsc o casă. Tata Mare tăcea și se minuna de cât de harnic îs. De deștăptăciune nu s-a pus problema!

Posted 2022/07/09 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Transilvania mea (55)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Partea a III-a. Marcarea traseului

Apărut în Știrile Transilvaniei, 22 februarie 2022

Dimineața zilei de vineri, 8 august 2003, a fost splendidă. Când am deschis fermoarele de la cort, soarele m-a izbit cu putere drept între ochi, iar roua depusă pe el (pe cort, nu pe soare), mi-a căzut direct în creștet. Un fel de duș matinal și involuntar. Alin s-a fâțâit un pic și apoi o dat să-și aranjeze hainele pe care le folosise toată noaptea pe post de pernă. Și… surpriză!!!

…Că am uitat să vă spun data trecută, dar noi toată seara căutaserăm celebra sticlă de Tanita, să avem motiv să mai stăm la foc. Eșec total. Parcă se evaporase. Nici urmă de ea. Inițial l-am bănuit pe Ionuț de o răzbunare chibzuită zile întregi. S-a dovedit însă că nu a fost el, căci toată noaptea Alin dormise pe biata sticlă înfășurată în hainele folosite drept pernă. Și a extras-o dintre bulendre cu grijă, dar și foarte încântat de descoperire.

În tot acest timp Călin era dezorientat și se plimba printre corturi. Nu-și mai găsea plasa cu mâncare, aia de și-o agățase în pom seara. Eu, Clau, Ionuț și Alin ne-am pus la masă pe bucatele noastre. Călin se tot uita prin copaci, bănuind că nu-și mai amintește el mărul, părul, prunul sau caisul cu pricina. S-o uitat și prin sălcii și arini. Nimic. Toate crengile erau goale. Niciun pom sau arbore ori arbust nu rodise alte plase cu slănină, cârnați, conserve de pește, conserve de carne, pateuri, roșii, ardei, castraveți și ce alte bunătățuri i-o mai ai fi pus Jana în rucsac pentru patru zile.

Năcăjit, s-o lăsat înduplecat de noi să mănânce din sărăcia noastră, adusă cu trudă de acasă. Nu i-am zis nimic, dar privirile noastre spuneau totul. De data asta l-am bănuit pe Călin că o ascuns mâncarea lui numai ca să guste din bucatele noastre. Iar am greșit amarnic pentru că, în timp ce ne făceam siesta, numai ce-l vedem pe moș venind pe cărare spre noi clătinând într-o mână plasa inconfundabilă a lui Călin.

Ceea ce a urmat ar fi fost demn să fie relatat într-o piesă de teatru de Eugen Ionesco. Absurdul prin excelență. La prima vedere a plasei, Călin a sărit în sus mai ceva ca atletul român Sorin Matei la Bratislava, pe 20 iunie 1990, proba de sărituri în înălțime (unde a izbutit 2,40 m). Călin a avut pe puțin 3,10 m din poziția culcat – stat pe-o rână. Glasul i-a răsunat în toată valea Crivadiei: „Bunăăă dimineațaaa!!!”, a zis el. Moșul a fost mult mai calm și a întrebat oarecum retoric: „Cauți plasa?”…

Călin a confirmat, iar nenea i-a întins comoara. Numai că în loc de conserve, slănină, cârnați și alte cele, plasa era plină cu mere. Moșul s-a simțit obligat cu o explicație, așa că i-a spus lui Călin că a găsit plasa în curtea casei. „Or fi luat-o câinii azi noapte, că io am găsit-o de dimineață și am zis să vin să v-o aduc. V-am pus și niște mere în ea”. Călin se holba la merele din plasă mai ceva ca Prâslea cel Voinic la merele de aur. „Păi în plasă mai era niște slănină, niște cârnați…”. La care moșul, zen, spune: „Le-or fi mâncat câinii”. Călin a insistat: „Dar erau și niște conserve, cum le-or mâncat câinii?”. Moșul: „Dă-i dracu, că ăștia mâncă de toate!!!”…

La asemenea răspuns nici Călin n-o mai avut replică. Am făcut bagajele și am plecat să marcăm traseul de concurs. Am mers pe drum de asfalt, am urcat dealurile din jur și am coborât din nou spre locul de campare. La un moment dat Călin prinde semnal pe telefonul lui mobil. O sună instantaneu pe Jana să vină cu altă tură de slănină, de cârnați și de conserve, că el deja prăpădise resursele pentru patru zile într-o singură seară. Jana s-o crucit, dar nu l-o certat tare. Am ajuns în tabără și am mâncat tot din resursele noastre. Călin ne-a mulțumit frumos. Între timp sosiseră și alți organizatori, dar și zeci de concurenți. Din Alba, Arad, Sibiu, Zlatna, Cluj… etc. Așa că am purces să facem pasul următor: mersul la crâșmă. Cum v-am spus, barul-magazin era proaspăt deschis, iar aprovizionarea nu era pe măsura unui concurs cu zeci de participanți. Așa că, după vreo două ceasuri de băut bere Noroc, stocul a fost epuizat. Atunci Tanti de la birt l-a sunat pe patron să-i spună să vină repede cu marfă că-s zeci de turiști însetați. Am plecat de acolo cu promisiunea că a doua zi totul o să fie OK, iar berea nu va lipsi din meniul birtului. Ne-am mulțumit cu sucuri, că ăștia nici măcar Tanita nu aveau.

Posted 2022/04/26 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Aventuri din copilărie (26)   Leave a comment

„La Horaie”

Sau despre cum am mers cu noaptea-n cap la fân

N-aveți voi cum să știți unde-s „Horaiele”. Dar vă explic eu, după ce mi-am împrospătat memoria întrebându-l pe Aurel. Ca să ajungi la Horaie, trebuia să pleci din Țăuți și să fi amplasat undeva sub Vârful Muntelui. Dar era cale lungă până acolo.

Prima dată urcai dealul până la Zăpodie. Apoi treceai de locul numit Țâroi și ajungeai la Fundul lui Tisco. Așa se numea locul, fără nici o legătură cu o anumită parte anatomică. Nimeni nu mai știe cine a fost Tisco. Cică, pe vremuri, creșteau pe acolo ghiocei mai ceva ca mușcatele în ferești bătrânești. După ce treceai de „La Fețe” făceai stânga, mergeai ușor pe „Potecul murarului” până ajungeai în Plai. Potecul respectiv nu era lung ca lungime, dar avea o hibă: o scăldătoare de porci mistreți!!! Care cam îți dădea fiori.

Lângă scăldătoare era și izvorul de unde luam apă. Mai cu frică, așa, să nu speriem mistreții. Când plecam la fân „La Horaie”, ne trezeam înainte de a ne culca. Pe la trei dimineața căram în spate pe drum în sus tot felul de coase, furci, sticle din sticlă pentru apă, străiți cu merinde… și câte și mai câte. Pe la cinci și jumătate, hai șase, eram „La Horaie”. Bărbații se apucau de cosit, că era răcoare și iarba era numai bună de tăiat. Copiii care eram, ne puneam la somn un pic, până făceau femeile micul dejun. Slană, ceapă, brânză, niște ardei, roșii și castraveți… Și niște pită coaptă în cuptor. 

Cam pe la opt cosașilor li se făcea foame. Lăsau coasele pe unde aveau loc și veneau bombănind că de ce pruncii dorm încă… Săream în sus mai ceva ca cubanezul ăla numit Javier Sotomayor. Ce 2 metri 45 de centimetri!!! El a făcut asta în 1993. Noi prin 1983. Și cred că săream mult mai sus. Dar să nu ne lăudăm prea tare. Cum nu prea erau bidoane de plastic pe vremea aia, ne trimiteau pe noi, niște copii, să luăm apă de lângă scăldătoarea porcilor mistreți. 

Mergeam tiptil, pășind cu grijă, îmbuteliam apa și fugeam tare, dar încet, să nuu se prindă mistreții că le-am furat din apă, spre locul de odihnă. Lumea matură din jurul nostru se minuna de cât de repede veneam noi cu apa. Cică eram harnici. Apoi să vezi nebunie. Cosașii coseau. Femeile pregăteau prânzul. Pădurea de „La Horaie” foșnea în baterea vântului. Noi, copiii, întorceam fânul să se usuce și pe partea cealaltă. 

Apoi mai urma o postată de cosit. Altă tură de mers după apă. Întors iarba ca să se usuce și să devină fân. Luat prânzul. Adunat fânul. Făcut căpițe și pari cu fân. La sfârșitul zilei eram storși. Noi, copiii! Oamenii mari se uitau la noi cu mândrie. Noi nu eram mândri, ci doar obosiți. 

Pe la zece seara ajungeam acasă. Picam instantaneu în pat. Cine mai dorea să mânce mămăligă cu brânză???

Posted 2022/03/12 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Pentru Țară și Popor. Aventurile unui soldat amărât (21)   Leave a comment

Istoria se repetă. Mai ales dacă n-ai habar de ea.

Că tot e vreme de război și eu îs ditamai TR-istul (adică militar, dar cu termen redus, de ăla deștept de am slujit Patria după ce am făcut facultatea), trebuie să vă spun câteva secrete, dar să nu le mai ziceți la nimeni!

Printre alte chestii obișnuite în cazarmă, noi, deștepții, mai făceam și școală. Adică nu alergam tot timpul pe câmpii și dealuri după inamici invizibili ci mai stăteam să ședem în Sala de studiu. Unde învățam despre pistolete, puști cu lunetă, mitraliere, grenade, drept internațional, securitate națională, alimentație publică, igienă personală, bromură etc. Matematică, chimie sau biologie nu!!! Dar am început cu istoria. Din cei 23 de militari în devenire care trebuia să fim fără dorința noastră expresă, vreo șase chiar terminaserăm istoria. În sensul că am terminat o facultate de profil, nu că am făcut praf istoria.

Și vine prima oră de istorie. N-am habar ce maior, locotenent-major sau colonel era ditamai profesorul. Eu țin minte prima oră. Cum personal predasem deja un an ca profesor suplinitor la tot felul de clase (de la a V-a la a XII-a), aveam un pic habar cam cu ce se mănâncă istoria când trebuie predată. Așa că, după cinci minute de ascultat istorie la nivel de clasa a XII-a (varianta veche, edițiile de dinainte de 1989), pe mine m-o pufnit un râs de era să explodeze sala de clasă.

Domnul maior, locotenent-major sau colonel (ce-o fi fost), s-o încruntat la mine și m-o întrebat (la modul foarte serios) de ce râd. Am raportat că realitattea istorică nu e chiar așa. M-a privit câteva secunde, în timp ce eu făceam pe mortul în păpușoi stând drepți în fața domniei-sale, apoi a grăit tare și adânc (din punct de vedere filosofic): „Bă, dacă ești tu așa deștept, hai și predă!”

Ceea ce am și făcut șase luni de zile. Plecând din preistorie, neolitic, daci, romani, evul mediu, epoca modernă, cea contemporană și tot ce îmi mai rămăsese mie în scăfârlie de pe vremea facultății.

Am apreciat că Domnul maior, locotenent-major sau colonel (ce-o fi fost) a fost prezent la fiecare oră pe care am predat-o. Poate mă verifica dacă predau corect. Habar n-am. După șase luni vine comisie de la București: colonei, generali etc. Totul trebuia să fie „Zeis”. Așa că am fost informat că trebuie să fac niște întrebări pe domeniul „Istorie”, la care să răspundă amărâții de TR-iști. Inclusiv eu. Am întocmit testele conform informațiilor adiacente și le-am predat conducerii unității.

Nu a trecut mult timp și am fost chemat la Raport. Bine-bine!!!. Testele erau!!! Dar nu erau răspunsurile. Că de unde să știe comisia de examinare care sunt răspunsurile corecte? Așa că am făcut URGENT și răspunsurile: câte 4-5 rânduri la fiecare întrebare redactată tot de mine. Să știe comisia.

Vine ziua examenului. În comisie erau cei de la București, dar mai erau și două persoane care știau că eu am predat istorie la TR-iști timp de șase luni. Am crezut, inițial, că e o glumă. N-a fost. Trag subiectul pe care eu cu mâna mea îl scrisesem. Știam întrebarea. Știam răspunsul. M-am prefăcut că nu știu. Era punctul 1. Despre Revoluția de la 1821, Tudor Vladimirescu etc. Atunci m-am exaltat. Am  început cu Evul Mediu. Domniile Fanariote. Cine o fost Tudor. Cum s-a ajuns la revoluție. Etc. Comisia o intrat în panică. Eu vorbeam și nu mai tăceam. Comisia căuta răspunsurile la întrebările puse de mine. Nu existau pe foile care le aveau în față. Până la urmă, cineva și-o pus mâinile în cap și a exclamat: „Sergent IANCU, ieși afară! Nu-ți mai bate joc de noi! Ai 10”…

Posted 2022/03/11 by danieliiancu in Articole, Pentru țară și popor

Aventuri din copilărie (25)   Leave a comment

Ziua lui Tata Mare

Sau despre 6 martie

Drept să vă spun anul în care s-a născut Tata Mare nu mi-l mai aduc bine aminte. Posibil să fie 1924, după cum zice și Dica, dar data de 6 martie e de neuitat, căci atunci s-a născut el. De-aia țin eu minte ziua: că instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza a avut loc tot pe 6 martie și dacă nu știai asta rămâneai corigent la istorie pe vremea lui Ceaușescu. Noi, copiii și nepoții, ne bucuram de ziua lui Tata Mare, nu de ceea ce o făcut Petru Groza: nu cântam imnul Republicii Socialiste România, nu mâncam tort, dar băgam în noi la turtată de ne plezneau burțile. Adina plângea că eu mâncam, cică, mult mai mult. Ceea ce mă enerva teribil, și o mai plezneam, ușor, din când în când… Așa, de complezență!

Am mai vorbit de turtată, un fel de plăcintă făcută în cuptor din făină, ouă, unt și, de gust, un pic de coajă de lămăie rasă pe răzătoare. Tata Mare mânca turtata abia după ce găta prima tură de lucrat prin grădină. Și după ce merea la ștrec. Adică să controleze liniile de cale ferată între Ampoița – Tăuți – Meteș și retur. Mergea pe-o șină și venea pe alta. Bătând în șine, pe fiecare direcție a sensului, cu un ciocan imens să vadă dacă nu s-o deșurubat vreun șurub. Apoi aducea două găleți de apă până sus În Deal, se așeza la masă, mânca pită cu slănină și ceapă, sau mămăligă cu brânză, apoi două felii din turtata care trebuia să fie tort. Era fericit că are ce mânca. Poate era fericit și că ne are pe noi lângă el: Mama Mare, Adina, eu… Dica și Bubu… Toate neamurile din Tăuți… posibil și niște gagici pe care le învârtea la nunți, la câte o sârbă.

Dacă n-ar fi lucrat cât l-au dus puterile Tata Mare ar fi fost nefericit. Noroc că l-am mai mobilizat eu să lucre. Când mă vedea că lenevesc citind, numai ce se încrunta la mine mai ceva ca Dr. Petru Groza la Zăroni. Căci Păstorel Teodoreanu specifică clar și fără dubii într-o epigramă: „Caligula Imperator, A făcut din cal senator; Petru Groza, mai sinistru, A făcut din bou ministru”. Mai există o legendă privind replica sub formă de epigramă a lui Zăroni, dar nu insist asupra sa. Despre aceste evenimente, scrieri și documente îmi aduc eu aminte referitor la 6 martie multe fapte. Fie de 6 martie 1924, fie de 6 martie 1945. Să-ți fie țărâna ușoară, Tată Mare!!! Chiar dacă ai murit pe 10 octombrie 1987, noi te mai ținem minte. O lumânare pusă în amintirea ta face cât o mie de cuvinte!

Posted 2022/03/06 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Aventuri din copilărie (24)   1 comment

Despre chișchinău

Sau despre baticurile pe care le purta Mama Mare

Nu aveți voi atâta răbdare de citit, cât am eu chef de scris. Așa că o să fiu scurt. Mama Mare avea batic. Baticul e un fel de ștergar (a nu se confunda cu ștrengar), pe care ți-l pui pe cap, dacă ești femeie măritată. Că dacă ești bărbat și umbli cu batic pe cap… e cam nasol! Te vorbește lumea pe la spate… de nu te vezi.

Pe la Tăuți, la batic îi zice chișchinău!!! Mama Mare avea multe baticuri, sau chișchinăuri. Toate negre la culoare, că așa era moda în anii 80 ai secolului 20. Era noastră. N-am stat să analizez lingvistic de unde provine cuvântul. Cert este faptul că am luat bătaie cu chișchineul de nu mă mai vedeam în oglindă.

Eu eram copil cuminte. Și verii mei (Aurel, Jenucu, Nicușor, Tibișor, Neluțu, Nicu etc.) erau. În schimb, Adina, soră-mea, nu era! Deloc!!! Era de o ferocitate extremă. Ne pâra pe toți la Mama Mare și eu luam bătaie, că pe restul celor prezentați mai sus nu-i prindea. Nu contau argumentele! Nuuu!!! Mama Mare mergea pe principul lui Dica: dacă Adina zice ceva, atunci așa este! Eu încasam și Adina râdea de după ușă! Când o vedeam pe Mama Mare dându-și chișchinăul jos… eu încercam să fug… Credeți că reușeam?

Da de unde… Tata Mare, în loc să mă apere, se punea pe plâns de râs. Eu eram încolțit într-un colț și lovit voluntar – involuntar cu chișchinăul. Adina râdea diabolic, prefăcându-se angelică. Eu îmi doream să fug afară să dau mâncare la purcei, găini… ce mai aveam noi prin ograda din Deal. Mama Mare nu putea fugi tare, că deja era mai în vârstă. Dar eu eram mai aprig. Fugeam mâncând pământul.

Ce să vă mai zic… Că de Adina care râdea, v-am zis… chișcănăul fâlfâia în urma mea… Mama Mare era nervoasă, iar Tata Mare se spărgea de râs… Eu eram inofensiv, dar ager! Am reușit să dau ocol casei. Mă rog… curții… Am ajuns-o din urmă pe Adina și i-am pleznit două-trei-patru palme. Atunci ea s-a oprit… Să se plângă! Eu n-am avut timp de plâns că venea Mama Mare cu baticul după mine. Așa că am fugit în șură. Asta mai mică la ani decât mine o văzut… În loc să înceteze ostilitățile, ea le-a accentuat. M-o pârăt unde m-am ascuns. Normal că am luat bătaie, ca de obicei.

Așa mi-am luat eu altă bătaie cu chișchinău!!!

Posted 2022/01/19 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie

Editoriale (7)   Leave a comment

Cum e să lucrezi în domeniul privat

Apărut în Știrile Transilvaniei, 8 noiembrie 2020

Societatea s-a scindat din multe puncte de vedere. Printre cele mai sensibile astfel de puncte se numără și cea dintre a lucra „la stat” și a lucra „la privat”. Îmi permit să semnalez unele aspecte despre angajatorii și angajații din domeniul privat, pentru că deși acum sunt bugetar, pe cartea de muncă am câțiva ani care atestă faptul că am lucrat și la angajatori privați.

Totul pleacă, în opinia mea, de la o falsă premisă. Și anume, aceea că dacă ești la privat ești mai bun, mai compentent, mai harnic, mai deștept, mai mult contributor la bugetul statului și la Produsul Intern Brut al aceluiași stat. Sau, dacă lucrezi prin străinătate, și pentru al altor state. În același timp, în viziunea majorității populației, un bugetar (fie el profesor, medic, pompier sau ceva prin domeniul culturii) nu este decât un consumator de la buget și un dăunător al PIB-ului.

Ceea ce este fals. Iar acest lucru se vede cel mai bine acum, în pandemie, când avem nevoie de medici, când ne revoltăm că lecțiile se țin on-line, când pompierii (mă refer aici la tot ceea ce ține Inspectoratul pentru Situații de Urgență, dar spun pompieri pentru că așa îi percepe lumea și îmi cer scuze că nu pot face mai mult pentru a schimba percepția) nu fac față să stingă incendii prin păduri, să scoată la timp corpuri umane de prin mașini carbonizate sau să salveze de la înec persoane aflate în plină viitură. Dăm vina și pe cei care muncesc în domeniul culturii că sunt bugetari, că ar consuma resursele Patriei, dar foarte puțini citesc beletristică sau lucrări științifice, foarte puțini vizitează expoziții sau vizionează piese de teatru.

Este foarte ușor să arunci cu pietre. Nu asta contează. Doresc doar să dau câteva exemple de oameni „privați” sau angajați la „privat”, ca să explic concret proverbul acela care spune că fiecare pădure își are uscăturile ei. Mai pe scurt, și „la stat” și „la privat” există oameni și oameni, iar noi nu ar trebui să ne împărțim în tabere de genul „bugetar” și „nebugetar”. Sunt oameni care muncesc „la stat” mai mult decât lucrează cei de „la privat”. Dar să dăm și exemple…

Firmă privată locală de transport în comun. Solicit orarul cu sosiri – plecări. Spun că ei nu au chef să îl acorde oricui. Firmă privată de transport județean, anul 2020. Intru pe net și găsesc numere de telefoane. O grămadă, mai precis trei, dintre care două numere de telefon mobil, la care un robot îmi tot spunea că numărul nu este alocat, plus un număr de fix, care suna. Dar nu a răspuns nimeni ore după ore. Firmă privată de transport gen taxi. Mergi la taximetrist și îl întrebi dacă te duce în Florești, tu fiind în fața Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. El se uită lung după o tanti în minijupă și spune „Nu, că am o comandă!”, apoi pleacă doi metri și o întreabă pe domniță „Te pot duce undeva?”. Firmă privată de taxi care spune că te duce de la Orăștie la Deva, dar în ultima secundă se răzgândește, așa că trebuie să apelezi la prieteni.

Firmă privată care oferă servicii de cazare pe baza voucherelor de vacanță, îți confirmă, apoi nu mai răspunde la telefon în ziua spre noaptea cazării. Firmă privată care se ocupă de instalații sanitare care pune respectivele instalații cum nu trebuie și-ți pușca apa prin toată casa după cinci minute. Firmă privată de curierat care zice că-ți aduce obiectul comandat și plătit on-line a doua zi, dar nu vine nici după opt zile, că or scris adresa greșit. Firmă privată care te asigură că îți aduce obiectul la ușă, garantat! Dar dacă nu vezi să citești bine, că nu ai ochelarii la tine, undeva, în subsolul paginii scrie că e vorba de ușa blocului. Nu al apartamentului situat la etajul patru. Așa că te vezi nevoit să cari singur mașini de spălat, frigidere, rafturi de metal sau alte lucruri pe trepte într-un fel de spirală pătrată. Nu mai vorbesc despre cei care stau la casele de marcat și de jos parcă te privesc de sus. Îi cam deranjezi cu toate produsele tale că tu ești bugetar, iar ei lucrează „la privat”. Nu contează că tu ești medic, profesor, pompier sau culturist. Vreau să spun angajat în domeniul culturii.

Știu că am exagerat, dar acesta a fost scopul. Fiind momentan bugetar, mă simt oarecum umilit de toți cei care spun că ei lucrează la privat și susțin nu mai știu câți bugetari în spate. Poate au dreptate. Poate nu…

Posted 2022/01/15 by danieliiancu in Articole, Editoriale

Transilvania mea (54)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Partea a II-a. Organizarea taberei

Apărut în Știrile Transilvaniei, 28 decembrie 2021

Nu am mers mult că am și auzit zbierete în urma noastră… M-am panicat pe persoană fizică, că celorlalți din grup nu le prea păsa, fiind mai curajoși. Am întors capul și l-am văzut pe Călin alergând de mama focului, cu toate ălea bălăngănind pe rucsacul lui. Gata, mi-am zis! Sigur s-o întâlnit cu vreun urs și acum încearcă să scape dându-ne pe noi hrană fragedă bestiei!!!

…Nu o fost chiar așa. De întâlnit se întâlnise el cu cineva, dar nu cu un urs, ci cu o babă care l-o speriat teribil. Iar de fugit fugea să ne ajungă din urmă după ce se rătăcise neascultând de Alin. L-am așteptat, că ce era să facem? După ce l-am cărat atâta timp cu trenul după noi nu puteam să-l lăsăm de izbeliște între Merișor și Crivadia. Călin o fugit tare, adică mult și atât de iute de i-o zburat de pe rucsac lopățica de infanterist. O pierdut-o pe drum. Bine că mâncarea era pusă în siguranță, în interiorul rucsacului.

Apoi s-o pus pe povestit, în timp ce-și trăgea sufletul și-și cerea iertare. Cum o greșit că n-o ascultat de Alin și o apucat-o pe căi greșite. Care căi l-or dus spre Bănița în loc de Crivadia. Cică, la un moment dat, fiind convins el de el însuși, mergea pe drum și o întâlnit o babă. Scuze! O femeie mai în etate. Nevorbit fiind de zeci de minute, s-o dat zmeu și o întrebat-o dacă mai e mult până la Crivadia. Femeia s-o crucit și i-o zis că dacă mai merge în direcția aia multul v-a fi și mai mult! Că el mergea spre Bănița – Petroșani – Târgu Jiu. Trecând prin Defileul Jiului, după ce depășea Pasul Merișor, cu o altitudine de 759 de metri și unde au avut loc crâncene bătălii în timpul Primului Război Mondial. Omenoasă fiind, baba l-a îndemnat pe Călin să înnopteze la ea, dar el a refuzat scurt și a fugit după noi, înapoi, că la noi era sticla de Tanita. Știți voi, un fel de lichior de cafea, contrafăcut. Și așa Călin, alergând, ne-a ajuns din urmă…

După ce s-o liniștit omul, am plecat spre locul de campare. Aveam multe de făcut: de pus corturile, de mâncat ca niște lihniți, de vorbit cu moșul și baba (altă babă, nu aia a lui Călin) pe terenul unde urma să fie amplasată tabăra, de adunat lemne de foc, de pregătit vatra de foc, de identificat locul de alimentație publică din sat… gen crâșmă… etc. Primele fapte le-am realizat urgent. Adică am coborât din drumul din deal în poiana din vale și am mâncat. Am vorbit cu oamenii pe terenul cărora urma să facem hărmălaie și apoi am purces la găsirea crâșmei. Am urcat dealuri, am mers kilometri întregi șii am ajuns în locația unde ar fi trebuit să servim bere, sucuri și să luăm niște pită și pateuri. De porc sau pui, că de ălea vegetale cumpărasem eu din greșeală, nefiind atent la ce scrie pe etichetă. Și acum îmi este greață de la ele.

Am dibuit drumul și am ajuns unde ar fi trebuit să ajungem. Locul exista, clădirea la fel, doar că crâșma se desfințase. Daaaar… pe un geam era un afiș! Călin (tot Călin, evident) o fost curios să afle ce scrie pe afiș. Așa că o pășit cu încredere!!! Prea multă încredere, că el o crezut că merge pe pământ plat. Din păcate pentru el acolo era un șanț. Care nu se vedea, fiind îmbuibat cu urzici. Călin a pășit încrezător în pământul de sub picioarele lui dar s-a trezit în urzicile din șanț. L-am extras cât am putut de repede și apoi am citit afișul de pe geam. Nu mai era nici o crâșmă acolo, ci un centru de colectere de ciuperci!

Am plecat spre corturi extrem de dezamăgiți. Când am ajuns la intersecția DN 66 cu DJ 666, numai ce ne iasă în cale un biciclist. Un om… ce să zic… pâinea lui Dumnezeu! Care, clătinându-se puțin, ne-a atenționat că tocmai atunci s-o deschis o crâșmă nouă, pe o uliță transversală. Am ajuns, am vorbit cu oamenii, am specificat că o să fim mulți, am băut câteva beri de fiecare, după care am plecat spre corturi…

Ne-am așezat pe iarbă în jurul corturilor. Era noaptea târziu. Am făcut un foc și am ascultat iar aventurile lui Călin, povestite tot de el. Apoi am cântat cântece patriotice, gen Treceți, batalioane române, Carpații! sau Iancule mare!. Alin a clacat primul: s-a dus la somn! Eu, cu Ionuț, Clau și Călin am mai stat. Un pic. Că apoi ne-am pus la hodină, deoarece a doua zi urma să mergem să marcăm traseul de concurs. Și bine am făcut… Că dimineața ne-am, trezit devreme. Nu înainte ca o altă inițiativă privată de-a lui Călin să fie pusă în practică: și-o agățat plasa cu mâncare într-un prun!!! Urmările au fost inimaginabile!!!

Posted 2022/01/05 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Transilvania mea (53)   Leave a comment

Concurs la Crivadia. Partea I. Cum am ajuns la Merișor

Apărut în Știrile Transilvaniei, 27 decembrie 2021

Pe data de joi, cândva prin luna august 2003, am plecat ca niște războinici incași să facem tabăra pentru celebrul concurs de la Crivadia. Spre deosebire de incași, noi știam ce este roata și cum se folosește ea. Dar cum nu aveam mașini, am lăsat bicicletele acasă și ne-am suit în trenul de Merișor… O stație pe calea ferată Simeria – Petroșani, mai precis Magistrala CFR 202.

Noi nu eram decât vreo cinci: Eu (evident, din nou), Alin, Clau, Ionuț (surprinzător, dar de data asta a fost prezent și fizic, nu doar spiritual) și… Călin. Fără Jana! Acest ultim aspect a fost norocul nostru. Dar să nu anticipăm! Mai ales că am mers cu „Nașu”, neavând bani de bilete pe vremea aia.

Merișorul o fi el un sat mare din care se desprinde DJ 666 spre municipiul Vulcan, dar are o mare hibă: gara îi pusă la mare distanță de Drumul Dracului, pe un munte în pădure, după ce treci de stația CFR Baru Mare și de halta CFR Baru Mic și de, evident, gara din Crivadia. Ca să ajungi în satul Merișor trebuie să procedezi în felul următor: pe dibuite! După câte curbe face trenul până acolo, ești puțin dezorientat: dreptacii se cred stângaci, stângacii se consideră dreptaci, iar ambidextrii habar n-au unde se află.

Când am văzut peron în fața ochilor am crezut că ne pogorâm în cer. Auzeam glasuri de îngeri. Abia apoi a început iadul! Pe după o clădire dărăpănată încă de atunci, trebuia să-ți iei inima-n dinți și să cobori vertiginos pe o cărare spre localitatea căreia îi aparținea gara. Nu mai știu ordinea. Cert este că Alin era în urma lui Călin. Călin avea un rucsac imens, cu cadru de aluminiu, de care atârnau tot felul de chestii: de la lopățică de infanterist, trecând prin ceaun până la un topor care se bălăngănea aiurea etc. Călin mergea țanțoș. Lucrurile de pe rucsacul lui cădeau într-o veselie, dar erau recuperate de Alin de pe cărare. Atâta gimnastică n-am mai văzut din copilărie. Călin pierdea lucruri, Alin se apleca să le ridice. Fenomenal.

La un moment dat, ajungem toți cinci la o bifurcație. Eu, fiind ambidextru, am așteptat o soluție din partea dreptacilor și stângacilor, ca să nu mă bârfească iară că îs maestru în rătăciri. Băi, și s-a pornit o ceartă de nu vezi decât în filmele de la Hollywood! Alin spunea că trebuie să o luăm la stânga, Călin… la dreapta! Eu… aș fi optat pentru drept înainte, puțin spre stânga, dar acolo era o râpă mare. Am optat pentru versiunea lui Alin când l-am auzit că urlă la Călin: „Du-te unde vrei!!!”. Așa ne-am despărțit de Călin.

Nu pentru multă vreme, că noi (adică Eu, Clau, Ionuț și Alin) am ajuns la intersecția dintre DN 66 și DJ 666. În Merișor, mai precis. Unde priveam în gol după Călin. Care Călin nu se mai ivea după un colț de pod. Am stat noi ce-am stat, până ne-am plictisit. Alin s-o enervat și o pus mâna pe telefonul din cabina telefonică, ce era amplasată exact în intersecție. Nu l-o putut suna direct pe Călin, că nu-i avea numărul. În schimb o sunat-o pe Jana (de pe o cartelă de aia veche) să-i deie numărul de telefon al lui Călin. S-a rezolvat urgent…

Jana a dictat numărul de telefon și noi l-am recepționat. Cum nu umblam pe vremea aia cu pix și carnețele după mine, numărul lui Călin l-am scris la modul clasic: cu un băț de lemn în nisipul de pe marginea șoselei. 072… Tot de pe aceeași cartelă, cumpărată de Alin din bani albi puși deoparte pentru zile negre, Călin a putut fi contactat.

Cum v-am spus, de la telefonul fix, cum priveam spre comuna Bănița, se vedea un pod. Când am sunat, Călin a răspuns instantaneu, iar Alin l-a întrebat direct: „Unde ești, băăăă???”… Călin a răspuns: „Îs pe pod!. Sar în sus și dau din mâini! Nu mă vedeți???”… Normal, noi vedeam un pod, dar nu-l vedeam pe Călin, deoarece Călin era pe alt pod, la câțiva kilometri distanță, după câțiva pinteni de munți. Cartela lui Alin era cam pe terminate, că pe vremea aia nu aveai minute nelimitate. Cum se apropia seara, am decis să mergem să găsim locul de tabără. „Lasă vine el!”, a fost îndemnul lui Alin referindu-se la Călin.Eu mă gândeam să nu se piardă. Dar Călin era pregătit. Eu l-am m-ai întrebat pe Alin că ce ne facem dacă se pierde Călin prin munți. Alin o fost zen: „Lasă că ne găsește el!”… Și am plecat spre casa moșului și a babei, unde urma să ne punem corturile.

Posted 2022/01/04 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Copilărie, adolescență și deloc maturitate (2)   Leave a comment

Bubuituri de Anul Nou

Stau și gândesc cum petreceam noi Revelioanele pe vremuri. Nu prea pot gândi că bubuie petardele de-mi sparg timpanele. Cică-s interzise, dar… no… Pe vremea mea, când eram mic, nu bătrân ca acum, nu prea găseai petarde. Și dacă le găseai erau extrem de scumpe. Așa că te mulțumeai cu niște pocnitori ce făceau pâc și gata. Erau aduse din străinătate, mai precis din China. Abia mai târziu au apărut ălea autohtone, făcute la Orăștie.

Când eram eu tânăr pocnitorile se asamblau din fosfor achiziționat de pe chibriturile din cutiile de chibrituri. Care se băgau în tot felul de tuburi făcute la strunguri produse pe la Uzinele Tractorul din Arad. Ăstea aveau un tubuleț în care înghesuiai fosforul respectiv, băgai pe gaură un ștuț, te propteai bine cu spatele de peretele blocului, țineai cum trebuie tubul în mîna dreaptă (dacă erai dreptaci, în mâna stângă dacă erai stângaci, sau cum nimereai dacă erai ambidextru), ridicai mâna sus, apoi o izbeai cu putere de peretele cel mai apropiat. Bubuitura era excepțională. „Tun”, nu altceva!

Ăia mai mici, fricoși fiind, fugeau de mama focului. Noi, flăcăii mai mari, stăteam drepți și izbeam în ziduri. Poc, poc, poc!!! Dacă cineva stătea la parterul blocului nici nu-și dădea seama că tu „dădeai cu tunul”. Era… pâc… și gata! Apoi am evoluat! Bărbați fiind, am învățat să strigăm înainte „La mulți ani!”. „An nou fericit!”. Etc. Eminamente urlam înainte să „dăm cu tunul”! Să ne audă și pe noi cineva. Că poate-poate, mai căpătam și noi un leu, trei lei, cinci lei… că așa erau monedele pe vremea aia.

După Revoluție a fost ceva de groază. Bubuiturile de Anul Nou au făcut din România un fel de Iad al cățeilor. Cred că a fost și un fel de revoltă împotriva Revoluției. Inițial am zis că că… OK… ne bucurăm… am scăpat de Ceaușescu, ne-am pricopsit cu Iliescu! Apoi a venit Constantinescu… Ăsta era mai bătrân de felul lui… nu auzea bine. Băsescu a pus însă lucrurile la punct. A zis: „Stop joc!”…

Cu nu mai știu câți ani înainte, tocmai vânduse flota și nu mai avea cu ce aduce petarde în țară. Oricum nu mai avea de ce să le mai aducă, că țara bubuia deja. Am trecut și prin băsism. Noi să fim fericiți că am trecut. Petardele însă au rămas. Cine le mai dă foc ar trebui să și le bage mai întâi în cur.

Posted 2021/12/31 by danieliiancu in Articole