Concurs la Crivadia. Partea a III-a. Marcarea traseului

Apărut în Știrile Transilvaniei, 22 februarie 2022

Dimineața zilei de vineri, 8 august 2003, a fost splendidă. Când am deschis fermoarele de la cort, soarele m-a izbit cu putere drept între ochi, iar roua depusă pe el (pe cort, nu pe soare), mi-a căzut direct în creștet. Un fel de duș matinal și involuntar. Alin s-a fâțâit un pic și apoi o dat să-și aranjeze hainele pe care le folosise toată noaptea pe post de pernă. Și… surpriză!!!

…Că am uitat să vă spun data trecută, dar noi toată seara căutaserăm celebra sticlă de Tanita, să avem motiv să mai stăm la foc. Eșec total. Parcă se evaporase. Nici urmă de ea. Inițial l-am bănuit pe Ionuț de o răzbunare chibzuită zile întregi. S-a dovedit însă că nu a fost el, căci toată noaptea Alin dormise pe biata sticlă înfășurată în hainele folosite drept pernă. Și a extras-o dintre bulendre cu grijă, dar și foarte încântat de descoperire.

În tot acest timp Călin era dezorientat și se plimba printre corturi. Nu-și mai găsea plasa cu mâncare, aia de și-o agățase în pom seara. Eu, Clau, Ionuț și Alin ne-am pus la masă pe bucatele noastre. Călin se tot uita prin copaci, bănuind că nu-și mai amintește el mărul, părul, prunul sau caisul cu pricina. S-o uitat și prin sălcii și arini. Nimic. Toate crengile erau goale. Niciun pom sau arbore ori arbust nu rodise alte plase cu slănină, cârnați, conserve de pește, conserve de carne, pateuri, roșii, ardei, castraveți și ce alte bunătățuri i-o mai ai fi pus Jana în rucsac pentru patru zile.

Năcăjit, s-o lăsat înduplecat de noi să mănânce din sărăcia noastră, adusă cu trudă de acasă. Nu i-am zis nimic, dar privirile noastre spuneau totul. De data asta l-am bănuit pe Călin că o ascuns mâncarea lui numai ca să guste din bucatele noastre. Iar am greșit amarnic pentru că, în timp ce ne făceam siesta, numai ce-l vedem pe moș venind pe cărare spre noi clătinând într-o mână plasa inconfundabilă a lui Călin.

Ceea ce a urmat ar fi fost demn să fie relatat într-o piesă de teatru de Eugen Ionesco. Absurdul prin excelență. La prima vedere a plasei, Călin a sărit în sus mai ceva ca atletul român Sorin Matei la Bratislava, pe 20 iunie 1990, proba de sărituri în înălțime (unde a izbutit 2,40 m). Călin a avut pe puțin 3,10 m din poziția culcat – stat pe-o rână. Glasul i-a răsunat în toată valea Crivadiei: „Bunăăă dimineațaaa!!!”, a zis el. Moșul a fost mult mai calm și a întrebat oarecum retoric: „Cauți plasa?”…

Călin a confirmat, iar nenea i-a întins comoara. Numai că în loc de conserve, slănină, cârnați și alte cele, plasa era plină cu mere. Moșul s-a simțit obligat cu o explicație, așa că i-a spus lui Călin că a găsit plasa în curtea casei. „Or fi luat-o câinii azi noapte, că io am găsit-o de dimineață și am zis să vin să v-o aduc. V-am pus și niște mere în ea”. Călin se holba la merele din plasă mai ceva ca Prâslea cel Voinic la merele de aur. „Păi în plasă mai era niște slănină, niște cârnați…”. La care moșul, zen, spune: „Le-or fi mâncat câinii”. Călin a insistat: „Dar erau și niște conserve, cum le-or mâncat câinii?”. Moșul: „Dă-i dracu, că ăștia mâncă de toate!!!”…

La asemenea răspuns nici Călin n-o mai avut replică. Am făcut bagajele și am plecat să marcăm traseul de concurs. Am mers pe drum de asfalt, am urcat dealurile din jur și am coborât din nou spre locul de campare. La un moment dat Călin prinde semnal pe telefonul lui mobil. O sună instantaneu pe Jana să vină cu altă tură de slănină, de cârnați și de conserve, că el deja prăpădise resursele pentru patru zile într-o singură seară. Jana s-o crucit, dar nu l-o certat tare. Am ajuns în tabără și am mâncat tot din resursele noastre. Călin ne-a mulțumit frumos. Între timp sosiseră și alți organizatori, dar și zeci de concurenți. Din Alba, Arad, Sibiu, Zlatna, Cluj… etc. Așa că am purces să facem pasul următor: mersul la crâșmă. Cum v-am spus, barul-magazin era proaspăt deschis, iar aprovizionarea nu era pe măsura unui concurs cu zeci de participanți. Așa că, după vreo două ceasuri de băut bere Noroc, stocul a fost epuizat. Atunci Tanti de la birt l-a sunat pe patron să-i spună să vină repede cu marfă că-s zeci de turiști însetați. Am plecat de acolo cu promisiunea că a doua zi totul o să fie OK, iar berea nu va lipsi din meniul birtului. Ne-am mulțumit cu sucuri, că ăștia nici măcar Tanita nu aveau.

Concurs la Crivadia. Partea a II-a. Organizarea taberei

Apărut în Știrile Transilvaniei, 28 decembrie 2021

Nu am mers mult că am și auzit zbierete în urma noastră… M-am panicat pe persoană fizică, că celorlalți din grup nu le prea păsa, fiind mai curajoși. Am întors capul și l-am văzut pe Călin alergând de mama focului, cu toate ălea bălăngănind pe rucsacul lui. Gata, mi-am zis! Sigur s-o întâlnit cu vreun urs și acum încearcă să scape dându-ne pe noi hrană fragedă bestiei!!!

…Nu o fost chiar așa. De întâlnit se întâlnise el cu cineva, dar nu cu un urs, ci cu o babă care l-o speriat teribil. Iar de fugit fugea să ne ajungă din urmă după ce se rătăcise neascultând de Alin. L-am așteptat, că ce era să facem? După ce l-am cărat atâta timp cu trenul după noi nu puteam să-l lăsăm de izbeliște între Merișor și Crivadia. Călin o fugit tare, adică mult și atât de iute de i-o zburat de pe rucsac lopățica de infanterist. O pierdut-o pe drum. Bine că mâncarea era pusă în siguranță, în interiorul rucsacului.

Apoi s-o pus pe povestit, în timp ce-și trăgea sufletul și-și cerea iertare. Cum o greșit că n-o ascultat de Alin și o apucat-o pe căi greșite. Care căi l-or dus spre Bănița în loc de Crivadia. Cică, la un moment dat, fiind convins el de el însuși, mergea pe drum și o întâlnit o babă. Scuze! O femeie mai în etate. Nevorbit fiind de zeci de minute, s-o dat zmeu și o întrebat-o dacă mai e mult până la Crivadia. Femeia s-o crucit și i-o zis că dacă mai merge în direcția aia multul v-a fi și mai mult! Că el mergea spre Bănița – Petroșani – Târgu Jiu. Trecând prin Defileul Jiului, după ce depășea Pasul Merișor, cu o altitudine de 759 de metri și unde au avut loc crâncene bătălii în timpul Primului Război Mondial. Omenoasă fiind, baba l-a îndemnat pe Călin să înnopteze la ea, dar el a refuzat scurt și a fugit după noi, înapoi, că la noi era sticla de Tanita. Știți voi, un fel de lichior de cafea, contrafăcut. Și așa Călin, alergând, ne-a ajuns din urmă…

După ce s-o liniștit omul, am plecat spre locul de campare. Aveam multe de făcut: de pus corturile, de mâncat ca niște lihniți, de vorbit cu moșul și baba (altă babă, nu aia a lui Călin) pe terenul unde urma să fie amplasată tabăra, de adunat lemne de foc, de pregătit vatra de foc, de identificat locul de alimentație publică din sat… gen crâșmă… etc. Primele fapte le-am realizat urgent. Adică am coborât din drumul din deal în poiana din vale și am mâncat. Am vorbit cu oamenii pe terenul cărora urma să facem hărmălaie și apoi am purces la găsirea crâșmei. Am urcat dealuri, am mers kilometri întregi șii am ajuns în locația unde ar fi trebuit să servim bere, sucuri și să luăm niște pită și pateuri. De porc sau pui, că de ălea vegetale cumpărasem eu din greșeală, nefiind atent la ce scrie pe etichetă. Și acum îmi este greață de la ele.

Am dibuit drumul și am ajuns unde ar fi trebuit să ajungem. Locul exista, clădirea la fel, doar că crâșma se desfințase. Daaaar… pe un geam era un afiș! Călin (tot Călin, evident) o fost curios să afle ce scrie pe afiș. Așa că o pășit cu încredere!!! Prea multă încredere, că el o crezut că merge pe pământ plat. Din păcate pentru el acolo era un șanț. Care nu se vedea, fiind îmbuibat cu urzici. Călin a pășit încrezător în pământul de sub picioarele lui dar s-a trezit în urzicile din șanț. L-am extras cât am putut de repede și apoi am citit afișul de pe geam. Nu mai era nici o crâșmă acolo, ci un centru de colectere de ciuperci!

Am plecat spre corturi extrem de dezamăgiți. Când am ajuns la intersecția DN 66 cu DJ 666, numai ce ne iasă în cale un biciclist. Un om… ce să zic… pâinea lui Dumnezeu! Care, clătinându-se puțin, ne-a atenționat că tocmai atunci s-o deschis o crâșmă nouă, pe o uliță transversală. Am ajuns, am vorbit cu oamenii, am specificat că o să fim mulți, am băut câteva beri de fiecare, după care am plecat spre corturi…

Ne-am așezat pe iarbă în jurul corturilor. Era noaptea târziu. Am făcut un foc și am ascultat iar aventurile lui Călin, povestite tot de el. Apoi am cântat cântece patriotice, gen Treceți, batalioane române, Carpații! sau Iancule mare!. Alin a clacat primul: s-a dus la somn! Eu, cu Ionuț, Clau și Călin am mai stat. Un pic. Că apoi ne-am pus la hodină, deoarece a doua zi urma să mergem să marcăm traseul de concurs. Și bine am făcut… Că dimineața ne-am, trezit devreme. Nu înainte ca o altă inițiativă privată de-a lui Călin să fie pusă în practică: și-o agățat plasa cu mâncare într-un prun!!! Urmările au fost inimaginabile!!!

Concurs la Crivadia. Partea I. Cum am ajuns la Merișor

Apărut în Știrile Transilvaniei, 27 decembrie 2021

Pe data de joi, cândva prin luna august 2003, am plecat ca niște războinici incași să facem tabăra pentru celebrul concurs de la Crivadia. Spre deosebire de incași, noi știam ce este roata și cum se folosește ea. Dar cum nu aveam mașini, am lăsat bicicletele acasă și ne-am suit în trenul de Merișor… O stație pe calea ferată Simeria – Petroșani, mai precis Magistrala CFR 202.

Noi nu eram decât vreo cinci: Eu (evident, din nou), Alin, Clau, Ionuț (surprinzător, dar de data asta a fost prezent și fizic, nu doar spiritual) și… Călin. Fără Jana! Acest ultim aspect a fost norocul nostru. Dar să nu anticipăm! Mai ales că am mers cu „Nașu”, neavând bani de bilete pe vremea aia.

Merișorul o fi el un sat mare din care se desprinde DJ 666 spre municipiul Vulcan, dar are o mare hibă: gara îi pusă la mare distanță de Drumul Dracului, pe un munte în pădure, după ce treci de stația CFR Baru Mare și de halta CFR Baru Mic și de, evident, gara din Crivadia. Ca să ajungi în satul Merișor trebuie să procedezi în felul următor: pe dibuite! După câte curbe face trenul până acolo, ești puțin dezorientat: dreptacii se cred stângaci, stângacii se consideră dreptaci, iar ambidextrii habar n-au unde se află.

Când am văzut peron în fața ochilor am crezut că ne pogorâm în cer. Auzeam glasuri de îngeri. Abia apoi a început iadul! Pe după o clădire dărăpănată încă de atunci, trebuia să-ți iei inima-n dinți și să cobori vertiginos pe o cărare spre localitatea căreia îi aparținea gara. Nu mai știu ordinea. Cert este că Alin era în urma lui Călin. Călin avea un rucsac imens, cu cadru de aluminiu, de care atârnau tot felul de chestii: de la lopățică de infanterist, trecând prin ceaun până la un topor care se bălăngănea aiurea etc. Călin mergea țanțoș. Lucrurile de pe rucsacul lui cădeau într-o veselie, dar erau recuperate de Alin de pe cărare. Atâta gimnastică n-am mai văzut din copilărie. Călin pierdea lucruri, Alin se apleca să le ridice. Fenomenal.

La un moment dat, ajungem toți cinci la o bifurcație. Eu, fiind ambidextru, am așteptat o soluție din partea dreptacilor și stângacilor, ca să nu mă bârfească iară că îs maestru în rătăciri. Băi, și s-a pornit o ceartă de nu vezi decât în filmele de la Hollywood! Alin spunea că trebuie să o luăm la stânga, Călin… la dreapta! Eu… aș fi optat pentru drept înainte, puțin spre stânga, dar acolo era o râpă mare. Am optat pentru versiunea lui Alin când l-am auzit că urlă la Călin: „Du-te unde vrei!!!”. Așa ne-am despărțit de Călin.

Nu pentru multă vreme, că noi (adică Eu, Clau, Ionuț și Alin) am ajuns la intersecția dintre DN 66 și DJ 666. În Merișor, mai precis. Unde priveam în gol după Călin. Care Călin nu se mai ivea după un colț de pod. Am stat noi ce-am stat, până ne-am plictisit. Alin s-o enervat și o pus mâna pe telefonul din cabina telefonică, ce era amplasată exact în intersecție. Nu l-o putut suna direct pe Călin, că nu-i avea numărul. În schimb o sunat-o pe Jana (de pe o cartelă de aia veche) să-i deie numărul de telefon al lui Călin. S-a rezolvat urgent…

Jana a dictat numărul de telefon și noi l-am recepționat. Cum nu umblam pe vremea aia cu pix și carnețele după mine, numărul lui Călin l-am scris la modul clasic: cu un băț de lemn în nisipul de pe marginea șoselei. 072… Tot de pe aceeași cartelă, cumpărată de Alin din bani albi puși deoparte pentru zile negre, Călin a putut fi contactat.

Cum v-am spus, de la telefonul fix, cum priveam spre comuna Bănița, se vedea un pod. Când am sunat, Călin a răspuns instantaneu, iar Alin l-a întrebat direct: „Unde ești, băăăă???”… Călin a răspuns: „Îs pe pod!. Sar în sus și dau din mâini! Nu mă vedeți???”… Normal, noi vedeam un pod, dar nu-l vedeam pe Călin, deoarece Călin era pe alt pod, la câțiva kilometri distanță, după câțiva pinteni de munți. Cartela lui Alin era cam pe terminate, că pe vremea aia nu aveai minute nelimitate. Cum se apropia seara, am decis să mergem să găsim locul de tabără. „Lasă vine el!”, a fost îndemnul lui Alin referindu-se la Călin.Eu mă gândeam să nu se piardă. Dar Călin era pregătit. Eu l-am m-ai întrebat pe Alin că ce ne facem dacă se pierde Călin prin munți. Alin o fost zen: „Lasă că ne găsește el!”… Și am plecat spre casa moșului și a babei, unde urma să ne punem corturile.

Concurs la Crivadia. O altă căutare

Apărut în Știrile Transilvaniei, 12 decembrie 2021

Eu nu zic că le știu pe toate, dar uneori astrele îmi surâd și ajung un fel de guru al grupului cu care mă înhăitez. Bine, acum, când vorbesc de evenimente petrecute în timpuri preistorice, mă mai ajută și fotografiile. Dar no, nu prea mult că filmele foto erau scumpe și aveau cel mult 36 de poziții. Așa că făceam poze când chiar simțeam nevoia să mă odihnesc că nu mă puteam ține, de când răsărea soarele până la venirea nopții, după niște spiriduși gen Nelu sau Alin. Călin era mai de-al meu, mai molcom.

După ce am reușit într-un final să străbatem Cheile Crivadiei de jos în sus și de sus în jos, ajungând cu bine pe terasă la Miorița, în Orăștie, mi-am dat seama că de fapt nu dibuiserăm tot traseul: mai aveam de făcut culmea pe care urma să urcăm ca să putem coborî. Culmea, tocmai Ionuț n-o venit în următoarea aventură de recunoaștere. Din singura poză document deținută de mine reiese că ne-am încumetat la asemenea faptă doar eu (evident!), Alin, Nelu și Călin. Bine, a fost și Jana, că trebuia cineva să-i care rucsacul lui Călin. Nelu zice că el nu-și mai amintește nimic, deși am fost cu mașina lui și în poză pare că tocmai spărgea o ceapă roșie s-o mâncăm cu slănină, roșii, castraveți… ce-o mai fi fost. Bănuiesc că aveam și pită.

Dar să nu anticipez! După ce am plecat sâmbată dimineața din Orăștie și am trecut prin Hațeg, nici nu ne-am mai oprit în Pui, că aveam frisoane de la experiența de data trecută. Ne-am dus direct în grădina lui Nea Boată și ne-am pus pe înnoptat. Era pe la amiază, zic eu. Am campat cum se cuvine. Eu cu Alin într-un cort, Nelu în altul. Ambele amplasate ireproșabil!. Numai Călin, mai ciudos din fire și să se răzbune că l-o cicălit Jana tot drumul, și-o amplasat hardughia în pantă, de toată noaptea or dat să sfărâme fermoarul de la intrarea în cort. Eu n-am zis nimic, că doar știți că-s băiat finuț. Am mâncat ceva făcut la primus și apoi ne-am pus la povești…

…Bineee, nu numai la povești… că aveam și ceva bere la noi. Așa că, la un moment dat, într-o sclipire de melancolie, numai ce mă pune necuratul să-mi amintesc de armată. Offf, le-am spus, cât am suferit eu, la arma Jandarmerie fiind, cum umblam eu cu ortacii mei pe dealuri și trăgeam cu pistoletul din dotare pe lângă toate țintele; cum aruncam cu grenadele și ținteam cu pușca cu lunetă… etc. Pe Alin l-a apucat pe loc invidia! Și m-o bășcălit de nu m-am văzut.

Cică ce? Ce am făcut eu se numește armată??? El a făcut armată, că a fost la tanchiști. Și s-o pus pe vorbit mai ceva ca un purtător de cuvânt la o instituție de stat. Ne-o zis cum intrau de-a valma în tancuri. Cum și-o zdrelit degetele când închidea capacul ăla de deasupra. Cum navigau pe câmpuri cu șenilatele. Cum striga în disperare la colegii de tanc: „Baaagăăă PAUUU!!!”. Nici azi nu știu ce înseamnă „Baaagăăă PAUUU!!!”. Dar sufletul pus de Alin în descrierea „PAU”-ului este de nedescris. Prin urmare am adormit fericiți.

Dimineața, după cafea, am plecat să găsim celebrul traseu de pe culme. Care trecea razant oarecum pe lângă Peștera Tecuri. Pentru cine nu știe, Peștera Tecuri este una dintre cele mai celebre din țară, fiind rezervație naturală aflată în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, mai exact, în comuna Baru, din judeţul Hunedoara. Cei care doresc informații suplimentare pot lectura cărți precum Enciclopedia geografică a României (vol. 3, București, 1998, p. 256): „TECURI, peșteră situată în extremitatea de SE a Munților Sebeș, pe versantul stâng al văii Streiului, la 926 m altitudine, în arealul satului Petros, comuna Baru, județul Hunedoara. Lungime: 485 m”. Etc.

Noi nu ne-am băgat în grotă ci am ținut culmea. Turnul de la Crivadia se vedea superb. Am trecut pe lângă o stână cu vreo trei flocoșenii furioase, gen ciobănești carpatini, apoi am ajuns la drumul cel bun și lângă o casă, a cărei proprietari s-au oferit să ne dea găzduire pentru trei nopți și patru zile, pe perioada concursului. Bănuiesc că ne-am mai oprit să mâncăm niște mici și să bem o bere undeva de-a lungul drumului. Așa, mai pe fugă, că venea concursul!

Concurs la Crivadia. Dibuirea traseului, partea a treia

Apărut în Știrile Transilvaniei, 23 noiembrie 2021

Plecarea spre Cheile Crivadiei a fost lentă, că nu prea aveam energie după ce m-o mușcat căpușa…. N-am luat-o direct pe sub viaduct, ci am ocolit prin satul Crivadia și am început să urcăm pe vale. Apa era ea mocirloasă de la ploi, dar noi eram viteji. Plus că nici râul nu o fost mare la început, după ce am trecut o punte peste el. Abia după ce am trecut puntea s-o lăsat cu năcaz…

Am înaintat noi ce am înaintat, extrem de lenți, până am dat de o bifurcație. Nu mai știu dacă eu sau Alin se / ne uitam pe hartă. Cert este că am decis să o luăm la dreapta, să străbatem furtunoși Cheile Crivadiei și să lăsăm la stânga Cheile Jgeabului. Apa a devenit din ce în ce mai vijelioasă. Ionuț era din ce în ce mai suspicios și se uita după zone de refugiu. Alin înainta înainte ca Harrison Ford într-unul din filmele din Războiul stelelor: neînfricat! Dar ce, eu nu puteam ține după Alin?, m-am întrebat în singurul meu gând din capul personal la momentul respectiv. Normal că m-am ținut. Frică mi-a fost, nu că o să mor neapărat ci că mă împiedic și cad cu aparatul de fotografiat în apă. Strașnic aparat. Un Canon pe film.

Am ținut drumul pe apă până când cheile s-au îngustat atât de mult de puteam merge sprijinindu-ne de stânci. Adică vreun metru jumătate. Apoi s-a declanșat dezastrul! Stâncile s-au crăcănat și singura variantă rămasă era să înotăm în amonte, contra curentului. Ionuț a zis că rămâne să ne recupereze în caz că murim.  Alin și-a luat avânt și a reușit să traverseze cei vreo cinci metri contra curentului de apă murdară. Eu nu am avut curaj și m-am întors la Ionuț. Să îi dau aparatul. Apoi am pornit să înot la deal…

…Ceea ce nu știți este faptul că eu nu știu să înot! Mă rog. Știu un pic. Adică nu mă duc ca toporul la fund. Plutesc și dau din brațe. Într-un bazin ar fi fost totul OK. Dar prin chei nu e OK când vine puhoiul. Mi-am luat avânt și am început înotul. Ionuț mă urmărea și, cred, că era convins că o să mor. În plus cred că se și bucura că rămâne cu aparatul foto. Alin se uita liniștit la mine cum o să mor. Nu-mi dădea nici o șansă de supraviețuire. Doar se uita relaxat, că oricum nu avea ce să facă.

…Eiiiii, frate! Dar am învins! Ăia patru metru contra curentului după ploaie i-am parcurs ca fulgerul. Nu mai țin minte cum, ideea e că i-am parcurs. Pe ultimul metru m-a salvat Alin,  care mi-a întins o mână. M-am apucat de ea și am ajuns la liman. Traversasem Cheile Crivadiei!!! Din aval în amonte. Am fost atât de mândru de mine că m-am dus după niște tufe să meditez.

După ce am meditat zece minute și am găsit niște frunze de brustur, m-am întors la Alin și am plecat mai departe să găsim loc de campare. L-am găsit, am vorbit cu gazdele, ne-am odihnit o țâră și am plecat să-l recuperăm pe Ionuț. Inotul la vale a fost o plăcere! Te băgai în apă și apa te ducea…

Ionuț ținea aparatul mai ceva ca pe sfintele moaște. Am revenit pe drumul pe care am venit și am strâns toate cadabalâcureile. Ne-am urcat pe biciclete și am plecat spre Orăștie. Ionuț zice că pe nu mai știu pe ce pod am dat telefon (că nu erau rețelele de telefonie puse la punct) să le spun oamenilor că noi ajungem fix la ora 21.00 pe terasă la Miorița din Orăștie, să bem o bere. Nu m-a crezut. Dar am ajuns… Fix la 21.00…

Concurs la Crivadia. Dibuirea traseului, partea a doua

Apărut în Știrile Transilvaniei, 21 noiembrie 2021

Ce am uitat eu să vă spun despre satul Pui, ăla în care ajungi după ce treci de satul Galați din comuna Pui, județul Hunedoara, este faptul că noi plecaserăm la drum cu niște indicații foarte precise (ca să nu zic de-a dreptul amenințătoare!!!) de la Dănuț. Să nu cumva să-i pierdem cartea cu harta munților Șureanu, apărută în 1986 la editura Sport-Turism în colecția Munții noștri (numărul 36) și scrisă de Valer Trufaș…

…Cum v-am spus, din Pui am pedalat la deal de ne-or ieșit ochii din cap ca să-l facem scăpat pe Ionuț. Bine, Ionuț nu avea nici o vină în afară de faptul că purta un soi de cioc pe bărbie și semăna cu banditul căutat de Poliția Română. Trecem noi prin Livadia, Baru și Crivadia ca să ajungem să campăm undeva cât mai aproape de Cheile Crivadiei. Ploaia trecuse, dar umezeala nu! Că furtuna făcuse ceva pe iarbă, pământ și asfalt, pe noi și pe biciclete. Am trecut de celebrul viaduct și ne-am oprit pe marginea drumului, la o intersecție a DN 66 cu un drum care urca spre o poiană.

Habar nu aveam unde suntem, așa că am dat să scoatem harta. Harta din cartea primită sub jurământ solemn de la Dănuț. Momentul ar fi putut fi imortalizat de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine: toți trei întindeam deștele după carte și hartă dar nimeni nu le avea! Lumina cerească s-a pogorât asupra noastră și ne-am dat seama de catastrofă: uitaserăm cartea și harta la crâșma din Pui. Comuna Pui. Să tot fie vreo 15 kilometri. Alin și-a dat jos bagajele, s-a suit doar el pe bicicletă, pregătit fiind să o ia la vale să recupereze comorile pierdute. Eu am încercat să-l calmez, argumentând că suntem în România și nu mai găsește el cartea în veci. Alin nu m-a ascultat și bine a făcut, căci ajungând în Pui, pe terasa respectivă nu era nimeni și a găsit ceea ce ne doream tustrei din toate sufletele noastre: cartea Munții Șureanu, cu harta aferentă, scrisă de Valer Trufaș și publicată în 1986…

Până o dat Alin o fugă de 30 de kilometri (15 dus-coborâre, 15 întors-urcare), eu l-am abandonat pe Ionuț. Nu de tot, în sensul că l-am lăsat lângă biciclete și bagaje. Căci curajos fiind de felul meu am plecat singur pe drum să găsesc loc de campare. N-am mers mult că numai ce am zărit un om sprijinit într-o boată. Un fel de par luat dintr-un copac, arbore, pom… ce-o fi fost. Boata nu era pentru mine, ci să păzească trei vaci să nu iasă în drum și să le calce mașinile. Am ajuns cu teamă la el, am dat, cum se cuvine, „sara bună”, m-am prezentat oficial și am crezut că pică cerul asupra mea!!! Pe om îl chema Botă și avea 65 de ani deși nu-i dădeai 50. Era pensionar de mult, că lucrase la mină.

Din vorbă în vorbă, îl întreb sfios dacă putem pune și noi corturile la el pe tarla. Omul, fericit, zice că da. Eu (și mai fericit) alerg în grabă spre Ionuț să-i duc vestea cea bună. Ăsta… nimic! Nici urmă de bucurie pe fața lui! Parcă era constipat. Se uita încruntat la mine. „Ioane, ce ai?”, l-am întrebat eu. „Îl aștept pe Alin”, îmi răspunde el. Așa că, neavând de ales, am cărat singur bagajele până în poiana unde urma să dormim.

La un moment dat vine și Alin. Obosit, dar fericit! Cartea și harta erau în siguranță. Dăm să stăm la povești dar iarba era udă, focul pe care eu personal l-am amenajat nu prea făcea lumină și căldură, ci doar fum… începuse să se întunece… plus că mă pișcase o gânganie exact deasupra buricului. Și mă tot scărpinam. Am zis că e vreun păianjen, dar cred că a fost o căpușă mică, mititică. Că vreo cinci ani m-am tot scărpinat deasupra buricului. Așa că ne-am băgat la somn. Am dormit neîntorși…

Dimineața a fost superbă!!! Soare, rouă, fluturi (în peisaj, că de ăia din stomac nu vorbesc)… M-am scărpinat un pic în cap. Apoi am pus de-o cafea la primus. Și am început să citesc Mustangul negru de Karl May. Bine, am continuat să citesc, că mai citisem niște pagini înainte. Iese și Ionuț din cort la un moment dat, după ce eu cu Alin terminaserăm cafeaua. Și și-o făcut el alta. Eu citeam. Ionuț se uita la mine cum citesc și la Alin care privea cerul. Dar nu o rezistat mult să ne privească că s-o pus pe povestit. Și-mi tot zicea mie, care eram concentrat pe personajul Old Shatterhand, cum pipa ăla (de Old Shatterhand vorbesc)

țigări făcute din frunze de cireș și macerate sub șaua calului pe care îl călărea. Eu pipam și citeam. Ionuț vorbea. Alin… la un moment dat… s-a enervat. Și numai ce strigă la mine cu glas tunător să las cartea la o parte și să-i dau o țigare la Ionuț! Că, cică, Ionuț asta încerca să-mi transmită! M-am conformat. Ionuț o pipat și o fost fericit.

Apoi am mâncat și am plecat să traversăm Cheile Crivadiei din aval spre amonte…

Concurs la Crivadia. Dibuirea traseului, partea întâi

Apărut în Știrile Transilvaniei, 20 noiembrie 2021

Iulie 2003. Vară. Cald. Smintiți cum eram am zis să organizăm a 13-a ediție a Trofeului „Kogaion” prin Cheile Crivadiei, județul Hunedoara. Zisul ca zisul, problema a fost cu făcutul. Am început organizarea. Radu nu putea, Clau nici atât, Călin nu avea chef că nu-l lăsa Jana, iar Relu și Nelu lucrau, că ei îs oameni harnici.

Așa că am ajuns la o înțelegere amiabilă doar cu Ionuț și Alin. Întâlnirea urma să aibă loc sâmbăta dimineața la ora 08.00 în fața non-stopului de lângă stadionul „Dacia” din Orăștie. Așa am și făcut. De mine și de Alin vorbesc, că am ajuns mai repede și am mers la făcut niște cumpărături în Piața „La Greu” (cu accent pe penultima vocală finală). În timp ce noi negociam la sânge cu Vali pentru un kilogram de roșii, patru castraveți, o căpățână de usturoi și niște ardei, Ionuț aștepta liniștit în față la non-stop, care era închis.

Ghinionul lui a fost că stătea așa… cu ochii-n zare… și l-o văzut pe Mihai C. L-o salutat și o intrat în vorbă cu el. Mihai C. i-o spus că, sigur, noi plecaserăm de mult spre Cheile Crivadiei. Ionuț s-o panicat, s-o avântat pe bicicleta încărcată cu bagaje și, pedalând vertiginos, o dat să ne ajungă din urmă. Nu a reușit, pentru că noi eram deja în urma lui! O urcat Hula Turdașului, a luat-o la stânga spre Mărtinești și s-o oprit la un podeț ce duce spre Turmaș. Dacă făcea dreapta ajungea la Turdaș. Ambele denumiri se citesc cu accent pe ultimele silabe.

Pe podeț l-o cuprins disperarea. Așa că a intrat în vorbă cu niște săteni și i-a întrebat dacă respectivii nu au văzut oameni ca el (nu la fel de frumoși, dar cu biciclete și bagaje), trecând pe acolo. Răspunsul fiind negativ, Ionuț a întors ghidonul și a pornit înapoi spre casă. Ajunge iar pe Drumul Național 7 și numai ce trece un TIR pe lângă el. Ionuț avea o șapcă verde, de camuflaj, dar nu o cumpărase cu dotări suplimentare. Așa că TIR-ul i-a tras o mamă de curent de i-a aruncat șapca verde în șanț. După spusele lui, a trebuit să se întoarcă cel puțin două sute de metri ca să-și recupereze acoperământul țestei.

În tot acest timp, eu cu Alin, după ce am așteptat vreo douăzeci de minute în fața non-stopului închis, am purces la drum. Pentru că doream să fiu solidar cu Ionuț, în urmă cu câteva zile îmi cumpărasem și eu o pălărie de paie, ca să nu mă bată soarele în cap. Eu am fost mai șmecher, că pălăria mea avea un șnur care mă strângea de gât când trecea un TIR pe lângă mine. Era un fel de mini-parapantă care mai-mai să mă ducă în șanțul de pe marginea drumului. La mijlocul Hulei Turdașului numai ce-l zăresc pe Ionuț fugind după pălăria lui. Am oprit cu greu bestiile nărăvașe de biciclete și l-am întrebat, sincer: „Ce faci, Ioane?”… Că noi trebuia să mergem în direcția din care se întorcea el.

Ne-a explicat, am trecut peste momentul extrem de ciudat și am plecat spre Cheile Crivadiei. N-am ajuns din prima că ne-am oprit după vreo 40 de kilometri pe Dealul Hațegului, la Restaurantul „Zimbrul”. Lângă Rezervația de zimbri de la Slivuț. Rupți de foame am cerut fiecare cel puțin trei mititei. Tanti s-a conformat și a venit în maximum 45 de minute cu ei. Doar că nu erau făcuți pe grătar ci într-o tigaie cu ulei. Cam grețoși, că Alin și Ionuț tot strâmbau din nas. Le-am spus franc: „Lasă-i dracului de mici, că bem fiecare câte-o bere Hațegana”, ne trece greața și gata… coborâm spre Hațeg.

Am ajuns în Hațeg și pe Ionuț l-au apucat poveștile. Pe vremea aia, în 2003, nu exista șoseaua de centură, așa că am luat-o prin centrul orașului, și el (de Ionuț zic, nu de Hațeg) s-o apucat să ne arate spitalul unde a făcut el practică pe post de asistent medical, să ne dea indicii despre fabrica de bere Hațegana, să ne facă ghidaj la tot felul de clădiri pe lângă care treceam. L-am lăsat să zică, că dacă mă dădeam jos să-l bat nu-l mai prindeam. Mai ales că o venit o furtună de nu ne mai ardea de ceartă. Trecuserăm de Galați când potopul a fost peste noi. Am ajuns în Pui și ne-am adăpostit sub streașina unei crâșme. Am comandat câte o sticlă de Pepsi fiecare. Ghinion. Ploaia, ploua. Noi eram amărâți, vai de capul nostru… De mine și de Alin zic, că Ionuț o deschis o sticlă de Pepsi și, culmea, a câștigat un tricou. Bine, premiul cel mare era un cal de rasă care trebuia adus din America dacă adunai toate abțibildurile cu fotbaliștii Naționalei. Ionuț, nefiind colecționar, a donat tricoul unui copil care avea fotografii cu toți fotbaliștii Naționalei României. În timp ce ne beam noi Pepsi-ul, numai ce văd la avizir rul comunei Pui un afiș. Afișul era pus de Poliție care căuta nu mai știu ce răufăcător care făcuse nu mai știu ce. Nu contează. Ideea e că răufăcătorul semăna leit cu Ionuț!!! Când a realizat asta, Ionuț s-a panicat și a zis: „Să fugim!!! Că ăștia mă arestează!!!”. Ne-am urcat pe biciclete și am țâșnit la deal spre Crivadia…

Prin Apuseni. O seară la Tarnița

Apărut în Știrile Transilvaniei, 14 octombrie 2021

Că se vedea Tarnița de pe vârful dealului era una. Problema numărul doi a fost cum ajung eu acolo, la așa-zisa civilizație tradițională. Din localitatea care era mai jos amplasată de cât eram eu situat din punct de vedere altimetric. Însă noaptea mă înghiontea din spate mai ceva decât decât o turmă de mistreți în căutare de cucuruz.

La un moment dat am dat de un un drum ce ducea spre niște case. Începuse să mă cam muște frica de pantaloni pe la spate, nu de alta dar eram singur, că, așa după cum bine știți, Alin și Ionuț mă abandonaseră. Am luat-o la vale pe drum ca un buldozer printr-un câmp minat. Adică încet, să nu mă simtă ditamai dulăii din Tarnița ce aveau fiecare în fișa postului apărarea gospodăriei care îi hrănea. Acum, prost sunt, dar îs și deștept că eram camuflat mai ceva ca Sylvester Stallone în Rambo 1… 2… 3… și câte numere mai sunt!

De câini am scăpat pe moment, că nu m-or văzut. Cu oamenii am avut probleme. La prima casă locuită am dat de niște personaje foarte neîngăduitoare. I-am înțeles: era îmbrăcat în costum de camuflaj, rucsac de camuflaj cu cadru de fier (nu de aluminiu), bască de Legiunea Străină, topor ce atârna și zdrăngădea pe rucsac… etc… Eu eram nebărbierit, nespălat complet de trei zile, nevorbit de o zi, cu vocea răgușită și abandonat prin munți de prieteni.

La a doua casă am avut parte de același tratament: „Du-te mai la vale!!!”… Am mai coborât până la o gospodărie faină. Era așa de liniștită că am crezut, inițial, că-i părăsită! Noaptea era deasupra mea așa că am zis că mă pun să dorm în grădina ce părea împrejmuită. Mi-am zis în gândul meu că dimineața devreme fug repede, să nu vină proprietarii. Ți-ai găsit cu mine să am noroc! Proprietarii erau acasă, doar că atunci când m-or văzut așa fioros echipat s-or baricadat mai ceva ca rușii la Stalingrad în 1942-43!!!

Mi-am trântit rucsacul în mijlocul drumului dintre garduri și am pipat o țigară. A doua pe ziua respectivă. Mă uitam către casă și vedeam perdelele mișcându-se! Am stins țigarea și am început să strig că eu îs om bun, dar n-am cort și aș vrea să dorm sub un prun. S-o deschis ușa la un moment dat și un june mai în vârstă (către 70 de ani) m-o întrebat ce vreau! Eu am ripostat și i-am zis ca mai înainte: să dorm! Dar n-am cort și nici hamac, așa că, dacă ei sunt de acord, pot să-mi pun sacul de dormit în grădina de peste uliță, dar să știe și ei că îs și eu pe acolo…

De aici discuția a luat-o alandala! La început or zis: „OK!”. Se uitau la mine ca la un refugiat din Sahara Inferioară. Toporul era extrem de suspect. Echipamentul era nașpa. Dar eu mi-am acceptat karma și mi-am despachetat rucsacul în grădina de peste drum, în timp se gazdele se uitau mirate către mine. Am pus toporul jos, am lăbărțat sacul de dormit, am despuiat toate cele… Basca era încă pe cap!!!

Proprietarii stăteau pe prispă și se uitau la mine!!! Eu trăgeam cu coada ochiului la ei! La un moment dat, după o sumară discuție, moșul fuge molcom către mine și-mi grăiește: „Dar nu mai sta matale dincolo de curbă, că poate vin mistreții!”. M-o îndemnat să într-un în curte. Mi-am luat toate catrafusele și am trecut drumul. Închis poarta, reluat tot ritualul, pus sacul de dormit. Reînceput să-mi fac tocană de cartofi. Nana, care era mai în vârstă, îmi zice că vine fiul ei și al lui nenea și dacă vreau pot să fac foc la primus pe prispă. Parcă venea ploaia! Așa că am acceptat!!!

Am scos iarăși primusul… am prăjit slănină… am tăiat cartofi… Am început să bucătăresc. O venit băiatul! Eu găteam! Oamenii de uitau la mine ca un un extraterestru! Bine, aveam și toporul lângă! Oamenii or mâncat tot ce le-am dat din ce mi-o rămas! Apoi a început scandalul!!!

Pur și simplu parcă doreau să mă bată dacă nu dorm în casă. Eu, aprig, am zis nu!!! „Casă am și eu acasă! Vreau să dorm afară, pe prispă!”. Când or văzut că nu mă pot convinge să mă culc în odaia aia bună de la drum, or coborât un pat de campanie din pod și am dormit pe el, în prispă. Nu înainte de a negocia cu fiul venit din armată, care m-a înțeles și am mers până în sat să bem o bere. Un ceas la dus, două ceasuri la venit pentru o bere! Am ajuns să dorm pe prispă noaptea târziu.

A doua zi, după ce oamenii doreau să-mi umple rucsacul cu slănină, brânză și pită făcută la cuptor (dar eu iar i-am refuzat categoric), am plecat spre Balșa!!! De unde am luat autobuzul!!! Până acolo am treversat pasul spre Almașu Mare, am trecut de mina de la Haneș, am văzut cireși înfloriți și cămine de mineri nefamiliști total părăsite, am pozat crucea eroilor din centrul comunei și am scăpat de trei câini pofticioși la gambele mele! Noroc că am mai avut o dărabă de pită și fix banii de bilet! Când am ajuns în Orăștie lumea a revenit la normal!

Prin Apuseni. Abandonat, dar compătimit

Apărut în Știrile Transilvaniei, 10 octombrie 2021

Pe data de 3 mai 2003 parcă zorile au venit prea devreme, mai ales că noi ne puseserăm corturile sub niște brazi. Ne-am dezbumbat din sacii de dormit și atunci s-a pogorât asupra lui Ionuț iluminarea: o văzut pentru prima dată cum se poate face duș la bombonieră! Pentru cine nu știe, bomboniera era un fel de cutie cilindrică din plastic, făcută la Chimica Orăștie, în care țineam eu aragazul mobil made în Italia…

Eu cu Alin ne-am dus la duș cu Ionuț pe urmele noastre. Ionuț se minuna în timp ce noi ne turnam apă-n cap cu bomboniera dintr-un vălău de lemn. După clătirea de dimineață, am mâncat, am strâns lucrurile, am lăsat corturile să se usuce și am mai plecat să vedem o dată Detunata Goală. Răcoare era, brazii fremătau, stâncile de bazalt scânteiau în soare și petece de zăpadă încă netopite ne intrau în bocanci. N-am mai urcat pe dealul cu coloane de bazalt, că ne-o fost lene.

Când am ajuns înapoi la tabără grupul se rupsese în trei trupe mai mari sau mai mici, dar late: prima o apucase spre Roșia Montană, ca să ajungă spre Oradea și Arad; a doua a țâșnit spre Cheia; iar a treia, din care făceam parte și eu, n-a mai fost compusă din patru muschetari, că D’Artagnan ne abandonase, și am pornit-o spre Abrud ca s-o cotim spre Zlatna, apoi, din Dealul Mare, spre Orăștie. Nu înainte de a ne delecta privirile cu inscripția ruginită de pe o tablă amplasată lângă izvorul de la vălău, pe care stătea (poate stă și acum) scris următorul text: „Azi, 30 august 1865, George Barițiu, Avram Iancu, Timotei Cipariu, Axente Sever, Ilie Măcelariu și mult alt popor au petrecut la Detunata, au venit din Abrud, de la Adunarea ASTREI, au fost salutați de preotul Iosif Ciura”. „…Deșteaptă-te Române a răsunat peste munți și văi.” „1966, Prof. Dr. Istorie Dumitru Braharu, Cluj-Napoca”…

Până ne-am dumirit că placa ruginită era pusă la 101 ani distanță de la eveniment s-or uscat și corturile și le-am strâns pentru a pleca pe drumul Abrudului. Am trecut pe lângă Cabana Fefeleaga. N-am zăbovit, că drumul era lung și apoi, de la un moment dat, asfaltat. Eu mi-am mușcat limba ca să nu mă apuc să le descriu acțiunea din Fefeleaga. Dar am ajuns în Bucium-Sat, cred, și acolo, pe stânga cum mergi spre Abrud am dat de-un magazin alimentar unde ne-am alimentat fiecare cu câte două beri. Apoi, brusc, am ajuns la școală. La școala din sat. Bucium -Sat!!!

Unde nu m-am mai putut abține. Că am văzut două plăci de marmură. Pe una, mai mică, scria: „Ion Agârbiceanu. 1882-1963. Prozator național”. Pe cealaltă, mai mare, textul era mult mai complex: „Azi, 27 mai 1995, s-a așezat această placă cu prilejul decernării numelui Școlii din Bucium Ion Agârbiceanu, director al așezământului între anii 1906-1910”. Trecând peste ortografie, pe moment m-a luat valul și am început să le vorbesc despre Fefeleaga. Alin m-o ascultat liniștit. Ionuț a făcut ochii mari, mai ales când am dat citate gen „Stai, Batore, stai, calule sărace!” sau „Ghii, măi Batore, ghii măi dragă! Acum nu mergem la lucru!”. Și ochii mei se umezeau a doua oară, dar am început să povestesc despre Iarnă grea, Suferințe sau Singurătate. Adică alte povestiri scrise de Agârbiceanu.

…De la Bucium-Cerbu am luat-o la deal către pasul Bucium (sau Dealul Mare), spre Zlatna. Am trecut prin Valea Cerbului și Valea Poienii și am ajuns în pas și acolo am făcut popas. Ionuț și Alin m-or anunțat, la modul senin, că nu mai vreau să vină cu mine. M-am enervat, normal! Plecăm patru și ne facem unu? Păi care-i treaba? Ei mi-or zis că or făcut bășici la tălpi de la bocanci. Așa că nu mai pot merge două zile și se urcă în autobuz. Mie nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile! Eram abandonat! Alin și Ionuț s-or oferit să-mi dea cort, salam, brânză, roșii, castraveți etc. De nervos ce eram am acceptat doar pita. I-am salutat și am plecat lăsându-i în mijlocul drumului. În timp ce eu plecam ei mă urmăreau cu ochii umezi… Parcă le era un pic milă de mine, dar bănuiesc că se gândeau mai mult la ei.

Eu mi-am luat avânt cu nervii după mine și m-am rătăcit prin cătunul Ruși. După ce era să cad într-o râpă am scos busola să-mi aprind o țigară. Da!!! De fapt mini-busola, că busola era atașată de o brichetă șmecheră. Am dibuit drumul spre Vârful Petriceaua (1142 metri) și am luat-o către Dealul Brătianului (1032 metri) de unde se vedea foarte bine Tarnița.

În tot acest timp Alin și Ionuț or călătorit (a se citi dormit) în autobuzul care i-o dus la Alba Iulia. S-or dat jos și apoi, șoltâc-șoltâc, or mers spre gară. Când or văzut că mai au timp să bea o bere s-or pus de-or băut două. Apoi, în drumul spre Orăștie, se uitau galeș din tren la culmile Metaliferilor pe care le parcurgeam eu per pedes. Și într-un moment de sinceritate maximă Ionuț i s-a adresat lui Alin: „Băăă!!! Io nu cred că Iancu mai ajunge acasă!”… Și era cât pe ce să aibă dreptate…

Prin Apuseni. Sfârcea și Detunatele

Apărut în Știrile Transilvaniei, 07 octombrie 2021

Ne-am trezit dimineața cu ochii bulbucați de la soarele ce dădea să ne usuce corturile pline de rouă. Am strâns lucrurile de prin corturi și am așteptat ca soarele să-și facă treaba. Nu ne grăbeam prea tare. De fapt nu ne prea grăbeam deloc, că nu trebuia decât să trecem din Necrilești prin Sfârcea și de acolo… hop… la Detunate.

Nu a fost să fie atât de ușor precum ne-am imaginat noi. În primul rând că dimineața, cum stăteam noi lăbărțați pe iarbă în grădina omului, numai ce apar niște pezevenghi de copii pe uliță. Se uită la noi, se uită la corturi, se uită iar la noi… pun mânuțele pe niște pietre de pe drum și… zvrrrr… după corturile noastre! Într-un fel o fost bine că or mai scuturat roua de pe corturi. În alt fel o fost tot bine că ne-o mai trezit din amorțeală pe unii și le-o mai stat bucăturile de slănină în gât la alții. Pentru prichindei o fost mai rău, că taman atunci a apărut proprietarul terenului care dorea să ne îmbie cu niște lapte proaspăt muls. Și cu niște caș, ceva.

Când o văzut ce făceau copiii satului la el în ogradă o lăsat laptele și cașul și s-o pus la fugă după ei. Nu i-o prins pe toți, numai pe unul mai mic și mai amărât, care nu putea fugi bine că-i cădeau nădragii peste genunchi. Bine că l-o prins și pe ăla, care cred că era fi-su, sau ceva nepot, că și-o descărcat nervii pe urechile lui, de nu mai știam ce să ascultăm mai întâi: urletele pruncului, scrâșnetele de urechi sau vorbele de duh ale proprietarului: „Măăăă!!! Vin oamenii ăștia de la oraș la mine-n grădină și voi dați cu pietre după ei??? Nu vă ie o țâră de rușine???”… Fulgerul e mic copil pe lângă alergătura pruncului după ce o scăpat din mâinile proprietarului cu urechile cât de cât întregi!

Când soarele o zvântat corturile și noi am gătat de mâncat, am dat mulțămită omului din Necrilești și am pornit spre Sfârcea. Ionuț povestește că ne-am împărțit în două grupuri: cei care ne țineam după Dănuț și beam doar socată de la plic… și restul… care se opreau la fiecare boltă să se mai hidrateze cu câte o bere. Regruparea, după cât mai țin eu minte, s-a făcut pe la Dâmbul Neamțului, undeva sub vârful Pârjolita (1254 m), de unde am pornit cu toții spre Poienile cu Narcise de la Negrileasa. A nu se confunda cu Necrilești!

Acolo, într-o șa, altă dandana. Iar s-a spart gașca în două: unii au luat-o brusc la vale către Valea Negrilesii și Poieni, alții l-am urmat pe Dănuț spre pasul Mogoș. Primii or fost mai șmecheri la început, că or coborât mult. Apoi or urcat până sub Detunate. Ceilalți ne-am rătăcit un pic, că așa e fain. Prima dată am coborât și noi până la o bifurcație de drumuri. Colosală bifurcație. Că nu mai știam pe unde să o luăm. Noi aveam hartă la noi, numai că, vorba lui Ionuț, ieșiserăm de pe hartă! Așa că a trebuit să desfac eu altă hartă, fiind de obicei singurul care cară după el lucruri inutile.

Cum eram mai mulți ne-am împărțit sarcinile în mod aproximativ egal: eu am mers să găsesc drumul pe partea stângă; Pig a fost nevoit să o ieie la dreapta; restul or stat și or băut socată în timp ce păzeau (legenda spune) rucsacii. În comparație cu Pig, eu am fost mai norocos: n-am găsit drumul, dar am văzut niște cerbi carpatini fabuloși. Când n-am mai putut trece de tot felul de tufe spinoase, m-am întors spășit la grup convins fiind că ce o să-mi aud nu mă mai spală toată apa Mureșului de la izvorul din munții Hășmaș până la vărsarea în Tisa. Undeva prin Ungaria, cred. Dar norocul a ținut cu mine! Când am ajuns lângă socatiști, ăia erau veseli că tocmai ce găsise Pig drumul cel bun… era pe dreapta, nu pe stânga cum o luasem eu.

Am plecat mai mult sau mai puțin voioși și am ajuns într-o altă șa: cea dintre Detunata Flocoasă și Detunata Goală! O parte din partea a doua a grupului denumit „Dănuț” am mers să vedem Flocoasa. N-am văzut nimic, că ne-am băgat printr-o pădure de brazi, prin tufișuri pline de spini, urzici și alte cele. Cred că am ajuns pe un fel de vârf de pe care nu se vedea nimic: nu mai vedeam pădurea din cauza copacilor. Zgâriați, frânți și rupți de oboseală am plecat spre Detunata Goală. De unde am putut aprecia la adevărata ei valoare frumusețea Munților Apuseni.

După ce am făcut o poză, am coborât pe lângă pereții cu coloane de bazalt și am ajuns la locul de campare. Am  trecut pe lângă flocoșenii gen vipere și pe lângă ciuperci frumos colorate. Lumea era deja acolo, că ajunseseră în timp ce noi ne rătăceam și vedeam cerbi în fața ochilor. Ne-am pus corturile și ne-am organizat temeinic: Alin s-a dus după bere în sat, la Bucium, în timp ce eu cu Ionuț puneam de-o tocană de cartofi. Radu, care e master chef, s-a pus pe gătit un fel de mămăligă, rețetă proprie: prăjești un pic de slănină, apoi pui ceapă, torni apă, pui făină de porumb și apoi amesteci cu niște caș (mai mult sau mai puțin proaspăt). Numai bine s-or făcut toate până o venit Alin cu berile. Apoi ne-am pus la somn!