Archive for the ‘Articole’ Category

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (7)   Leave a comment

Furnalul de la Govăjdia

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2388, 10 – 13 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 269: „cod HD-II-m-A-03322, Furnalul vechi, sat GOVĂJDIA, comuna GHELARI, 1806 – 1913, modificat 1851”.

…„ pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare”…

Ținutul Pădurenilor nu prea are nevoie de prezentări speciale, fiind destul de bine cunoscut, de-a lungul timpului el atrăgând „atenția multor specialiști în istorie, arheologie, geografie, etnografie, folclor, artă populară, antropologie, minerit, metalurgie și speologie”, afirmă Rusalin Ișfănoni în Pădurenii Hunedoarei. O viziune etnologică (București, 2006, p. 19). Tot el însă concluzionează că „localnicii, deținători ai unui tezaur de credințe și obiceiuri … se considerau deasupra străinilor, ba chiar îi compătimeau pentru sărăcia vieții lor spirituale… Cu excepția a două sate, Ghelar și Govăjdie – primul, centru minier, al doilea, centru metalurgic –, unde au fost așezați de stăpânii lor, străinii nu au pătruns prin căsătorie în satele pădurenești. Cei care s-au stabilit în satele menționate – centre industriale – au fost repede asimilați” (p. 322).

Până să fie însă asimilați, autoritățile de atunci și străinii veniți de prin alte părți au pus bazele a ceea ce considerăm astăzi monument istoric, ne mândrim cu el (cel puțin unii), dar îl lăsăm în paragină. „Rezervele de minereu de fier existente la Ghelari și Teliuc, bogăția pădurilor, dar mai ales tradiția siderurgică în prelucrarea fierului a populației locale, au determinat și amplasarea primelor furnale în veacul al XVIII-lea în această regiune, când Domeniul Hunedoara a trecut sub conducerea Camerei Aulice din Viena” (Volker Wollmann, Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. I, p. 242). Într-un areal destul de extins s-au înființat „oficii de forjă”, pe lângă cele de la Teliucu Inferior, Runc, Sibișel sau Cugir, unul dintre ele fiind amplasat la Govăjdia.

Date cronologice sau tehnice, dar și informații concrete, detaliat prezentate, pot fi găsite într-o suită de articole publicate de-a lungul timpului în reviste de specialitate, în monografii sau în colecții de studii precum cel îngrijit de Ioachim Lazăr și Dan Lazăr, Din istoria metalurgiei hunedorene. 110 ani de la punerea în funcțiune a primului furnal de la Hunedoara 1884 – 1994 (Hunedoara, 1994). Trebuie precizate însă sumar unele aspecte legate de această „comoară mai puțin știută”, și anume furnalul de la Govăjdia.

Problema construirii acestuia s-a pus încă din anul 1802, dar lucrările încep după ce, în 1805 autoritățile au alocat fondurile necesare. Finalizat în 1810, el este pus însă în funcție abia trei ani mai târziu. Evenimentele, cele mai multe nefericite, au condus la oprirea uneori a furnalului dar și la refacerea lui, cum s-a întâmplat în 1837, după o lungă perioadă de inactivitate, avarierea furnalului din Toplița duce la refacerea celui de la Govăjdia. Altă reconstrucție are loc în 1879, apoi este reparat și îmbunătățit la începutul secolului XX, funcționând până în 1924. Ultimele intervenții pozitive asupra furnalului au loc jumătate de veac mai târziu când, „datorită grijii purtate de conducerea Combinatului Siderurgic Hunedoara, acest monument tehnic, cu caracter de unicat pe plan național, a fost restaurat”.

La ora actuală turistul se lovește de o imagine a delăsării: „La început nu şti cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stânga, o altă construcţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat” (Daniel I. Iancu, Historii aleatorii, Cluj-Napoca, 2015, p. 11).

Alte obiective în zonă

Furnalul se află în Ținutul Pădurenilor, o zonă etnografică ce merită vizitată în integralitatea ei, cu toate satele, cătunele și gospodăriile ce mai păstrează o parte din farmecul de altădată. În împrejurimi se mai pot observa și alte urme ale exploatării și prelucrării fierului, dar nu numai, precum clădiri administrative, de producție sau construcții cu rol de locuințe. Nu putem să nu amintim mult cunoscutul Castel al Corvineștilor sau să nu vorbim despre Lacul de acumulare de la Cinciș sau despre Alun, satul aproape părăsit dar cu biserică și drum de marmură. Obiectivele de interes turistic, etnografic și istoric se regăsesc însă în majoritatea covârșitoare a localităților din pădurenime: Valea Cernei cu cheile sale; nedeile, nunțile sau alte obiceiuri care țin de ciclurile vieții ori sunt integrate în succesiunea anotimpurilor; bisericile de lemn monumente istorice, precum cea din Vălari, comuna Toplița…

Comorile 07 Govajdiea, in Glasul HD, 10 mai 2019

Reclame

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (6)   Leave a comment

Cetățuia dacică de la Ardeu

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2385, 26 aprilie – 3 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 8: „cod HD-I-s-A-03151, Situl arheologic de la Ardeu, punct Dealul Cetățuia, sat ARDEU, comuna BALȘA, Dealul Cetățuia la 1 km S de localitate”. Următoarele trei poziții din LMI se referă la același sit, monumentele fiind diferite: HD-I-m-A-03151.01 (așezare fortificată de epocă medievală); HD-I-m-A-03151.02 (așezare fortificată de epocă dacică); HD-I-m-A-03151.03 (așezare de epoca bronzului situată „la 2 km S de sat pe Valea Geoagiului).

„Pe culmea dealului a fost o cetate”…

Ca multe dintre obiectivele istorice din România și cetatea dacică de la Ardeu are o poveste aparte. Prezentată publicului de către Teglas Gabor, „primul director al muzeului devean” (I. V. Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 19), în 1885, cetățuia rămâne într-un con de umbră al dezinteresului mai bine de un secol. Între timp regimuri politice și administrații științifice s-au succedat fără a băga în seamă una dintre dintre fortărețele mai mici pentru care romanii au trebuit să cucerească munte după munte, sau „colină după colină”, după cum se exprimă Cassius Dio (Istoria romana, LXVIII, 8, 3, în Izvoare privind istoria Romîniei, vol . I, București, 1964, p. 689).

Deși era localizată, descrisă și pusă în vedere prin presa vremii, Cetățuia Ardeului rămâne nebăgată în seamă până la sfârșitul mileniului doi. În 1999, în Cronica cercetărilor arheologice, la poziția numărul 15, apare următoarea descriere: „Punct: Cetăţeaua. Cod sit: 87870.01; Adriana Pescaru, responsabil; Mihai Căstăian, Călin Herţa (MCDR Deva);  Săpătură de salvare urmare a distrugerilor provocate de către cariera de piatră de la Ardeu, în punctul numit Cetăţeaua, unde la baza dealului au fost recoltate în urma realizării unui profil stratigrafic în ruptura drumului de acces la carieră, materiale arheologice, ceramică aparţinând epocii bronzului şi celei de a doua vârste a fierului, fiind identificată o locuinţă dacică, cu vatră de foc, precum şi două gropi de provizii dezafectate. Pe platoul dealului a fost investigat un zid de piatră locală legată cu mortar aparţinând probabil unei fortificaţii medievale iar în nivelele inferioare ceramică aparţinând culturii Coţofeni”.

Lupta pentru salvarea obiectivului istoric s-a dus după anul 2000. Muzeul Civilizației Dacice și Romane, prin reprezentanții săi, a contribuit la salvarea și punerea în valoare a cetățuii. Dintr-o banală carieră de piatră a ajuns sit arheologic urmărit de specialiști din mai multe unități de cercetare din țară, de la Universități și Institute de Arheologie, până la Muzee Naționale sau de interes local. Dr. Iosif Vasile Ferencz, responsabilul științific al șantierului din 2002, a publicat zeci de articole despre piesele descoperite în Cetățuia de la Ardeu. „Pentru localnici era foarte clar că pe culmea dealului a fost o cetate” (Aproape un secol de uitare…, în Studii de istorie a Transilvaniei, Clij-Napoca – Deva, 2012, p. 77).

Acesta este rostul unei campanii de cercetare sistematică: să pună în valoare și obiective istorice considerate mici, dar cu un potențial științific enorm. În ultimii aproape douăzeci de ani de cercetări arheologice, la Ardeu s-au descoperit proiectile de piatră, obiecte de fier, paftale de fier placate cu bronz, diverse piese de podoabă etc. Cetăţuia era prezentată ca o cetate a cărei ziduri s-au ridicat „din piatră locală”, fasonată sumar care „închidea o suprafaţă ce depăşea o jumătate de hectar. Pe terasele amenajate în stânca de calcar au fost construite mai multe edificii dintre care au fost identificate până în prezent turnul-locuinţă şi un atelier de fierărie în care erau realizate şi obiecte din bronz, precum şi din materii dure animale. Deasemenea, au fost descoperite urmele a trei locuinţe obişnuite în zonele de munte, în epoca Regatului Dac” (Dima, C., Ferencz, I. V. Despre un stylus descoperit la Ardeu, județul Hunedora, în Drobeta, XXIII, 2013, p. 114)

Alte obiective în zonă

Cel mai la îndemână obiectiv se găsește practic la poalele cetății. Este vorba despre Cheile Ardeului, care, din păcate, nu au fost incluse în lista siturilor Natura 2000 deși se încradrează perfect din punct de vedere administrativ unui sit mult mai cuprinzător. Astfel, tot în zonă, pot fi vizitate fără prea mare efort Cheile Glodului, spectaculoase pe o mare parte din traseu. Pasionații de mers prin ape și de cățărat pe stânci găsesc nu foarte departe, dar pe alte văi, Cheile Cibului, Cheile Băcâiei și Cheile Măzii cu apendicele ei, Cheile Roșiei. Pe drum asfaltat sau pe traseu de picior se ajunge până la Termele Romane din stațiunea Geoagiu Băi și la Cascada Clocota, din aceeași localitate. Iar dacă mergi în amonte, dai de sate părăsite, precum Bunești, ori de biserici de lemn (monumente istorice), cum sunt cele de la Porcurea (azi Vălișoara) sau Almașu Mic de Munte…

Comorile 06 Glasul Hunedoarei, 3 mai 2019, p. 8

Poveștile orașului (4)   Leave a comment

Poveștile orașului. Orăștieni la Marea Unire

Apărut în Palia Expres, anul XXI, nr. 46 (852), 1-7 decembrie 2016, p. 4.

98 de ani se împlinesc de la Marea Unire. Vorbim de cele mai multe ori despre importanța unor evenimente, despre cauze și consecințe, despre asemănări sau diferențe, lăsând mai la urmă sau ignorând chiar oamenii. Și când mă refer la oameni, nu am în minte doar personalitățile, căci de ele amintesc înscrisurile vremii și faptele lor au umplut mii de pagini de-a lungul timpului care le-a succedat. Elitele sunt indispensabile în derularea unor evenimente majore precum Marea Unire, fie că ele s-au format de-a lungul timpului în jurul unor educații perseverente și a unor activități prodigioase, fie că au apărut spontan, emanate ad-hoc de masele care le-au ridicat, uneori la propriu, pe brațe. Dar să ne amintim cum s-au petrecut lucrurile în 1918…

„Orăștia cu întreg ținutul ei din Câmpul Pâinii până în munții cetăților dacice și cu toată Valea Geoagiului au dat grosul țăranilor, cu portul lor străvechi și frumos, cu echipele de călușeri, precum și al cărturarilor și meseriașilor, fiindcă ei erau mai apropiați de Alba Iulia”, scrie Victor Șuiaga în Hunedorenii la Marea Unire. Iar lucrurile nu sunt deloc exagerate, dacă ne gândim că „în afara celor care au mers oficial ca reprezentanți ai diferitelor reuniuni, formații politice, asociații, în ziua de 1 decembrie pe porțile orașului Alba Iulia au intrat peste 500 de participați de la Orăștie. S-au strâns de asemenea cam tot atâtea adeziuni. Participanții purtau cu toții butoniere tricolore și au mers până la Alba Iulia fie cu trenul, fie călare sau pe jos. Era un entuziasm nemaicunoscut” (I. Iliescu, T. Istrate, Orăștie. 750 de ani).

Orăștienii se aflau amestecați în marea masă a hunedorenilor, căci „coloana din județul Hunedoara a fost cea mai numeroasă dintre toate câte s-au prezentat atunci la Alba Iulia, numărând vreo 30.000 de oameni. Era pe înserate, în ajunul zilei de 1 decembrie când sclipirile luminilor din Alba Iulia ne vesteau că ne apropiem de cetatea stăpânită odinioară de Mihai Viteazul. Totul era acoperit de un covor de zăpadă albă, ningând încet și des cu fulgi tot mai groși. De adăpostit undeva pentru atâta lume, nici vorbă nu putea fi în acea noapte. Am urcat în cetate, pe sub poarta monumentală construită în stil baroc din piatră cioplită și decorată cu basoreliefuri și statui executate artistic pe vremuri de sculptori italieni”, își amintea și Petru Groza în Memoriile sale (vezi I. Lazăr și N. M. Morar, Hunedorenii și Marea Unire din 1918).

Delegați sau nu, participând direct la luarea deciziilor din Sala Unirii, vorbind de la tribunele amplasate pe Câmpul lui Horea ori fremătând în jurul acestora, locuitorii din Orăștie și din întreg ținutul, au avut fiecare, după pricepere, conștiință și simțăminte, rolul lor în Marea Unire de la 1918. Iar documentele îi amintesc pe mulți dintre aceștia. Trebuie doar să le mai răsfoim din când în când!

Povestile orasului, in Palia Expres, an. XXI, nr. 46, 852, 1-7 decembrie 2016, p. 4

Posted 2019/05/05 by danieliiancu in Articole, Poveștile orașului

Ținutul Orăștiei în documente (19)   Leave a comment

Albumul lui Valer Pascu

Apărut în Palia Expres, anul XXIII, nr. 6 (908), 15-21 februarie 2018, p. 4.

În categoria documentelor care pot aduce lămuriri și pot deschide noi căi de cercetare se numără, bineînțeles, și fotografiile. Nu toată lumea apreciază acest gen de document, însă pentru istorici el este indispensabil. Spre deosebire de arheologie, care se bazează pentru reconstituiri doar pe ceea ce se găsește in situ, istoria modernă (în cazul României, istoria modernă începe teoretic după 1821, adică momentul Revoluției lui Tudor Vladimirescu) poate fi reconstituită și pe faza clișeelor fotografice.

„Pictura cu lumină” a apărut undeva la începutul secolului al XIX-lea, iar prima fotografie digitală se pare că a fost realizată în 1957 pe o cameră Kodak. Primul autoportret însă (selfi-ul de azi) datează din 1839 și i se datorează lui Robert Cornelius.

Primul Război Mondial a redesenat harta Europei, au apărut state noi, exemple fiind  Cehoslovacia, Iugoslavia, dar şi Polonia care şi-a redefinit graniţele. Pentru noi românii, sfârşitul Primului Război Mondial şi semnarea tratatelor de pace, a adus cel mai important fapt, acela că poporul român era cuprins între graniţele unui singur stat, numit în perioada interbelică „România Mare”.

La 27 ianuarie 1976, fostul căpitan Valeriu Pascu din Regimentul 64 Infanterie Orăştie – cătană austriacă aşa cum îşi spunea el – făcea o donaţie consistentă către Muzeul Judeţean Deva, din care s-a evidenţiat un album numit sugestiv Amintirile mele din răsboiul mondial 1914-1919. Pe o filă ataşată copertei, Valeriu Pascu, aflat în Bucureşti, scria la vârsta senectuţii: „Acest album – cu imagini din marele război mondial din 1914-1918 este un fragment din viaţa ostaşilor români mobilizaţi în armata austro-ungară. Cu  prima foaie din album, istoria începe cu o companie de infanterişti din Orăştie, instruiţi în arta de a fi războinici, considerându-i drept carne de tun, pentru cine? Pentru ce?”. Albumul conţine 274 fotografii înfăţişându-l pe căpitanul Valeriu Pascu în diferite ipostaze, începând de la şcoala militară din Sibiu, pe toate fronturile Imperiului Austro-Ungar până în decembrie 1918.

Tinutul Orastiei 019, in Palia expres, an. XXIII, nr. 6, 908, 15-21 februarie 2018, p. 4

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (5)   Leave a comment

Turnul-donjon de la Răchitova

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2385, 26 aprilie – 3 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 413: „cod HD-II-m-A-03424, Cetatea Răchitova, sat RĂCHITOVA, comuna RĂCHITOVA, La 500 m S de sat, sec. XIV”.

Un „loc de păstrare a unor bunuri de valoare deosebită”…

Destul de puțin interesant pentru specialiști de-a lungul timpului, din punctul de vedere al cercetărilor arheologice, turnul de la Răchitova a fost totuși menționat de-a lungul timpului cu diverse ocazii, fie că vorbim despre ghiduri turistice, fie despre studii de specialitate sau volume referitoare la Țara Hațegului în special sau la tipologia fortificațiilor în general, pentru a se putea ilustra diferențele sau asemănările între diferite construcții, etapizarea lor și încadrarea cronologică.

Spre exemplu, Octavian Floca în Hunedoara. Ghid al județului (Deva, 1969, p. 224) menționează succint faptul că „la comuna Răchitova se păstrează ruina unui turn de pază, înconjurat cu șanțuri, construit în secolul al XIV-XV-lea de către cneji locali”.

Dacă satul Răchitova se pare că este atestat încă din 1360, ca domeniu aparținând familiei cneziale și nobiliare Mușina, mărturiile documentare despre cetate lipsesc. Un sondaj arheologic este efectuat în anul 1970, Radu Popa publicând în Buletinul Monumentelor Istorice (an. XLI, nr. 3, 1972, p. 54-66) o descrierea mai amănunțită asupra Cetăților din Țara Hațegului, prin care se număra, evident, și cea de la Răchitova. Unele dintre acestea au fost catalogate ca „turnuri de observație”, ca „turnuri de pază”, fiind puse „în legătură cu drumurile ce treceau peste munte”, dar ele „nu au fost altceva decât turnuri-locuință, exemplare ale Wohntürm-elor sau donjoanelor izolate cum li se mai spune în literatura de specialitate, răspândite pe aproape întreaga suprafață a Europei din primele 2-3 veacuri ale mileniului” al doilea. Ele practic „au reprezentat locuințe fortificate, cu caracter temporar, folosite în momente de primejdie de către familiile cneziale românești din Țara Hațegului și totodată ca loc de păstrare a unor bunuri de valoare deosebită”.

Gheorghe Anghel, în capitolul dedicat obiectivului de la Răchitova din volumul Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, oferă o suită de informații pornind de la cele de ordin istoriografic, trecând prin zona arheologică și ajungând la date strict tehnice (Cluj-Napoca, 1986, p. 153-155). În final el concluzionează că „cetatea de la Răchitova, valoroasă prin faptul că este una dintre puținele prototipuri de fortificații cu donjon de piatră înconjurat cu val de pământ păstrate din evul mediu timpuriu în Transilvania, ilustrează convingător atât forța economică a micilor cnezi români din aceste părți cât și eforturile lor de a-și consolida independența”.

Însă poate descrierea cea mai succintă și aproape de realitate o găsim la Adrian Andrei Rusu, care specifică faptul că cetatea „se compune dintr-un turn-donjon central (…) cu bază rectangulară și patru nivele. Latura de nord a turnului s-a prăbușit după mijlocul secolului XX. Un ancadrament de intrare din piatră fasonată a fost găsit prin cercetarea arheologică, dar a rămas nepublicat. A fost înconjurat spre vest de un val de pământ și șanț (l. = 4 m), care a suferit apoi o astupare și refacere de val cu palisadă, la 30 m distanță. Inițial a avut circa 150 m2, ulterior a ajuns la 500 m2. În interior nu s-au descoperit decât câteva fragmente ceramice de secol XIV” (Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 529).

Alte obiective în zonă

Conform descrierii din Lista Monumentelor Istorice, la aproximativ 300 de turnul-cetate se găsesc ruinele vechii biserici românești datând din secolul al XV-lea. Pentru cei care îndrăgesc arhitectura tradițională, pe raza aceleași comune se găsește satul Mesteacăn, amplasat într-un punct de belvedere ideal, cu o perspectivă largă spre Țara Hațegului și munții din jur: Șureanu, Retezat, Parâng. care mai păstrează construcții din lemn, înălțate pe bază de piatră și (unele) păstrând acoperișul de paie. În apropiere se mai găsesc și alte obiective, cel mai cunoscut dintre acestea fiind Biserica de la Densuș, cu hramul „Sfântul Nicolae”, asupra căreia nu mai trebuie să insistăm. Asupra Geoparcul Dinozaurilor iarăși nu este cazul să spunem prea multe, fiind inclus pe lista geoparcurilor UNESCO. În sfârșit, o vizită la Ulpia Traiana Sarmizegetusa  nu poate decât să aducă un plus de satisfacție vizitatorului…

Comorile 005, Turnul-donjon de la Rachitova, in Glasul Hunedoarei, 26 aprilie 2019, p. 8

Pro memoria (17)   Leave a comment

Eroi din al doilea Război Mondial

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2136, 30 martie 2018, p. 8.

Așa cum am precizat în mai multe rânduri, încă din anul 2013 apropierea centenarului Primului Război Mondial ne-a îndemnat să demarăm o acțiune de inventariere a monumentelor de roi de pe raza județului Hunedoara, acțiune care s-a transformat ulterior într-un proiect derulat prin intermediul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva. Acest demers a presupus de la bun început o campanie de identificare, localizare, fotografiere, măsurare și descriere detaliată a tuturor monumentelor de acest tip, fie că aminteau de eroi din Primul Război Mondial, fie de eroi căzuți pe fronturile celei de-a doua mari conflagrații. 

Monumentul Valea Orminzii

Astfel, astăzi ne oprim asupra a două obiective memoriale, diferite ca realizare artistică și ridicate la zeci de kilometri și la decenii distanță unul de celălalt. În primul rând este vorba despre monumentul eroilor din Valea Orminzii, parte a localității Ormindea din comuna Băița.

Amplasat pe un soclu masiv de ciment văruit în alb, monumentul este însă protejat de precipitații într-un mod inestetic (sau cel puțin așa era la data documentării, 9 martie 2014), cu un acoperiș de tablă sprijinit de patru țevi de fier. Obiectivul memorial în sine este în schimb extrem de îngrijit realizat, cioplit în piatră, fiind constituit din două părți distincte: o cruce latină înaltă, cu terminațiile brațelor trilobate și incizate cu inscripțiile de consacrare, și o placă dreptunghiulară lipită practic pe una dintre lateralele crucii.

Pe această placă se află cioplit și textul inscripției, pe care ne-am îngăduit să îl transcriem în felul următor: „ÎN AMINTIREA OSTA- / ȘILOR CĂZUȚI ÎN RĂS- / BOIUL 1941-1945 // COL. P. POPA BĂIȚA / MED. Pl. Z. C. ZAICA BĂIȚA / CAP. C. GABAR BĂIȚA / SERG. GH. BORZA ORMINDEA / SERG. I. DAVID ORMINDEA / SERG. P. DAVID ORMINDEA / CAP. T. ADAM / SOLD. P. GHERMAN ORMINDEA / SOLD. V. OPREAN ORMINDEA / SERG. A. SĂCUI CĂINEL / SOLD. N. MAGDA CĂINEL / SOLD. A. STEGA CĂINEL / CAP. GH. SERBAN PEȘTERIA / SOLD. T. BUDA PEȘTERIA / SOLD. I. BUDA PEȘTERIA / SOLD. P. GROZA PEȘTERIA / SOLD. GH. IACOB CRĂCIUNEȘTI / 29 IUNIE 1946”.

Este evident faptul că numărul eroilor din localitățile comunei Băița este mult mai mare, dar la momentul ridicării respectivului monument numele celor căzuți pe front nu era cunoscut de către meșterii cruceri și de către cei care au comandat monumentul. Pentru cei care doresc să afle mai multe informații în acest sens se poate consulta în special volumul scris de Ioachim Lazăr, Comuna Băița. Monografie (Deva, 2007, p. 136-137).

Noul monument din Crișcior

Despre monumentul vechi din Crișcior, impozant prin realizare, am amintit cu altă ocazie. Monumentul nou, ridicat în amintirea eroilor din cel de-al doilea Război Mondial, este amplasat la marginea localității, la ieșirea spre Abrud. Este realizat într-ul stil banal, fiind redus ca dimensiuni și turnat în ciment, având încastrate mai multe bucăți sau plăci de marmură ornamentate cu simbolul crucii, imagini de lumânări care ard sau având inscripționate următoarele texte: „SFÎNTĂ CRUCE / NE AJUTĂ / ÎN NECAZURI / ȘI-N DURERI / INIMA NE-O FĂ / AVUTĂ PLINĂ DE / DULCI MÎNGÎIERI // 1997 // EROII DIN CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI / MONDIAL ÎMPOTRIVA STALINISMULUI / ȘI HITLERISMULUI 1941-1945 // LITRA PETRU / DAN CORNEL / ELEG STEFAN / ICA LADISLAU / CRISTEA IOAN / PLEȘA IOAN / POPA EMANUIL / FURDUI OCTAVIAN / GRISCIU GHE. // SORTAN VALER / JOSAN IOAN / TODERAS EMAN. / MARCU NICOLAE / ELEG IULIU / DOT GLIGOR / FER IOAN / OPREAN IOAN / OPREAN AVRAM”.

Pro memoria 17

Posted 2019/04/28 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Orăștie 795 (12)   Leave a comment

Valeriu Pascu despre Aurel Vlaicu

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 16 (966), 25 aprilie – 8 mai 2019, p. 6.

Dacă despre Aurel Vlaicu majoritatea opiniei publice cunoaște date mai mult sau mai puțin exacte, unele bazate pe documente, altele reproduse după ureche, Valeriu Pascu este un personaj mult mai puțin cunoscut cu toată că figura sa este emblematică pentru Marea Unire, fiind unul dintre cei imortalizați de către „fotograful Unirii”, Samoilă Mârza, la 1 Decembrie 1918, apărând astfel în majoritatea cărțile de istorie referitoare la respectivul moment.

Abia în ultima perioadă numele său a ieșit mai mult în evidență prin publicarea unor scurte materiale, inclusiv în paginile Paliei Expres, sau a unor studii semnate de Georgeta Deju în anuarele Miorița. Revistă de etnografie și folclor (nr. 24, 2018, p. 82-84) și Sargetia. Acta Musei Devensis (an. IX, 2018, 191-219). La acestea s-a mai adăugat publicarea albumului Prin Europa în vreme de război… „Amintirile mele din Răsboiul Mondial 1914 – 1919”. 100 de fotografii din albumul căpitanului Valeriu Pascu (Daniel I. Iancu, Georgeta Deju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018).

În cazul de față doresc să public un nou text inedit, intitulat „Din amintirile unui participant. Mențiune”, un scurt document aflat în patrimoniul Secției de Istorie și Artă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, fără a mai face momentan alte precizări edificatoare din punctul de vedere al unei cercetări științifice.

„La marele succes aviatic de la Viena, pe câmpul de la Aspern, lui Aurel Vlaicu i s-au atribuit prin juriu patru premii clasa I și II. Mitingul a avut loc la data de 23-27 iunie 1912.

După miting în drum spre București – călătorind cu trenul – eroul nostru s-a oprit la Orăștie, unde la începutul lunei iulie s-a organizat un miting aviatic în prezența a mii și mii de oameni. Startul s-a făcut de pe Dealul Mic, peste drum de cazarma militară de la șoseaua spre Deva. Vlaicu și-a luat sborul cu ușurința unui gândac, parcurgând distanța survolând orașul în direcția spre satul Binținț, plutind din văzduh peste sat și casa părintească.

După aterizare pe Dealul Mic, Vlaicu a fost ovaționat ca un erou scump al neamului. Țărani și orășeni în haine de sărbătoare l-au aclamat la plecarea lui din oraș în drum spre București. Eșarfa galbenă alăturată am purtat-o ca una din culorile noastre naționale, alți demonstranți au purtat eșarfe roșii respectiv albastre.

București 20 ianuarie 1976 Valeriu Pascu”.

Orastie 795 012 Pascu despre Vlaicu, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 16, 966, 25 aprilie - 8 mai 2019, p. 6

Posted 2019/04/25 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795