Raport de tură (54)

Prin Săcărâmb, prin pădure până-n Codru

Cum ratasem Săcărâmbul la inițiativa precedentă și nici mici n-am mâncat, iar or sărit obsedații de rătăciri pe mine. Că unde mai mergem, că ce idei am, că dacă vremea o să fie faină și dacă FCSB-ul o să câștige campionatul și o să-l enerveze pe Tălpanul CSA-ului. Eu nu-s Neti Sandu, deci nu pot ghici în astre. Așa că, o vreme, nu i-am băgat în seamă. Nu aveam nicio idee. Dar Florin, Bamse și Ovidiu or pus presiune pe mine. Eu fiind deja vedetă internațională, am rezistat până într-o noapte.

            După ce m-au luat la modul de escrocherie sentimentală, am avut un vis. Se făcea că eram cu Bamse și Florin prin Apuseni. Ovidiu lipsea, nu știu din ce motive, dar el oricum găsește unul. De Raoul și Jason ce să mai zic, că ei lipsesc de obicei, fiind extrem de „ocupați” și nu au nevoie de motive. La un moment dat, în vis, am făcut un popas, să mâncăm. Atunci am zărit două vipere și le-am spus celorlalți să fie atenți. Bamse dormea mai pe marginea drumului, dar Florin stătea liniștit într-un fel de dolină, iar o viperă se apropia de el pe la spate. Am urlat să aibă grijă, dar Florin se uita în telefon. Vipera l-a mușcat. I-am strigat să vină urgent, să mergem la spitalul din Alba, că era cel mai aproape de locul unde eram noi în visul meu. Cam în două ore trebuia să ajungem. Dar au apărut tot felul de localnici care mergeau pentru o slujbă la un izvor situat un pic mai sus de unde eram noi, apoi, la final, s-a pogorât un preot, care mă cunoștea și m-a invitat să merg la slujbă. I-am zis că vin doar să văd izvorul, l-am văzut, i-am salutat pe toți și am fugit către mașina lui Bamse. M-am mai oprit să fotografiez viperele dar nu le-am mai văzut (cred că muriseră după ce l-or mușcat pe Florin). Când am ajuns la drum, nu mai erau nici Bamse, nici Florin, nici mașina. Pe asta din urmă am văzut-o pe niște serpentine mai jos. M-am consolat și am plecat pe jos spre Alba. Mi-am zis că merg până dau de asfalt, apoi poate prind vreo ocazie, că mai aveam ceva bani cash la mine. Am plecat și m-am trezit… M-am gândit să nu fie vreun semn că mă abandonează ăștia pe dealuri. HMMMM!!!

            Eu am întrebat dacă nu cumva visul meu se încadrează la premoniție. Florin m-a încurajat, spunându-mi să am grijă pe cărare, când mergem, că el ar vrea să scrie „Baltagul 2”, dar nu o să pățesc nimic în ieșirea următoare. Totuși, mie nu mi-a sunat prea încurajator, dar n-am luat-o nici drept amenințare. I-am povestit Violetei visul meu și ea a zis că până și visele mele seamănă a rapoarte de tură.

M-am întrebat, retoric, de ce nu a apărut și Ovidiu în vis, că poate ieșea de un vis horror. Raoul chiar a specificat pe grup că, practic, eu fac pregătiri pentru înmormântarea mea, decesul urmând a fi cauzat din cauza unei ieșiri. A revenit apoi cu specificația fabuloasă, conform căreia, Ovidiu nu mi-a apărut în vis pentru că se rătăcise de unul singur. Au urmat niște glume puerile despre biblioteca mea și despre faptul că sunt vedetă internațională.

Până la urmă, mi-am asumat riscurile și am acceptat să mergem la Săcărâmb, să vadă și Bamse minunăția de localitate, în special Biserica Trăznită de Ziua Pompierilor. Mai precis pe data de 13 septembrie 1970. Dar, ca să nu ne mai rătăcim ca bezmeticii, urmând indicațiile GPS-ului lui Ovidiu, am listat eu, personal, cu ajutorul Violetei și bazați pe fondurile familiei, o porțiune din harta scoasă de Axânte, referitoare la Munții Metaliferi. Ovidiu nu a oferit informații despre intențiile lui, deoarece el dădea lapte la mătcile de la stupi, dar a fost, oarecum, impertinent. Și Bamse. Care a zis că o să ne rătăcim ca la carte. Pe Bamse îl iert, că altfel mă bate Alina. Elena cred că nu avea habar de faptul că Ovidiu plănuia o evadare. Florin mă tot bâzâia.

Seara, am făcut planul. Plecarea, duminică dimineața la ora 10.00. Dacă tot nu vreau ei să plece fără mine, mi-am zis să mă impun. Să fiu lider. Doamne Maica Domnului! Imediat ce am specificat ora, o sărit Ovidiu ca ars. Și a zis 9.30. Florin o plusat: a zis 8.00. Eu le-am transmis să meargă singuri. M-am enervat și mi-am făcut bagajul. Am stabilit că Ovidiu ia pâine, Bamse slănină și ceapă, iar Florin ceapă și vinete. Eu trebuia să aduc usturoi, un borcan de zacuscă de ciuperci, o bucată de cârnaț afumat și un pateu pe care-l car după mine de vreo două luni, dar nimeni nu vrea să guste din el. Am tot insistat să ia Ovidiu pâine.

Dimineața, pe la ora opt și ceva am întrebat dacă or plecat să se rătăcească singuri. Nu a răspuns nimeni, că ei încă dormeau, presupun. Până la urmă, la ora 9.58 am ajuns în față la Hotel Deva din Deva. Erau toți trei, țanțoși nevoie mare, și se uitau la ceasuri să vadă dacă întârzii. Le-am stricat bucuria și ne-am îmbarcat. Primul lucru am întrebat dacă or luat pâine. Ovidiu, care era cu musca pe căciulă, o zis că nu, că brutăria de unde cumpăra el de obicei era închisă pentru aprovizionare. M-am uitat pe geam și am dat din cap a pagubă. Așa e el. A preferat să nu cumpere pită boamfă decât să râd eu de el că întârzie.

Așa că am mers prin Simeria și am oprit lângă piață. Merge Ovidiu să cumpere și se întoarce cu o franzeluță, din aia de abia se satură doi copilași. M-am încruntat la el și i-am zis să meargă să mai cumpere una. Cred că surzise pe moment, că nu m-o ascultat. Am trecut iar prin Uroi, Hărău și Bârsău, am lăsat Nojagul la o parte și prin Certeju de Jos am zărit un magazin. Dar Bamse o apăsat accelerația și, după intersecția spre Hondol, noi am mers ață prin Bocșa Mică până deasupra Săcărâmbului, deoarece magazinul tip crâșmă de lângă școala unde am organizat un concurs în 2013 dăduse faliment.

Eu le tot explicam rătăciților de lângă mine, ce și cum să facem să o luăm pe calea cea dreaptă. Aveam informații sigure (pe lângă hartă, că GPS-ul lui Ovidiu nu intra la socoteală), obținute prin milogeală de la domnul Dumitru, care are moșie în Săcărâmb și a mai fost prin Codru. Amabil, mi-a explicat ce și cum. N-am priceput nimic din prima, așa că l-am rugat să repete. Domnul Dumitru a repetat și eu am reținut cât de cât. Deci, tot eu am grăit: „Trebuie să mergem până unde se gată asfaltul din Săcărâmb. Găsim o pensiune, în fața căreia lăsăm mașina. Apoi avem șase kilometri de mers prin pădure până-n Codru și tot șase înapoi. Ca să nu mai calculați voi în cap, în total sunt doisprezece kilometri. La un moment dat o să vedem pe stânga Cheile Măzii și ale Cibului și ale Glodului, dar noi facem dreapta, ca să găsim un transformator. De ăla amplasat pe un stâlp de curent. De acolo mergem tot pe drum până trecem de pădure și ajungem în Codru”.

Ăștia ai mei mă ascultau perplecși și dezinteresați. Ovidiu căuta trasee alternative, că, bag eu de seamă, vrea să-mi ia locul în gașcă. La început nu i-a mers. Am ajuns în poiana de unde se vedeau Cheile Glodului și ălelalte, am găsit transformatorul și apoi o mică poieniță unde bătea soarele. Am stabilit să facem un popas. Eu am propus să și mâncăm, dar s-a pornit o revoltă calmă. Bamse și Ovidiu s-or pus la somn, iar Florin o zis că lui nu îi este încă foame. Așa că l-am bătut doar pe el la cap, explicându-i fazele cu vecinii de bloc.

La un moment dat Bamse a țâșnit din poziția culcat în poziția drept și a ordonat să plecăm, că lui i-au amorțit oasele. Ovidiu și Florin erau deja în picioare până să le spun că eu sunt șeful. Nimic! Parcă erau surzi. Ca să nu pățesc ca-n vis, am plecat după ei. Am trecut pe lângă Avenul de sub Vârful Cepturar (873 de metri), când m-a sunat domnul Dumitru să verifice dacă ne-am rătăcit sau nu. I-am spus că încă nu, dar Ovidiu tot încearcă să dibuiască intrarea în aven. N-a reușit.

Și am ajuns în Codru. Un cătun care nici măcar nu este menționat din punct de vedere administrativ. Sau încă nu am eu informațiile necesare. Dar are biserică. Veche. Baptistă cred. Câteva case vechi, câteva case vechi prăbușite și gospodării mai noi. După ce am tras câteva poze la biserică ne-am dus direct în cimitir. Nu înainte de a povesti cu niște oameni faini care își petreceau duminica în Codru.

Am pus de un picnic într-o poiană însorită. Nu mai înșir bunătățurile, că le-am menționat anterior. Până să gat eu de mâncat, Bamse dormea deja. La un moment dat, o doamnă, cu care stătusem de vorbă cu o jumătate de oră înainte, a venit și ne-a adus mere. L-o trezit pe Bamse, care și-a mâncat mărul lui și, aprig fiind, a ordonat să ne mișcăm fundurile. Am luat-o pe drum înapoi spre mașină. Ovidiu ne-o băgat pe o scurtătură, dar am dibuit drumul. Eu mă țineam departe de râpe, că n-am chef să scrie Florin „Baltagul 2” și să vină Violeta (pe post de Vitoria) să mă caute prin păduri.

Ne-am rătăcit un pic prin Săcărâmb, ca să ajungem la Biserica Trăznită. Am dibuit drumul, și chiar am ghidat doi turiști care lăsaseră orice speranță să mai găsească edificiul. Dar Bamse a fost oarecum fericit. A văzut satul, biserica și mormântul protopopului Vasile Coloși. La coborâre, am dat să mergem la magazinul de lângă parc, care știam că e deschis, că l-am văzut de sus, de pe deal. Dar n-am fost atent și am ratat intersecția. Așa că ne-am dus în Certeju de Sus, la o crâșmă de la parterul unui bloc din fața primăriei. Unde am comandat câte o bere (eu și Florin), ceva cola Ovidiu, și cafea cu bake rolls, Bamse. În timp ce Bamse ronțăia pita aia rotundă, prăjită tare, eu îl tot întrebam dacă îs buni micii, iar Ovidiu îi spunea că face el cinste cu muștar extra. Lumea de pe terasă se uita la noi ca la circ. Dar am plecat și am ajuns la casele noastre.