Cartea ignoranței. Două fragmente
8 februarie este Ziua Internațională a Râsului și a Fericirii. Așa că mi-am propus să nu plâng și să nu fiu trist. Din păcate, nu am reușit întru totul. Că a trebuit, în primul rând, să merg la serviciu. În al doilea rând, m-am dus cu Mihnea la medic. De râs am mai râs la unele bancuri de pe net, dar când a fost să fug la cabinetul medical m-a apucat plânsul.
A trebuit să și citesc și să scriu. Iară am plâns. Până când, ajuns acasă, am găsit-o pe Violeta râzând în hohote. Am crezut că râde de mine, ceea ce m-a supărat puțin. Dar nu! Ea citea din Cartea ignoranței. Mic tratat pentru cei care știu că… nu știu. De John Lloyd și John Mitchinson. Editura Nemira, București, 2007.
Că eu sunt ignorant bănuiește toată lumea. Dar nici în halul ăsta. Apoi m-am dumirit că cea mai mare pasăre din lume care produce cele mai mici ouă în comparație cu mărimea ei este struțul. Un ou de struț are 1,5% din greutatea femelei ouătoare. Și struțoaica este puțin rușinată. „Prin comparație, un ou de pitulice cântărește 13% din greutatea mamei”. Nu mai amintim de pasărea kiwi: 26%. Dublul de 13%. Cică asta este echivalentul unui copil de șase ani, născut de o femeie.
Dar, mai m-a șocat un amănunt: un pui de găină poate trăi fără cap aproape doi ani. De ce m-a șocat și mai mult? Poate vă întrebați, că unii oameni trăiesc o viață fără cap. Dar puiul de găină a fost fericit. Chiar dacă Mike a murit între timp, el a supraviețuit unei lovituri de topor care avea intenția să-l decapiteze. Evenimentul s-a întâmplat pe 10 septembrie 1945. Chiar și fără cap, el câștiga 4.500 de dolari pe lună. Parlamentarii noștri câștigă mai mult.
Mai țin să amintesc un amănunt despre Mozart. Cine nu-l știe pe Mozart? Eventual Beethoven sau Strauss. Stravinski. Ciprian Porumbescu. George Enescu… Treaba lor!
Îs invidioși pe Mozart. Puțini dintre compozitori au avut atâtea nume: „Numele său întreg era Johann Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart. El își spunea adesea Wolfgang Amade (nu Amadeus) sau Wolfgang Gottlieb. „Amadeus” este echivalentul latinesc al cuvântului Gottlieb care înseamnă „iubirea lui Dumnezeu”. Ignoranți suntem cu toții!
13 octombrie. Spre Italia, la Slap
Până la adevăratul Slap Kozjak mai era drum lung, mai ales dacă trebuie să te ți după Raoul care făcea un pas lejer în timp ce noi, amărâții, alergam cu limba scoasă în urma lui. Nu o fost bai mare, că s-o plictisit și el la un moment dat, neauzindu-mi vorbele înțelepte. Așa că l-o așteptat pe Jason să-i șoptească la ureche că ce leneș sunt eu, și ce bătrân, și ce fost profesor cicălitor or luat cu ei, și ce mare mă dau, și ce gagică tânără am etc.
Nu am auzit prea bine ce bârfeau, că eu gâfâiam. Ei se prefăceau că mă așteaptă senini (nu senili), la fiecare cotitură a cărării. Când dădeam și eu să-mi pun fesele pe jos, ei zburdau ca niște căprioare în călduri. Pipau câte trei țigări de căciulă până îi ajungeam eu din urmă, că mă opream să le ofer informații istorice, convins fiind că ei sunt numai urechi la ce vorbeam eu. Până mă dezmeticeam, ei erau la dracu-n praznic, iar eu vorbeam singur.
Credeți că știau ei că Slap Kozjak-ul e o cascadă uimitoare, situată lângă Kobarid, la nord-vest de Tolmin, în regiunea Goriška? Habar nu aveau pe unde mergeau. Mie îmi bubuia capul de câte informații aveam în el, iar pe Jason îl durea capul că nu presimțea pe unde aveam să bem o bere lângă cascadă. Dreptate o avut. Nici vorbă de vreo crâșmă. Eu eram atât de frumos că m-o oprit o babă să mă întrebe: „Koliko je ura, Mama?”. Jason o înlemnit, iar Raoul era să pice în Slap, că mergeam pe niște punți. Ei nu știau decât engleză, că se dau deștepți. Eu am înțeles că femeia în etate m-o întrebat „Cât e ceasul, Maică?”. I-am răspuns la fix, după ce mi-am consultat mâna dreaptă. Că acolo țin eu ceasornicul.
Ăștia ai mei or înlemnit când am pronunțat în slovenă: „Petinštirideset minut čez petinštirideset”!. Adică era ora 14 și 45 de minute”. I-am cucerit cu deșteptăciunea mea. Baba era să sară să mă pupe, dar n-am lăsat-o, că eram deja luat sufletește de către Violeta. Jason ar fi vrut s-o pupe el, dar nu l-a lăsat Raoul. Mă rog! Am ajuns la cascadă, l-am pozat pe Jason din toate pozițiile, am mai împins niște turiști peste balustradele de pe la punți, apoi ne-am întors la mașină. Raoul s-o prefăcut că o pierdut cheile și m-o băgat în ceață. Mentală, nu ca cea de dimineață. Eu și Jason l-am pipăit pe Raoul până i-am găsit cheile într-un buzunar al pantalonilor, buzunar care era amplasat pe fundul lui.
Noroc că nu e gras și am dat repede de chei. Am plecat fericit spre mașină și am sperat că ajungem urgent la Bled. Dar se pune cineva cu Raoul? Nici măcar Jason nu a avut curaj. Eu am fost mai dur și am acceptat traseul propus de Raoul. Așa că ne-am oprit tot în Slovenia, la Mausoleul Italijanska kostnica. Italia era aproape, așa că l-am lăsat să-și facă damblaua. Jason a mai pipat câteva zeci de țigări în timp ce eu am fotografiat toate numele eroilor de pe mausoleu. N-am stat prea mult, în opinia mea. Opinia lor a fost total diferită. Că, cică, am lălăit-o prea mult cu poze inestetice, care nu vor fi valorificate în vreun catalog fotografic niciodată.
Am simțit invidia în glasul, vorbele și privirile lor. Raoul e profesionist, iar Jason voia să-l imite. Eu mă uitam la nume de oameni morți pentru omenire, dar care nu contau pentru ăștia ai mei. Când am simțit că aveau de gând să mă lase la fosta graniță dintre Slovenia și Italia am fugit urgent pe locul meu din mașina lui Raoul. Era cât pe ce să mă lase pe jos, dar am fost aspru și m-am agățat de portieră. O nimica toată. Eu am respirat ușurel, iar ei se uitau urât la mine.
13 octombrie. Spre Italia, la Slap, varianta lui Raoul
Acum, după mica confuzie legată de cascade, cei doi participanți la vacanța activă, probabil loviți de o lene incurabilă, au convenit în șoaptă să îl prosteacă pe prost, din nou.
– Asta e cascada? Uită-te la poză, exclamă Jason plin de speranță că doar, doar scapă de mers încă vreo 2 kilometri.
– Are dreptate Jason, a intervenit Maestrul. Bine, cascada nu curge pe mijlocul stâncii ca în poză și nu se poate ajunge la ea dar datorită mișcării plăcilor tectonice de-a lungul anilor, s-a modificat relieful și de aia nu mai seamănă.
Mai, mai că m-au convins, dar după o scurtă căutare pe Google am decretat că suntem la cascada greșită și dacă vor să facă cale întoarsă, cheile de la mașină îs la mine și ei pot muri de sete, că berea e în portbagaj.
Am luat-o ușor la pas pe poteca îngustă, lăsându-i pe cei doi în urmă. Probabil au ținut o mică adunare ad-hoc și au concis că prostul are dreptate și că ar fi mai înțelept să îl urmeze, nu de alta dar lipsa capacităților de orientare ale Maestrului erau rivalizate doar de lipsa de formulare a unei propoziții coerente de către Jason și riscul era destul de mare să ajungă pe undeva prin Africa dacă decideau să facă cale întoarsă.
Acum, Jason, fiind mai sprinten, a decis că e momentul să fie de partea învingătorilor, lăsându-l pe Maestru în urmă. Mai o țigară, mai o glumă, când la un moment dat privim în urmă și… ia Maestrul de unde nu-i. Probabil că din cauza dorinței mele de a poza cascada și a lui Jason de a se întoarce cât mai repede la o zonă cu semnal ca să își reia căutările pe Rețea, am uitat de cei mai în vârstă și limitați fizic, așadar, am zis să luăm o pauză în așteptarea Maestrului.
Când ne-am așezat noi pe băncuță, frunzele copacilor erau încă verzi. Probabil a trecut vreo lună până ne-a ajuns Maestrul din urmă, că nu prea mai erau frunze prin copaci. Fericit nevoie mare că ne-a ajuns din urmă, Maestrul a dat să se așeze, să-și tragă sufletul fix când noi ne ridicam să ne reluăm drumul. Șuvoaie de lacrimi se prelingeau pe obrazul brăzdat de vânt al Maestrului dar vacanța activă e vacanță activă.
Din nou am luat ceva avans cu Jason, dar de data asta am decis că dacă tot am o vedetă cu mine, să filmez un mic clip cu el mergând pe podețul îngust ce trona deasupra râului. A vrut și Maestrul niște poze dar a fost blocat tactic de o pensionară care simțea nevoia în momentul ăla să știe cât e ora. Până i-a explicat Maestrul teoria relativității lui Einstein pensionarei, noi deja eram la cascadă.
Maestrul a mai aruncat niște chinezi peste balustradă, ne-a apostrofat că facem poze fără el și a mai zis ceva legat de lipsa de respect față de cei în vârstă, dar nu am mai stat să-l ascultăm că ziua era pe la jumate și încă mai aveam obiective de bifat.
Ajunși înapoi la mașină, Maestrul s-a aruncat ușurat pe bancheta din spate, Jason și-a aprins a 48-a țigară pe ziua de atunci, iar eu m-am ocupat de condus și de orientare. După încă vreo 40 de minute, am ajuns la ceva mausoleu dedicat eroilor din Primul Război Mondial. Atât am reținut din ce ne-a povestit cu atâta patos Maestrul. Cum nu suntem fani cimitire și mausolee, am decis, împreună cu Jason că mai bine ne petrecem timpul căutând turiste pe Rețea. Maestrul probabil că s-a gândit să ne plătească polița restantă de la cascadă și nu s-a lăsat până nu a pozat toate numele de pe toate pietrele funerare.
Cum planul pe ziua aceia era aproape înfăptuit, nu ne mai rămăsese decât să ne întoarcem la Bled. Planul a suferit niște mici modificări pentru că Maestrul a insistat că el știe zona ca pe dosul palmei și că GPS-ul nu știe despre ce vorbește și că să facem dreapta. Bine Șefu, dreapta facem.
Eh, acum drumul ăla la dreapta era un drum cu sens unic ceea ce înseamnă ca atunci când ni se ura bun venit în Italia, nu mai puteam face cale întoarsă.
Observațiile Maestrului: 1. Nu îmi amintesc că ți-am permis să ai dreptul de a da decrete. 2. Ne-ai părăsit. 3. Da ai dreptate, cheile erau la tine. 4. Oricum berea din portbagaj era caldă. 5. Nu eram limitat fizic atunci. Acum sunt. 6. Nu a trecut o lună, că explorarea Sloveniei a durat doar câteva zile. 7. Nu erau pietre funerare, ci doar plăci cu nume de eroi. Sunteți catastrofi amândoi. 8. Eu am vrut să ajungem drept în Italia, dar ție și-a fost lene să conduci.
13 octombrie. Spre Italia, la Slap, varianta lui Jason
Capitolul de față este clar o exagerare a Maestrului. Fiind însă autor principal și având un istoric în spate (atenție, istoric nu istorie, deși este as la acest capitol), îl las să jubileze.
Această vacanță activă, pentru mine a fost o combinație de relaxare cu oboseală, recuzită la nevoie și workshop de fotografie cu telefonul. Țin să mulțumesc pe această cale profesionistului Raoul pentru îndemânare și răbdare.
Dreptate mare are Maestrul când zice că drumul a fost lung și istovitor, mai ales pentru mine și Raoul că am avut ce aștepta după dânsul, căci Maestrul pe cât de bine le are cu poveștile, pe atât de rău stă la capitolul condiție fizică. Adevărul e că liniștea ce ne înconjura se împletea nemaipomenit cu învățăturile Maestrului. Nimic de zis aici căci informațiile erau extrem de convingătoare. Oricum nu aveam internet și n-aveam cum să verificăm tot ce auzeam de la Maestru așa că aprobam tot și ne declaram entuziasmați. Asta până am prins că al nostru bătrâior nu stătea deloc bine la capitolul viteză așa că am lungit pasul cum s-ar zice. Făcând asta am pus ceva distanță între noi și Maestru, deși stăteam cu ochii pe el să nu dispară prin tufișuri cu ceva turistă arhaică. Dânsul era promis în țara natală, iar noi nu puteam lăsa așa o somitate să dispară pe tărâmuri străine. Tot așteptându-l cred că am reușit să fumez și câte două țigări în același timp fără să-mi intre fumul în ochi. Ochii erau atent ațintiți spre Maestru ca și pe o butelie lângă un chibrit aprins. Acum drept e că de fiecare dată când ne ajungea din urmă noi plecam mai departe nelăsându-i timp de odihnă. Cred sincer că de fiecare dată când ne îmbogățea cu tot felul de cunoștințe el de fapt se încărca cu energie.
Această cursă, ca să zic așa, ne lăsa timp berechet pentru poze, filmări și tot felul de experimente. De fiecare dată când ne ajungea din urmă, după scurta documentare a locului vizitat mai făcea și dânsul câte o poză.
Istorisirea cu doamna în vârstă cred că se trage de la faptul că istovit fiind, a început să aibă vedenii. S-o fi enervat că nu-l așteptam și nu avea cui să împărtășească tot felul de informații, sau își dăduse seama că Învățăceii nu prea îl ascultau.
Legat de cunoașterea limbii slovene, aici nu mă pronunț în nici un fel deoarece Maestrul este poliglot, deși la cazare ne-a lăsat să ne descurcăm pe cont propriu, probabil să vadă dacă suntem demni a-i fi Învățăcei.
Raoul, spre deosebire de mine, a simțit cumva teama Maestrului de a nu rămâne pe plaiuri străine, mai ales ca era promis în Ardeal, în țara natală. O fi prins acest lucru observându-l pe Maestru cum țintea să urce primul în autovehiculul ce ne ducea fără îndoială oriunde îi porunceam. Ajunși înapoi la locul unde era parcată mașina, s-a prefăcut ca nu găsește cheile. Aici situația se complică puțin. Eu am prins această cioacă a fratelui meu și îmi părea rău doar că nu luasem o pungă de popcorn de la ultimul birt vizitat. Maestrul s-a schimbat ușor la față, probabil gândindu-se și citez: „Haimanalele astea vor să mă lase pe aici!”. Dimpotrivă, departe de noi acest gând, căci așa ca și acum, și atunci ne era drag de acest unchiaș plin de povețe și povestiri. Acum, ca și în reclama aceea la un anume card bancar, pentru toate celelalte există expresia feței Maestrului. Neprețuită. Doar când mă gândesc oare ce gânduri îi treceau prin minte, mă pușcă râsul. Dar să revenim la ale noastre. După vreo 10 minute de panică fața Maestrului s-a luminat căci Raoul nu l-a ținut prea mult în tensiune. Vorba aia, omul avea o promisiune în țara natală. Aici totuși trebuie să subliniez că Maestrul a înflorit puțin acțiunea sau în disperarea ideii că nu se găsesc cheile autovehiculului s-o fi gândit la o percheziție corporală precum cele de droguri prin aeroport.
Ghiciți cine a fost primul urcat în mașină ca să își asigure locul. Exact.
Următorul obiectiv a fost ceva mausoleu. Cu alte cuvinte o groapă comună dar mai șmecheră așa, adică ai o marmură faină, un obiectiv păzit de golani, o priveliște mai bună la natură, că vorba aia nu ști niciodată când vrea suflețelul eroului să vadă un curcubeu, etcetera. Aici, frumos, nimic de zis. Vă dați seama că habar n-aveam cine, ce și cum era cu locul respectiv, însă eram asigurat. Maestrul m-a pus la punct cu tot ce trebuia și nu trebuia ținut minte. Aici a tras Maestrul la poze că mă și gândeam ce echipament șmecher are cu spațiu de stocare generos și toate cele. Cine știe, poate voia să scoată un catalog sau mai degrabă un necrolog al locului respectiv.
Odată terminată explorarea mausoleului, Raoul a avut o pornire spre a-i sugera Maestrului că îl lasă acolo însă fără succes deoarece nu știu de unde a scos acesta un tub de adeziv de tipul cianoacrilat și s-a lipit de mânerul portierei stânga spate a autovehiculului.
Ca poziție geografică aveam ne aflam extrem de aproape de Italia. No acum să vedeți aventură înapoi spre Bled, spre cazare, spre unde Maestrul abia aștepta să ajungă ca să își odihnească trupul chinuit de atâta mișcare.
Observațiile Maestrului: 1. Iar ai fost nescris de câteva zile. 2. Eu nu exagerez, doar redau realitatea, pe care tu nu ai perceput-o cum trebuie. 3. Nu-l mai lăuda atâta pe Raoul, că mă enervezi. 4. Ce te tot legi de condiția mea fizică, că doar îs aspru ca un melc. 5. Nu sunt bătrân decât în acte. 6. Felicitări că ști ce înseamnă cuvântul „arhaic”. 7. Nu mai pipa atât, că îți devine vocea răgușită. 8. Nu am avut vedenii. Clar??? 9. Mausoleul nu este definit ca și groapă comună, ci este un osuar. Dar de unde să ști tu, dacă nu m-ai ascultat ce povesteam. 10. Necroloagele se scriu imediat după ce care au decedat au murit, nu la aproximativ un secol distanță. 11. Nu știu ce înseamnă „cianoacrilat”.
Cum mi s-a furat geanta cu cotoroage
12 ianuarie 2023. Se anunța o zi formidabilă. Asta credeam eu de dimineață. Că am plecat dis-de-dimineață de la Deva către Orăștie să vorbesc despre Nicolaus Olahus la liceul care îi poartă numele. Eram în delegație. În primul rând m-am trezit voios și plin de energie. Am prins pe ultima sută de miime de secundă autobuzul. Am conversat cu oamenii la eveniment, am ținut prelegerea, am mers apoi la o poveste, după care m-am dus acasă la Dica. Maică-mea adică. Pe care am anunțat-o din timp să-mi pregătească niște cotoroage. Ea mi-a băgat în straiță și niște sticle de bulion, jumătate de sticlă de coniac, murături cât cuprinde, plus chifteluțe pentru Mihnea. Am ajuns la ea și m-am trezit cu ditamai geanta cu cotoroage în față. Am apucat să mânc un pic de jumătate de blid, apoi am fugit spre autobus cu straița în mână…
Ghinion. La containerul din fața blocului mă întâlnesc cu nea Zaharie. Vorbim, ne urăm „La mulți ani!”, îl întreb ce mai face Florin și cum sunt copiii, după care plec. Nu mult. Vreo doi metri. Că numai ce aud glas de tunet: „Șo pe el!”. Inițial am crezut că e un un film de groază. Nu era. Era Radu care îl întărâta pe Cody să mă sfâșie. Cody o venit spre mine, dar m-o recunoscut și nu m-o mușcat. O dat doar liniștit din codiță. Apoi am mers împreună spre stația de autobuz. Cody o refuzat categoric să care plasa cu cotoroage, chiftele și bulion. La un moment dat ne-am despărțit.
Oropsitul de mine am ajuns în stație cu 20 de minute mai repede decât orarul afișat de DV Dasler. Din Brad. Firmă de transport. Oameni de nimic. Nu respectă programul propus chiar de ei și aprobat de Consiliul Județean Hunedoara. Dacă vrei să ajungi la Deva de la Orăștie, mai bine iei trenul.
După 30 de minute de așteptare mai apare un nene care mergea și el la Deva. Eu știu că sunt prost, că mi-a mai spus și Violeta, dar n-am crezut-o. Pentru că eu mă cred super deștept de prost. Așa că, după ce am așteptat 45 de minute, am zis că iau un taxi să mă ducă de la Orăștie la Deva. Dar nu aveam bani. Cash. Așa că l-am rugat pe nenea pe care urma să-l duc gratis, să stea lângă geanta cu cotoroage până merg eu la bancomat să scot bani de transport.
El o zis că da.
Am plecat încrezător în oameni. Dar când m-am întors geanta cu cotoroage, chifteluțe și bulion nu mai era. Surprinzător, nu m-am enervat! Știam că eu sunt prostul. Prea multă încredere în oameni este crimă curată. Așa că m-am dus la nenea respectiv, care se afla pe celălalt trotuar, și i-am reproșat că nu și-a ținut cuvântul și mie mi s-au furat bunătate de cotoroage.
Ajuns acasă, Violeta m-a certat! Cum pot să am atâta încredere în oameni? Chiar îs prost? I-am zis că da! Și mi-am cerut iertare. Violeta știe că-s tăntălău, așa că m-a iertat. PS.: Violeta spune că tăntălău este sinonim pentru „prea bun”. Dar eu spun că îs prost! Ameno!
Daniel I. Iancu's Blog 