SuperBlog 2012 (5): LuxuryGifts: Poveste de Crăciun. Bijuteria care mi-a schimbat viaţa   Leave a comment

De dimineaţă mă trezisem tot o apă. Pământ n-aveam pe mine, că dormisem în pat, nu prin hrube insalubre. Da’ visasem nu-ştiu-ce de mă trecuseră năduşelile şi-mi era gura uscată. Nici când m-am dat jos din aşternut şi-am călcat direct pe-o maşinuţă de-a îngerului care-o început să scânteieze, să lumineze şi să nino-nin’-eze, nu mi-am revenit. Şi nici Mihnea nu s-o trezit, că afară era încă noapte. Deşi era zi. Mă rog, afară era întuneric. Am împins cu picioarele toate jucăriile din calea mea, făcându-mi cărare spre uşă. Când le atingeam troncăneau, zumzăiau, cântau, chiţăiau da’ de sub plamumă nu se vedea nici o mişcare, deşi mergea, adică no, funcţiona, şi lampa de la capetele noastre. Că, vorba ceea, suntem oameni cu minţi luminate de ultimul bec „Edison” de prin casă. Rămas neschimbat până s-o arde, că apoi o să-l folosim pe post de decor inedit.

Pe hol m-am impiedecat de trotinetă până s-ajung să aprind lumina. Tricicleta îmi bara accesul în bucătărie, iar de frigider stătea aninat căluţul balansoar cu rotile, ce avea legat de coadă o basculantă mare. Sfoara era constiuită din câţiva ciorapi de-ai mei, de diferite culori, înnodaţi între ei. Am dat cu piciorul să-mping basculanta mai încolo, da’ jucăria îngerului nu m-ascultă pe mine, că-s cică om mare. Aşa că s-o îndârjit să-şi ţină roţile pe loc şi şi-o răsturnat încărcătura pe gresia din bucătărie. Respectiva încărcătură era formată din câteva zeci de biluţe mici de sticlă. Mă rog, nişte chestii colorate, unele cumpărate, altele făcute de unchi-so lu’ Mihnea, în laborator. Că-i fizician, şi face tot felu’ de bile când experimentează (zice el) sau când se joacă (zic eu). Vă închipuiţi cum ţopăie sumedenie de bile pe gresie, iarna, la şapte jumătate dimineaţa? Ştiţi ce repede se rostogolesc pe sub colţar, dulapuri, frigider şi aragaz? Da’, mai ales, aţi auzit vreodată cum sună? Dacă nu ştiţi să veniţi să-mi întrebaţi vecinii, că n-o mai dormit nime pe scară, iar la o şedinţă de asociaţie ulterioară s-o făcut propunerea să i se confişte jucăriile lu’ Mihnea… Nu s-a aprobat. Că i-am ameninţat că fac rost de altele bile şi le dau drumul pe scări noaptea la 3, de la etaju’ 4, din 5 în 5 minute.

Mă rog, în cele din urmă am deschis frigiderul şi am reuşit să-mi potolesc setea. Apoi am încercat să-mi găsesc drumul. Nu, nu în viaţă, ci printre jucării, către pat. M-am băgat la loc sub plapumă, am stins lumina şi am închis ochii, oftând liniştit. Doar era Ajunu’ Crăciunului, mai puteam dormi… Mai corect spus „aş mai fi vrut să dorm”. Că de putut, n-am mai putut. C-am auzit vocea îngerului.

– Tatiiii, vreau lapte!

Normal, m-am trezit, am refăcut traseul mult mai uşor că deja făcusem pârtie şi n-am mai lovit cu deştele decât vreo trei bile zornăitoare, şi i-am încălzit lăpticu’. Apoi am revenit în cameră şi i l-am pus în mânuţe. Mă rog, sticluţa cu lapte i-am pus-o în mânuţe. M-am băgat iar sub plapumă.

– Tatiii, vreau să mi-l dai tu!

M-am ridicat în fund, l-am luat în braţe (pe Mihnea, că doar nu mi-am luat fundu’-n braţe), şi îngeru’ s-a îndestulat uitându-se pe pereţi. Când o supt şi ultima picătură, am trântit sticluţa lângă pat şi eu m-am trântit în pat. Cu gând să mai dormim vreun ceas, poate două…

– Tatiii, vreau desene!

Cu ochii cârpiţi de somn, am pornit televizorul pe postul de desene de pe care-l oprisem seara. Credeţi că efortul meu a fost mulţumitor?

– Tatiii, vreau Mickey Mause!

M-am sculat mai greu decât Lazăr şi am pus CD-ul cu pricina. Original, normal. Care până să pornească îţi bagă-n cap vreo 10 minute de reclame şi promo-uri. Exact de asta aveam nevoie în dimineaţa de dinainte de seara de Ajun. Apoi am apăsat pe bumbu’ de „play” şi Mickey Mouse s-a dezlănţuit în „Poveste de Crăciun”. Ştiţi voi, aia cu Ebenezer Scrooge, în care şoarecele joacă rolul angajatului la răţoiul-bunic. Deşi doream să dorm şi deşi mai văzusem siropoşenia asta de zeci de ori, când am zărit ochii îngerului larg deschişi de atâta mirare şi zâmbetul ce dădea să-i înghită urechiuşele, m-am învoit şi eu să privesc.

…După vreo trei ceasuri de uitat la desene am ieşit afară. Că trebuia să merem la piaţă să luăm un brăduleţ-brăduţ-micuţ. Apoi să trecem pe la un prieten (de-al meu, nu de-a lu’ Mihnea), să luăm o instalaţie de pom pe care omu’ voia s-o arunce, că-şi achiziţionase una nouă, sistem turbo. Bine noi mai aveam vreo trei, da’ le punem prin tătă casă, numai pe brad nu. În brad, care de obicei stă cocoţat pe-o măsuţă, nu punem decât beteală roşie şi albastră. Anumite persoane ştiu de ce. Aia albă o trântim pe jos, pe masă, pe sub brăduleţ. Aaaa, şi mai punem în brad câteva globuri de carton învelite în mătase albastră. În rest, nu are rost. Bomboanele, ciocolăţelele, merele şi nucile stau într-un bol dedesubt. Sau vraişte, printre moşcrăciunii cântăreţi, cu baterii şi luminiţe. Să ajungă Mihnea la ele, nu să-şi tragă pomu-n cap.

Deci am plecat într-un târziu de-acasă. Cu tricicleta. Afară începuse să ningă, da’ aşa, mai leşinat, şi oricum săniuţa era la Bunicu pe balcon. Înainte să ajungem la piaţă, trecem pe lângă nişte vitrine mari, luminate feeric ziua’-n amiaza mare, pe care scria „Bijuterii”. Normal, mă binoclez şi io pe fereastră în timp ce-l împingeam din urmă pe înger, cocoţat pe tricicletă. La tejghea, sau cum s-o fi numind chestia aia, taman prietenu’ de care-am pomenit. Şi nu, nu-şi cumpăra altă instalaţie de pom, ci ceva ce aducea a bijuterii cu cristale, că o domniţă tare decoltată şi cu o fustiţă ce trebuie să fi costat cât nişte Swarovski la cât era de scurtă (fustiţa, nu domniţa), tot căuta prin vitrină să-i satisfacă prietenului meu pretenţiile. De cumpărător, nu alt fel. M-am hizlit câteva secunde, în timp ce ridicasem un pic roata din faţă a tricicletei, iar Mihnea pedala în gol, încruntându-se amarnic. „Ha, ha! L-am prins. Cumpără inelu’ de logodnă pe ultima sută de metri. Sau ultimele sute de minute! Las’ că i-o coc io!”, mi-am zis şi am lăsat tricileta jos, să-şi vadă de drum. Omu’ insistase să pornim cu colinda în acel an de la el de acasă. Deşi nu ne-o zis nimic, făcând pe secretosu’, ne-am prins toţi că vrea să-şi ceară doamna, cu care concubina de-o veşnicie aproape, de nevastă, într-un moment festiv şi mai ales, cu toţi martorii treji. Acum nu ştiu ce l-o făcut să facă pasu’: întrebările noastre directe sau aluziile doamnei lui, aluzii la care răspundea de obicei uitându-se pe pereţi să vadă cum va fi vremea în orele următoare.

Mă rog. Am ajuns în piaţă şi am cumpărat ăl mai mic brad ce l-am găsit. Să încapă pe măsuţă. Stătea săracu’ pom pipernicit, sprijit de-un gard, la marginea brazilor falnici, crescuţi şi tăiaţi pentru vile cu camere de 3-4 metri înălţime. Vânzătoru’ s-o şi ruşinat că ne-o cerut bani pe el, mai ales că Mihnea începuse să strige încântat:

– Tatiii, vreau brădusu’ ăsta că-i cât mine de mare!

Normal, era vreun biet vârf de brad falnic, ciopârţit. L-am luat sub braţ pe brad şi am pornit spre casă. Casa prietenului, să luăm instalaţia de pom. Când treceam pe lângă magazinul de bijuterii, l-am văzut în faţă, dând colţul pe lângă chioşcu’ de ziare, pe omul în cauză. Prea grăbit ca să-l strigăm. La chioşc ne-am oprit şi noi. Să iau nişte ziare şi o revistuţă cu jucărea la înger. Când dau să plătesc, văd lângă mine, pe taraba plină de zăpadă proaspăt căzută, o plăsuţă de cadouri cu fundiţă şi decoraţiuni argintii, pe care scria „Bijuterii cu cristale”. Băăăiiii! Prea mare coincidenţa! Până tanti vânzătoare mi-o numărat restul, arunc o privire înăuntru şi exclam: „Asta o să-mi schimbe viaţa!”. Înăuntru nu erau decât o cuţiuţă mică, cun fundă argintie, şi un fel de leopard de pluş.

– Tatiii, vreau o szucărie!

– Ce vrei, tati?

– O szucărieeeee!

– Dă-mi un pupic şi-ţi dau acum!

Normal, am primit pupicul. Apoi am scos leopardul de pluş din plăsuţa de cadouri şi i-am dat-o îngerului, care o început să chiuie de fericire. Mi se pare firesc, din moment ce nici într-o altă dată n-am reacţionat atât de prompt la doleanţele lui. Am luat apoi cuţiuţa şi am vârât-o în buzunar. La plăsuţă i-am făcut vânt într-un container şi am plecat spre locuinţa prietenului. Am sunat la interfon. Vocea mi-a confirmat ipoteza: era pierdută. Şi vocea, şi plăsuţa de cadouri. Am urcat după instalaţie. Prietenu’ a deschis uşa şi ne-a privit ca un zombi. Din bucătăria unde doamna lui făcea sarmale şi alte chestii duşmane unui organism sănătos, veneau mirosuri înnebunitoare. Prietenu’ nici nu ne-o poftit în casă. Am intrat noi şi am cerut instalaţia de pom. S-o dus omu’ în debara şi o venit înapoi cu o cutiuţă. Nu zicea nimic. Io, ca să fac conversaţie, zic cu voce tare: „băăăă, ce bine miroase! dacă n-ar fi prietena ta, aş lua-o de nevastă!”… Din palid crud, s-o făcut livid foc! Din bucătărie s-o auzit numa atât: „poţi să mai zici încă o dată”…

Prietenu’ s-o aşezat pe-un scăunel. De ăla de stai când te încalţi dacă ai burta mare. Mihnea se căuta prin buzunăraşe. Io fluieram a pagubă şi mă uitam pe pereţi. Apoi nu m-am mai putut abţine şi i-am zis lu’ înger să-i arete la nenea ce jucărie o primit el. Încântat peste măsură, Mihnea a scos leopardu’ de pluş şi i l-o arătat. „Vezi, băă?”, i-am zis prietenului care holba nişte ochi tot mai mari, peste măsură de mari, „asta e o bijuterie de jucărie!”. Adevărul e că bijuterie sau nu, mie nu mi-a schimbat viaţa. Da’ când i-am plasat pe ascuns cutiuţa mică, şi i-am şoptit „Un Crăciun fericit!”, am ştiut că lui i-a schimbat-o. Reproşurile le aştept peste vreo zece ani!

Când am plecat am spus cu voce tare: „Ne vedem deseară!”. Iar soto voce, rânjind: „Leopardu’ rămâne la noi!”…

Anunțuri

Posted 2012/10/16 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: