15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica
Noaptea încă nu apucase să se culce, când Raoul ne-a trezit. Mai bine spus m-a trezit pe mine, că Jason tot butona pe Rețea, în căutare de gagici disponibile. A avut ghinion. Toate erau ocupate, numai el era disponibil.
Să tot fi fost ora 3 și 13 minute când eu eram în BMW-ul lui Raoul. Numai eu, că ei își mai beau cafeaua și pipau pe lângă habitaclul în care eu moțăiam. Acum îmi dau seama că și Raoul o realizat ce devreme m-o trezit. Jason nu realiza nimic. Doar mă critica că nu stau cu ei la povești și îi ținea isonul șoferului.
Nu-mi amintesc să fi mâncat ceva, pentru că mie îmi furase cineva caserola cu slănină și cârnați din frigider, iar ăștia ai mei nu aveau decât conserve. Oricum ei or supraviețuit în vacanța activă doar pe bază de cofeină, nicotină și dulciuri. Cred că și acum mai au conservele pe acasă.
Eu nici nu bănuiam ce plan diabolic avea în cap Raoul. S-au urcat și ei, într-un final, în mașină, și am ajuns până aproape de coada lacului. Unde șoferul nostru personal a încercat să găsească un loc de parcare, cât mai aproape de cărarea care duce spre Mala Osojnica. Un deal mic, dar amețitor ca înălțime: 685 de metri. Nu m-a speriat pe mine asta, ci faptul că era noapte. Și unul dintre noi nici măcar nu avea frontală. Nu dau nume.
Noaptea abia ce adormise când Raoul a găsit loc de parcare și am pornit pe o cărăruie la deal. Îmi doream ca Jason să renunțe la escaladă, ca să pot să-l susțin, că știam că nu prea poate mima pe montaniardul. Pe unele porțiuni am umblat 4 x 4, dar ăștia nu or vrut să renunțe, mai ales că or dat și de niște trepte din metal. Când am ajuns, leșinați, la punctul de belvedere, încă noaptea era buimacă iar soarele se freca la ochi, chiaun de cap. Imediat, Raoul o ocupat toată banca și și-o încrucișat picioarele pe balustrada de lemn din față. Jason îl privea cu admirație. M-am așezat și eu în aceeași poziție, dar deja lui Jason i se terminase doza de admirație, așa că m-a ignorat și și-a aprins un chiștoc de țigară.
Nu m-a deranjat, pentru că eu încercam să descifrez împrejurimile. Jos, în vale, în mijlocul lacului se zărea celebra insulă cu biserica ce poartă hramul Adormirea Maicii Domnului, după cum am mai specificat, dar Jason a uitat. De fapt nici nu a uitat, că nu a reținut nimic din ce îi explicasem eu. Turla bisericii, înaltă de 52 de metri se reflecta în lac. Raoul se reflecta în privirile lui Jason.
Am salutat câțiva turiști care deja coborau. Cred că or fi dormit pe muntele ăla mic de, repet pentru Jason, 685 de metri. Altfel nu-mi explic de ce ei coborau când noi abia urcaserăm și ziua avea cearcăne la ochi. M-am uitat apoi în zare. Drept în față, peste insulă, se zărea Castelul Bled, cocoțat pe o stâncă de 130 de metri înălțime de la nivelul lacului. Spre comparație, Dealul Holumb de deasupra Orăștiei are peste 250 de metri altitudine, raportându-ne la nivelul Mării Negre. Iar Dealul cu Trei Țâțe are mai mult.
Acum e adevărat că mai în fundal se zăreau, așa, mai pripășite, și câteva vârfuri din Alpii Iulieni, dar erau cam în ceață și afară dădea să plouă. M-am uitat să găsesc Vârful Stol (2235 de metri), Vrtača, Hom (ăsta a fost simplu, inclusiv la scris), Belščica, Begunjščica sau Dobrča. Jason era tot cu ochii pe Raoul. Nu-l interesau formele de relief sau obiectivele istorico-turistice din dreapta lui. Ce vedea el în față era doar Raoul. Așa că mi-am făcut eu singur poze la bocanci, stând deasupra Bledului.
Am decis să coborâm. Până la lac o început a picura. Raoul era îmbrăcat exact cum trebuia pentru o ieșire de tură: niște bașcheți negri, niște blugi mai răpănoși (de culoare albastru neindentificabil), o gecuță neagră și o glugă roșie. Nu aveai cum să te rătăcești dacă mergeai în urma lui. Ceea ce Jason a și făcut. Nici cu Jason nu mi-a fost rușine. Purta și el blugi, dar nu așa răpănoși (aveau un albastru identificabil), o gecuță roșie și un rucsac negru. În cap nu avea nimic. Pardon! Pe cap nu avea nimic.!
Am ajuns pe malul lacului și am început să ne vedem de ale noastre. Jason poza ca un actor de clasă, Raoul îl imortaliza, iar eu am început să bântui pe drumeaguri. Am ajuns la Dom Muzealcev Slovenije, am pozat un măr pe o balustradă, stema lui Občina Bled, niște gâște de ălea de le zice lebede… și… dintr-o dată… MINUNE!!! A apărut în fața mea o Dacia Dokker. Era să leșin. Ce să caute o a asemenea mașină în preajma BMW-ului lui Raoul??? Avea și un număr de înmatriculare imposibil de pronunțat. Ceva gen KR FF și niște cifre. M-am dus să îl iau la întrebări pe proprietar. Dar am găsit-o doar pe soția proprietarului și am discutat cu ea. Nu în slovenă. Dar cu puțintica de engleză și cu gesticulația am ajuns la concluzia că Dacia Dokker e cea mai căutată mașină prin munții Sloveniei.
Când i-am regăsit pe ai mei, Raoul încă îi făcea poze lui Jason. Jason îi făcea ochi dulci lui Raoul. Am încremenit o țâră, apoi le-am spus să mergem în stațiune, să mâncăm ceva și să bem o bere de 5 euro. Or acceptat, că ploua din ce în ce mai mocănește. Sau alpinește.
15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica , varianta lui Raoul
Pentru cei ce nu știu, ca să admiri răsăritul, de regulă trebuie să fii la locul cu pricina înainte ca soarele să-și arate fața, altfel nu s-ar mai numi răsărit.
Acestea fiind spuse, putem anula tânguielile Maestrului că iar l-am trezit prea devreme, că iar nu a putut dormi de râsetele noastre sau că, din cauza căutărilor pe Rețea ale lui Jason, pentru câteva momente a uitat cine îl așteaptă acasă. Să tot fi fost ora 2 când în cele din urma Vodafone Slovenia a decis că am primit destul internet pe ziua respectivă și a capitulat, forțându-ne ca după încă vreo două miștouri la adresa Maestrului, să adormim. Bine, și căutările pe Rețea ale lui Jason se cam apropiau de sfârșit. Aparent momeala aruncată nu era ce trebuie.
Pe la ora 3 dimineața, buimac și cu ochii umflați de somn caut blestematul de telefon ca să opresc alarma. Între timp, îl zdruncin gentil pe Jason care mormăie ceva indescifrabil și arunc cu un șlap în direcția patului Maestrului ca să-l trezesc și pe el. Blestemele din dimineața aia m-au urmărit până în 2023.
După multiple ocări și injurii, ne regrupăm la mașină ca să parcurgem cei 500 m până la cărăruia care urma să ne ducă la punctul de belvedere de deasupra Bledului.
Maestrul se aruncă pe bancheta din spate a BMW-ului luând somn instant, iar eu și Jason ne bucuram de un vânt cald, tomnatic, în timp ce sorbeam o cafea și trăgeam cu nesaț din țigări. Fiecare cu cafeaua și țigarea lui. A nu se înțelege altceva.
După alte câteva ocări ale Maestrului ne punem în mișcare și cât ai spune „Maestrul nu a dormit deloc”, ajungem la punctul de start al micii noastre drumeții. Legat de fraza cu mica drumeție, ceilalți doi s-ar putea să mă contrazică dar eu mai fiind pe acolo cu vreun an în urmă, nu mi se părea a fi ceva de neparcurs. Bine, cu un an în urmă eram mahmur și se prea poate ca amintirile să-mi fie un pic corupte.
În fine, pornim spre punctul de belvedere care, bineînțeles, era cocoțat pe o stâncă. Ca toate punctele de belvedere. Prima parte a drumeției constă într-o cărăruie care șerpuiește alene printre pini. Urci, dar nu simți asta, mai ales că pădurea e foarte deasă și întunecoasă și ești mereu atent pe unde calci, fiind beznă la 3:30 dimineața. Eu conduceam șirul indian, Jason mă urma îndeaproape iar Maestrul, probabil din cauza condiției fizice și a vârstei era un pic mai în spate. El va spune că a ales acel loc strategic, ca să poată supraveghea învățăceii și, cam la 5 minute să urle la noi că o să ne pierdem și o să ajungem în Rusia (toată lumea știe că Slovenia are graniță cu Rusia). Noi urcam și ne vedeam de ale noastre în timp ce Maestrul se decide să ne țină o lecție de istorie ad-hoc. Am făcut fix ca la școală când nu ne plăcea câte o materie: am mărit pasul și am încercat să fugim cât mai departe.
Fuga asta nu prea a durat mult că am ajuns la niște scări metalice. Mai știți că vă spuneam că amintirile se prea poate să fie corupte? Eh, scările astea au fost unul dintre momentele în care mi-am pus la îndoială spiritul de navigator. Nu îmi aduceam aminte de ele nicicum. Dar nu am lăsat asta să trădeze încrederea cu care îi conduceam pe ceilalți. Nuuu! La întrebarea Maestrului „ești sigur că pe aici trebuie să mergem?”, am răspuns cu cea mai mare siguranță că da. Habar n-aveam dacă ăla era drumul, mai ales că era și beznă dar nu puteam arăta slăbiciune șacalilor care mă însoțeau. Atâta le trebuia. Și azi mi-ar fi scos ochii că i-am pierdut in Slovenia.
Urcăm gâfâind scările și dăm de o băncuță pusă strategic între doi pini și cu deschidere către lacul Bled. Mă uit la ceas și decretez că mai e timp până la răsărit, așa că mă așez pe băncuță și stau cu picioarele pe gărdulețul din față. Un bun moment să fac o poză pentru cei de acasă care în scurt timp urmau să se trezească și să plece la muncă. Maestrul decide să mă imite dar își dă seama că vârful bocancilor are o gaură și renunță la poză. Jason, copilul nimănui, fără loc pe bancă, se resemnează cu o buturugă putrezită care cedează sub greutatea lui.
Râdem ce râdem dar dă să se lumineze și mai avem ceva drum de parcurs. Spiritele erau animate, somnul sărise, iar punctul de belvedere era la o aruncătură de băț. Perfecțiunea zilei a fost atinsă când în fața Maestrului apăru un grup de pensionari chinezi care coborau. Următoarele 30 de secunde au fost de Hollywood. Maestrul chiuia împingând chinezi în hău, chinezii urlau de groază, noi ne aprinsesem câte o țigară și admiram spectacolul.
Răsăritul nu a fost unul de pomină cum ne așteptam, dar măcar am admirat prima rază de lumină a zilei dintr-un loc pitoresc. Facem cale întoarsă și mai dăm o tură în jurul lacului, tură numai bună să ne facă poftă de mâncare și de ceva rece care costă 5 euro.
Observațiile Maestrului: 1. Eu nu am simțit șlapul venind spre mine, că eram rupt de somn din cauza voastră. 2. Eu nu blestem, ci vorbesc frumos și argumentat, cu referiri precise la sfinți. 3. Este o fractură logică în ceea ce ai scris: cum puteam să iau „somn instant” și să vă și ocărăsc în același timp? Hotărăște-te! 4. Apreciez sinceritatea referitoare la starea ta de mahmureală. 5. Nu toate punctele de belvedere sunt situate pe bolovani. Unele se află amplasate și pe culmi de dealuri. Ca să ști! 6. Iar m-ai făcut babalâc, ceea ce (chiar dacă este adevărat), nu-mi convine. 7. Trebuie să te mai pui cu burta pe cartea de geografie în ceea ce privește granițele Sloveniei. 8. Am ajuns la concluzia că pentru voi este normal să fugiți cât mai departe când e vorba de știință, cultură, educație etc. 9. Noi aveam încredere în tine, în timp ce tu încercai să ne păcălești. 10. Auzi la el, a decretat! 11. Câtă exagerare cu chinezii! Chiar ești bun de scenarist la Bollywood!
15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica, varianta lui Jason
Aș începe prin a lăuda străduința Maestrului în arta povestirii. Adevărat este că în capitolul precedent l-am criticat pentru lipsa detaliilor privind locurile vizitate, însă acum și-a luat revanșa și s-a întrecut pe sine. Bravo!
Vacanță activă este până și acum o alăturare de cuvinte ce-mi ridică părul pe fruntea lată ce o am bine conturată, doar la simplul gând sau mai rău la rostire.
Trecuseră deja câteva zile de acomodare cu spațiul sloven, apucaserăm să vedem locuri care mai de care mai uimitoare, însă am zis totuși, burlac fiind, fecior fără obligații, spre deosebire de alții, nu dăm nume, căci se știu ei sau el în cazul de față, să încerc și bucătăria locală. Ca să faci asta ai nevoie să testezi piața, să iei pulsul locului, cu alte cuvinte să descoperi oportunitățile locale cum îmi place mie să spun. Când, ca și moment din zi? De ce zic asta? Păi dragi cititori, de dinainte să răsară soarele și până apunea, eu și Maestrul eram dirijați de un șef samavolnic, adică fratele meu de la altă mamă numit Raoul, într-un continuum de vizitat locuri, într-un anumit itinerar și la anumite ore, pentru a beneficia de priveliștile acelea de poveste.
Acum vă dați seama că îmi rămânea parte din noapte pentru odihnă și răsfoirea ofertelor Rețelei legat de bucătăria locală. Asta cu Rețeaua sper din tot sufletul să aibă un capitol separat dedicat din partea Maestrului, căci îmi aduc aminte uimirea din ochii săi când a aflat ce este. Dar să revenim căci noaptea era tânără așa ca mine. Prins în răsfoit m-am trezit contrariat la sunetul alarmei telefonului lui Raoul. Mă uit la oră și îmi dau lacrimile. Eu mai aveam de răsfoit, să nu mai amintim de odihnă, încă nu găsisem specialitatea locului pentru gusturile mele. Ce se întâmplă? Maestrul mai că nu ia bocancul de sub pat să-l țintească spre fruntea lui Raoul în scopul de a-i prelungi odihna. Asta-i vacanța, astea-s regulile, cu alte cuvinte, ce să faci, n-ai ce să faci.
Dacă tot nu se întrevedea vreo amânare și, fiind oricum treaz, am zis să fug primul la baie să mă pregătesc, astfel rămânând mai mult timp pentru savurarea micului dejun al campionilor. Tutun și cafea. După o îndelunga așteptare apare și Maestrul la vehiculul ce avea să care trei suflete obosite și echipament foto, cât să zic, așa vreo 685 de metri, cam atât cât aveam de urcat până la destinația finală înainte de a răsări amicul nostru Sorinel pe cer. Mă bucur că nu aveam toate detaliile ascensiunii căci, sincer, Raoul mergea singur. Maestrul mai trăgea cu ochiul, pe întuneric, încerca să-mi zică să nu ne aventurăm cu samavolnicul dar nu puteam să-l las singur. Dacă îl încolțea o turmă de turiste? Plus că mișcarea dis de dimineață, ca să nu zic cu noaptea-n cap, chiar e benefică pentru corp. Aprindem lanterna telefonului că deh, cine a crezut că nu e luminată o potecă abruptă și îngustă care duce spre un punct de belvedere tocmai la 685 de metri altitudine? Este o zicală veche care descrie foarte bine momentul și care zice cam așa: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”.
Pe alocuri a fost nevoie să cuplăm și antemergătoarele, adică mâini și coate, un fel de pui mâna jos, aluneci și fixezi cu cotul. Nu puteai să îți dorești altceva decât să nu cumva să nimerești pe beznă și pipăit cu mâna în lipsa mare a vreunui turist ce colindase locurile înaintea noastră. Undeva pe la trei sfertul traseului mă gândeam oare cum va fi coborârea? Hai că eu ca eu, sportiv, tras la sală, condiție fizică cât de cât, nu-mi era groază pentru mine cât pentru cei doi tovarăși de ascensiune căci nicicare nu părea genul sportiv. Aveam să mă înșel căci coborârea a fost floare la ureche. Unii au reușit chiar să nu prea pună frâna sau să atenueze alunecările generate de coborâre cu partea dorsală. Ajunși la punctul de belvedere nu a mai trebuit lumina de la telefoane căci mai erau alți turiști acolo deja și culmea, erau și pregătiți adecvat. Eh, amatori ei.
Raoul țintește o bancă ce avea și un gard de protecție în față și se așază mulțumit. Pune picioarele pe gard și oftează tot mulțumit. Acum eu pot doar deduce că mulțumea lui Zamolxe că l-a ferit de un AVC. Maestrul, în același asentiment, se așază lângă el, mai gâfâind, trăgând aer cu nesaț de zici ca era la reducere. Acum cred că înțelegeți emoțiile mele pentru coborâre. Eu ce să fac? Aprind o țigară și scot termosul cu cafea, de fapt era apă caldă cu plicuri de 3 în 1. Nu trece mult și răsare și amicul nostru Sorinel, astfel dezvăluind superba priveliște. Se fac poze, se postează pe Instagram să vadă toată suflarea unde ne-au dus pașii. Ce să mai zic, meritase efortul ascensiunii. Vremea din păcate nu era tocmai în asentimentul nostru așa că hotărâm să coborâm căci se întrevedeau ceva nori și o ploaie mai ales la coborârea acelui traseu era sigur neplăcută și periculoasă.
Odată ajunși la asfalt a început altă serie de fotografii că doar nu era să fie lăsat să zacă aiurea echipamentul foto care pe deasupra este destul de greu. La un moment dat îmi pare cam liniște și fac o afirmație.
– Ceva lipsește. E cam liniște!
– Ai dreptate, dar oare ce lipsește?
Nu apucăm să terminăm aceste gânduri când liniștea brusc dispare și începe de departe să se audă ceva zgomotos apropiindu-se. Știți senzația aceea când privești în gol apa nemișcată a unui lac și dintr-o dată cineva aruncă un bolovan să facă ceva valuri? Mă gândeam eu că vă e familiară senzația.
Se apropie Maestrul și zice că ar gusta ceva atât solid cât și lichid. Acum drept e că vremea era mai mult morocănoasă decât veselă așa că am decis să urmăm sfatul înțelept și să poposim la o terasă pentru a ne satisface papilele gustative. Aveam iar să auzim în mod repetat ca e 5 euro berea slovenă.
Observațiile Maestrului: 1. Mulțumesc că apreciezi arta povestirilor și că mă lauzi cu așa patos. 2. Îmi place aia cu Raoul „samavolnicul”. 3. Facem și capitol special despre Rețea. 4. Bravooo, văd că le ai și cu zicalele. 5. Ia auzi! Și tu mă faci nesportiv? Hmmm! 6. Aveam bani pentru aer la preț fără reducere. De bere de 5 euro, nu aveam. 7. Am impresia că tu privești în gol tot timpul, de nu m-ai văzut când veneam spre voi. 8. Întrebare: mă compari cu un bolovan? 9. Berea slovenă e 5 euro.
Daniel I. Iancu's Blog 
Lasă un comentariu