Archive for the ‘Articole’ Category

Pro memoria (18)   Leave a comment

Monumentele puse sub lacăte

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2142, 6 aprilie 2018, p. 8.

Pe strada Călugăreni din municipiul Deva se găsesc mai multe spații în care se află fie obiective memoriale, fie cimitire. Dacă cimitirul obișnuit are porțile larg deschise, zona cimitirului militar și a celor două monumente este zdravăn păzită de lanțuri și lacăte chinezești noi, ce blochează porțile de acces. Într-un mod absolut inutil și ironic de altfel, gardurile de beton de pe frontul stradal fiind mai mult decorative, nedepășind pe alocuri 50 de centimetri. 

Despre eroii români

Monumentul eroilor români de pe Călugăreni este probabil cel mai cunoscut monument din județ, datorită faptului că, cel puțin o dată pe an, majoritatea presei hunedorene imortalizează sumedenie de oficialități care depun coroane și ascultă Imnul național cu mâinile la inimă. Nu pot să redau aici data la care a fost ridicat respectivul obiectiv memorial, amplasat pe o esplanadă largă la care se ajunge urmând o alee și urcând șase trepte.

Amplasat pe un piedestal pe trei nivele monumentul bănuiesc că este realizat din ciment și placat cu marmură neagră. Forma lui este dată prin suprapunerea a șase paralelipipede dreptunghice, de dimensiuni variate, deasupra cărora se ridică o mică cruce de tip grecesc. În registrul central se găsește și o placă, tot de marmură neagră, pe care a fost inscripționat cu litere aurii următorul text: „EROI AU FOST… / EROI SUNT ÎNCĂ / ȘI-OR FI ÎN NEAMUL / ROMÂNESC”. Atât.

Dincolo de monument este Cimitirul Eroilor. Zeci de cruci, de pe care numele eroilor aproape că se șterg. Undeva, spre gardul ce delimitează cimitirele, se mai află un spațiu înconjurat de trepte placate cu gresie, care înconjoară o cruce ridicată deasupra unui osuar, încadrată de câte alte două cruci mici, de fiecare parte. Crucea este simplă, realizată din ciment mozaicat, având la îmbinarea brațelor, realizate în basorelief, un cerc înconjurat de inscripțiile de consacrare. Mai jos putem citi textul: „AICI / ODIHNESC / ÎNTRU / DOMNUL / 30 OSTASI / NECUNOS- / CUȚI”…

Despre eroii sovietici

Alături de Monumentul Eroilor Români, despărțit de un alt gărduleț de ciment, se găsește Monumentul Eroilor Sovietici. Amenajat tot pe o esplanadă, acesta este înconjurat de 27 de pietre funerare (sper că le-am numărat bine, dar o să mai verific), simple ca formă și având ca unică decorațiune „steaua roșie”. O singură piatră funerară are și o inscripție: „Sold. KOKURSKIN VLADIMIR ANATOLIEVICI / Reînhumat 1963”.

Monumentul este și el simplu: un obelisc relativ înalt, din ciment, cu câteva ornamente simple amplasate la bază. Două plăci de marmură albă îl decorează: una simplă, cu reproducerea „stelei roșii”. A doua cu un text bilingv amplasat deasupra a două ramuri de măslin încrucișate. : „Textul chirilic (nu îl reproducem, deoarece nu are relevanță în contextul unui asemenea articol, fiind tradus și transcris în română mai jos) // GLORIE OSTAȘILOR / ARMATEI SOVIETICE / CARE ȘI-AU DAT VIAȚA / ÎN LUPTA / PENTRU ELEIBERAREA / OMENIRII DIN ROBIA / FASCISTĂ”.

Reclame

Posted 2019/07/13 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Orăștie 795 (16)   Leave a comment

Holera din anul 1831

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 23 (973), 20-26 iunie 2019, p. 6.

De-a lungul istoriei sale Orăștia a trecut prin numeroase evenimente nefericite, unele dintre ele de-a dreptul catastrofale. Este vorba despre distrugeri provocate de către diverse armate, despre incendii și cutremure, despre secete și inundații, despre invazii de insecte, epidemii de ciumă sau, spre exemplu, de holeră.

Un asemenea caz s-a înregistrat în anul 1831. Evenimentul este amintit și în volumul Orăștie 750 de ani, elaborat de către Ion Iliescu și Tiberiu Istrate (Deva, 1974, p. 102), unde se afirmă că „la începutul secolului al XIX-lea, prin 1836 (?), o nouă calamitate – holera – se abătut și asupra orașului. Într-un anumit sens calamitățile naturale amintite obligă orașul la luarea unor măsuri care să asigure o dezvoltare cât mai rapidă”.

Anul amintit în citatul anterior este pus sub semnul întrebării chiar de către autori. Momentan și personal nu avem informații despre o epidemie de holeră la 1836, însă există informații edite despre un asemenea aspect la 1831. Mai precis, în numărul 63 din 13 august (anul XLV de apariție) al periodicului Der Siebenbürger Bothe ce apărea cu această titulatură în acea perioadă la Sibiu.

Astfel, într-o Știre din provincie (Provinzialnachricht) este redată statistica situației epidemiei de holeră din unele zone ale Transilvaniei, precum Brașovul, dar și din Comitatul Hunedoarei și din Scaunul Orăștie. Este de fapt urmarea unor acțiuni coordonate de către comandamentul general în luna iunie 1831, când a fost elaborat Planul instituției contumaciale (Planum Instituti Contumatialis), prin care s-a încercat punerea în practică a unei „carantine ideale”. Posibil ca lucrurile să fi funcționat în unele zone, dar pe teritoriul actualelor județe Hunedoara și Alba au existat și foarte multe victime.

Statistica amintită menționează că în Comitatul Hunedoara, la Rapoltu Mare în data de 27 iulie erau consemnate 114 îmbolnăviri, 44 de decese, 55 de însănătoșiri și mai existau 15 bolnavi. Lucrurile stăteau mult mai bine la Rapoltu Mic și Băcăinți, unde au fost consemnate în total doar 4 îmbolnăviri, 1 deces, 2 însănătoșiri și mai existau 2 bolnavi.

Evident, o asemenea epidemie nu a putut fi stopată peste noapte astfel, în numărul din 28 ianuarie 1832 (anul, XLVI, numărul 8) al aceleiași publicații de limbă germană sunt transcrise datele despre cazurile de holeră din comitatele, districtele, scaunele și orașele Transilvaniei consemnate în perioada 21 iulie 1831 – 13 ianuarie 1832. Dacă pentru Comitatul Hunedoara din 524 de cazuri de îmbolnăviri au fost 246 de decese, în Scaunul Orăștiei din 191 de bolnavi, 126 ș-au însănătoșit, iar 65 au murit…

Orăștie 795 016 Holera din anul 1831, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 973, 20-26 iunie 2019, p. 4

Posted 2019/06/21 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (15)   Leave a comment

Mihai Iacob… „o viață ca-n filme”…

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 22 (972), 13-19 iunie 2019, p. 5.

Am crescut cu unele dintre filmele lui Mihai Iacob. Fără să știu că sunt realizate de el. Nu mă interesau regizorii și scenariștii pe vremea aia. Mihai Iacob s-a născut la Orăștie în 11 mai. 1933. De aceea am considerat oportun să scriu ceva despre viața lui. „O viață ca-n filme”…, dar nu tocmai. Dimpotrivă. Nu de la vânzător de pizza la regizor cunoscut, ci invers. Un apreciat regizor, om al sistemului la începutul anilor 1970, trimis la specializare în America, cere azil politic. I se acordă și se stabilește la Los Angeles în 1972.

După care urmează, cred eu, calvarul. Nu mai face filme. Ci, „de atunci, a muncit într-o fabrica de împletituri, a distribuit pizza, a fost vânzător într-un magazin alimentar, chelner, agent de tranzacții imobiliare, tipograf, scenarist și, în cele din urmă, producător asociat de film”. Moare în 2009 la Los Angeles, conform unei scurte știri transmise de către HotNews.

Dacă încă vă întrebați cine este orăștianul Mihai Iacob vă spun: până să fugă în SUA a fost cel care a regizat filmele Aventurile lui Tom Sawyer și Moartea lui Joe Indianul. Dar și Străinul, după romanul lui Titus Popovici, Celebrul 702, după Al. Mirodan, Castelul condamnaților, cu o imagine semnată de Ovidiu Gologan, ultimul lui film fiind Pentru că se iubesc (1972), un „film șters despre un triunghi conjugal, în spiritul codului bunelor maniere socialiste. Mihai Iacob alege etica pieței libere, imigrând în SUA. Păcat. Pentru că în 15 ani de carieră izbutise să producă 10 filme, dintre care două importante pentru istoria filmului românesc. La Los Angeles, unde s-a stabilit, s-a ocupat de cu totul altceva” (Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iași, 2013, p. 114-115).

Poate vă mai întrebați ce are totuși în comun Mihai Iacob cu Orăștia, omițând locul nașterii. Omul a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” până în 1948 (când instituția a fost desființată), devenind ulterior absolvent al Liceului „Decebal” din Deva (1951). Patru ani mai târziu este absolvent de IATC (București, 1955). Produce filme pe care le vizionăm și azi.

Dar mai mult decât atât, el este coautor al unui volum intitulat Aurel Vlaicu. Povestire cinematografică. Eu personal dețin o ediție din 1970, scrisă în colaborare cu Eugenia Busuioceanu. Pe net există informații despre o ediție din 1954 scrisă doar de către Mihai Iacob, dar și despre o ipotetică ediție din 1969 a Eugeniei Busuioceanu.

Certe sunt faptele că Mihai Iacob fuge din țară să devină din regizor celebru un banal vânzător de pizza cel mai târziu în 1972, iar scenariul filmului Aurel Vlaicu (regia Mircea Drăgan, 1977, cu Gabriel Oseciuc în rolul principal), este semnat doar de către Eugenia Busuioceanu.

Ce putem deduce din cele mai sus scrise? Nimic. Sau că uneori ai parte de o viață ca-n filme. Doar că invers. Din regizor celebru să ajungi chelner.

Să nu-l uităm pe Mihai Iacob…

Orăștie 795 015 Mihai Iacob, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 22, 972, 13-19 iunie 2019, p. 5

Posted 2019/06/13 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (14)   Leave a comment

„Cronica anului școlar” 1920-1921 la Liceul Aurel Vlaicu

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 19 (969), 23 mai 2019, p. 2.

Pentru Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, anul 2019 reprezintă „Anul Centenarului”. Practic, imediat după Marea Unire autoritățile românești din Transilvania, proaspăt instalate și coordonate de Consiliul Dirigent trec la punerea în practică a unor serii de măsuri care cuprind și domeniul învățământului. Evenimentele sunt descrise, printre altele, și în Anuarul Liceului de Stat „Aurel Vlaicu” din Orăștie pe anul școlar 1921-1922 (Anul III, Orăștie, 1923), volum publicat de directorul de atunci, Aron Demian, la Tipografia „Libertatea”.

Într-o Cronică a anului școlar amintit se precizează lucrurile cunoscute probabil majorității cititorilor, dar care merită să fie reamintite din când în când. Astfel, înființat prin ordinul Resortului de Culte și Instrucție Publică nr. 7569 din 5 iulie 1919, în primul an de funcționare liceul „a fost plasat în edificiul fostei școli medii de stat pentru fete”. Ulterior „s-a recvirat pe seama liceului edificiul vechiu al colegiului reformat Kún, care servia ca internat al colegiului”. Potrivit directorului, „acest edificiu nu este tocmai corespunzător recerințelor timpurilor de azi, totuș, dispunând de mai multe încăperi, e mai potrivit pentru institutul nostru, care e cercetat de un număr considerabil de elevi. În anul școlar 1919/20 a funcționat cu 9 clase, având în total înscriși 368 elevi și 14 puteri didactice. În anul 1920/21 a avut 10 clase (I-II divizionare) cu 468 elevi înscriși și 18 profesori. În al treilea an de existență numără 11 clase (I-III divizionare) cu 441 elevi și 18 profesori. Anul acesta s-a redus numărul elevilor întrucât prin ordinul Directorului General al Ministerului Instrucției Publice nr. 27999/1920 s-a redus în mod simțitor coeducația”.

Corpul de clădire în care a funcționat în acei ani Liceul Aurel Vlaicu era „foarte vechiu și reclama adaptări și chiar o renovare atât în lăuntru, cât și în afară, pentru a corespunde întru toate condițiilor pedagogice și igienice. Lipsește aproape în întregime aranjamentul halei de gimnastică, din care motiv am fost constrânși a întrebuința pe cea a școalei medii de fete, care împrejurare sigur și-a avut micile neajunsuri. Durere, intrăm în al 4-lea an școlar și liceul nostru, pe lângă toate intervențiile, n-a ajuns să aibă acest mijloc indispensabil în promovarea învățământului”.

Însă, „un obstacol adevărat a fost, este și va fi în toate timpurile plasarea elevilor în cvartire până ce nu-și are fiecare liceu internatul său propriu, corespunzător cerințelor vremii și condițiilor pedagogiei moderne… pentru faptul de a păzi și ocroti tinerimea de molipsire și de cădere, salvând în felul acesta o bună parte de a celui mai important capital moral-intelectual al neamului. Iată deci cauza primordială a existenței internatului nostru: putința de a controla și de a supraveghea mai ușor și eficace întreaga educație morală-intelectuală și fizică a tinerelor generații. Și de fapt, având la îndemână elevii în orice timp, profesorii pot fi în adevăr educatori și în realitate locțiitorii părinților, ba chiar adevărații lor părinți sufletești”… Despre problemele din anii de început ai liceului și internatului vom reveni în numerele viitoare cu alte documente, dintre care unele inedite.

Orastie 795 014, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 19, 969, 23 mai 2019, p. 2

Posted 2019/06/09 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (13)   Leave a comment

Muzeul din Orăștie – momente din anul înființării

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 18 (966), 16-22 mai 2019, p. 4.

În urmă cu câteva săptămâni am publicat, tot în cadrul acestei rubrici, Actul festiv de inaugurare al muzeului orăștian, document citit la 23 august 1952. Practic, atunci s-au încheiat o serie de demersuri care au culminat cu înființarea instituției, pe a cărei evoluție și-au pus amprenta atât de regimurile politice, cât și de oamenii care au avut, într-un fel sau altul, de-a face cu aceasta.

Un alt document inedit, pe care îl prezentăm astăzi pe scurt, este intitulat Antecedentele înființării muzeului și care, pe trei pagini dactilografiate explică în șaisprezece puncte modul în care s-au petrecut faptele. Chiar de la început se arată că „înfiinţarea unui muzeu la Orăştie, a fost un vechi deziderat al oamenilor muncii din acest Raion, pe teritoriul căruia se găsesc cele mai importante urme şi vestigii ale unui trecut din viaţa omenirei, care trebuieşte cercetat şi studiat”. Astfel, „din inițiativa Partidului și Guvernului, după mărețul exemplu al URSS” s-au pus bazele înființării unui „muzeu raional la Orăștie”, „trasîndu-se sarcini și directive în vederea succesului”.

Primul pas are loc pe data de 14 mai 1952 când s-a constituit „colectivul voluntar al muzeului”, format din dr. Ioan V. Todea, magistrat, Gelu Emil, avocat, Ioachim Rodean și Aurel Ivănescu. Totodată, la punctul 1 se mai menționa că „din colectivul lărgit au făcut parte 27 persoane”. A doua zi, pe 15 mai, se întocmește „planul de muncă, în s-au prevăzut toate sarcinile necesare”. Până la data de 23 august 1952, pe lângă lucrările propriu-zise de organizare, cele tehnico-administrative, demersurile politice sau eforturile privind strângerea pieselor care să intre în patrimoniul instituției, la punctul 5 se spune că „au fost folosite toate căile utile pentru a difuza şi populariza cât mai intens, înfiinţarea muzeului raional”, cele mai des utilizate fiind „conferințele, referatele și rapoartele”.

Temele popularizate au fost următoarele: „Ideea și proiectul unui muzeu raional la Orăștie” (dr. Ioan V. Todea); „Rolul muzeelor de masă, ca instituții cultural-educative de masă” (Toma Pienaru); „Raionul Orăștie în lumina orânduirilor istorice şi evenimentele importante din trecutul acestui raion” (Emil Gelu) și „Importanţa muzeelor şi monumentelor istorice pentru culturalizarea maselor” (Aurel Ivănescu). La punctul 6 se precizează că „în perioada de organizare au fost necesare deplasări pe teren”, deplasări care au avut loc în comunele Balșa, Turdaș, Grădiștea de Munte și Geoagiu, dar și în zone din jurul Orăștiei sau la Deva.

Deoarece muzeul nu avea salariați „s-a constituit un corp voluntar de ghizi, pentru explicarea obiectelor expuse în muzeu, făcându-se instructajul de specialitate al ghizilor” (punctul 8); „s-a asigurat un local potrivit pentru muzeu, în centrul orașului, Piața A. Vlaicu, Nr. 1” (punctul 9).

Muzeul Regional din Deva, prin directorul de atunci, dr. Octavian Floca, a sprijinit înființarea muzeului, astfel că el „s-a deplasat personal la Orăştie, supraveghind de aproape lucrările şi dând îndrumările necesare. La faţa locului la Orăştie, au fost trimişi de Muzeul Regional Deva, Tov. Balan I., asistentul muzeului şi Tov. Winkler Fr. tehnician muzeal, spre a accelera şi coordona lucrările de organizare” (punctul 10). Mobilierul necesar a fost transportat cu sprijinul Societății Sovromconstrcție 12, care a pus la dispoziție camioanele.

Merită amintită și prima expoziție: „De la Muzeul Regional Deva a fost adusă la muzeul din Orăştie, expoziţia muzeală volantă Evoluţia omenirii” (punctul 12). Uzinele Metalurgice Cugir, Cooperativa ”Digitalis” și Fabrica de Blănuri „Vidra” din localitate și-au adus și ele aportul la organizare. Documentul se încheie astfel: „Este de subliniat faptul că colectivul voluntar muzeal nu a avut la dispoziţie fonduri băneşti pentru organizarea şi dotarea muzeului”. Interesant.

Orastie 795 013, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 18, 968, 16-22 mai 2019, p. 4

Posted 2019/05/16 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Ținutul Orăștiei în documente (20)   Leave a comment

Vizita Marelui Voevod Mihai din 1935

Apărut în Palia Expres, anul XXIII, nr. 7 (909), 22-28 februarie 2018, p. 2.

În luna iunie a anului 1935 județul Hunedoara se bucura de o vizită importantă: cea a Marelui Voevod de Alba Iulia, fostul deja și viitorul pe atunci rege Mihai I al României. Normal, prefectul ia măsuri, apoi, prin ordinul 9817 din același an solicită autorităților locale lămuriri asupra modului în care s-a desfășurat mai sus amintita vizită.

Drept urmare, Pretura Plasei Orăștie, prin actul 988/1935, transmis Prefecturii la 25 iunie prin semnătura primpretorului, având ca obiect „Vizita Marelui Voevod în județ”, raportează următoarele: „Măria Sa Marele Voevod Mihaiu staționând în gara Orăștie, în ziua de 21 iunie 1935 împreună cu suita, a călătorit sub conducerea mea dimineața la ora 8 la Cetatea din hotarul comunei Costești, unde după cercetarea Cetății cu deamănuntul și luarea mesei la poalele Cetății, s-a reîntors după masă la ora 2 la gara Orăștie, în urma ivirei unei mici ploi”.

Se pare că mica ploaie l-a speriat pe viitorul rege, deoarece programul inițial la cetatea dacică de la Costești ar fi trebuit să dureze până „târziu după masă”. Interesant este însă un alt aspect, precizat foarte clar, și anume că respectiva călătorie a avut loc în condiții excelente, „fiind drumul județean Orăștie – Costești în perfectă bună stare”.

Până la destinația matinală, Marele Voievod a fost întâmpinat de-a lungul drumului prin toate satele Căstău, Beriu, Sereca, Orăștioara de jos, Bucium, Orăștioara de sus, Ludești și Costești, „preoții, învățătorii, copiii de școală și locuitorii din comune ovaționându-L cu mare însuflețire și cu strigăte de Ura și Trăiască”.

Masa a fost copioasă, în sensul tradițional: „La cetate s-a servit Măriei Sale și întregei Suite mâncare de sărbătoare”, mai precis un balmoș, „pregătit însuși de femei mărginărițe”, apoi „s-a mai servit caș proaspăt, unt din această regiune și mălaiu cald făcut de către aceste femei, afară de pâine”. Prin urmare, „mălaiul cald și balmoșul a fost consumat atât de M. S. cât și de Suită cu mare poftă, abandonându-se pâinea față de mălaiul cald. S-au mai servit și pești Păstrăvi, vin și bere”.

„Conform programului înainte statorit și în ziua de 22 iunie 1935 Măria Sa era să călătorească din nou la Cetatea Costești, însă ivindu-se ploaie de dimineață călătoria s-a abandonat, călătorind la ora 11 la Băile Geoagiu, de unde reîntorcându-se la ora 1 p.m., Măria Sa cu întreagă Suită la ora 3 p.m. a călătorit la București”…

Vom reveni cu alte descrieri ale vizitei.

Tinutul Orastiei 020, in Palia Expres, an. XXIII, nr. 7, 909, 22-29 februarie 2018, p. 2

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (7)   Leave a comment

Furnalul de la Govăjdia

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2388, 10 – 13 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 269: „cod HD-II-m-A-03322, Furnalul vechi, sat GOVĂJDIA, comuna GHELARI, 1806 – 1913, modificat 1851”.

…„ pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare”…

Ținutul Pădurenilor nu prea are nevoie de prezentări speciale, fiind destul de bine cunoscut, de-a lungul timpului el atrăgând „atenția multor specialiști în istorie, arheologie, geografie, etnografie, folclor, artă populară, antropologie, minerit, metalurgie și speologie”, afirmă Rusalin Ișfănoni în Pădurenii Hunedoarei. O viziune etnologică (București, 2006, p. 19). Tot el însă concluzionează că „localnicii, deținători ai unui tezaur de credințe și obiceiuri … se considerau deasupra străinilor, ba chiar îi compătimeau pentru sărăcia vieții lor spirituale… Cu excepția a două sate, Ghelar și Govăjdie – primul, centru minier, al doilea, centru metalurgic –, unde au fost așezați de stăpânii lor, străinii nu au pătruns prin căsătorie în satele pădurenești. Cei care s-au stabilit în satele menționate – centre industriale – au fost repede asimilați” (p. 322).

Până să fie însă asimilați, autoritățile de atunci și străinii veniți de prin alte părți au pus bazele a ceea ce considerăm astăzi monument istoric, ne mândrim cu el (cel puțin unii), dar îl lăsăm în paragină. „Rezervele de minereu de fier existente la Ghelari și Teliuc, bogăția pădurilor, dar mai ales tradiția siderurgică în prelucrarea fierului a populației locale, au determinat și amplasarea primelor furnale în veacul al XVIII-lea în această regiune, când Domeniul Hunedoara a trecut sub conducerea Camerei Aulice din Viena” (Volker Wollmann, Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. I, p. 242). Într-un areal destul de extins s-au înființat „oficii de forjă”, pe lângă cele de la Teliucu Inferior, Runc, Sibișel sau Cugir, unul dintre ele fiind amplasat la Govăjdia.

Date cronologice sau tehnice, dar și informații concrete, detaliat prezentate, pot fi găsite într-o suită de articole publicate de-a lungul timpului în reviste de specialitate, în monografii sau în colecții de studii precum cel îngrijit de Ioachim Lazăr și Dan Lazăr, Din istoria metalurgiei hunedorene. 110 ani de la punerea în funcțiune a primului furnal de la Hunedoara 1884 – 1994 (Hunedoara, 1994). Trebuie precizate însă sumar unele aspecte legate de această „comoară mai puțin știută”, și anume furnalul de la Govăjdia.

Problema construirii acestuia s-a pus încă din anul 1802, dar lucrările încep după ce, în 1805 autoritățile au alocat fondurile necesare. Finalizat în 1810, el este pus însă în funcție abia trei ani mai târziu. Evenimentele, cele mai multe nefericite, au condus la oprirea uneori a furnalului dar și la refacerea lui, cum s-a întâmplat în 1837, după o lungă perioadă de inactivitate, avarierea furnalului din Toplița duce la refacerea celui de la Govăjdia. Altă reconstrucție are loc în 1879, apoi este reparat și îmbunătățit la începutul secolului XX, funcționând până în 1924. Ultimele intervenții pozitive asupra furnalului au loc jumătate de veac mai târziu când, „datorită grijii purtate de conducerea Combinatului Siderurgic Hunedoara, acest monument tehnic, cu caracter de unicat pe plan național, a fost restaurat”.

La ora actuală turistul se lovește de o imagine a delăsării: „La început nu şti cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stânga, o altă construcţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat” (Daniel I. Iancu, Historii aleatorii, Cluj-Napoca, 2015, p. 11).

Alte obiective în zonă

Furnalul se află în Ținutul Pădurenilor, o zonă etnografică ce merită vizitată în integralitatea ei, cu toate satele, cătunele și gospodăriile ce mai păstrează o parte din farmecul de altădată. În împrejurimi se mai pot observa și alte urme ale exploatării și prelucrării fierului, dar nu numai, precum clădiri administrative, de producție sau construcții cu rol de locuințe. Nu putem să nu amintim mult cunoscutul Castel al Corvineștilor sau să nu vorbim despre Lacul de acumulare de la Cinciș sau despre Alun, satul aproape părăsit dar cu biserică și drum de marmură. Obiectivele de interes turistic, etnografic și istoric se regăsesc însă în majoritatea covârșitoare a localităților din pădurenime: Valea Cernei cu cheile sale; nedeile, nunțile sau alte obiceiuri care țin de ciclurile vieții ori sunt integrate în succesiunea anotimpurilor; bisericile de lemn monumente istorice, precum cea din Vălari, comuna Toplița…

Comorile 07 Govajdiea, in Glasul HD, 10 mai 2019