Bestia Neagră din Lăsău. Sau despre cum am plecat din Zam, prin Sălciva, Pojoga, Tisa, Lăsău și am ajuns în Lăpușnic

Nu o trecut mult timp de la ultima ieșire că mi-o zbârnâit telefonul, de numa-numa. Aproape că o crăpat. Nu mai știu exact dacă o sunat Florin primul. Sau Bamse, al doilea. Sau Ovidiu. La Ovidiu știu că i-am specificat că mergem, dar să vină și el cu niște idei, că eu nu-s corporatist să mă gândesc la toate. Mi-o dat câteva indicii și eu am tras la sorți. Am decis să mergem la Zam. Eu am decis, că sunt singurul dintre ei dus cu pluta la propriu. Fizic. Pluta este, de altfel, un mijloc de transport extrem de necesar când cari o biserică pe Mureș spre amonte, dinspre Arad, pe lângă Zam până la Tisa.

Așa că m-am documentat. Vreo două ceasuri m-am tot gândit cum fugim din Zam spre Sălciva. Că la mine, pe atlasul rutier publicat înainte de 2007, de la Zam spre Sălciva era menționată doar o brudină. N-am dormit toată noaptea de griji. Oare mai funcționează brudina? Oare mai trăiește brudinarul, sau căpitanul brudinei, cum s-o fi numind? Cum traversăm Mureșul? Mi-am zis, ca să mă liniștesc, că vedem la fața locului. 

Pentru dimineață mi-am pus ceasul să sune la 7.30. Mihnea m-a întrebat de ce pun ceasul să sune: „Iar ai de gând să mergi 30 de kilometri?”… I-am spus că nu, merg mai mult, dar cu mașina. Nu știam atunci a cui mașină îi. „Iar o să faci febră musculară”, a concluzionat el. M-am abținut, și nu l-am bătut pentru replica ce denota un soi de miștocăreală. Normal, nu m-am putut trezi la 7.30, așa că la 7.07 eram în bucătărie.

Am verificat pe FB cine m-o mai bârfit, am făcut rucsacul temeinic, m-am îmbrăcat și am așteptat. Ca de obicei, eu le-am specificat faptul că ora de plecare este 9.30, din parcarea de la Hotel Deva din Deva. Plus că le-am zis lui Bamse și lui Florin că dacă vin la 7.45, cum au ei obiceiul, mă vor aștepta în parcare. Când mă încălțam, pe la 9.25, primesc un mesaj de la Florin. Am citit ceva de genul: „Venim la tine la bloc?”. Era diversiune, că el cu Bamse se plictisiseră așteptând, așa că or vrut să mă sâcâie, ca să râdă iar de mine că am întârziat. Nu am răspuns la mesaj și, fix la 9.29, am bătut în geamul mașinii lui Bamse. În care mașină nu era decât Florin. Care o căscat niște ochi cât cepele când s-o uitat la ceas. S-o dat repede jos și mi-o deschis portiera din spate dreapta.

I-am spus să-l sune pe Bamse să cumpere o pâine, dar nu o mai apucat, că Bamse venea lejer cu mâinile în jeburi. Tot el m-o apostrofat că de ce nu am întârziat. Când i-am replicat că eu sunt punctual de felul meu, Bamse o început să râdă ironic. L-am întrebat de ce n-o cumpărat pită. O zis să nu bag în seamă asemenea detalii, că o cumpărat Alina cu o zi înainte și i-o dat-o lui, numai să plece de acasă. No, asta e!

Dar ceva nu era OK. Nu vedeam nici urmă de Ovidiu. Am pipat o țigară. La un moment dat îi sună telefonul lui Bamse. Io nu m-am băgat în seamă, că am crezut că-l verifică Alina. Dar de fapt era Ovidiu, care, bineînțeles, întârziase și se simțea cu musca pe căciulă. S-o oferit să cumpere el pită. Bamse o refuzat, că avea la purtător. Până la urmă o apărut și Ovidiu. Fără pâine, dar mândru că și-o făcut treaba. Adică ne-o întrebat. M-am rățoit un pic la el, l-am apostrofat că o întârziat, apoi am pornit spre Zam..

Pe drum eram tot îngrijorat. Mai există sau nu brudina spre Sălciva? Ovidiu, care era lângă mine, tăcea oarecum spășit. Toată lumea, de fapt, tăcea în mașina aia. Așa că am deschis eu discuția. Le-am zis că noi mergem până la Zam, de nebuni, dar dacă nu mai există brudina sau o murit brudinarul, ne întoarcem prin Ilia, ca să ajungem la Dobra. La care s-o băgat Ovidiu în seamă, că el le știe pe toate: „Îi pod, bă!”… Era să leșin. Și s-o pus pe explicat, cum o fost el cu mașina până la Sălciva și Pojoga. După care o mers spre Tisa, dar drumul era rău. Numa o băgat spaima în Bamse, pe care l-am calmat tot eu, normal.

Am evitat poarta intrării de la Spitalul de Psihiatrie din Zam și am făcut stânga. Surprinzător pentru mine, Ovidiu o avut dreptate și atlasul meu rutier era expirat. Așa că am ajuns în Sălciva. Unde ne-am oprit să vorbim cu o tanti, care nu știa pe unde trebuia să o luăm. Ne-a îndrumat la dreapta și am ajuns la magazinul de tip birt din sat. Bamse a pus frână înainte să trecem de crâșmă, apoi am coborât ca niște gazele. Așa, mai anchilozate. La birt erau unii în vestibul care stăteau ciuci și pipau. Am dat ziua bună și am încercat să intrăm. N-am putut deschide ușa, că era plin înăuntru de oameni. Eu am renunțat și le-am zis că îi aștept afară până își cumpărăr ei cafele. Florin și-a achiziționat și o cutie de conservă de fasole cu cârnați, că el e domn și nu avea chef să guste din zacusca de fasole făcute de Dica.

Am stat un pic, până i s-o făcut sete la Ovidiu și s-o dus să ia un suc. I-am zis să-mi și mie ceva, dar s-o întors repede înapoi, contrariat că birtul din Sălciva nu are POS. Iar el, normal, nu avea decât pe card niște bani. Nu se învață niciodată minte. I-am dat de la mine, din bugetul familiei, și am plecat să fotografiez biserica din sat, care era aproape. Le-am spus să aibă grijă de rucsacul meu. Credeți că m-or ascultat? Așa ziceam și eu…

Când pozam biserica, ei erau după mine. Or venit tiptil, să nu-i aud. Rucsacul meu era părăsit lângă o masă de pe terasa de la birt. M-am încruntat, vă dați seama, dar ei nu m-or băgat în seamă. Se prefăceau că se uitau la turla bisericii (înălțată după arhitectura sârbească) și la clopotniță. Exclamau mai ceva ca la Sagrada Familia. Bamse o plecat înainte, în timp ce Ovidiu arunca cu conuri de brad sau de pin sau de molid și sus, așteptându-se să îi fac poze.

Am ieșit din curtea biserici și eu, bine văzător, am zărit cimitirul. Mi-am zis că poate mai găsesc niște cruci de eroi. Ăștia ai mei, curioși, s-or luat după mine, în timp ce mie îmi stătea gândul doar la rucsacul abandonat. N-am găsit nici o cruce de erou așa că Bamse s-o plictisit. Și s-o dus după mașină. Am urlat după el să-mi ieie și rucsacul. O venit repede, dar până să mă urc în URS, am tras o privire în spate: erau vreo 10 flăcăi din sat care se uitat urât după mine. Bamse o luat rucsacu, ne-o așteptat (ceea ce e mare lucru), și am gonit până la biserica din Pojoga. Vreo 300 de metri.

Acolo m-am apucat de fotografiat biserica. Pe dinafară. Același tip, sârbesc. Când am dat să să plecăm, Bamse a grăit: „Uite casa parohială!”. Normal, m-am dus și am bătut la ușă, strigând „Ziua bună!”. O ieșit Doamna Preoteasă. I-am zis cine sunt și cu ce confrați. Așa că am pozat biserica și pe dinăuntru. Când să plecăm, o apărut Părintele în ușă. Am povestit, am mai pozat picturile de prin biserică, apoi am plecat. Pe jos, până la capătul satului, care e fix lângă județul Arad. După care ne-am întors la mașină.

În Tisa n-am găsit loc de parcare. Dar am luat-o prin Lăsău. Am ajuns la birtul din sat, dar doamna de la magazin tocmai pleca. În fața birtului era o masă cu patru scaune. Ovidiu face ce face și își pune rucsacul pe unul dintre scaune. M-am enervat. Adică ce, rucsacul meu poate sta pe jos, lângă stâlp, și al lui nu??? Am luat scaunul și m-am așezat pe el. O pârâit din toate încheieturile. Ovidiu s-o uita la mine dezaprobator.

Am pus mâncarea pe masă, am aranjat-o etc. Florin nu ne-o îmbiat cu fasolea lui. Când mâncam ca niște hămesiți, a apărut Bestia Neagră. Bamse se uita cu jind la șorici, dar Ovidiu i-o dat pe toți Bestiei Negre. Îl înțeleg, că avea niște ochi de te topeau. Bestia, nu Ovidiu. La final, Ovidiu voia să ia Bestia Neagră acasă. Între timp, or mai venit niște oameni din sat, dar le-am spus că tanti tocmai plecase de vreun sfert de ceas. După ce am curățat masa și am pus resturile într-un recipient tip găleată, Bestia Neagră s-o băgat în recipient și l-o răsturnat, că simțea miros de la conserva lui Florin. Când să ne urcăn în URS, apare un domn care ne întreabă: „Ce studiați voi aici?”… Răspunsul lui Bamse o fost genial: „Nimic!”.

Am scăpat de Bestia Neagră și ne-am dus spre Dobra. L-am sunat pe Dan Burza, dar el se prefăcea că nu are semnal. Tot zicea, „nu te aud!!”. M-o enervat la culme. Mi-o zis că el nu stă în Dobra, ci, după ce văd indicatorul spre Rădulești, s-o luăm spre Lăpușnic, și după ce trecem de biserică… L-am întrerupt! Ne-am încurcat de două ori, dar am trecut de biserică. Următorul pas a fost a lui Bamse, care o pus frână.

„Unde stă ăsta?”, a fost o interogație pe ton agresiv. Ca să nu mă bată, m-am dus eu și am bătut la porți. M-i s-a explicat că după două curbe la dreapta găsim familia Burza. Am făcut noi niște curbe, dar erau la stânga. Ovidiu s-o dat el jos și ne-a salvat. Am ajuns la Dan acasă. Mami lui m-o recunoscut. Pe Florin, care făcuse armata cu Dan, nu!

Am intrat în curte, i-am pus să se descalțe, frumos, apoi am băut niște pepsi și apă minerală și un pic de whisky. Afară erau cinci câini și cinci pisici. Pe pisici le cheamă Ciucurel, Șurubel, Maia, Molly și Cucu. Numele câinilor m-au îngrozit. Miki era catastrofă: cică nu stătea la tuns. E blănos tare. Eu am venit cu ideea să-l ținem patru oameni până îl tundem. Dan s-o uita urât la mine. Apoi a venit la rând Canish, primit cadou de la copii, elevi de-ai lui. Piticu e numele unui câine care seamănă cu Miki, dar e mai arătos, deși e mai mic. Pe ultimul îl cheamă Dorel. Cică îl cheamă așa „că îi cam prostovan”, dar eu cunosc și Dorei de treabă și deștepți.

M-am lămurit și am plecat acasă! Mulțumiri familiei Burza, care m-a recunoscut. Da!!! Eu îs ăla frumos.

Povești cu mâțe. Sau despre ce pătimeau micile lighioane

Cu toate că sunt niște afurisite, mâțele, motăneii sau motănicile erau la mare preț în casa bunicilor de la Țăuți. Cele mai aspre mâțe mureau cel mai des, că se băgau în gura câinilor. Îi întărâtau. Nici pic de blană nu mai rămânea după ele dacă scăpa Bestia neagră sau Lăbuș din lanț. Dar nu știu cum se făcea, că după decesul uneia dintre ele imediat apărea altă mâță.

Dacă era puiuț, era OK, că îl / o puteai educa să nu-și mai facă nevoile sub pat. Spălai tu după ele până când se învățau să se ceară singure afară. Acum nu știu dacă o făceau datorită nevoilor personale sau doreau să iasă afară doar pentru un coit cinstit. Oricum, dacă era mârtan nu mai venea acasă vreo trei zile. Dacă era motănică venea și miorlăia ca leșinata după numai câteva ceasuri.

Când nu erau în călduri și mergeau afară pentru nevoi personale sau pentru fugărit șoricei prin pod, stresul nostru era altul. În primul rând, când ne era somnul mai dulce, pe la ora două, hai să zicem trei noaptea, mâțele se apucau de miorlăit la geamuri din interior. Că nu le puteau deschide singure. Erau geamuri duble, plus un rând de gratii, ca să nu intre urșii în casă. Așa că noi, oamenii, trebuia să le facem pe plac și să le deschidem ferestrele, că altfel tot noi spălam pe sub pat și pe sub dormeză.  Dormeza era tot un fel de pat, dar are saltea care era amplasată pe arcuri ce scârțâiau.

La întoarcerea din aventurile nocturne, mâțele miorlăiau ca toți dracii pe la geamuri. Din exterior de data asta. Până la urmă se trezea cineva să le dea drumul în casă. De obicei Mama Mare. Dacă nu, mă grăbeam eu. Adina nu avea nici o treabă. Lui Tata Mare nu-i păsa de mâțe. Dar până să intre bestiile astea în casă, ele mai aveau niște năravuri: fugăreau să omoare șoricei, pe care, uneori, nici măcar nu-i mâncau, ci îi lăsau la ușă gata morți. Și nu îi fugăreau oriunde, ci prin pod, printre cucuruzul pus la uscat de prin toamna fiecărui an. Era așa o liniște de parcă zornăiau clopotele de la biserică. Sau se bătea toaca. După ce săvârșea mârșavul sacrificiu șoriceresc, mâțele veneau la geamuri și miorlăiau, cum v-am spus.

Dar blestemele le-au ajuns din urmă pe mâțe. Și s-au întâmplat lucruri inimaginabile. Realizate de către anumite persoane din sat, care nu aveau milă de mâțe. Nu le iertau păcatele criminale, din cauza cărora au murit zeci, sute, sau poate chiar mii de șoricei. Din multele întâmplări, vă spun doar două.

Prima cruzime care-mi vine în minte a avut loc într-o iarnă. Era o zăpadă cam nașpa. Eu fusesem să mă uit la televizorul unchiului Vasâlie și a mătușii Părăschie. A fost un film fain, dar nu-mi aduc aminte titlul. Erau de față Nicușor, Jenucu, Aurel. Poate și alții. După film, am plecat prin cimitir, spre casă. Inima mea bătea doar din instinct. Am trecut de biserică și am ajuns deasupra Părăului Mare. Atunci s-a dezlănțuit Iadul!!! Zgomote venite din Părăul Mare. Toți dracii erau pregătiți să mă înconjoare. Fugeam la Deal mai ceva ca un olimpic la Olimpiadă. Datorită gâfâielii m-am oprit și mi-am dat seama că tot zgomotul era făcut de o mâță, căreia i se legase o cutie de conservă de coadă… Mâța mieuna, conserva se bălăngănea la coada ei…

A doua cruzime e cruntă. Undeva prin toamnă, într-un an, unii dintre flăcăii satului au prins o mâță. Cum nucile erau făcute, au scos miezul, au băgat lăbuțele mâței și au turnat bitum peste. Apoi au aruncat mâța pe acoperiș. Ea, săraca, nu avea cum să se salveze de la cădere. Așa că a căzut de nouă ori. Ultima dată prin burlan. Tradiții de la sat! Bine că s-a inventat între timp Protecția animalelor!

La săniuș. Sau despre cum am fost abandonat în gura lupilor

Pentru că se tot vorbește despre zăpezile de altădată, hai să vă zic eu ce am pățit când eram flăcău de-o șchioapă. Cum la Tăuți nu era pârtie de schi sau de sanie, v-am spus că o dădeam pe Adina cu capu-n pruni sau o îngropam în zăpadă cu picioarele-n sus. Dar mai erau și alte aventuri, pentru ăia mai pricepuți ca mine în ale săniușului.

Cum pe vremea aia nu erau module, ci trimestre într-ale educației școlare, noi plecam în vacanță chiar înainte de a veni Moș Gerilă. Că, pe perioada comunismului, Moș Crăciun își luase concediu, banditul. Așa că, fix în sâmbăta în care se dădea start la săniuș, noi o porneam spre Tăuți. Acum, sincer, eu aș fi preferat să plec singur, dar maică-mea se făcea foc și pară dacă nu o căram și pe Adina după mine. Bănuiesc că mă sacrifica pe mine doar să scape de gura ei.

Ajungeam seara târziu, pe noapte, urcam prin cimitir și prin zăpadă, apoi mâncam mămăligă cu lapte, cartofi tăiați felii și prăjiți pe plita de la sobă, pită de casă ca desert și mere coapte în cuptorul de la sobă. Pe post de suc beam niște moare de varză. Apoi ne spălam pe mâini. După întrebări (din partea lui Tata Mare, și a Mamei Mari), cum că ce-am făcut atâta timp la școală, dacă Adina mă mai tot pârăște și dacă eu sunt tot premiant, stingeam lampa care funcționa e bază de petrol. Că curentul electric era luat, ca să facă comuniștii economie.

În unele dimineți, când nu înghețam prin grădină, ne mânca undeva să mergem la săniuș până la Zapode. Cum la Tăuți nu exista pe vremea aia telescaun, sau teleschi, ori telecabină (nu există nici acum, stați liniștiți), trăgeam la sănii de nădușeam, deși afară erau minus 13 grade și îți înghețau mucii în nas, că nu apucau să se scurgă prin nări. Urcam, pe Părăul Ciontului, printr-o pădure de pini și ajungeam, după vreo două ceasuri la Zapode, cum v-am spus. Eu eram leșinat, că aveam o sanie, făcută de Bubu, din țeavă groasă și grea a dracului, alduită cu scânduri așijderea. Trebuiau doi boi să o care, dar eu eram singur. Că pe asemenea pârtie n-o lăsa Mama Mare pe Adina să meargă cu mine. Și bine a făcut, că altfel Adina avea și mai multe sechele acum.

Când ajungeam la Zapode, un cătun ce ține de Tăuți, comuna Meteș, județul Alba, leșinam pe sanie, în timp ce toți verii mei (vreo 10-20), plus prietenii din sat își dădeau drumul la vale pe drumul de care, drum care se oprea fix în gardul de lângă școala unde am făcut eu cu Aurel grădinița. Kilometri urcați în două ceasuri, îi făceai la coborâre în 15 minute. Asta dacă nu ratai curbele. Că, o dată, un prieten pe numele lui Fiodor, o ratat curba de după casa noastră și, în loc să o ia la stânga el o făcut dreapta spre biserică și o ajuns direct într-o tufă de spini. Aurel zice că l-am așteptat vreo două ceasuri în fața școlii până am pornit să-l salvăm. Operațiunea a decurs cu succes, doar că Fiodor era puțin înghețat. Și înspinat, mai precis înțepenit în tufe.

De obicei era o singură tură de-asta de săniuș pe zi. Nu îți mai ardea de alta. Dar, într-o zi, a venit și rândul meu să devin erou. Am plecat din nou, lejer. Fără Adina. Am leșinat pe sanie. Când mi-am revenit, eram singur în pustietatea Zapodiei. Lupii urlau pe lângă mine. Am citit eu în niște cărți, că dacă te pui pe burtă pe sania care coboară, lupii îs șocați și stau ca proștii și se uită la tine cum fugi mâncând zăpadă. Eram singur în vârfulețul dealului. Am luat viraje la greu. Parcă tot timpul simțeam boturile lupilor la fundul meu. Atunci mi-a părut rău că n-am luat-o și pe Adina cu mine. O mâncau pe ea și eu săniam liniștit. Am scăpat de lupi, am reușit să trec de curba cu spinii în care s-o împlântat Fiodor, dar nu am apreciat corect curba de 90 de grade de la școala unde am făcut grădinița. Așa că gardul din față a avut de suferit. Dar bolta era deschisă, așa că mi-am luat un suc, în timp ce Aurel îmi recupera sania sin gard. Când ești copil, viața e frumoasă!

Cum ne-a rătăcit Ovidiu. Sau despre cum era să iau bătaie de la o măicuță

Eu, fiind o ființă sensibilă, am fost iar înduplecat zilele trecute să mergem pe dealuri. Atâtea mesaje am primit de la Florin și de la Ovidiu, că Violeta o intrat la bănuieli. „Ce amantă îți scrie iară?”, mă întreba de fiecare dată când ăștia doi, menționați mai sus, îmi trimiteau mesaje.

Am liniștit-o în cele din urmă. Le-am scris să nu-mi mai scrie, că mergem pe „drumul de marmură” la „biserica de marmură” din Alun. Comuna Bunila, județul Hunedoara. Când or citit așa minunăție de propunere, s-or calmat. Așa că, l-am sunat eu și pe Bamse, să văd dacă are acord de la Împărăție să vină cu noi. El o zis „Da!”, după vreo 22 de minute de negocieri cu Alina. I-am explicat că mergem cu mașina lui. S-o cam stresat un pic.

Cu o seară mai devreme, noi am plecat din Deva, cu autobuzul, la Orăștie. Am fost la un majorat mare de tot. Și acum îmi țiuie urechile, că stăteam aproape de boxe. După vreo cinci ceasuri, și după ce am cântat „Mulți ani trăiască!!!”, ne-am dus la pensiunea Biancăi, unde am dormit. Eu cu Violeta. Pe Mihnea l-am abandonat în sala de nunți unde se ținea majoratul. L-o dus Bianca acasă la Dică-sa.

Ne-am pus la somn pe la ora 01.00. M-am uitat la ceva stand-up, apoi am dormit neîntors până o sunat telefonul Violetei. Era să cad din pat. În cameră era întuneric. Mi-am zis eu de data asta: „Ce amant o sună pe nevastă-mea în miezul nopții???”… Trei minute mai târziu eram tot fără nevastă în pat. Am intrat la bănuieli și am deschis telefonul să văd cât e ceasul. Era ora 07.19. M-am liniștit.

Nu mult. Că la 08.02 a sunat telefonul meu. Era Ovidiu, care dorea să știe dacă am plecat din Orăștie. Buimac, i-am explicat că abia pe la 09.00 se va întâmpla faptul respectiv, deoarece Violeta are tabieturile ei. Ovidiu mi-a închis telefonul pe un ton răstit. Mi-a distrus bunătate de somn. N-am mai pus capul pe pernă și am conversat cu Bamse și Florin. Ne-am făcut bagajele și am plecat să-l recuperăm pe Mihnea. Și pe Florin. care, culmea, tocmai îți băuse cafeaua la Dica. Apoi am ajuns în Deva, și am urcat bagajele până la etajul 4. Mihnea și Violeta or urcat singuri, nu i-am cărat eu în spate. Înainte să urc și eu, l-am rugat pe Bamse să-l sune pe Ovidiu să vină la mine la scară, să se urce și el, că nu avea rost să fugă după mașina lui Bamse.

M-am împopoțonat cu hainele de munte, să nu le stric pe ălea de oraș, apoi am coborât. Bamse și Florin jucau un fel de „Călușer” în fața blocului, că era un frig de și Marea Neagră o fost închisă. Violeta mi-a spus să mă îmbrac mai gros, dar eu am fost bărbat și am zis că nu-mi iau izmene pe mine, că transpir. Ea a zis: „Bineee!”… Continuarea nu o mai transcriu!… Când am ajuns la mașină… SURPRIZĂ!!! Ovidiu nu era, că s-o dus să cumpere o pită. L-am așteptat în alt cartier din Deva, dar l-am iertat, datorită faptului că luase și slănină cu el.

Din Deva am mers direct spre Hunedoara și apoi spre Poienița Voinii. Pe drum, Bamse s-o înspăimântat. Cu cât urcam mai sus (să urcăm mai jos nu se putea), cu atât zăpada era mai mare și gheața de pe asfalt era mai aprigă. Eu am oferit varianta pe vale. Ovidiu s-o băgat în seamă și l-o convins pe Bamse să facă după zicerea lui. Așa că am ajuns în Poienița Voinii, comuna Bunila, județul Hunedoara. Când s-o gătat asfaltul, ne-am oprit să ne uităm la drum. Care drum nu era confortabil pentru mașina lui Bamse. Pentru mine era, dar am renunțat la ceartă. Așa că am fost forțați să ne dăm jos, asta după ce șoferul nostru personal a dat cu spatele până o avut loc de întors și eu era cât pe ce să fiu făcut plăcintă de o mașină inconștientă care venea din sens opus.

Afară era un ger, asezonat cu viscol, de se zbribuleau mâțele pe lemnele de lângă sobele din casele de lângă drumul pe care mergeam. Eu făceam poze și eram mereu în urma celor trei cercetași care se grăbeau să nu înghețe, fără să știe pe unde merg. La un moment dat mi-o apărut pe ecranul de la aparatul foto o alertă că ceva nu-i bine. Cum nu văd bine, i-am arătat lui Ovidiu ce scrie. Până să se uite, cum este lent el s-o dus și mesajul. Apoi am realizat că respectivul card din aparat era pe ducă și trebuia să mă înnod cum se cade la bocanci. Și să schimb cardul, că mai aveam la mine unul nou-nouț, în țiplă, cumpărat acum doi ani. Am strigat „regruparea”, că doar sunt ditamai sublocotenentul în rezervă, și am rezolvat ambele lucruri: eu m-am legat la bocanci și Ovidiu a schimbat cardul vechi (care tot de la el îl aveam) cu ăla bun cumpărat din banii familiei.

Prima intersecție era burdușită de niște indicatoare. Care specificau, exaaaact cum bănuiam eu, că localitatea Alun era pe dealul de vizavi. Așa că am coborât în vale și apoi am urcat pe deal. Prin urmare Ovidiu nu ne-a rătăcit a doua oară. Bamse era primul și oprea viscolul. Ovidiu era în fața mea, iar Florin în spatele meu (bănuiesc să avea apriga dorință să mă arunce într-o râpă). Am ajuns la drumul de marmură ce duce la Alun și apoi am urcat amărâtul ăla de deal unde… surprizăăă!!! Altă intersecție!

Acolo Ovidiu s-o panicat! O zis să facem stânga. Eu am zis dreapta. Votul a fost dat de către Bamse și Florin care au călcat prin zăpadă și viscol pe urmele lui Ovidiu. M-am luat și eu după ei, că doar nu era să găsesc drumul cel bun singur. Normal, am greșit drumul și am ajuns deasupra carierei de marmură de la Alun. Existau două variante: fie ne întorceam și mergeam pe unde-am indicat eu, fie coboram direct pe râpă. Normal, toți m-au sabotat și am urmat o cărare ce ducea printre niște tufișuri înzăpezite. Jos, la baza carierei, era un grup de turiști care se cocoțau pe stânci dislocate să-și facă poze. Unul dintre ei ne-o zărit și s-o apucat să urle la noi: „Băăăă!!! Vă mâncă-n cur???”. Eu mergeam atent să mă țin de spinii de pe marginea cărării, dar Ovidiu o urlat: „Daaa!!!”. La care Bamse i-o replicat: „Vrei să te scarpin?”.

Eu am coborât pe cărarea aia afurisită cu o grație de lebădă. Apoi am ajuns la drumul pe care trebuia să fim. Și am dat de doi câini. Am fost șocat, că știam că mai viețuiește în satul respectiv doar un locuitor. Iar am ajuns, prin zăpadă și viscol, la Biserica de Marmură. Unde am găsit un cort de plajă, pe post acoperământ în timp de urgii. Acolo am tras fermoarul și ne-am încălzit cu o țuică adusă de Bamse de la o nuntă, cu niște slănină, cu jumări, ceapă, ardei etc. Plus un pateu pe care nu l-am mâncat. Era Sfântul Post al Crăciunului și noi ne destrăbălam lângă Sfânta Biserică de Marmură.

Mâncăm noi ce mâncăm, când numai ce vedem că apare în zare, printre nămeți, o măicuță. Care nu s-o dus direct în biserică, ci o trecut pe la depozitul de lemne și o băgat ceva între ele. Habar nu am ce. Dar o venit către noi. Ca să mânce oamenii mei liniștiți, m-am sacrificat și am ieșit eu în viscol să vorbesc cu măicuța, care are pe puțin 30 de ani mai puțin decât mine. Dar ea s-o uitat la noi cum ne destrăbălam în post. I-am spus cine suntem și ce facem. Ea o zis că, dacă vrem, ne deschide biserica. Am zis OK, că am adeverință de la Episcopie să fac poze. Până am strâns masa și am făcut curățenie, l-am trimis pe Bamse după măicuță să vină să deschidă biserica. Eu am ajuns ultimul. Ca de obicei. Măicuța le explica celorlalți cum și ce e cu Biserica de Marmură. Eu aveam informațiile necesare, așa că m-am apucat să fac poze.

Atunci a început scandalul! Măicuța a sărit pe mine! La modul fizic! Violeta sper că nu citește asta. Și o început să urle că nu am voie să fac poze în Sfânta Biserică. I-am mai spus încă o dată că am aprobare de la Episcopie. Nimic!!! Era să-mi ia aparatul de la gât. M-am speriat și m-am dat câțiva pași înapoi, până în spatele lui Bamse, care a făcut Facultatea de Teologie la Roma, greco-catolic fiind prin botezul lui. Viscolul a fost nimic pe lângă măicuța ortodoxă venită cu Harul Sfânt de la Mănăstirea Prislop. Dar Bamse nu s-a îngrijorat, ci pavăză în fața mea a stat. Între timp Ovidiu a făcut poze cu telefonul.

Măicuța mi-a ordonat, ca în armată, să șterg pozele, că nu am voie să pozez Sfântul Lăcaș. Am încercat să-i explic! Dar, repet, cum îs chior, nu am reușit. Așa că am mințit și i-am spus că da, am șters poza compromițătoare cu picturile din naos. Apoi m-am căutat prin rucsac, am găsit portofelul, am scos legitimația de la muzeu și autorizația de la Episcopie și măicuța a citit ce scria pe ele. Silabisind! Apoi s-o dus la Maica Stareță să vadă dacă îmi dă acceptul să fac 13 poze. Am obținut acceptul.Ne-am întors spre mașină. Bamse a fugit înainte prin viscol. Am mai mers vreo cinci kilometri după el. Dar e om bun, așa că ne-a așteptat și ne-o acceptat în mașina lui. Mulțumesc Bunului Dumnezeu!

Violeta și dulapul

Azi, 2 decembrie 2023, am sărbătorit  cumva, încă de dimineață, ziua Violetei. Care a împlinit o cifră rotundă. Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap, chitit să-i fac o surpriză. Dar cum nu îi cumpărasem nici un cadou, mi-am zis să-i dau o husă din ălea trei pe care oricum le aveam în plus, ca să își transporte pe la orele de pian boxa cu bluetooth. Eram pe gânduri ce surpriză să-i fac… am zis că poate îmi vine vreo idee… La un moment dat, Violeta se trezește și vine veselă la mine. Îi spun „La mulți ani”, ea acceptă, apoi își alege doar un cadou oferit de mine: din cele trei huse, mi-a spus că îi este de folosință numai una.

Am fost înțelegător și, după ce ea mers la bucătărie să-și bea cafeaua, eu am aruncat celelalte două huse în colțul dulapului unde țin de obicei lucruri inutile cu care merg pe dealuri. Când să închid dulapul la loc, una dintre uși a luat-o razna: și-o ieșit din balamale și mi-o trăznit una în cap! Am încercat să calmez ușa singur, dar lemnăria dracului s-o enervat și mai tare și mi-o căzut peste picioare. Atunci am urlat ca din gură de șarpe: „Violeeeetaaa!”. Ea a răspuns calm cu un simplu „Da”. Fără interogație. „Vrei, te rog, să mă ajuți puțin?”, am insistat eu. A venit imediat și m-a văzut cu ușa în brațe. Prima dată s-o uitat în dulap, bănuind că am vreo amantă ascunsă acolo. Mi-o scotocit printre haine, apoi s-a uitat la mine dezaprobator, ceva gen „nici măcar de-o amantă ca lumea nu ești în stare să-ți faci rost, ci numai de scânduri”.

Apoi s-o dus după trusa cu șurubelnițe. Când a venit înapoi eu eram tot cu ușa în brațe, iar ea m-a privit tot dezaprobator. S-o apucat să dreagă ea ce nu stricasem eu. Îmi tot spunea să o ridic, să o cobor, să o țin mai pe stânga, mai pe dreapta. De ușă zic. Ea tot șurubărea pe la balamale. Eu fiind chior, n-am băgat de seamă ce face. Vedeam doar că, în timp ce eu țineam ușa în brațe, Violeta ba se urca pe un scaun să ajungă la balamaua de sus, ba se punea în genunchi, că să vadă balamaua de jos. Balamalele din mijloc le vedea din picioare. După vreun ceas, timp în care îi tot repetam „La mulți ani, Draga mea!”, le-a pus la punct pe toate. Momentan merg ca unse. No, LA MULȚI ANI!, Frumoasa mea! Mă duc să cumpăr o șampanie!

13 octombrie. Din Austria la Bled

Am plecat de pe țărmul lui Lago del Predil și am ținut șoseaua. Noroc cu mine, că altfel Raoul o lua razna pe dealuri. Jason se liniștise și moțăia lejer pe locul din fața mea. Doar eu eram vigilent, nevoie mare! Raoul se ținea doar de covrig și asculta de îndrumările mele.

            Am mers noi zi de toamnă până-n seară când ne-o oprit poliția. Noi ne grăbeam să ajungem în Bled să bem câte o bere și să mâncăm niște cartofi prăjiți, salată sau cărneturi. Poliția o zis „Halt!”. Noi am stat locului nu pentru că am fi vrut, dar trebuia să plătim taxe la statul austriac. Bine, nu era poliție propriu-zisă, ci doar o vamă prin tunel.

            Norocul nostru a fost că lângă barieră era un fel de crâșmă. Ăștia doi ai mei și-or luat câte o cafea, respectiv un suc energizant. Eu am pus mâna pe o bere. Nici nu mai spun câți euro am dat de o sticluță de 0,33. Apoi Raoul s-o dus să plătească vama care nu era vamă, ci trecere prin tunel. Când o venit înapoi mi-o cerut 8 euro!!! Cââât!!! Deja calculam în cap, că-l mai am încă, la ce jucării pentru Mihnea să renunț. Mi-o dat cu virgulă. Le-am spus să mă bage în portbagaj, că o jucărie de 8 euro compensează lipsa mea de acasă. În cele din urmă am renunțat la jucărie și, cu inima franjuri, am dat banii solicitați extrem de vehement de Raoul. Simpaticul Jason zâmbea pe sub mustață uitându-se la mine.

            Asta a fost! Mihnea a rămas fără jucărie. Jason se bucura ca un titirez când o văzut că nu mai am bani de jucărie. Simpatic, simpatic, dar totul are o limită. Raoul îi ținea isonul. Năcăjit, m-am dus să caut o budă, să fac pipi pe glumele lor. Nu mi-o ieșit gluma, așa că tot ei ori or fost câștigători. Ghinion! În vamă era un ceas care nu arăta ora exactă. În loc de ora 11.00 era un „I”. În dreptul orei 12.00 erau doi de „II”. La ora 13.00, era tot un „I”. În rest erau numai abțibilduri lipite peste tot. Ăștia doi ai mei își beau cafeaua și energizantul, eu savuram berea… când,,, ce să vezi… văd denumirea crâșmei unde eram: „TABAK TRAFIK”… Leșinul este ceva soft!

            Am plecat din Austria și ne-am băgat prin munți, la propriu. Slovenia, Bledul și Mortăciunea din hostel ne așteptau. Tunelul a fost groaznic. Nu datorită infrastructurii, ci din cauza glumelor făcute de Raoul și de Jason. Deci, se luau de mine de parcă aș fi fost un fel de lider HAMAS! Mă uitam după gurile de evacuare din tunel, numai să scap de ei. Nu am avut șanse, că Raoul băga blană, numai ca să mă enerveze. Riscam să mor ca prostul sărind din mașinuța lui Raoul. Bine, nu mașinuță, ci ditamai BMW-ul!

            Când am ajuns la Bled ne-am dus direct la hostel și am cerut permisiunea să mergem în stațiune, să mâncăm și noi ceva. Am băgat vreo două beri, că mai mult nu-mi permiteam, și am plecat la pozat. Nu am poze, că eram stresat. Apoi m-am dus la somn. Raoul și Jason s-au dus la agățat gagici.

            Dimineața m-o trezit mult prea brusc. Bine, nu dimineața, ci Raoul…

13 octombrie. Din Austria la Bled , varianta lui Raoul

            Aș vrea să încep prin a spune că nu conduc atât de agresiv încât Maestrul a trebuit să se țină de șosea. Probabil a fost efectul berilor pe care le dădea pe gât ori de câte ori ne opream pe undeva și i se părea că fuge pământul de sub el, dar să revenim la cele întâmplate.

            Părăsim Lago di Predil în trombă. De ce în trombă întrebați? Din cauza fanelor care îl alergau pe Jason și din cauza Maestrului care ne tot troncănea la cap că lui îi e sete de o bere și noi, ființe nerecunoscătoare, îl privam de această măruntă bucurie.

            Cum deja era după-masă spre seară, Jason mai fumase o țigară în urletele Maestrului cum că îl asfixiază și nu mai apucă nunta și a adormit instant. Jason, că Maestrul și-a mutat atenția asupra mea și a început a-mi da sfaturi despre ce rute ar trebui să aleg, să ajungem mai repede la Bled să poată goli sticla aia de bere ce o ținea ascunsă sub pat.

            Cum am ales să conduc pe ruta stabilită de GPS și nu pe cea aleasă de Maestru, ne-am trezit prin Austria. Cum în Austria nici să te uiți pe geam nu poți fără să plătești, mă văd nevoit să opresc în prima benzinărie ca să iau o vignetă de autostradă. Nici nu apuc bine să încetinesc că aud TROONC și ușa din spate închizându-se. Arunc un ochi în oglinda din dreapta și îl văd pe Maestru ridicându-se de jos și luând-o la fugă de parcă ar fi furat ceva și copoii erau pe urma lui.

            Îi dau un ghiont lui Jason, care sigur visa ceva interesant, judecând după șireagul de bale de la colțul gurii.  

• Bă, trezește-te, că Maestrul s-a săturat de noi și a sărit din mașină!
  • Uite-l bă cum fuge! Ce i-ai făcut, că eu dormeam?
  • Nimic, mă, conduceam liniștit și am zis să opresc să iau vigneta.

            Toată uimirea asta a noastră a mai durat până a ieșit Maestrul victorios din magazinul benzinăriei cu două bebelușe în brațe.  Sufletul ne-a venit la loc. Nu de teama că ne abandonase Maestrul, ci de ce urma să ne facă Doamna Viitoare Soție a Maestrului dacă ne întorceam fără Dânsul acasă.

            Am luat vigneta și două cico pentru mine și vedetă, am băgat câte două țigări și, împreună cu Maestrul proaspăt hidratat, am pornit spre Bled. GPS-ul arăta încă 60 km când văd semne de încetinire, apoi o barieră.

• Iar ai greșit drumul! (m-a apostrofat Maestrul de pe bancheta din spate).
  • Dar Maestre…
  • Taci bă, că ți-o zis Maestrul să o iei la dreapta că pe acolo e drumul cel bun! (se băgă și Jason în discuție, simțind miros de sânge în aer)
  • Dar pe aici era drumul cel mai rapid…
  • No, acu să te văd ce faci (spuse Jason foarte neîncrezător în abilitățile mele de navigator)

            Toată treaba asta se desfășura în timp ce o tanti operator de la cabina de taxare a tunelului ne implora să plătim cei 8 euro necesari traversării tunelului și să o lăsăm să se uite liniștită la telenovela în rusă, pentru că știm cu toții că austriecii sunt prieteni cu rușii.

            La auzul taxei, Maestrul mai că face o criză de nervi.

• Cum să dau 2.50 euro? Iți dai seama că nu îi mai iau lui Mihnea ciocolățile mult promise?
  • Lasă Maestre, că plătim noi! (sări Jason să-l calmeze).
  • Adică cum? Eu nu-mi permit 2.50?
  • Pai ai zis….
  • Luați de aici, o să îi spun lui Mihnea că nu mi-au mai ajuns banii din cauza voastră.

            Spre bucuria taxatoarei, am plătit, am traversat tunelul și după încă vreo 15 minute am ajuns la Bled. Ăștia doi de erau cu mine abia au așteptat. Maestrul a dat fuga să ia berea de sub pat, decretând că el nu mai iese azi din cameră, iar Jason venindu-și în simțuri, că era doar ora 6, a venit cu propunerea să mergem să mâncăm ceva și apoi să cercetăm viața de noapte a Sloveniei.

            Zis și făcut. Am găsit un restaurant cochet, unde am mâncat caracatiță gratinată, eu, și o ceafă cu cartofi prăjiți, el, apoi ne-am pierdut preț de vreo trei ore încât abia am mai găsit drumul spre hostel.

            Dimineața nu era foarte departe și urmează încă o zi activă.         

Observațiile Maestrului: 1. Nu opreai atât de des cât îmi era mie de sete. 2. Ce voiai să fac? Ai văzut tu izvoare cu apă potabilă pe traseu? 3. NU am sărit din mașină și nu am picat pe jos!!! 4. Nu era nici o bere sub pat, că le-o fi băut Mortăciunea.

13 octombrie. Din Austria la Bled, varianta lui Jason

            Orele 20, limbă-n limbă. Am savurat o salată de carne, și zic salată pentru ca avea ceva frunze care au rămas nemișcate, și mă apuc voios de scris ca să-mi duc la bun sfârșit angajamentul de co-autor.

             Cum ziceam în capitolul precedent, surpriza de proporții se arată la orizont. Precizez că eram încă în Italia și cineva, nu dăm nume, mai precis Maestrul, abia aștepta să ajungem la Bled la cazare. Ce făcea acolo doar el poate să zică căci noi, cei doi frații în ale distracțiilor nocturne eram mai mereu plecați. Eu sincer îl bănuiesc pe Maestru de chat pe plaiuri ardelene cu ibovnica promisă.

            Dar să revenim. Înainte să văd micuța vamă am simțit așa un iz de aer de 8 euro. Nu mă înșelam căci așa, fără de vreun avertisment, a răsărit un ghișeu în dreptul nostru ce încasa taxa de vignetă. Acum ca să facem împărțeala la 3 câți eram noi călători ieșea exact 2 virgulă perioadă 6 însă am decis să simplificăm calculul și Raoul i-a cerut Maestrului 2,5 euro. No, și atunci a început scandalul. Când o auzit Maestrul suma nu i-a venit să creadă, că e mult, că el trebuie să ia dulciuri, chipurile pentru Mihnea, însă eu îl bănuiesc că a dus și alte cele să se înfrupte cu ibovnica. Suflet generos cum mă știe lumea, am zis că plătesc eu, însă mai rău am făcut căci Maestrul m-a luat la împins vagoane că el își permite și că dă vina pe noi pentru cele ce nu le va achiziționa. Ce să faci, n-ai ce să faci. M-am făcut mic și am tăcut din gură. Raoul a savurat momentul.

            Am trecut de ghișeu și am ajuns în vamă unde am zărit un birt. Iar cum nouă românilor ne plac birturile am zis să vedem cu ce ne pot surprinde austriecii. Maestrul a pus mâna pe o bere, eu mi-am luat o cafea și navigatorul nostru a simțit nevoia de un suc cu taurină. Ne-am așezat pe un scaun la ce părea să fie un fel de terasă improvizată, am aprins fiecare câte o țigară și în liniște ne-am savurat fiecare băuturile achiziționate. Maestrul bere, eu cafea și Raoul suc cu taurină, subliniez taurină. Maestrul își amintește denumirea locației ca fiind „Tabak Trafik” și l-au luat grijile, leșinul și palpitațiile la inimă. Ce uitase de fapt este că nu călătorea singur și că era înconjurat de personaje cu multă experiență în variate situații și conjuncturi. Noi nu ne speriem, noi provocăm spaimă.

            Urcați în mașină pornim spre Bled căci asta era destinația mult așteptată, mai mult de Maestru că avea el ceva de făcut în cameră, tot felul de consemnări, chat, nebunii într-un cuvânt, însă cine suntem noi învățăceii să comentăm. Drumul superb fără doar și poate, prin munți, serpentine, asfalt bun, ce să vrei mai mult? Ce nu știa Maestrul este că forța gravitațională se simte cel mai bine pe locurile din spate ale autovehiculului. Pentru domnia sa acest drum superb a fost plin de adrenalină cu tendințe de sprijin pe asfalt.

            Ajunși la cazare am lăsat în siguranță Maestrul la locul de odihnă și am zis că ar fi prielnic dacă am mai explora puțin stațiunea, să luăm pulsul. Să luăm urma vieții de noapte, să vedem ce e de gâdilat prin regiune, cu alte cuvinte să întindem plasa să vedem ce se poate agăța. Zis și făcut, căci nu e nevoie de târguială între mine și fratele meu de la altă mamă când e vorba de pescuit și explorat zone. După o tură prin frumosul Bled, am găsit un restaurant micuț și cochet ce ne-a ademenit cu mirosuri fine și ne-am așezat la masă. Am comandat ceva licori din hamei până ne-am hotărât asupra bucatelor ce urma să le savurăm. Până am reușit să comandăm de-ale gurii am băut cam două licori, asta deoarece era destul de greu să ne decidem. Îmbietoare erau și bucatele descrise în meniu cât si cele ce ne înconjurau din toate pozițiile. Greu, dar am reușit într-un final. Raoul și-a luat ceva caracatiță înăbușită, gratinată sau cum i-o zice, iar eu, după regula mănânci ceea ce ești, am zis să mă delectez cu o ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Așa pe clasic n-ai cum să dai greș.

            Presați de timp și bineînțeles de grija vârstnicului cu care împărțeam această aventură, am hotărât să ne pierdem vreo 3 ore în drum spre cazare. Dimineața era amenințător de aproape și neiertătoare, iar noi aveam o vacanță activă de dus la bun final.

Observațiile Maestrului: 1. Vorbeam cu ibovnica, dar să nu afle Violeta! Mai țineți gura!!! Raoul s-a exprimat mult mai frumos. 2. Normal că îmi amintesc de „Tabak Trafik”, că am făcut poze, nu ca voi, care erați cu gândul doar la „cico”-uri și la țigări. 3. Chestia referitoare la „personaje cu multă experiență” o trec cu vederea. 4. Știu ce este forța gravitațională și cum se manifestă ea. 5. Iar m-ai făcut bătrân??? Nasol!

Aroganță în parc

Nu cu mult timp în urmă, te miri ce? Nuntă în Parcul Cetății din Deva! Statuia lui Eminescu era cu ei. Nunta nu era a mea, ci a altora. Bine, nu știu dacă evenimentul o fost doar pentru poze sau chiar o venit cineva de la Primărie pentru cununia civilă să le dea dezlegare la certuri în familie. Cert este că, înainte să plec de la serviciu, la ora regulamentară 18.00, numai ce-mi trimite colega de suferință mesaj să mă uit ce numere au la o mașină ăia de chefuiesc prin parc. Că o văzut ea, că pe plăcuța din fața autovehiculului scrie în loc de numărul de înmatriculare „Miri fericiti”!

În primul rând am fost șocat de lipsa diacriticului, adică de absența codiței de la „t”. La ora 18 și 13 minute am plecat și eu să văd dacă familia mea personală mai supraviețuiește fără efortul meu fizic și nețărmurit. Am aflat că se descurcă și fără mine, ceea ce m-a întristat un pic, ba chiar erau fericiți că nu-s acasă. Însă mi-am zis să rezolv misterul numărului de pe mașina mai sus menționată. Am trecut de barieră și am zărit o mașină împopoțonată. Am vorbit în gând cu mine însumi și mi-am zis: „Bă, ăsta e numărul fals!”… Din păcate nu era ăla, că pe mașina pe care o dibuisem eu scria „Nasi fericiti”… Era să leșin când când am văzut că lipsesc două diacritice.

Am luat-o mai la vale către aleea din fața Tribunalului și am găsit și mașina cu mirii. Am făcut niște poze, dar se uitau unii urât la mine așa că am renunțat la detalii, că altfel eram acum în spital. Eu speram să găsesc și o mașină cu placă de înmatriculare „Soacre fericite”, dar n-am avut noroc. Colega mi-a explicat apoi că pe ambulanțele SMURD nu se pot pune numere false. Amuzant, ce să zic.

Ajuns acasă, m-am pus pe documentat. Ceea ce am reținut eu este faptul că pentru a merge la cârma unui vehicul pe ale cărui număr de înmatriculare sau de înregistrare sunt aplicate folii sau alte dispozitive care nu permit citirea numărului ori plăcuțele nu corespund standardelor în vigoare, se cam pedepsește. Astfel, OUG 195/2002, precizează la articolul 15, alineatul 5, că respectivul conducător auto poate să fie ușurat de 2-3 puncte amendă, respectiv 290-435 de lei. Dacă plătește în 15 zile, e la jumate. Amenda, nu punctele. Plus că se reține certificatul de înmatriculare (conform articolului 112, alineatul 1, litera O), și se confiscă plăcuțețe de înmatriculare (conform aceluiași articol 112, alineatul 3), plus eliberarea dovezii fără drept de circulație.

No, Casă de Piatră și Căruță Fericită!

13 octombrie. Prin Italia

Acum trebuie să recunosc: am fost foarte dezamăgit de comentariile lui Jason din capitolul anterior. Practic, m-a făcut mincinos! Că exagerez, că-s leneș, că-s bătrân etc. Dar știu că el e invidios că am nevastă tânără. Treacă de la mine. Plus că nu mi-o ascultat discursurile.

            Deci am pornit noi în jos pe drumul îngust pe care urcaserăm mai înainte și am ajuns lângă o benzinărie situată oarecum în proximitatea centrului renumitei localități Kobarid. Raoul era (sper) atent la drum, iar Jason nu mă asculta. Practic, vorbeam singur. La benzinărie, am băut câte o bere (unii) și un suc (altul), iar doi dintre ei au pipat niște țigări în timp ce eu îmi puneam la întrecere neuronii pe unde ajungem mai repede în Slovenia. La cazarea din Bled, mai precis.

            Traseul auto era simplu în opinia mea, după ce m-am uitat pe hartă. Un drum frumos, care mergea șerpuind prin munți și ne băga direct în Slovenia. Raoul, când o auzit, era să mă bage el undeva, dar nu mai încăpeam. Poate o fi zi zis în gândul lui, dar nu am de unde să știu, că nu-s mentalist. Dar și-a expus poziția clar: nu bagă el ditamai BMW-ul pe drumuri de țară, că nu-i tractor. La BMW se referea, nu la el. Mai ales că era una dintre orele mai târzii ale după-amiezii.

            Te poți certa cu șoferul? Nu are sens, că rămâi pe jos. Așa că am acceptat, neplăcut surprins că nu a fost de acord cu propunerea mea, să mergem pe un drum mai lejer. Inițial doar a părut lejer, până când vârfurile alpine ale Alpilor și-au făcut apariția stânga și în dreapta noastră. Conducea Raoul de zici că era David Coulthard pe circuitul de la Monaco. Leșinul meu era aproape. Am trecut prin localități precum Trnovo ob Soči sau Srpenica, am ocolit Zaga și, după ce trecut prin punctul numit Malo granični prijelaz Resia, ne-am trezit în Italia. Mare mi-a fost mirarea. Pentru cei care cunosc zona e o nimica toată. E ca și cum ai trece Hula Turdașului, între Orăștie și Spini.

            Spaima mi-a trecut repede, că am ajuns la un loc de popas incredibil. Bine, dacă nu țineau frânele BMW-ului treceam prin Italia ca prin brânză. Jason ațipise nițel, așa că s-o izbit cu fruntea de bord. Pe el nu-l deranjează curbele, doarme oricând și oriunde, mai ales la serviciu. Dar să revenim la locul de popas.

            Le-am explicat că am ajuns la Lago del Predil, unul splendid, amplasat între niște culmi ale Alpilor, la 10 kilometri de Tarvisio. De vis. Pentru mine și Raoul, că lui Jason nu i-a păsat. El nici măcar nu știa că suntem în Italia. Am făcut fotografii în timp ce Jason pipa. Fotografii de ălea artistice, cum numai Raoul știe să facă și eu îl copiez. După aproximativ 45 de minute, numai ce aud un tropăit în spatele meu. Era Jason, care bătea din picioare, că nu mai avea astâmpăr. Cred că i se gătase bateria la telefon și nu-și mai putea face selfiuri, iar Raoul nu-l mai filma. Era nervos.

            Am decis să plecăm, dar nu înainte de al mai enerva puțin pe Jason. Adică am stat până o pipat și Raoul o țigară. Pe lângă noi era puhoi de lume. Cel puțin zece persoane, care se uitau admirativ la Jason. Raoul pufăia mai mult pe nas, de nervi că pe el nu-l bagă nimeni în seamă. Am încercat să-l calmez făcându-i ochiade. El o interpretat altfel gesturile mele și m-o fugărit la mașină. Apoi am plecat și ne-am trezit în Austria. Ghinion!

13 octombrie. Prin Italia, varianta lui Raoul

            Lăsând la o parte răfuiala puerilă dintre Jason și Maestru, care vorba fie între noi, ține de prin 2018, zic să vorbim și despre lucruri mai serioase.

            Localitățile nu le mai rețin că aveam GPS pentru asta, unde mai pui că vocea suavă a Maestrului era omniprezentă în urechea mea dreaptă, dar dacă el zice că în Kobarid era benzinăria, așa o fi fost. Ajunși la benzinărie, eu m-am ocupat de procurarea celor necesare, gen motorină, iar restul echipei s-a năpustit pe un frigider, pe care l-au golit de bere. Ajuns la casă să plătesc, casierul se prea poate să fi făcut niște aluzii subtile cum că ce s-a întâmplat cu viața mea de am ajuns să mă înhait cu o șleahtă de bețivani dar am ales să ignor remarca și să zic mersi că nu îl recunoscuse pe Jason, altfel nu ne mai vedeam plecați de acolo.

            După ce vedetele au dat pe gât jumate de ladă de bere și eu un pahar cu suc, ne-am pornim din nou la drum, cu destinația Bled (înapoi la cazare). Cum deja ne-am obișnuit, cu teoria stăm bine, practica ne cam omoară, astfel că urmând indicațiile Maestrului, acompaniat de Jason, am reușit să ne abatem de la drumul pe care trebuia să fim și am ajuns pe ceva drum de țară.

            Aici am strigat: STOP! Nu puteam băga bunătate de mașină pe drumuri de pământ necunoscute. Pentru asta există turele organizate de Maestru, pe meleagurile natale. După ceva vociferări din partea Maestrului cum că niciodată nu facem ce zice el, ne-am întors pe calea cea dreaptă și, cât ai zice „Jason nu agață nici o turistă”, eram deja în Italia pe malul unui lac. Aici ar mai merita menționat că am condus responsabil, nu cum sugerează Maestrul.

            Lacul, pe numele lui Lago del Predil, nu era ceva wow, dar lumina apusului îl făcea să arate ca desprins dintr-un tablou. Maestrul alerga de colo-colo, eu găsisem un loc fain și așteptam să cadă lumina așa cum îmi doream ca să pot face o poză de mai de doamne ajută, iar Jason era disperat că rămăsese fără țigări și nici semnal nu avea ca să vadă ce oferă Italia în materie de băștinașe.

            Am întins coarda cât am putut ca să îl necăjim pe Jason dar ne-am cam plictisit și am hotărât că e cazul să spălăm putina și să îi dăm talpă către Bled. Malul lacului era pustiu, dar când am ajuns la mașină, plin de admiratori. Acum nu știu dacă BMW-ul îi atrăgea sau prezența lui Jason, dar cert e că nu reușeam să înaintăm prin mulțime.

            Bănuind totuși că mulțimea era acolo pentru Jason, Maestrul a început să îmi tragă cu ochiul. I-am tăiat-o scurt și i-am spus că la ușa la care bate nu va răspunde nimeni niciodată și ar face bine să se gândească că acasă îl așteaptă viitoarea soție. S-a liniștit. Cu greu l-am rupt pe Jason de mulțimea care îl aclama și după vreo 3-4 viraje, am intrat în Austria. Austria, care nu-i în Slovenia.

Observațiile Maestrului: 1. Faptul că am băut două-trei beri de căciulă, nu te obligă absolut deloc să ne faci „șleahtă de bețivani”. 2. Oricum, în Slovenia, țara fiind mai mică și lăzile de bere sunt mai mici. Doar paharele de suc sunt la doi litri. 3. Nu trebuia să ajungi pe nici un drum de țară. 4. Austria nu-i în Slovenia, dar Slovenia a făcut parte din Imperiul Habsburgic și din cel Austro-Ungar. Asta o spun, așa, pe scurt.

13 octombrie. Prin Italia, varianta lui Jason

            Mulțumesc pe această cale Maestrului care este un desăvârșit politician. Observ și mă amuz cum schimbă taberele, precum politicienii noștri. Când e bine e cu mine, când se manifestă puțină critică fuge în partidul de dreapta, adică la Raoul. Dar ce să faci, n-ai ce să faci, prescurtat ar fi CSF, NCSF.

             Să revenim însă la oile noastre, sau mai bine zis la politicienii noștri. Plecarea de la mausoleu era ațintită direct spre Bled, cazare. Noi aveam de explorat minunatul Bled, cu turistele aferente, iar Maestrul avea de scris impresiile zilei, tot felul de consemnări despre care noi, Raoul și eu, plebea cu alte cuvinte, nu trebuia să avem cunoștință. Ori asta, ori Maestrul stătea la discuții romantice, căci v-am mai relatat cum ca dânsul era promis prin zona Ardealului.

            Și atunci a început distracția. Navigatorul nostru experimentat, adică Maestrul, a aruncat un ochi pe hartă și a încropit repede un traseu. Dacă e să fiu întrebat, eu cred că a trasat o linie dreapta pe hartă între unde ne aflam și unde ținteam să ajungem, peste dealuri, izvoare, păduri si exact prin mijlocul habitatul natural al tuturor animalelor ce își duceau acolo traiul liniștit de zi cu zi. Zic unde ținteam, deoarece nu e chiar ușor cu asemenea navigatori, aici intră ambii doi, și da, chiar așa și vreau să scriu, ambii doi, Maestrul și Raoul. Cum nici un drum nu e ceea ce pare atunci când ești în tovărășia celor doi navigatori, aveți răbdare să vedeți ce urmează căci este epic. Ca să vă dau un scurt sinopsis, vizitezi locuri pitorești într-o țară și ajungi să te rătăcești în două țări.

            Să revenim însă. Navigatorul prim, adică Maestrul, și-a prezentat traseul către navigatorul secund, acesta fiind posesor de autovehicul BMW, de tipul BREAK numai bun și comod spre a fi folosit pe drum asfaltat. Navigatorul secund s-a uitat pe hartă și nu i-a venit să creadă ce traseu i se propune. Fiind la limita suportabilității acesta a exclamat:

             – Maestre, tu ai impresia că mergem cu tractorul?

            Exclamația a fost însă blândă deoarece sunt sigur ca Raoul voia să menționeze ceva despre un taf forestier. Nu cred ca trebuie explicat termenul taf mai ales că este urmat de termenul forestier. Sigur vă imaginați cum arată un drum forestier și cam de ce utilaj ai nevoie să străbați așa un drum. Maestrul și-o fi imaginat că n-ar strica o probă de trial, care apropo este o probă specială dedicată celor ce încă au mașinile întregi după un concurs de off-road.

            Fiind acum stabilit traseul de întoarcere către cazare, sau mai bine zis impus de către navigatorul secund, el proprietar al autovehiculului cu caracteristici de mers pe asfalt, ne-am mobilizat și și am pornit, adâncindu-ne de fapt pe drumuri necunoscute.

            Pâș, pâș, cu grijă, am ajuns la Lago del Predil, Italia. Unde? Așa este, dragi cititori, Italia. Vă întrebați oare de ce nu eram în Slovenia? Păi asta nu e tot. Dar să ne întoarcem totuși la noi, cei trei bravi compatrioți relativ rătăciți pe plaiuri străine. Ne aflam la o elevație de 969 metri lângă un lac natural de aproximativ 1 kilometru pătrat ca și dimensiune și la poalele masivului Kanin. Ce nu știam noi este ca acesta este un loc foarte popular printre turiștii dornici de drumeții. Nu îmi mai aduc aminte dacă Maestrul a precizat faptul că aici se află ruinele unui fort din primul război mondial.

            Contrar celor povestite de Maestru, eu am urmărit atent toată desfășurarea acțiunii deși nu am dat semne de interes. Baterie la telefon aveam, poze făceam, din când în când verificam poziția GPS pentru a fi sigur că nu ne îndepărtăm foarte tare, însă nu interveneam între navigatori, cu alte cuvinte ei nu știau că sunt verificați la fiecare pas. Știți, eu am încredere în fratele meu de la altă mamă și îl susțin fără ezitare, căci știu că până la urmă ajungem cu bine la destinația finală, însă o mică verificare nu strică niciodată.

            Am plecat din nou la drum însă de data aceasta cu gândul de a ajunge la cazare în Bled deoarece se apropia finalul zilei și noi eram aproape de „Cuca Măcăii”, de locul unde întoarce uliul cu frâna de mână sau cum ar zice unii, eram în cur la umbră.

            Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Regret și acum că nu le-am făcut o poză navigatorilor mei care, precum două mierle poliglote, maximum îmi place această comparație fără sens, după ce s-au sfătuit și au ales drumul de întoarcere, și-au întors chipurile luminate spre mine și au zis:

            – Paisanu, dacă îți dăm oricare dintre noi mintea noastră ți-o ia corpul razna!

            Bine, ei voiau să folosească termenul din dialectul napoletan, paesano, că doar ne aflam în Italia dar nu le-a ieșit, însă eu am înțeles aluzia. N-am zis nimic, m-am urcat în mașină și duși am fost. Surpriză de proporții, am intrat în Austria.         

Observațiile Maestrului: 1. Nu sunt politician. 2. Prin definiție „sinopsis” înseamnă rezumat, deci „scurt sinopsis” aduce a pleonasm. Cum adică să faci un rezumat la un rezumat? Mă rog, să trecem peste! 3. Tot pleonasm este și „taf forestier”, deoarece TAF este un acronim pentru Tractor Articulat Forestier. 4. De unde până unde le ai tu cu off-road-ul? 5. N-am precizat detalii istorice și documentare pentru că am băgat de seamă că nu sunteți atenți. 6. Deci tu ne spionai!

13 octombrie. Spre Italia, la Slap

Până la adevăratul Slap Kozjak mai era drum lung, mai ales dacă trebuie să te ți după Raoul care făcea un pas lejer în timp ce noi, amărâții, alergam cu limba scoasă în urma lui. Nu o fost bai mare, că s-o plictisit și el la un moment dat, neauzindu-mi vorbele înțelepte. Așa că l-o așteptat pe Jason să-i șoptească la ureche că ce leneș sunt eu, și ce bătrân, și ce fost profesor cicălitor or luat cu ei, și ce mare mă dau, și ce gagică tânără am etc.

            Nu am auzit prea bine ce bârfeau, că eu gâfâiam. Ei se prefăceau că mă așteaptă senini (nu senili), la fiecare cotitură a cărării. Când dădeam și eu să-mi pun fesele pe jos, ei zburdau ca niște căprioare în călduri. Pipau câte trei țigări de căciulă până îi ajungeam eu din urmă, că mă opream să le ofer informații istorice, convins fiind că ei sunt numai urechi la ce vorbeam eu. Până mă dezmeticeam, ei erau la dracu-n praznic, iar eu vorbeam singur.

            Credeți că știau ei că Slap Kozjak-ul e o cascadă uimitoare, situată lângă Kobarid, la nord-vest de Tolmin, în regiunea Goriška? Habar nu aveau pe unde mergeau. Mie îmi bubuia capul de câte informații aveam în el, iar pe Jason îl durea capul că nu presimțea pe unde aveam să bem o bere lângă cascadă. Dreptate o avut. Nici vorbă de vreo crâșmă. Eu eram atât de frumos că m-o oprit o babă să mă întrebe: „Koliko je ura, Mama?”. Jason o înlemnit, iar Raoul era să pice în Slap, că mergeam pe niște punți. Ei nu știau decât engleză, că se dau deștepți. Eu am înțeles că femeia în etate m-o întrebat „Cât e ceasul, Maică?”. I-am răspuns la fix, după ce mi-am consultat mâna dreaptă. Că acolo țin eu ceasornicul.

            Ăștia ai mei or înlemnit când am pronunțat în slovenă: „Petinštirideset minut čez petinštirideset”!. Adică era ora 14 și 45 de minute”. I-am cucerit cu deșteptăciunea mea. Baba era să sară să mă pupe, dar n-am lăsat-o, că eram deja luat sufletește de către Violeta. Jason ar fi vrut s-o pupe el, dar nu l-a lăsat Raoul. Mă rog! Am ajuns la cascadă, l-am pozat pe Jason din toate pozițiile, am mai împins niște turiști peste balustradele de pe la punți, apoi ne-am întors la mașină. Raoul s-o prefăcut că o pierdut cheile și m-o băgat în ceață. Mentală, nu ca cea de dimineață. Eu și Jason l-am pipăit pe Raoul până i-am găsit cheile într-un buzunar al pantalonilor, buzunar care era amplasat pe fundul lui.

            Noroc că nu e gras și am dat repede de chei. Am plecat fericit spre mașină și am sperat că ajungem urgent la Bled. Dar se pune cineva cu Raoul? Nici măcar Jason nu a avut curaj. Eu am fost mai dur și am acceptat traseul propus de Raoul. Așa că ne-am oprit tot în Slovenia, la Mausoleul Italijanska kostnica. Italia era aproape, așa că l-am lăsat să-și facă damblaua. Jason a mai pipat câteva zeci de țigări în timp ce eu am fotografiat toate numele eroilor de pe mausoleu. N-am stat prea mult, în opinia mea. Opinia lor a fost total diferită. Că, cică, am lălăit-o prea mult cu poze inestetice, care nu vor fi valorificate în vreun catalog fotografic niciodată.

            Am simțit invidia în glasul, vorbele și privirile lor. Raoul e profesionist, iar Jason voia să-l imite. Eu mă uitam la nume de oameni morți pentru omenire, dar care nu contau pentru ăștia ai mei. Când am simțit că aveau de gând să mă lase la fosta graniță dintre Slovenia și Italia am fugit urgent pe locul meu din mașina lui Raoul. Era cât pe ce să mă lase pe jos, dar am fost aspru și m-am agățat de portieră. O nimica toată. Eu am respirat ușurel, iar ei se uitau urât la mine.

13 octombrie. Spre Italia, la Slap, varianta lui Raoul

            Acum, după mica confuzie legată de cascade, cei doi participanți la vacanța activă, probabil loviți de o lene incurabilă, au convenit în șoaptă să îl prosteacă pe prost, din nou.

            – Asta e cascada? Uită-te la poză, exclamă Jason plin de speranță că doar, doar scapă de mers încă vreo 2 kilometri.

            – Are dreptate Jason, a intervenit Maestrul. Bine, cascada nu curge pe mijlocul stâncii ca în poză și nu se poate ajunge la ea dar datorită mișcării plăcilor tectonice de-a lungul anilor, s-a modificat relieful și de aia nu mai seamănă.

            Mai, mai că m-au convins, dar după o scurtă căutare pe Google am decretat că suntem  la cascada greșită și dacă vor să facă cale întoarsă, cheile de la mașină îs la mine și ei pot muri de sete, că berea e în portbagaj.

            Am luat-o ușor la pas pe poteca îngustă, lăsându-i pe cei doi în urmă. Probabil au ținut o mică adunare ad-hoc și au concis că prostul are dreptate și că ar fi mai înțelept să îl urmeze, nu de alta dar lipsa capacităților de orientare ale Maestrului erau rivalizate doar de lipsa de formulare a unei propoziții coerente de către Jason și riscul era destul de mare să ajungă pe undeva prin Africa dacă decideau să facă cale întoarsă.

            Acum, Jason, fiind mai sprinten, a decis că e momentul să fie de partea învingătorilor, lăsându-l pe Maestru în urmă. Mai o țigară, mai o glumă, când la un moment dat privim în urmă și… ia Maestrul de unde nu-i. Probabil că din cauza dorinței mele de a poza cascada și a lui Jason de a se întoarce cât mai repede la o zonă cu semnal ca să își reia căutările pe Rețea, am uitat de cei mai în vârstă și limitați fizic, așadar, am zis să luăm o pauză în așteptarea Maestrului.

            Când ne-am așezat noi pe băncuță, frunzele copacilor erau încă verzi. Probabil a trecut vreo lună până ne-a ajuns Maestrul din urmă, că nu prea mai erau frunze prin copaci. Fericit nevoie mare că ne-a ajuns din urmă, Maestrul a dat să se așeze, să-și tragă sufletul fix când noi ne ridicam să ne reluăm drumul. Șuvoaie de lacrimi se prelingeau pe obrazul brăzdat de vânt al Maestrului dar vacanța activă e vacanță activă.

            Din nou am luat ceva avans cu Jason, dar de data asta am decis că dacă tot am o vedetă cu mine, să filmez un mic clip cu el mergând pe podețul îngust ce trona deasupra râului. A vrut și Maestrul niște poze dar a fost blocat tactic de o pensionară care simțea nevoia în momentul ăla să știe cât e ora. Până i-a explicat Maestrul teoria relativității lui Einstein pensionarei, noi deja eram la cascadă.

            Maestrul a mai aruncat niște chinezi peste balustradă, ne-a apostrofat că facem poze fără el și a mai zis ceva legat de lipsa de respect față de cei în vârstă, dar nu am mai stat să-l ascultăm că ziua era pe la jumate și încă mai aveam obiective de bifat.

            Ajunși înapoi la mașină, Maestrul s-a aruncat ușurat pe bancheta din spate, Jason și-a aprins a 48-a țigară pe ziua de atunci, iar eu m-am ocupat de condus și de orientare. După încă vreo 40 de minute, am ajuns la ceva mausoleu dedicat eroilor din Primul Război Mondial. Atât am reținut din ce ne-a povestit cu atâta patos Maestrul. Cum nu suntem fani cimitire și mausolee, am decis, împreună cu Jason că mai bine ne petrecem timpul căutând turiste pe Rețea. Maestrul probabil că s-a gândit să ne plătească polița restantă de la cascadă și nu s-a lăsat până nu a pozat toate numele de pe toate pietrele funerare.

            Cum planul pe ziua aceia era aproape înfăptuit, nu ne mai rămăsese decât să ne întoarcem la Bled. Planul a suferit niște mici modificări pentru că Maestrul a insistat că el știe zona ca pe dosul palmei și că GPS-ul nu știe despre ce vorbește și că să facem dreapta. Bine Șefu, dreapta facem.

            Eh, acum drumul ăla la dreapta era un drum cu sens unic ceea ce înseamnă ca atunci când ni se ura bun venit în Italia, nu mai puteam face cale întoarsă.

Observațiile Maestrului: 1. Nu îmi amintesc că ți-am permis să ai dreptul de a da decrete. 2. Ne-ai părăsit. 3. Da ai dreptate, cheile erau la tine. 4. Oricum berea din portbagaj era caldă. 5. Nu eram limitat fizic atunci. Acum sunt. 6. Nu a trecut o lună, că explorarea Sloveniei a durat doar câteva zile. 7. Nu erau pietre funerare, ci doar plăci cu nume de eroi. Sunteți catastrofi amândoi. 8. Eu am vrut să ajungem drept în Italia, dar ție și-a fost lene să conduci.

13 octombrie. Spre Italia, la Slap, varianta lui Jason

            Capitolul de față este clar o exagerare a Maestrului. Fiind însă autor principal și având un istoric în spate (atenție, istoric nu istorie, deși este as la acest capitol), îl las să jubileze.

            Această vacanță activă, pentru mine a fost o combinație de relaxare cu oboseală, recuzită la nevoie și workshop de fotografie cu telefonul. Țin să mulțumesc pe această cale profesionistului Raoul pentru îndemânare și răbdare.

            Dreptate mare are Maestrul când zice că drumul a fost lung și istovitor, mai ales pentru mine și Raoul că am avut ce aștepta după dânsul, căci Maestrul pe cât de bine le are cu poveștile, pe atât de rău stă la capitolul condiție fizică. Adevărul e că liniștea ce ne înconjura se împletea nemaipomenit cu învățăturile Maestrului. Nimic de zis aici căci informațiile erau extrem de convingătoare. Oricum nu aveam internet și n-aveam cum să verificăm tot ce auzeam de la Maestru așa că aprobam tot și ne declaram entuziasmați. Asta până am prins că al nostru bătrâior nu stătea deloc bine la capitolul viteză așa că am lungit pasul cum s-ar zice. Făcând asta am pus ceva distanță între noi și Maestru, deși stăteam cu ochii pe el să nu dispară prin tufișuri cu ceva turistă arhaică. Dânsul era promis în țara natală, iar noi nu puteam lăsa așa o somitate să dispară pe tărâmuri străine. Tot așteptându-l cred că am reușit să fumez și câte două țigări în același timp fără să-mi intre fumul în ochi. Ochii erau atent ațintiți spre Maestru ca și pe o butelie lângă un chibrit aprins. Acum drept e că de fiecare dată când ne ajungea din urmă noi plecam mai departe nelăsându-i timp de odihnă. Cred sincer că de fiecare dată când ne îmbogățea cu tot felul de cunoștințe el de fapt se încărca cu energie.

            Această cursă, ca să zic așa, ne lăsa timp berechet pentru poze, filmări și tot felul de experimente. De fiecare dată când ne ajungea din urmă, după scurta documentare a locului vizitat mai făcea și dânsul câte o poză.

            Istorisirea cu doamna în vârstă cred că se trage de la faptul că istovit fiind, a început să aibă vedenii. S-o fi enervat că nu-l așteptam și nu avea cui să împărtășească tot felul de informații, sau își dăduse seama că Învățăceii nu prea îl ascultau.

            Legat de cunoașterea limbii slovene, aici nu mă pronunț în nici un fel deoarece Maestrul este poliglot, deși la cazare ne-a lăsat să ne descurcăm pe cont propriu, probabil să vadă dacă suntem demni a-i fi Învățăcei.

            Raoul, spre deosebire de mine, a simțit cumva teama Maestrului de a nu rămâne pe plaiuri străine, mai ales ca era promis în Ardeal, în țara natală. O fi prins acest lucru observându-l pe Maestru cum țintea să urce primul în autovehiculul ce ne ducea fără îndoială oriunde îi porunceam. Ajunși înapoi la locul unde era parcată mașina, s-a prefăcut ca nu găsește cheile. Aici situația se complică puțin. Eu am prins această cioacă a fratelui meu și îmi părea rău doar că nu luasem o pungă de popcorn de la ultimul birt vizitat. Maestrul s-a schimbat ușor la față, probabil gândindu-se și citez: „Haimanalele astea vor să mă lase pe aici!”. Dimpotrivă, departe de noi acest gând, căci așa ca și acum, și atunci ne era drag de acest unchiaș plin de povețe și povestiri. Acum, ca și în reclama aceea la un anume card bancar, pentru toate celelalte există expresia feței Maestrului. Neprețuită. Doar când mă gândesc oare ce gânduri îi treceau prin minte, mă pușcă râsul. Dar să revenim la ale noastre.     După vreo 10 minute de panică fața Maestrului s-a luminat căci Raoul nu l-a ținut prea mult în tensiune. Vorba aia, omul avea o promisiune în țara natală. Aici totuși trebuie să subliniez că Maestrul a înflorit puțin acțiunea sau în disperarea ideii că nu se găsesc cheile autovehiculului s-o fi gândit la o percheziție corporală precum cele de droguri prin aeroport.

            Ghiciți cine a fost primul urcat în mașină ca să își asigure locul. Exact.

            Următorul obiectiv a fost ceva mausoleu. Cu alte cuvinte o groapă comună dar mai șmecheră așa, adică ai o marmură faină, un obiectiv păzit de golani, o priveliște mai bună la natură, că vorba aia nu ști niciodată când vrea suflețelul eroului să vadă un curcubeu, etcetera. Aici, frumos, nimic de zis. Vă dați seama că habar n-aveam cine, ce și cum era cu locul respectiv, însă eram asigurat. Maestrul m-a pus la punct cu tot ce trebuia și nu trebuia ținut minte. Aici a tras Maestrul la poze că mă și gândeam ce echipament șmecher are cu spațiu de stocare generos și toate cele. Cine știe, poate voia să scoată un catalog sau mai degrabă un necrolog al locului respectiv.

            Odată terminată explorarea mausoleului, Raoul a avut o pornire spre a-i sugera Maestrului că îl lasă acolo însă fără succes deoarece nu știu de unde a scos acesta un tub de adeziv de tipul cianoacrilat și s-a lipit de mânerul portierei stânga spate a autovehiculului.

            Ca poziție geografică aveam ne aflam extrem de aproape de Italia. No acum să vedeți aventură înapoi spre Bled, spre cazare, spre unde Maestrul abia aștepta să ajungă ca să își odihnească trupul chinuit de atâta mișcare.

Observațiile Maestrului: 1. Iar ai fost nescris de câteva zile. 2. Eu nu exagerez, doar redau realitatea, pe care tu nu ai perceput-o cum trebuie. 3. Nu-l mai lăuda atâta pe Raoul, că mă enervezi. 4. Ce te tot legi de condiția mea fizică, că doar îs aspru ca un melc. 5. Nu sunt bătrân decât în acte. 6. Felicitări că ști ce înseamnă cuvântul „arhaic”. 7. Nu mai pipa atât, că îți devine vocea răgușită. 8. Nu am avut vedenii. Clar??? 9. Mausoleul nu este definit ca și groapă comună, ci este un osuar. Dar de unde să ști tu, dacă nu m-ai ascultat ce povesteam. 10. Necroloagele se scriu imediat după ce care au decedat au murit, nu la aproximativ un secol distanță. 11. Nu știu ce înseamnă „cianoacrilat”.

Aseară am adormit în timp ce mă uitam la ceva stand-up. Cum laptopul nu era pus la încărcat o intrat și el în adormire, Violeta se uita pe laptopul ei și la ora 00.11 o încercat să-mi închidă device-ul meu, dar ăla o fost încăpățânat și îi cerea parola. Așa că Violeta m-o zgâlțâit ușor să-i spun secretul. Buimac, i-am spus că parola este anul de atestare documentară a Devei și m-am culcat la loc. Că îmi era prea greu să rostesc cifre. 

Violeta m-a bruscat din nou, să-i spun parola, că laptopul meu refuza să se închidă. M-am dezmeticit un pic și i-am spus anul: 1269! Ce e așa de greu? Cum de a trecut ea clasele la materia istorie? Și pentru că tot m-o trezit din somn i-am amintit că Orăștia este atestată documentar din 1224. Apoi am întrebat-o dacă știe când au fost atestate localitățile Romos (județul Hunedoara), Ighiu și Cricău (județul Alba). Am reușit să-i menționez anul 1206, după care am adormit instantaneu. Eu sper că din cauza somnului natural, nu că m-o pleznit ea peste nas!