La centenar (12)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (12)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 7 (862), 23 februarie – 1 martie 2017, p. 8.

Un adevărat panteon al eroilor căzuți în cele două războaie mondiale se regăsește în fața bisericii ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pricaz, comuna Turdaș, ridicată între 1931 și 1934 pe locul unei mai vechi biserici de zid. Acesta este și motivul pentru care regăsim crucile frumos înșiruite de o parte și de alta a intrării în locașul de cult, cele care amintesc de eroii din prima conflagrație mondială fiind foarte probabil reașezate după ctitorirea bisericii.

Astfel, printre crucile respective, prima din stânga, se regăsește cea ridicată „În amintirea lui / Solomon Stoian / răp. pe câmpul de luptă / în Galiția / în anul 1916 / în etate de 30 ani”. Relativ simplă din punctul de vedere al realizării, crucea este înălțată pe un postament de ciment, complet dezvelit, care demonstrează faptul că a fost mutată de pe amplasamentul inițial.

Încadrabilă tipologic în seria monumentelor funerare dedicate eroilor, crucea este ornamentată destul de sărac. Partea superioară este constituită dintr-o cruce pe model grecesc, cu terminațiile brațelor trilobate și având săpate pe ea inscripțiile de consacrare și semnul crucii. Brațul principal se lățește spre bază, terminându-se de fiecare parte cu câte un cilindru, ambele sectoare de cerc frontale fiind ornamentate cu semnul stilizat al unei stele cu cinci brațe ori poate al unei flori cu cinci petale. Mai jos, încadrat de un fronton triunghiular se află fotografia eroului într-un medalion oval. Destul de deteriorată, ea ne permite totuși să identificăm un tânăr de până în 30 de ani, cu mustață cu vârfurile răsucite, îmbrăcat în uniforma militară a armatei austro-ungare, cu figură serioasă, de fotografie de studio și cu o decorație maghiară de tipul celor acordate pentru vitejie. Lipsa culorilor nu ne-a permis momentan identificarea precisă a ordinului și a clasei medaliei.

Sub fotografie se află textul deja amintit, încadrat într-un chenar de formă pătrată, ornamentat simplu, mai precis având colțurile stilizate sub forma unor mici scuturi franceze. Registrul inferior este destul de deteriorat, mai ales la îmbinarea cu postamentul de ciment.

La centenar 12, in Palia expres, XXII, 7, 862, 23 februarie-1 martie 2017, p. 8

Anunțuri

Posted 2017/08/29 by danieliiancu in Articole, La centenar

La centenar (11)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (11)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 6 (861), 16-22 februarie 2017, p. 8.

O altă cruce care, în opinia mea, se situează în aria monumentelor ridicate în memoria eroilor căzuți în războaie se găsește în micul cimitir din jurul bisericii ortodoxe din satul Poienița (comuna Balșa). Chiar dacă nu se specifică în mod direct faptul că decesele celor doi frați ar fi avut loc pe fronturi, există anumite elemente definitorii în acest sens. Până la o viitoare cercetare arhivistică sau la o confruntare cu sursele bibliografice care să ne conducă la o altă opinie, considerăm că respectiva cruce a fost ridicată în memoria fraților Ion și Niculae Opriș, decedați în 1916, respectiv 1942, de către un al treilea frate, Teodor, în anul 1945.

Monumentul poate fi încadrat așadar prin formă, mod de realizare, structura textului dar mai ales ornamentație în categoria crucilor ridicate de familii în memoria unor membrii ai familiei căzuți în războaie. Realizată din piatră, forma ei este relativ simplă, având două registre amplasate deasupra unui soclu. De-a lungul timpul a fost deteriorată, fiind spartă în mai multe bucăți care ulterior au fost reașezate la locul lor prin cimentare, după cum se observă atât la registrul superior, cât și la soclu sau la îmbinarea dintre soclu și registrul inferior.

Partea de sus, încununată de o cruce greacă cu terminațiile brațelor trilobate are incizat semnul crucii și inscripțiile de consacrare, sub care se regăsesc sculptate în relief motive florale și geometrice care trebuie puse în legătură cu atributele cultului eroilor, la fel ca și ornamentația ce se regăsește pe soclul monumentului.

Registrul al doilea, simplu, conține textul principal redat îngrijit și încadrat ca într-o fereastră: „A TALE CRUCE ISUSE / RIDICATĂ ÎN AMINTIREA / MORȚILOR / NICULAE OPRIȘ / NĂSCUT LA 1892 / DECEDAT LA 1942 / ȘI ION / NĂSCUT LA 1888 / DECEDAT LA 1916 / FRAȚ”. Iar mai jos se precizează: „RIDICATĂ DE ALOR FRATE / TEODOR OPRIȘ ÎN ANU 1945”…

Va fi interesant de descoperit unde și în ce împrejurări au murit cei doi frați și, de ce nu, care a fost destinul celui de-al treilea!

La centenar 11, in Palia expres, an. XXII, nr. 6, 861, 16-22 februarie 2017, p. 8

Posted 2017/08/28 by danieliiancu in Articole, La centenar

Ţinutul Orăştiei în documente (3)   Leave a comment

Probleme administrative la 1919

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 30 (885), 24-30 august 2017, p. 4

Unirea de la 1918, al cărei Centenar ne pregătim să îl aniversăm, a determinat printre altele și măsuri administrative aflate în responsabilitatea Consiliului Dirigent, măsuri menite să creeze premisele unei unificări reale. Printre primele acte luate în considerare de către autoritățile regionale s-au aflat și cele privind reglementarea toponimiei, solicitându-se în mod expres actualizarea denumirilor localităților și a străzilor din respectivele localități.

Într-un dosar din anul 1919, aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara, de la serviciul județean al Arhivelor Naționale, se regăsesc „Tabelele cu numirea românească a comunelor din județ”. Astfel, la 18 februarie 1919, se cerea prim-pretorilor și primarilor orășenești din județ să comunice și „să trimită încoce cu urgență” respectivele tabele, în conformitate cu actul numărul 391 din 4 februarie același an, emis de Consiliul Dirigent prin Resortul Afacerilor Interne.

„Populațiunea română în general obicinuește să întrebuințeze pe plicurile de corespondență, în adresa telegramelor etc., locul destinațiunei în limba română. Fiindcă manipulanții birourilor poștale de o cam dată nu cunosc peste tot locul încă acelea numiri, în interesul circulației poștale neîmpedecate binevoiți a aviza populațiunea din județul D-voastră, ca să folosească pe lângă numirile locurilor de destinațiune în limba română deocamdată și numirile în limba maghiară”. După cum se observă din motivația respectivului act emis de Resortul Afacerilor Interne al CD, problema nu a fost determinată de atât de o obsesiv clamată românizare, cel puțin în titulatură, a localităților ci de aspectul mult mai banal al faptului că angajații poștei nu cunoșteau denumirile în limba română a acestora, până la 1 decembrie 1918 ei fiind obinuiți doar cu toponimia în limba maghiară, cu toate că poporul vorbea și scria românește. Prin urmare, solicitarea de a prezenta de urgență tabelele cu numirile românești ale localităților ținea de o dorință de a administra cât mai eficient teritoriul și de a nu crea probleme în chestiunea corespondenței.

Tabelele respective trebuiau să conțină mai multe coloane, în care să fie înscrise „numirea oficială a comunelor în limba română și maghiară, eventual germană”, „plasa (cercul administrativ) în care este situată comuna” și „ultima poștă, de unde-și primește corespondența poștală”. Printre cei care poartă corespondență cu Vasile Janza, subprefectul județului Hunedoara de la acea vreme, se regăsește și primarul orașului Orăștie, av. dr. Romulus Boca, prieten apropiat al lui Aurel Vlaicu, care preluase conducerea administrației locale la începutul anului 1919. Acesta precizează la 24 februarie că „la ordinul D-tră nr. 1359 din 1919, am onoare a Vă raporta că orașul nostru ne numește românește Orăștie, ungurește Szászvaros, nemțește Broos”.

Tinutul Orastiei 003, in Palia expres, XXII, 30, 885, p. 4

La centenar (10)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (10)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 5 (860), 9-15 februarie 2017, p. 8.

Impresionantă și atipică. Astfel ar putea fi caracterizată o altă cruce plasată în cimitirul din jurul Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din satul Turdaș. Bogat ornamentată pe toate suprafețele sale, cu forme și motive destul de rar întâlnite pe crucile din cimitirele sătești chiar și pentru această categorie a crucilor de eroi, este ridicată din piatră locală, foarte probabil provenind din carierele de dincolo de Mureș, din zona localității Bobâlna. Acest fapt a condus în timp la deteriorarea în special a inscripțiilor din registrul principal, ceea ce a determinat urmașii să amplaseze la un moment dat o placă de marmură albă peste o parte a textului inițial, astfel încât acum se pot descifra clar doar următoarele cuvinte: „GHEORGHE LUPȘOR / ÎN ETATE DE 29 ANI / CĂZUT CU ONOARE / ÎN RĂZBOIUL DIN 1917”.

Cu siguranță, textul inițial a fost mult mai amplu și realizat prin cioplire cu o scriere caligrafică, după cum se poate constata și din epitaful aflat mai jos, descifrabil parțial: „[…] e o taină / Viația lui e vis / Sufletelor blânde / Ceriul e deschis! // Împărăția cerească / e […]”.

Așa cum spuneam, dimensiunile și ornamentația sunt impresionante, însă ceea ce atrage în special atenția asupra sa este modul în care a fost amplasat brațul scurt al crucii ce se regăsește în partea superioară a monumentului: puțin în diagonală. Această caracteristică atipică o face extrem de greu încadrabilă în vreo tipologie, căci deși ne conduce oarecum spre crucile slave, în același timp diferă foarte mult de ele. Posibil să existe mai multe asemenea exemplare de cruci, dar momentan nu le-am putut identifica. Cu o sigură excepție: fotografia unei cruci de lemn, având un singur braț oblic, amplasată undeva prin Munții Ural în memoria românilor căzuți pe fronturile din Rusia în timpul retragerii prin Siberia. Din păcate, dimensiunile reduse ale respectivei fotografii nu ne-au permis până acum să descifrăm în totalitate textul.

Revenind la crucea ridicată în memoria eroului Gheorghe Lupșor din Turdaș, trebuie subliniat încă o dată faptul că atât cele trei registre ale monumentului propriu-zis, cât și soclul pe care acesta se sprijină sunt bogat și divers ornamentate cu motive care țin în special de cultul eroilor: cunună de lauri, sceptru și stilizarea unui pergament (pe care se regăsește practic textul), o inimă împlântată într-o ancoră și frunze de acant, dar și alte motive geometrice și florale. Toate acestea fac din crucea tânărului mort pe front la 29 de ani una dintre cele mai spectaculoase monumente de acest gen din Ținutul Orăștiei.

La centenar 10, Palia expres, XXII, 5, 860, 9-15 debruarie 2017, p. 8

Posted 2017/08/23 by danieliiancu in Articole, La centenar

Miscellanea (2)   Leave a comment

Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 186, iulie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Dintre obiectele aflate în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva și expuse în cadrul Complexului Memorial „Aurel Vlaicu”, probabil cele mai reprezentative sunt cele care compun costumul de zbor al inginerului aviator Aurel Vlaicu. Este vorba despre pelerina și casca de zbor, la care se adaugă bineînțeles alte obiecte personale, precum o cască de motociclist, o pereche de ochelari de soare, un toc de ochelari și un ceas de buzunar, dar și o cunună de lauri sau o cocardă tricoloră ce evidențiază recunoașterea de care s-a bucurat Aurel Vlaicu încă din timpul vieții[1]. Toate acestea, împreună cu o serie de piese de mobilier, diferite unelte, aparate construite și – uneori – îmbunătățite de tânărul inginer, planșe, schițe, notițe, scrisori, însemnări diverse etc., se constituie într-un demers expozițional al cărui rol este acela de a conferi vizitatorului o viziune de ansamblu asupra personalității lui Aurel Vlaicu.

Revenind la echipamentul său de zbor, trebuie specificat faptul că nu obiectele în sine sunt extrem de valoroase, fiind practic obiecte de serie sau realizate la comandă din materiale relativ comune. Valoarea lor patrimonială este dată de în special de contextul în care ele au fost utilizate, de momentele unice în care au fost folosite. Data exactă a confecționării / comandării lor nu se cunoaște, fișele de evidență și conservare a celor două obiecte care compun costumul menționând începutul secolului XX, „înainte de 1912”, perioadă în care Vlaicu apare în fotografiile din ziarele și revistele epocii îmbrăcat în respectivul echipament[2].

Casca este practic o calotă din material solid, învelită în pânză cauciucată și căptușită pe interior. Prezentând o marcă ce indică producătorul francez („Roold”), ea este prevăzută cu două urechi din piele, pe care sunt aplicate două fante de metal, necesare pentru perceperea mai bună a sunetelor în timpul zborului. Pelerina, cu o evidentă uzură funcțională, este confecționată dintr-un material textil vopsit în culoare neagră.

Aurel Vlaicu a zburat cu numeroase ocazii echipat în acest costum, dar esențiale rămân două momente. În primul rând este vorba despre celebrul concurs de lângă Viena, desfășurat pe aerodromul de la Aspern în perioada 23-30 iunie 2012, practic „primul concurs internațional de aviație din capitala Austro-Ungariei”[3], în urma căruia rezultatele obținute îl plasează pe român în elita aviației internaționale. Apoi trebuie amintit tragicul moment petrecut pe data de 13 septembrie 1913, când, îmbrăcat în acest echipament de zbor Aurel Vlaicu se prăbușește la Bănești, lângă Câmpina, în încercarea sa de a ajunge peste munți, la Orăștie, unde urma să se desfășoare Adunarea Generală a ASTREI din acel an, cu serbările și manifestările obișnuite. Urmele accidentului sunt vizibile în special pe pelerină.

Ambele piese au intrat în patrimoniul MCDR în anul 1964, prin achiziție de la familia lui Aurel Vlaicu, fiind astăzi prezentate publicului, așa cum aminteam, în cadrul expoziției memoriale din localitatea care îi poartă numele. Iar în final, ceea ce ar mai merita precizat este faptul că, în perioada septembrie – octombrie 2013, echipamentul de zbor a fost prezentat și în cadrul unei expoziții organizate de către Institutul Cultural Român din Londra și intitulate „Romanians Against Gravity: Aurel Vlaicu, Flight Daredevil”.

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (unul dintre punctele din teritoriu ale Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, situat în localitatea cu același nume pe raza administrativă a orașului Geoagiu, județul Hunedoara), este compus la ora actuală din Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, bustul inginerului aviator și casa sa natală, care a suferit de-a lungul timpului anumite modificări. Pe respectiva clădire se găsește amplasată și o placă memorială, dezvelită la 8 iunie 1925 de către Despărțământul ASTRA Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” Orăștie, cu ocazia organizării unor serbări la Binținți[4].

Începând cu anul 1952, în casa natală a fost organizat și un Muzeu Memorial[5], iar în imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933[6], în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului. Complexul este întregit la ora actuală de o Expoziție Memorială „Aurel Vlaicu”, organizată într-o clădire nouă, alăturată casei natale și deschisă publicului la data de 26 noiembrie 1882, la aniversarea centenarului nașterii aviatorului[7].

[1] Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu. Momente din viața și activitatea sa, București, 2013, p. 77-82.

[2] Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu, Alexandru Bartoc, Vlaicu; București, 2009, p. 70.

[3] Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viața și opera, București, 1973, p. 205.

[4] Transilvania, an. 56, 1925, nr. 7-8, p. 292.

[5] Ioachim Lazăr, Centenarul Muzeului Județean Hunedoara – Deva, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 25.

[6] Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, București, 1991, p. 143.

[7] Maria Vîrtopeanu, Muzeul Memorial Vlaicu la centenarul nașterii aviatorului, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 73.

Historia, 186, 2017 coperta

Articol republicat în Palia expres, an XXII, nr. 27 (882), 27 iulie-2 august 2017, p. 8.

Echipament Vlaicu, in Palia expres, XXII, 27, 882, 27 iulie-2 august, p. 8

Posted 2017/08/14 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Ținutul Orăștiei în documente (2)   Leave a comment

Măgureniul de altădată

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 29 (884), 10-23 august 2017, p. 3

Aceași „notar cercual” din Căstău, în documentul privind cererea de desfințare a Comunei Măgureni de la 1929, păstrat în în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale, nota câteva fraze extrem de interesante în ceea ce privește modul de viață al locuitorilor din Măgureniul de acum aproape 90 de ani.

Astfel, deși „ca să umbli din casă în casă trebuie mai mult de 8 ore de după ce o casă se desparte de alta prin un deal și o vale”, localitatea nu beneficia de nici o avere. Se face și un tabel cu cei 25 de contribuabili interni „cari în total plătesc 2231 lei la stat și 1586 adiționale”, la care se adaugă patru contribuabili externi cu 910 lei la stat și 632 lei taxe adiționale. Toate aceste cifre pot părea la prima vedere seci, însă ele au fost incluse în respectiva cerere de desfințare a comunei Măgureni tocmai pentru a exemplica inutilitatea unei asemenea organizări la rang de comună a localității.

În plus, un alt argument este cel al blocajului administrativ, căci „consiliul nu se poate alege, dacă se aplică vechea lege administrativă deoarece toți sunt neamuri, frați, cumnați și fii, așa că nu mai avem popor care să execute, ceace a cauzat și la transportarea lemnelor pentru școală, greutăți și neajunsuri și altă dată la alte cerinți oficioase”.

Așa cum am amintit deja, biserică nu a existat în Măgureni până la înălțarea schitului, la începutul secolului XXI, cătunul fiind o filie aparținătoare Sibișelului vechi. Detalii mai multe sunt însă oferite în legătură cu învățământul: „Are școală care s-a edificat în anul 1925/26 la cari frecventează iarna 2-3 copii iar vara 5-6 copii, deoarece sunt împedecați din cauza distanței dintre școală și locuințe, copiii învață școală acasă”. Notarul nu se limitează doar la expunerea situației ci vine cu o propunere care azi ar pune pe jar întreaga țară: „ca vara să se facă școală 2 luni căci mai mult progres ar face copiii decât acum mergând prin viscol și zăpezi și statul plătește de geaba pe învățător”.

Se mai precizează că, oricum, un învățător repartizat din altă zonă nu are ce căuta la Măgureni, deoarece comunicarea cu Orăștia durează două – trei zile, acesta neavând „cu ce se alementa și nici unde locui”. În sfârșit, un alt detaliu semnificativ din documentul amintit este faptul că la 1929 era „învățătoare fiica unui pădurar de stat care domiciliază în comună și care numai așa poate face față cu greutățile obișnuite”. Cam așa arăta viața în Măgureniul de altădată.

Tinutul Orastiei 002, in Palia expres, XXII, nr. 29, 884, 10-23 august 2017, p. 3

Ținutul Orăștiei în documente (1)   Leave a comment

Desființarea Comunei Măgureni

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 28 (883), 3-9 august 2017, p. 5

Multă lume a auzit, mai ales în ultimi ani de Măgureni. Un cătun menționat prin cărți ca având prima atestare documentară la 1909, însă pe care îl regăsim și în recensăminte mult mai vechi, din a doua jumătate a secolului XIX. Cei care au urcat la Măgureni, mai ales în ultimi ani, cunosc faptul că localitatea a fost practic părăsită total la începutul secolului XXI, în scriptele Primăriei Beriu nefiind înregistrat nici un locuitor. Acum lucrurile s-au mai schimbat, mai ales de când în zonă s-a construit Schitul Măgureni.

Puțină lume știe însă că localitatea asta, situată pe dealurile dintre văile Gliva și Măgureaua, a purtat cândva, se pare că timp de mai multe decenii, rangul de comună. Un document aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale se referă la „Desființarea comunei Măgureni, plasa Orăștie, și declararea de cătun la comuna Sibișelul vechiu”. Actul este adresat prefectului județului și este semnat de către „notarul cercual” de la Căstău, Vasile L. Panla (semnătura e greu descifrabilă), la data de 28 februarie 1929. Acesta propunea ca, în conformitatea cu noua lege administrativă (Legea nr. 167/1929 privind organizarea administrațiunii locale) și în baza datelor prezentate de el, decăderea Măgureniului din rangul de comună.

Notarul își începe pledoaria prin a aminti faptul că respectiva comună „a fost înființată pe la anul 1868. Foștii nobili Barcsay (familie renumită în Transilvania, n.a.) proprietar al locului unde de prezent este sus numita comună, având interesele lor, ca să nu fie amestecați cu primarii (lor) din Sibișelul-vechiu și pentru a fi independenți au crezut de bine să-și numească cele câteva case de păstori a lor de comună Măgureni”. Este apoi menționat numărul caselor, 27 în total, în care stau 100 de locuitori „mici și mari”, dintre care doar 35 aveau drept de vot conform legii electorale în vigoare la acea dată. Se mai specifică că localitatea „nu are teritor politic propriu”, ci numai cadastru, cele 27 de gospodării fiind răspândite pe o suprafață de peste 360 de jugăre (un jugăr era echivalentul a circa 0,57 hectare), iar „locuitorii comunică pe jos și cu cai fără a avea un drum sau chiar poteci precizate de la o casă la alta”.

Argumentul suprem în opinia notarului îl constituie însă faptul că „locuitorii din Măgureni nu sunt nici ei contra acestei desființări știind că nu au cu ce face față cheltuielilor bugetare și se mulțumesc a avea numai un delegat în consiliul și un supleant, delegatul fiind reprezentantul lor în interesele de cătun”. Fapt care s-a și întâmplat, astfel încât într-un tabel cu localitățile județului din anul 1930, Măgureniul nu mai figurează ca și comună.

Tinutul Orastiei arhive, 001, Palia expres, 28 (883), XXII, 3-9 august, p. 5