Raport de tură (53)

Rătăcirile după Ovidiu. Prin Curpenii Silvașului

Nu au trecut cu bine câteva zile după rătăcirea prin Vărmaga, că iar s-a băgat Florin în seamă. „Merem undeva duminică?”, a întrebat el retoric pe grupul, deja celebru, intitulat „Hai să ne rătăcim”. Apoi a propus să nu-l las pe el să ne rătăcim că ajungem direct la Donetk. Eu am plusat și am propus să vină cu ideea Ovidiu, expertul în rătăciri, Dar și ăsta s-o fofilat și o zis că-l lasă pe Bamse să ne ducă pe unde o vrea.

            Câteva zile a fost liniște. Sâmbăta seara, întreb și eu, ca tot omul: „Deci mergem mâine?”. Că venea duminica cu pași repezi spre noi. Cinci minute mai târziu, răspunde Bamse tot cu o întrebare: „Cum e soarele?”. Am rămas blocat? Ce întrebare e asta? Soarele era exact în fața lui: adică Alina strălucea în timp ce citea! Florin răspunde că soarele e tare și că la Sibiu e cald. N-am înțeles nimic. Ovidiu se prefăcea că lucrează la moșia lui de la Hărțăgani. După vreo șase ore de așteptare în zadar, i-am scris lui Florin că nu mai stăm să răspundă Bamse și Ovidiu, că sigur nu-i lasă nevestele. I-am spus că mergem până la intersecția din coada lacului Cinciș, unde lăsăm mașina, apoi urcăm pe Valea Peștilor, facem un popas la o masă cu două bănci și cu acoperiș deasupra, urcăm la Curpenii Silvașului și apoi coborâm pe Valea Bocșelor. Ghinion!

            Eu i-am spus lui Florin că dacă nu se simte confortabil fără Ovidiu și Bamse, nu mai mergem. El a părut ferm pe poziții așa că și eu am plusat. I-am zis că, dacă vine, poate mâncăm și niște mici („littleși” pe englezește, pentru cine nu știe română). Ora stabilită 10.00, la Hotel „Deva” din Deva. Ca de obicei. Ce să ne mai tot complicăm.

Când o citit de mici, Bamse se bagă și el în seamă: „Dacă e vorba de mici, vin și eu, că măcar ăia îs siguri”, scrie el. M-am speriat nițel, că nu eram sigur că găsim mici. Florin mă îndemna să fug la vreun supermarket și să cumpăr. Ieee-ieee! Eu eram încă în pijamale. Apoi se bagă în seamă și Ovidiu, care o întrebat, din nou, dacă plecarea e la 9.30. I-am spus că e la 10.00, dacă nu-mi uit eu cureaua de la pantaloni acasă. El fusese la ceva chef, gen botez, și nu mai ținea minte ora de plecare. Bamse a plusat și a spus că „să nu uităm că azi mâncăm mici”. Și că eu fac cinste. De unde până unde? Mai ales că Florin zicea ceva de 5 mici de persoană. Am închis conversația ca să nu le vină în cap lui Raoul și Jason să vină cu noi. De unde să scot eu atâta bănet pentru 30 de mici, că nu mă pregătisem pentru vreo nuntă. Plus că le-ar fi trebuit cafele, sucuri, ape minerale etc. Cheltuiam bugetul familiei pe două săptămâni. Noroc că Raoul s-o prefăcut beteag și Jason era prin Timișoara. Dar pentru orice eventualitate am băgat în rucsac niște slană, cârnaț, ceapă, usturoi, zacuscă de fasole și altele. Apoi m-am pus să mă echipez de mers pe dealuri prin noroaie.

            Nu am apucat să trag pantalonii pe mine că numai ce-mi bâzâie telefonul. Era o cunoștință care îmi cerea numărul de telefon al altei cunoștințe. Am zis că îl am notat pe undeva, dar nu știu unde, că mă duc pe dealuri, dar între timp merg să scot niște bani de la bancomat, că pe dealurile pe unde urma să hălăduim noi nu prea sunt POS-uri. Iar Ovidiu sigur avea doar 13 lei la el (asta o recunoscut mai târziu, dar îl cunosc de vreo 25 de ani).

Am traversat două străzi cu semafoare implementate până la bancomat. Când am trecut de a doua trecere semaforizată m-am întâlnit cu Puiu și cu Diana. Am stat câteva zeci de secunde la povești, le-am spus pe unde aveam de gând să merg, am scos banii de la bancomat și am plecat din nou spre casă. De data asta, nu pe la semafoare, ci pe trecerea de pietoni de lângă giratoriul ăla mare, cu ditamai fântâna arteziană. Grăbit, să nu mă certe ăștia ai mei iară că sunt nesimțit și că întârzii, simt că-mi bâzâie telefonul în pantaloni. În pas alergător mergând, am băgat mîna dreaptă în buzunar. Câteva secunde mai târziu am găsit telefonul. Scot mobilul și văd că mă sună Ovidiu. I-am răspuns răstit: „Ce vrei?”. La care el, impertinent, îmi zice că mă îndrept într-o direcție greșită. Că ei mă așteaptă la Hotel „Deva”, din Deva, nu la Hotel „Sarmis” din Deva. Nu se face așa ceva!!! I-am spus să-și vadă de treabă și am rezolvat alte probleme. Le-am rezolvat. Când am ajuns la mașină, m-am răstit la ei și i-am întrebat dacă au luat pită. No, ce să mai zic: luaseră două!

Am plecat spre Hunedoara ca să ajungem la Cinciș. Dar ne-am oprit la Teliucu Inferior, unde este un fel de magazin tip crâșmă. Acolo ne-o oprit poliția, că era pe vremea pandemiei, să vadă unde și de ce mergem unde mergem, și de ce stă automobilul într-un loc necorespunzător. Vina a fost atunci a lui Bamse că are mașină cu numere de Alba.  El avea ceva scanat pe telefon, eu aveam hârtie completată ca la carte, dar hârtia era în mașina lui Bamse. Am rezolvat în cele din urmă: șoferul a mutat mașina.

            Dar să revin la ieșirea de duminică. Am zis să pip și eu o țigară, pe terasă. Doar că dispăruseră scaunele între timp. Erau doar niște mese din ălea de la care faci cârcei sau varice. Am pipat una, dar ne-am burdușit repede în mașina lui Bamse și am țâșnit spre Lacul Cinciș. Unde eu am observat, vigilent fiind, că bodega tip restaurant unde am mâncat mici nu mai era. Clădirea era, dar firma dăduse faliment și nu mai vindea mici. Am înghițit în sec și i-am lăsat să viseze la mici.

            Deci, dacă vreți să promovăm România trebuie să începem cu drumurile. Care sunt praf. Raliul Dakar e mic copil pe lângă DJ 687 D. Bamse o fi el un Schumacher local, dar bine că  nu se dă cu schiurile. Am ajuns teferi la intersecția cu Valea Peștilor. Să vă spun sincer, pești n-am văzut, dar am început să urcăm prin noroaie. După câțiva kilometri am ajuns la locul pe care îl așteptam cu nesaț: masa aia amărâtă, cu două bănci și acoperiș deasupra. Dar lumea s-o șmecherit: între timp or pus acoperișul dedesubt. Mai precis s-o prăbușit adăpostul, așa că am mers un pic mai sus, într-un crâng pe care bătea soarele.

Aștia ai mei nu m-or lăsat să pip liniștit a doua țigară că, cică, vine seara și ne rătăcim. Le-am explicat, cuviincios, că nu avem cum să ne rătăcim. În cel mai rău caz coborâm pe unde am urcat. Toată lumea a înțeles ideea, mai puțin Ovidiu. Am început ascensiunea. Am ajuns pe drumuri demult necirculate. Natura era împotriva inițiativei noastre de a deveni exploratori cu patalama, așa că a pus capcane: zeci de fagi, cireși, stejari și ce-or mai fi fost, erau prăbușiți taman în calea noastră. Ne cocoțam peste ei, ne strecuram pe sub ei, alunecam pe crengile lor etc. Bamse era pus pe glume și ne arăta cum stă un cireș mort în echilibru pe un fag viu. M-am uitat strâmb la el și a încetat cu demonstrațiile. După câteva serpentine am ajuns la o bifurcație. Trei dintre membri echipei voiau să facă dreapta, să urce dealul. Le-am explicat, aproape leșinat că trebuie să o luăm la stânga, că drumul din dreapta îi duce direct la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca. Eu am pornit pe drumul care cobora. Și am mers înainte, curbă stânga. Ei s-or panicat că mă rătăcesc și or să fie nevoiți să vină după mine să mă salveze. Apoi am mers liniștiți pe un drum care urmărea un fel de curbă de nivel până am ajuns deasupra bisericii din Curpenii Silvașului. Apoi, la o intersecție de drumuri de care (căruțe, cum ar veni), am făcut iar stânga, deși biserica era în fața noastră. Ăștia s-or încruntat la mine, dar nu i-am băgat în seamă. Am mers printre ruine de case de la mijlocul deceniului 9 al secolului XIX și am ajuns lângă un grajd.

            Acolo voiam eu să ajung. Pe zidul ei e sprijinită cea mai veche cruce din lemn dedicată unui erou din Primul Război Mondial, de pe teritoriul județului Hunedoara. Acum zece ani am găsit-o și am sprijinit-o de zidul grajdului. Era la locul ei, doar că mai putrezise între timp. Bamse tot culegea scoarță de mesteacăn, în speranța că facem un foc. Am zis nu, așa că el a aruncat scoarțele. Am mers la biserică, am încercat să traversăm cărarea care ne ducea pe Valea Bocșelor. Dar nu am reușit. Peste tot era plin de curpeni și de plante spinoase. Eu am propus să-l folosim pe Florin pe post de antemergător: adică să-l împingem să facă un drumeag cât de cât. Puterea mea de convingere nu a fost suficientă, că eram și obosit.

Ne-am întors pe un deal deasupra bisericii și am mîncat. Eu cu Ovidiu, pită cu slănină, ceapă roșie, usturoi, zacusca de fasole. Bamse o gustat o țâră de pită și o băut un căntălău de iaurt. Că o zis că vrea să fie slim. Florin băga în el pita aia cu dulceață. De le zice „croissante”. Eu îl tot îmbiam să mânce niște slană cu ceapă și usturoi. Până la urmă s-o lăsat înduplecat: o mâncat un croissant cu ceapă. Am crezut că leșin.

            Pe drumul către mașină, Ovidiu a venit cu o idee genială: să mergem pe o scurtătură, ca să ocolim căzăturile de copaci. M-a luat cu tremurici. Știam că ceva nu va decurge conform planului. Că ne rătăcim. Dar cu Ovidiu nu te pui. Ca să se scoată, mă tot întreba pe mine pe unde o luăm. „Ala-Bala-Portocala”, eu ziceam la nimereală stânga sau dreapta. Am ajuns pe o râpă turbată rău. Ovidiu, care trecuse de alte căderi de copaci, mă încuraja: „Hai, că nu mori!”. Bamse îmi șoptea să nu calc pe tot felul de trunchiuri de copaci, că eu oricum nu văd bine. Am zdrelit cu gambele mele câteva crengi și am dat de drum.             Dar nu este ca în basme. Finalul nu este niciodată fericit. Până la mașina lui Bamse am mai mers câțiva kilometri. Înainte să mă cocoț în mașina lui am mers la pârâu să mă spăl pe tălpi, să nu-i las mizerie omului în automobil. Când m-am spălat, am observat că nu mai am tălpi la bocanci. Știți cum fac broaștele când broscăiesc: așa făceam eu mergând spre casă. L-am pus pe Mihnea să ducă bocancii la gunoi! Urât din partea mea, că puteam să-i arunc singur. Și să ajung doar în ciorapi acasă! Scuze Mihnea!!!