Archive for the ‘Articole’ Category

Pro memoria (22)   Leave a comment

Prin Ghelari și Hățăgel

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2164, 11 mai 2018, p. 8.

Ne oprim în acest material asupra altor două monumente realizate relativ recent, mai precis după anul 2000: monumentul nou din Ghelari și monumentul din Hățăgel.

Personalități și eroi la Ghelari

La Ghelari, pe lângă monumentul vechi dedicat eroilor, în anul 2004 a fost ridicat un alt obiectiv memorial, amplasat aproximativ în fața primăriei. Forma este futuristă, semnul crucii fiind redat de golul rezultat în urma asamblării mai multor bucăți de marmură albă. O alee de ciment face legătura cu soclul tot din ciment, dar placat cu bucăți de marmură.

Pe alte patru plăci se amintește despre faptul că „MONUMENTUL EROILOR ȘI PERSONALITĂȚILOR”  a fost ridicat „ÎN MEMORIA EROILOR / COMUNEI GHELARI / CĂZUȚI ÎN PRIMUL ȘI / AL DOILEA RĂZBOI / MODIAL” (text sub care se găsește o ramură de măslin), sunt menționate cu destul de multe detalii zece „PERSONALITĂȚI” ale comunei (spațiul nu ne permite să le menționăm aici), precum și următoarele informații: „INIȚIATOR / PRIMAR TENȚ SERGIU / EXECUTANT / FLORIN POANTĂ / MAI 2004”.

Monumentul din Hățăgel

Și la Hățăgel (comuna Densuș) a fost ridicat în anul 2005 un monument de marmură albă, relativ simplu și de dimensiuni modeste. Nu avem cunoștință de existența unui monument al eroilor ridicat anterior.

Practic, obiectivul funerar din această localitate este ridicat pe un mic postament de ciment și a fost realizat din marmură. Registrul principal, de formă aproximativ pătrată, având colțurile superioare teșite, este încadrat de două elemente care redau simbolic două lumânări ce ar trebui să ardă veșnic întru pomenirea celor căzuți pe fronturile celor două Războaie Mondiale, și se află așezat pe o altă bucată de marmură pe care se poate citi inscripția: „Veșnica lor pomenire”. Tot pe registrul principal sunt redate stilizat și câteva elemente decorative: o cască militară așezată pe o sabie și o pușcă, dispuse încrucișat. Alături se găsește textul principal: „MONUMENTUL EROILOR / DIN HĂȚĂGEL // 1914 – 1918 / LĂȚUG IOJA / ARAD RUSU / VASILONI ARON / LASCONI SIMION / PURCEL ARON / DĂNESC PĂTROI / RĂDONI ION / BLENTEA PETRU / DĂNESC ARON / DĂNESC PETRU / SOCACI PETRU / ARAD DUMITRU // 1940 – 1945 / LĂȚUG FILIP / VINȚAN IANĂȘ / VASILONI ION / DĂNESC NELU / DRĂGOTESC IACOB / GĂRDEAN GHEORGHE / SOCACI IOSIF / BLENTEA ARON”. Iar puțin mai jos, „MARMOSIM 2005”. Partea superioară este o cruce decorată cu inscripțiile de consacrare și cu tricolorul României.În cimitir am mai identificat încă trei cruci de eroi asupra cărora vom reveni într-un articol viitor.

Posted 2020/01/08 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Orăștie 795 (20)   Leave a comment

Petru Groza și Liceul „Aurel Vlaicu

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 37 (987), 3 – octombrie 2019, p. 6.

Se cunosc multe lucruri despre personalitatea celui cunoscut sub numele de Dr. Petru Groza. Unii amintesc doar informațiile care îl ridică în slăvi mai mult sau mai puțin înalte, alții îl blamează cu orice ocazie. Și mai există cazuri în care, chiar dacă adevărul nu este ascuns, el este omis cu bună știință sau din ignoranță. Este și cazul care îl leagă pe Petru Groza de Liceul Aurel Vlaicu.

Absolvent al Colegiului Kun din Orăștie, o instituție de învățământ care a precedat pe tărâmul educației actualul Liceu Aurel Vlaicu, „premiant al liceului și distins cu medalia de aur”, legat prin familie și prin activitatea sa profesională de județul Hunedoara, avocat la Deva, „membru în Consiliul Național Român din Deva și delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. 5, Deva, 2015, p. 85), prima impresie a unui observator imparțial ar fi aceea că Petru Groza ar fi trebuit să fie subiectiv în ceea ce privește soarta Liceului Vlaicu.

Implicarea sa politică în perioada interbelică (membru al Marelui Sfat Național, apoi de cinci ori deputat în Parlamentul României, ministru în 1920 și 1926-1927, vicepreședinte în guvernele prezidate de Sănătescu și apoi Rădescu). „A avut un rol important în instaurarea regimului comunist în România în calitatea sa de prim ministru al guvernului instaurat la 6 martie 1945. Reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord a fost condiţionată de învestirea acestui guvern. În timpul guvernării sale a fost executat mareșalul Ion Antonescu, s-a trecut la anihilarea partidelor politice în România și i s-a impus Regelui Mihai să abdice” (p. 86).

Ceea ce se evită a se spune însă clar este faptul că, deși la „înființarea Liceului Aurel Vlaicu din Orăștie, în 1919, donează școlii o mie de coroane”, în timpul guvernării sale (6 martie 1945 – 2 iunie 1952), aceeași instituție de învățământ a fost desființată în anul 1948. Astfel, decretul-lege 175 pentru reforma învăţământului a fost publicat în Monitorul Oficial din 3 august a impus o structură organizatorică copiată după modelul existent în URSS în acea perioadă. Nu intrăm în detalii ci amintim doar faptul că au fost desființate extrem de multe unități de învățământ, printre care și Liceul Aurel Vlaicu. „Reorganizarea” nu a fost totuși semnată de către Petru Groza, ci de C. I. Parhon, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, Gh. Vasilichi, de la Ministerul Învățământului Public, Avram Bunaciu, (Ministrul Justiției) și Vasile Luca (Ministrul Finanțelor). Poate că a fost și un gest de detașare față de un act politic care aducea atingere și școlii de care a fost legat sufletește și pe a cărei Placă de Onoare a figurat ani de zile după reînființarea liceului în 1954. Până după 1989, când numele i-a fost șters…

Orastie 795 20 Petru Groza si Liceul Vlaicu

Posted 2020/01/06 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (14)   Leave a comment

Clădirea teatrului din Petroșani

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26-29 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 398: „cod HD-II-m-B-03414, Cazinoul Funcționarilor, azi Teatrul I. D. Sîrbu, municipiul Petroșani, Str. Mihai Viteazul 2, 1905”.

…o mulțime de străini au dat „localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit”…

Istoria municipiului Petroșani și a Văii Jiului în general se aseamănă din unele puncte de vedere cu cea a altor „Eldorado”-uri. Atestate documentar de mai multe secole, așezările zonei cunosc o dezvoltare substanțială după ce mineritul devine punctul de atracție și motorul economic. Sebastian Stanca, autorul Monografiei istorico-geografice a localității Petroșeni, premiată în 1933 de către Academia Română, precizează în amintita lucrare faptul că „perspectivele bogățiilor din Valea Jiului aduc în Petroșeni o mulțime de străini din Munții Apuseni, din Bucovina și Galiția, din Tirol, Boemia și Slovacia. Toți acești dau localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit. Petroșenii își pierd din ce în ce specificul românesc, devenind un oraș internațional” (Petroșani, 1996, p. 64).

Bineînțeles, avântul economic atrage după sine și o dezvoltare urbanistică, astfel că „odată cu darea în folosinţă în 28 august 1870 a liniei ferate Petroşani – Simeria”, încep să apară în localitate și construcții impunătoare, luând în considerare dimensiunile și arhitectura de până atunci a zonei. „Gara a fost construită în aceeaşi perioadă, având şi un Depou compus din opt locomotive. Primul funicular între Aninoasa şi Petroşani pentru transportul cărbunelui s-a construit în 1890. Centrul oraşului era rezervat magazinelor: complexul comercial Fraţii Klein şi firma de textile Hammer. Se mai găseau edituri, librării, tipografii. În 1894, s-au pus bazele unui gimnaziu, apoi în 1904 s-a construit actuala clădire a gimnaziului, care din 1908 a devenit liceu de stat” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. I, Deva-Iași, 2012, p. 275).

În aceeași perioadă, mai precis în 1905, „se construieşte la Petroşani Casa de oaspeţi Gheorghe Apostol, transformată între anii 1923 şi 1925 de către Societatea Anonimă Română în Cazinoul Funcţionarilor Superiori. Clădirea avea o suprafaţă de 1.250 mp şi cuprindea o sală de festivităţi cu o capacitate de 400 de locuri, precum şi o scenă pe care au evoluat diferite trupe de teatru din toată ţara. Gazeta Jiului, din 28 mai 1922, anunţă înfiinţarea unei trupe stabile de teatru la Petroşani, mişcare teatrală care a condus, la iniţiativa Comisiei culturale a sindicatelor, la înfiinţarea teatrului în 1947, în localul Cazinoului. Aici va funcţiona în urma Deciziei de înfiinţare nr. 2555 din 23 iunie 1948 a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, Teatrul Poporului, filiala Valea Jiului” (Județul Hunedoara. monografie, vol. III, Deva-Iași, 2012, p. 184). În perioada 1948 – 1983, teatrul a funcționat în clădirea fostului Cazinou Muncitoresc, după care revine în actuala locație.

Din păcate, „Petroșaniul de acum 75 de ani a murit într-o mare (și neagră) măsură. Vechiul centru a fost demolat pentru a lăsa locul unui bulevard pietonal și unui cartier nordic de blocuri. Aproape nimic din clădirile terestre ale părinților acestei localități n-a mai rămas pentru urmașii lor” (I. Velica, M. Barbu, C. Schreter, Petroșaniul de altădată, Petroșani, 1999, p. 5). Lucrurile sunt perfect adevărate. Sau mai păstrat puține construcții din acea perioadă, iar una dintre acestea este clădirea Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu.

O fotografie datată 1910 ne înfățișează clădirea cu o alee-peron pentru trăsuri și o impozantă scară în fața intrării protejată de un acoperiș semicilindric, sprijinit pe nervuri metalice (vezi Petroșaniul de altădată, p. 71). Normal, unele părți din arhitectură și decorațiuni se circumscriu stilului Seccesion, predominant în epocă, însă majoritatea acestor elemente au dispărut în anii 1981-1983. În acei ani se adaugă un nou corp de clădire (cu sală, scenă și foaier), iar intrarea este modificată substanțial, ajungându-se la aspectul bine cunoscut de astăzi.

Alte obiective în zonă

Bineînțeles, municipiul Petroșani și celelalte localități din Valea Jiului merită vizitate chiar dacă foarte multe aspecte lasă de dorit. Lucruri par să se îndrepte și anumite zone ori obiective au fost reabilitate în ultimii ani, sau sunt în curs de reabilitare, precum actual sediu al Muzeului Mineritului, clădire ridicată la 1920 și care a adăpostit în trecut administrația S.A.R. (Societatea Anonimă Română) Petroșani. Casa de Cultură a Studenților se poate mândri cu o construcție datând cam din aceeași perioadă (1925), ce a funcționat un timp ca și Dispensarul „Principele Mircea”, iar centrul istoric al localității mai păstrează clădiri și fronturi stradale care te duc cu gândul la alte vremuri și stiluri arhitectonice. Nu poate fi omisă însă latura turistică, domeniile schiabile de la Parâng, Straja și, mai nou, Pasul Vâlcân fiind puncte de atracție pentru amatorii sporturilor de iarnă. Defileul Jiului, Cheile Jiețului, Cheile Taiei, Cheile Băniței sau Peștera Bolii sunt alte obiective ce ar trebui vizitate cel puțin o dată…

Comorile 14, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26 iulie 2019, p. 8

Orăștie 795 (19)   Leave a comment

Alte vremuri, altă descriere…

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 35 (985), 19-25 septembrie 2019, p. 5.

În 1965 apărea un nou ghid turistic al județului, de fapt al regiunii, pentru că așa era modelul administrativ pe vremea aia. În volumul Hunedoara. Ghid turistic al regiunii, (București, 1965), de Octavian Floca, Orăștia apare descrisă ca „reședință a raionului cu același nume”, fiind „situată în stînga Mureșului, la marginea de vest a întinsului Cîmp al Pîinii, cînd pe șes, când pe o mică colină” (p. 193).

„Punct de gravitate al satelor din jur, Orăștia a fost întotdeauna un important centru economic, cu vestite tîrguri, întreprinderi comerciale și industriale. Azi, din punct de vedere economic, localitatea este în plină ascensiune, în primul rînd în ceea ce privește industria chimică, forestieră, alimentară, a pielăriei și a materialelor de construcții. Gospodăria agricolă de stat, unitate profilată pentru creșterea și îngrășarea porcilor (una dintre cele mai mari din țară) este organizată în două centre de producție. Avînd case strînse una lîngă alta (mai ales în centru), după modelul așezărilor săsești, orășelul are străzi largi, grădinile cu arbori dîndu-i un aspect plăcut și vesel” (p. 194).

Însă lucrurile nu se opresc aici, pentru că „Orăștia este și un însemnat centru de escursii în împrejurimi – de unde se deschid perspective frumoase spre Munții Apuseni, dealurile Devei și spre Cîmpul Pîinii, valea Mureșului și a Geoagiului – și mai departe, în inima Munților Metalici, sau în cei ai Sebeșului și până la Cetățile dacice de sub muntele Godeanu” (p. 195).

Printre „adresele și indicațiunile utile” se regăsesc Sfatul popular al raionului, pe strada Bălcescu, nr. 5; Sfatul popular al orașului, în Piața Republicii, nr. 8; sau Comitetul pentru cultură și artă, în Piața Aurel Vlaicu, nr. 1. La „instituții de învățămînt” sunt trecute două: Școala medie Aurel Vlaicu, pe strada Gh. Lazăr, nr. 8; și Școala de 8 ani, pe strada Luminii, nr. 1.

Hotelul Dacia era situat în Piața Republicii, la numărul 19, dar mai este menționat și un restaurant, pe Nicolae Bălcescu, nr. 8. Oficiul PTTR era pe Coșbuc, la nr. 7; stația CFR pe Extravilan Gară, nr. 15; Autogara IRTA în Piața Republicii, nr. 22. Adresele instituțiilor de cultură erau următoarele: Biblioteca centrală raională – Bălcescu, 12; Casa raională de cultură – Piața Republicii, 20; Muzeul raional – Piața Aurel Vlaicu, 1; Cinematograful Patria – Bălcescu, 5; Cinematograful Flacăra – Piața Republicii, 20.

Dintre „organizațiile politice și organizațiile de masă” sunt amintite Comitetul raional al PMR (strada Armatei, 17), Comitetul orășenesc al PMR (Bălcescu, 10), Comitetul raional UTM (Armatei, 17), Consiliul raional al sindicatelor (Piața Republicii, 26), Comitetul de femei (Bălcescu, 5), Comitetul de Cruce Roșie (strada Dr. Petru Groza, 10).

Orastie 795 019, in Palia Expres, nr. 35, 19 septembrie 2019, p. 5

Posted 2020/01/02 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Etnologice 1   Leave a comment

„Bradul cu lumini”

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5.

Pentru că tot se apropie sărbătoarea Crăciunului și pentru sunt tot mai multe voci care pomenesc în legătură cu Nașterea Domnului și „pomul de iarnă” ca fiind tradițional și de nelipsit din casa oricărui român neaoș, trebuie să amintim unele aspecte. În primul rând, la origini, bradul nu a avut nicio legătură cu Crăciunul. Obiceiul a apărut și s-a răspândit în Occident, de unde, abia pe la mijlocul secolul al XIX-lea a pătruns pe teritoriul României de astăzi.

Unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai pomului de Crăciun a fost scriitorul Petre Ispirescu, care a menționat în dese rânduri originea barbară a obiceiului, spunând că „Nu mai văzusem decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”.

Câteva decenii mai târziu, Gr. Tăușan, printre alții, a publicat în 1938 articolul „Bradul cu lumini” (în revista Cele trei Crișuri, Oradea, an. XIX, numărul pe noiembrie-decembrie, p. 204). În cadrul respectivului material, autorul atrăgea atenția asupra unor aspecte pe care nu doresc să le comentez, lăsând cititorului actual satisfacția să identifice puncte comune cu problemele discutate în societatea de azi.

„În curând casele în care se găsesc copii vor fi frumos gătite și înveselite cu brazii, plini de jucării, cu lumânările de ceară roșie, galbenă ori verde, – cu baloane de smalț ce strălucesc ca merele de aur din mitologica grădină a Hesperidelor. E o sărbătoare a ochilor; o feerie a copilăriei (…). O purificare a inimelor și-o reculegere în dureri și micșorimi de suflet – iată ce reprezintă bradul de la Crăciun în mijlocul casei părintești.

Dar așa cum este alcătuită lumea, ca nici o bucurie să nu aibă și versantul ei, adică durerea, și în această sărbătoare – care de altfel nu are o vechime prea mare la noi, fiind importată de la minoritarii cu care am conviețuit – a ochilor și-a inimei s-a amestecat prozaicul gând și durerosul avertisment ce sună astfel:

Frumoasa sărbătoare a copilăriei costă mult, prea mult, pe țară, căci atâția brazi ce trăesc câteva zile în veselia unei familii sunt tot atâtea mutilări și devastări a pădurilor noastre. Rupem podoaba eternă a munților noștri și-o risipim în feeria câtorva zile de copilărească petrecere. (…) Ar fi dureros ca să continuăm a smulge frumusețile vii și bogățiile naturei pentru o distracție, fie ea cât de nevinovată ori chiar înălțătoare. (…) Dacă s-a putut introduce – tocmai din respect a picturilor bisericești și pentru mai marele fast al slujbei – lumina electrică în bisericele noastre, de ce nu am avea și imitația bradului în sărbătoarea pomului de Crăciun?”.

Reamintim că asemenea lucruri erau menționate la 1938.

Etnologice 1, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 47, 997, 12-18 decembrie 2019, p. 5

Posted 2019/12/12 by danieliiancu in Articole, Etnologice

Orăștie 795 (18)   Leave a comment

O descriere a localității în anul 1936

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 34 (984), 12-18 septembrie 2019, p. 4.

De-a lungul timpului o serie de personalități s-au aplecat asupra orașului, realizând descrieri care se regăsesc atât în monografii regionale sau județene, cât și în volume dedicate exclusiv Orăștiei. Printre acestea se numără și ghidurile turistice ale județului Hunedoara, dintre care amintim cel semnat de Octavian Floca („director de muzeu”) și Victor Șuiagă („advocat”), Ghidul județului Hunedoara, apărut la Deva în 1936.

Astfel, printre primele informații apare faptul că Orăștia era la acea vreme o „comună urbană cu 6857 locuitori”. Gara „se află în partea de Nord, la 3 km de oraș”, având depozit de bagaje. „Transportul în oraș se face cu autobuzul (10 lei) sau cu taxiul (50 lei)”.

În ceea ce privește hotelurile, restaurantele și cafenelele sunt amintite „Central hotel, restaurant și cafenea (strada Regele Ferdinand), Transilvania hotel, restaurant și cafenea (Piața Regina Maria), La D-na Lupan restaurant (Piața Regina Maria). Prețul unei camere lei 40. Bodegă bună în strada Regele Ferdinand”.

Orașul avea o baie cu aburi pe strada Andrei Bârsan și o baie de vară, Diana, sau mai bine spus un ștrand pe strada Scăldătoarei. Ca și mijloace de transport local, locuitorii beneficiau de birje și taxiuri, o cursă costând 40 de lei, stația principală a acestora aflându-se în Piața Regina Maria. Poșta și telegraful se găseau pe strada George Coșbuc, telefoanele pe strada Regele Ferdinand, Primăria în Piața Aurel Vlaicu (azi sediul Muzeului de Etnografie și Artă Populară), Judecătoria Mixtă pe strada George Barițiu, Liceul de băieți Aurel Vlaicu pe strada Gheorghe Lazăr, Gimnaziul de fete pe strada Aurel Vlad, „Banca Ardeleana în strada Ardeleana”, Ocolul silvic în strada Pricazului, Cinematograful pe strada Aurel Vlad. Posesorii de mașini beneficiau de garaje la hotelurile Central, Transilvania și Coroana, benzinării găsindu-se la vremea respectivă în Piața Regina Maria, Distribuția și Unirea (p. 187).

„Orașul Orăștie este situat în stânga Mureșului, la marginea de Vest a întinsului Câmp al Pâinii, parte pe loc șes, parte pe o mică colină. Orăștia, una dintre cele șapte orașe principale săsești, a fost fondată, pe la mijlocul secolului al XII-lea, de coloniștii sași. Era cetatea cea mai de Vest a așa zisului Fundus Regius, teritoriu atât de privilegiat pentru noii veniți. Orașul neavând un zid de înconjur, cum se obișnui la aceste localități, avea o mică fortăreață în mijlocul orașului, prevăzută cu șanțuri și ziduri și cu o curte largă, care putea servi de refugiu populației, în caz de primejdii”. „Jurisdicțiunea orașului se întindea până spre Alba Iulia și asupra comunelor Cricău și Ighiu, astăzi românești și acestea … În Orăștie se află acum numai câteva sute de Sași, majoritatea comercianți și meseriași” (p. 188).

„Localitatea a fost cercetată, la anul 1849, de mitropolitul Șaguna, care în drumul său, de mai târziu, spre Curtea de la Viena, făcut în interesul bisericii și al neamului, a poposit la un hotel de aci (în clădirea în care se află în prezent Banca Ardeleana” (p. 189). „La Orăștie au funcționat, pe lângă alți preoți și protopopi, ca învățători tineri la școala românească, Patriarhul Dr. Miron Cristea, Episcopul Romanului Lucian Triteanu etc.” (p. 190). „Orăștia, ca centru al unei regiuni foarte populate și ca punct de gravitație al satelor din jur, apare ca un însemnat centru economic. Are târguri căutate și însemnate, întreprinderi industriale și comerciale”, precum Secheli, „fabrică pentru înnobilarea blănurilor (unică în Ardeal), S. Ștef, „magazin de cruci și monumente” sau B. Brașovean, „atelier de tâmplărie mecanică”.

Lucrurile s-au mai schimbat între timp!

Orastie 795 018, in Palia Expres, nr. 34, 12-18 septembrie 2019, p. 4

Posted 2019/10/15 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (13)   Leave a comment

Fortificația dacică de la Cioclovina-Ponorici

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2408, 19 – 22 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 33: „cod HD-I-s-A-03175, Fortificația dacică de la Cioclovina, sat CIOCLOVINA, comuna BOȘOROD. La SE de localitate, între dealul Mesteacănului și vârful lui Vârfete, începutul secolului II p. Chr.”.

…„una dintre cele mai puternice fortificații dacice”…

Spre deosebire de mult mai cunoscutele cetăți dacice, fortificația dacică de la Cioclovina – Ponorici e mai retrasă și ascunsă parcă în păduri, însă suprafața pe care a fost construită, dar mai ales lungimea ei o fac impresionantă cel puțin din punct de vedere al detaliilor tehnice.

Considerată de unii dintre istorici „drept una dintre una dintre cele mai puternice fortificații dacice”, ea „avea rostul de a închide dinspre sud-vest, din Valea Streiului, accesul spre Sarmizegetusa. Zidul pornește din punctul cel mai înalt, Dealul Mesteacănului, din care coboară o pantă abruptă spre satul Cioclovina, continuă apoi în linie aproape dreaptă până în dreptul înălțimilor Brănicioarei, unde cotește brusc spre nord, pe partea superioară a pantei, iar în fața dealului Vârful lui Vârfete traversează valea obturată de un baraj și se leagă cu această înălțime. În același mod în care panta abruptă dinspre satul Cioclovina întărește și asigură flancul drept al dispozitivului, tot astfel dealul Vârful lui Vârfete, inaccesibil pe o distanță de circa 500 m pe panta sudică, constituie o poziție întărită natural, care asigură flancul stâng al fortificației. Zidul principal, a cărui lungime este de peste 2,5 km, numit de localnici Troianul, a mai traversat două baraje, unul după bastionul trei, iar al doilea prin punctul de unde drumul străbate poziția. Grosimea zidului principal, la bază, este cuprinsă între 10 și 14 m, iar înălțimea, în forma actuală, măsoară de la 0,80 m la 3,0 m” (I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988, p. 165).

Conform unui studiu publicat de H. Tatu și V. Moraru în anuarul muzeului din Deva (Dispozitivul defensiv dacic de la Ponoriciu, jud. Hunedoara, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983), acest val era prevăzut cu cinci bastioane dispuse în partea sudică, iar „din josul pantei urcă 33 de valuri perpendiculare sau oblice spre valul de bază”, cu lungimi cuprinse între 40 și 100 de metri (p. 154).

Denumit și Fortificația liniară Cioclovina-Ponorici, dispozitivul defensiv este format „dintr-un material compozit în care argila și calcarul arse se amestecă neuniform și în proporții absolut variabile, prin structura și duritatea pe care le poate atinge, are caracteristici unice dacă se discută ipoteza obținerii in situ” (V. Cetean, E. S. Teodor, A. Pețan, Începuturi de cercetare a fortificației liniare Cioclovina-Ponorici. Informații arheologice, mineralogie și alte analize de laborator, în ArcheoVest, IV2, 2016, p. 695).

Practic, el se înscrie „în seria fortificațiilor de pământ liniare, adaptate în zona de munte la specificul geologic al substratului (calcar și argilă) și la morfologia terenului de apărat” (p. 696). „Pentru că, foarte probabil, lucrarea a fost planificată și executată într-un singur sezon, care nu este mai lung de 6 luni în zonă, forța de muncă necesară doar la ridicarea fortificației a fost de 8500 de oameni, care au manipulat un volum de cel puțin 35 mii m3 de material de construcție” (p. 703). „…o asemenea lucrare de apărare, impresionantă prin dimensiuni și tehnica de obținere in situ, condițiile fizice în care s-a realizat procesul termic asupra materialului combinat argilos și carbonatic și, de ce nu, elemente privind forța militară sau a celei suport care a staționat cândva de-a lungul fortificației liniare Cioclovina-Ponorici” (p. 709).

Alte obiective în zonă

Cel mai important obiectiv situat relativ în apropiere este cetatea dacică de la Piatra Roșie, monument înscris pe lista UNESCO, alături de Costești-Cetățuie, Blidaru, Sarmizegetusa Regia, Bănița și Căpâlna, aceasta din urmă aflată însă pe Valea Sebeșului, pe teritoriul administrativ al județului Alba. Cine parcurge Valea Luncanilor poate vizita și biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în secolul al XVIII-lea și situată în satul Luncani din aceeași comună Boșorod. Impresionant este sistemul carstic Ponorici – Cioclovina cu Apă, unde valea Ponorici și Valea Stânii se pierd în munte și iasă după câteva puțuri și cascade subterane prin spectaculoasa deschidere a peșterii Cioclovina cu Apă. În apropiere se află și celebra peșteră Cioclovina Uscată (nevizitabilă), declarată Rezervație Științifică de către Academia Română în 1955, loc în care au fost descoperite un craniu de Homo sapiens fossilis și oase de Ursus spaeleus.

Comorile 13, in Glasul Hunedoarei, an, X, nr 2408, 19-22 iulie 2019, p. 8