Cronică culturală (2): Zilele filmului polonez. Azi: MAŁA MATURA 1947   2 comments

Nici nu ştiu cum să încep. Dar deja am început. Aseară am fost la film. După cum v-aţi dat seama din titlu, cei care citiţi bineînţeles şi titlurile, n-am văzut lansarea în premieră mondială la Deva a lu’ Madagascar 3 (am înţeles că-i pe bune, chiar se face, mai au de desenat ciocurile la pinguinii ăia buclucaşi, să fie gata până la lansarea în România de pe 15 iunie), ci la un film polonez. Acum am o nedumerire. Voi când aţi fost ultima dată la cinema să vedeţi un film polonez? La teveu nu se pune că acuma, no, fiecare mai dăm din greşeală pe TVR Cultural când zappăm fascinaţi în căutare de telenovele ori fotbal. Deci la cinema. Sau, mă rog, nu numai la cinema. Într-un spaţiu public, în care să nu fiţi duşi cu forţa. Ei? Eu am fost, cum vă spuneam, aseară la un film polonez, dar nu la cinema, ci la Teatrul de Artă din Deva. Iar anterioara ultimă dată cred că a fost pe vremea lu’ Ceauşescu. Am vaga impresie că era vorba de un film interzis celor sub 18 ani, da’… Ssssst!

Să revin. Cică săptămâna asta se desfăşoară simultan, pe o imaginară axă sud-est (Galaţi) – nord-vest (Oradea), frântă un pic pe la centru (adică la Deva), un eveniment numit „Zilele filmului polonez”. Ce tare, mi-am zis! Trebuia să zic doar ce bine, căci festivalul a mai fost organizat de Institutul Polonez de pe la noi în toamna anului trecut la Bucureşti şi Chişinău. Cum v-am zis, e bine şi aşa. Rău a fost c-am pierdut primele trei filme. Am ajuns abia în a treia zi, la filmul patru, Mała matura 1947.

Aici, şi eu sunt un pic nedumerit. Ca să înţelegeţi, anul amintit mai sus nu corespunde cu cel al producţiei, căci filmul a răzbit pe piaţă în 2010. E vorba, oarecum, de anul în care se petrece acţiunea, căci a fost tradus şi în româneşte sub numele de Examenul de capacitate 1947. Nefiind eu critic de film şi nici specialist în polonistică, nu prea ştiu cum stătea treaba în acei ani de după război cu examenele la polonezi. Cert este că o căutare pe Google mi-a confirmat faptul că matura ar trebui să fie bacalaureat şi nu capacitate, mai ales că şi la noi, cândva, bacalaureatul se numea tot examen de maturitate. Pe de altă parte însă, examenul de care era vorba în film nu-l dădeau elevii din anul terminal, ci puştanii de 16 ani. Deci, cum ar veni, un fel de treapta a doua din tinereţile mele. Astea vi le-am spus numai aşa, ca să vedeţi ce mă precupa pe mine în timpul vizionării…

Căci după vizionare m-a interesat altceva. Şi anume să văd cam ce-or scris alţii despre film, în condiţiile în care doream să aflu mai multe despre personaje. În special numele. Că au polonezii ăştia nişte nume, măi fraaate! Mi s-a părut la un moment dat că un nume întreg, cu tot cu prenume, nu avea nici o vocală amărâtă rătăcită printre vreo 30 de consoane. Iar culmea culmilor a fost că numele respectiv cică putea fi şi pronunţat, nu numai scris. Prin urmare am apelat tot la Google. Toate variantele de căutare. La prima vedere mi-a săltat privirea de bucurie când am văzut atâtea rezultate găsite prin ziare, reviste, bloguri, facebookuri, site-uri de film şi programe oficiale. Dezamăgirea a venit după ce-am citit primele 20 de texte. De fapt, era un singur text preluat de toate celelalte cuvânt cu cuvânt, inclusiv cu punctele de suspensie, de pe culturapoloneza.ro. În rest nimic, nimic şi nimic. Sau o fi, dar n-am găsit eu. Nici un comentariu, nici o apreciere, nici un dislike. Ca şi cum, până la mine, n-ar mai fi văzut nime filmul ăsta. Acum no, eu am dat căutare doar în română. În poloneză or fi destule referinţe, dar am zis să limitez arealul la un singur spaţiu cultural din motive obiective. Extrem de obiective. Adică nu ştiu o boabă de poloneză.

Deci n-am găsit ce căutam, aşa că mă văd nevoit să vă spun eu câteva lucruri despre Mała matura 1947 / Examenul de capacitate 1947. Surprinzător pentru România, filmul chiar a început la 19.00, că m-am uitat la ceas. Mai puţin surprinzător a fost faptul că lumea cinefilă a continuat să între în sală vreun sfert de oră după aceea, orbecăind printre rânduri şi luminându-şi calea cu ecranele telefoanelor mobile. Nu contează, bine c-au venit.

Acum, fiind vorba de un film polonez să nu vă aşteptaţi ca regizorul să fie Sergiu Nicolaescu sau Steven Seagal. Ci acesta se numeşte Janusz Majeswski, care semnează şi scenariul. N-am verificat dacă nu cumva joacă şi în film. Prin urmare, cam lipsesc împuşcăturile, exploziile, alergătura şi amorul cu fetiţe despuiate. Trendul filmului e dictat de prima scenă, aceea a intrării unui tren în gară, în ritmul lent de dinaintea opririi. Imaginea vagoanelor e aceaşi din filmele despre lagărele naziste, doar că aici pe ele nu mai scrie ca destinaţie, de mână, cu vopsea albă, vreun lagăr de care a cam auzit toată lumea, ci simplu: „Spre Polonia”. Tot lagăr vreo juma de secol, da’ comunist. Că doar trenul venea din Ucraina. Aburi, zgomot de frâne, gălăgie şi apariţia personajului principal alături de familie. No, acum Ludwik (nu vă speriaţi, e doar unul din cele trei (pre)nume pe care le-am reţinut), are 16 ani şi se mută la Cracovia. Normal, e tipul străinului care vine şi impresionează o comunitate blazată de elevi şi profesori. Ăştia din urmă oarecum realizaţi pe acelaşi calapod, adică bărbaţi duri, pe care nu-i prea poate duce de nas nici un elev fluşturatic. Excepţii sunt două. Un profesor de sport, de fapt locotenent ce contribuise la „renaşterea” poloneză din război, tipul de patriot care nu poate accepta compromisuri nici măcar în ceea ce priveşte culoarea unei banale cravate. Apoi o feministă convinsă, singura doamnă/domnişoară din corpul profesoral prezentat în film, care e dură când spune lucrurilor pe nume fără să roşească, dar leşină instantaneu când se pronunţă cuvântul „şobolani”.

Despre acţiunea în sine n-aş spune prea multe. Că poate aveţi ocazia să vedeţi filmu’. Dar no, câteva tre să vă zic. Este o scenă, chiar la început, în care ţi se cam zburleşte părul. Adică o privire aruncată pe gaura cheii. Ştiţi voi chestia cu camera încuiată a lu’ Barbă-Albastră. Cam aşa ceva. Adică oamenii noştri (familionul lu’ Ludwik) închiriază un apartament în centrul Cracoviei şi o uşă e închisă. Când se uită pe gaura cheii, camera de filmat vede doar două cizme clătinându-se în aer. Nu, nu-i vorba despre nazişti beţi care zboară sau au avut tentative de suicid. E doar un umeraş cu haine agăţat ca un spânzurat de candelabru. Faza tare e că, înainte să deschidă uşa, omu’ locului (un fel de paznic, poştaş, administrator, gardian, că n-am înţeles), îşi armează pistolul ca şi cum ar vrea să pulverizeze uşa, pe care apoi o deblochează frumos cu cheia din dotare.

Ulterior lucrurile decurg normal pentru un film cu şi despre adolescenţi. Un meci de fotbal, fluierături după gagici/fete/domnişoare pe stradă, plimbări pe malu’ unui pârâu (ce pârâu o fi curgând prin Cracovia?), ore de matematică, latină, germană, chimie, sport… Tare fain. Bineînţeles, nu lipsesc nici aspectele politice cu comunişti, evrei, mitinguri, arestări, miliţie, securitate. Împuşcături şi morţi. Nu detaliez. Ce m-a frapat pe mine la toate recomandările citite (de fapt, cum v-am spus, e doar una copiată mot-à-mot), e următoarea aserţiune: „apar prima dragoste, prieteniile periculoase”…

Să le luăm pe rând. „Prima dragoste” sunt de fapt trei şi nu e vorba de dragoste defel. No, omu’ nostru, Ludwik, e priten la cataramă cu alt băiat, Roman (al doilea nume reţinut), şi e bun la câteva materii, precum poloneza, latina şi germana. Nu prea excelează la matematică. Dar profu’ de germană îl recomandă ca meditator la o „elevă”. „Eleva”, provenind din clasa burgheziei, are „mai mult de 25 de ani” şi e „puţin mai tânără” ca mama eroului meditator. Da’ mult mai sexi. Normal, apar complicaţiile, că doar la 16 ani nu stai de lemn-tănase în faţa unei femei care îţi demonstrează practic, adică ridicându-şi capotul de mătase în timpul lecţiei până sus-sus, că genunchiul „feminin” nu e la fel ca genunchiul „masculin”, deşi în germană e la genul neutru. Apoi scena se opreşte brusc. Următoarea e cu mama furioasă pe copil de ce a întârziat acasă. El zice că or fost două lecţii. Ea dă fuga a doua zi la madamă să-i ceară explicaţii. La care, din fericire, nu asistăm, căci madama e în doliu (n-am priceput de ce).

Al doilea episod „de primă dragoste” e mersul la curve. Pardon, la o „casă publică”. Doamna Iza (wowwwwww, mi-am dat seama că mi-am amintit al patrulea nume din film), nu e o tipă pe placul a trei dintre cei şapte începători într-ale amorului, aşa că Ludwik, Roman şi tocilarul clasei fug chiar înainte de intrarea în bârlogul iniţierii. Tare bine or făcut, zic eu. Nici mie nu mi-o plăcut doamna Iza. Şi, a treia scenă se rezumă la nişte priviri. Vreo trei mai de departe, a patra aruncată de la vreo trei metri distanţă. Atât. Asta e povestea de dragoste.

Acum urmează esenţialul. Aşa-numitele „prietenii periculoase”. Astea constă în faptul că Ludwik îl ştie pe Marek, un coleg cu doi ani mai mare. Naşpa de tot. L-o văzut de trei ori şi-o vorbit cu el o singură dată. Pentru Securitate e de ajuns. Şi pentru aia poloneză, şi pentru aia românească. Şi pentru SRI-ul actual. Duşman al poporului. Tare fain. Filmu’ adică, că nu era deloc agreabil să fi duşman al poporului pe vremea Miliţiei. Marek ăsta avea o obsesie. Cu moartea. Nu ştiu câţi membri ai familiei, de la străbunici, bunici, unchi, veri şi până la fraţi au murit pentru libertatea Poloniei. Woowwww!!! Avem şi noi. Oricum, era cel mai apreciat şi deştept din colegiu. Luptase (oarecum) în rezistenţă, avea gagică beton (blondă), vorbea elevat, ştia cât o enciclopedie, desena superb, vorbea ca un avocat şi voia să devină arhitect. În plus, iniţiase un „club de discuţii private” pe probleme istorice, considerat de autorităţile vremurilor ca necorespunzător. Prin urmare i se intentează proces. Procurorul militar, dur, extrem de dur, cere pentru eroul secundar (care avea 18 ani), pedeapsă de 20 de ani de puşcărie. Bineînţeles, judecătorii (nişte militari burtoşi, greţoşi, impertineţi, ca toţi militarii ajunşi în funcţii înalte), nu sunt de acord cu o asemenea pedeapsă. Aşa că decid pedeapsa cu moartea.

Scena aflării acestei veşti în clasă e bestială. Un simplu bileţel, pe care nu-l citeşte nimeni cu voce tare, dar care trece din mână în mână. După ce-l lecturează, fiecare rămâne în picioare. Ultimul e Ludwik. Când se aiaptă şi el sus, viziunea se schimbă. De aici încolo, filmul devine alb-negru pentru vreo zece minute. Adică până la final. Până ce toţi primesc diplomele şi totul se încheie cu o fotografie făcută de nu ştiu cine…

Mai vreau să vă zic una. Cică unele dintre ultimele cuvinte a lu’ Marek ar fi fost (parafrazez citând din memorie): „E timpul să nu mai murim pentru Patrie, ci să facem ceva s-o schimbăm!”.

Dziękuję! (sper că am scris corect, că am luat de pe Google).

Anunțuri

2 responses to “Cronică culturală (2): Zilele filmului polonez. Azi: MAŁA MATURA 1947

Subscribe to comments with RSS.

  1. ne-ai povestit intrarea si ceva din film ,din care nu am inteles mai nimic ….dar iesirea cum a fost cand s-a terminat ai fugit de ai zis ca altul nu te mai prinde??????????

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: