Aventurile îngerului (26): Revelion 2014. La Cheia… partea I   Leave a comment

După-amiaza era liniştită pentru noi, care ne jucam cu Bunicu tot felul de jocuri pe loc inventate. Mama Dica era la bucătărie, unde făcea cornuleţe cu nucă tăvălite-n zahăr praf pentru mine şi Bunicu, că Tati meu nu mâncă aşa ceva. A doua zi era Revelionu’ şi era prevăzut în plan să ne ghiftuim… când… sună telefonul. Cum noi eram precişi că-i Tati meu, am răspuns pe loc la aparatul Dicii cu urarea de întâmpinare:

– Se fasi, Tati meu? Când vi odată?

Spre stupefacţia noastră babacu’ ne-o cerut să i-o dăm pe Mama Dica la telefon. Am rămas înlemniţi. Aşa ceva se întâmplă rar că Tati meu vrea să vorbească doar cu noi.

– Haaaiiii, Tatiii, dă-mi-o pe bună-ta la telefon că mă grăbesc! ne-o zis el cam răstit. Am predat telefonul şi am ascultat cu guriţa căscată o convorbire pe care n-am prea înţeles-o decât seara. Când Tati meu a venit şi ne-a anunţat că plecăm dimineaţa la Revelion. La munte. La Cheia. Mai sus de Râmeţ. Cu Elena şi Ovidiu. Acolo erau deja Radu, Clau şi Sebi. Plus o grămadă de alţi oameni care nu ştiau de existenţa şi de venirea noastră. Până la urmă or aflat ei!

…N-am mai dormit bine în noaptea aia. Că toată seara Dica ne-o făcut rucsăcelul cu haine şi medicamente. Iar Tati meu ne-o povestit cum o să merem patru ceasuri cu maşina şi încă două ceasuri pe jos pe cleanţuri şi prin prăpăstii şi peste ape vijelioase şi prin păduri cu copaci fără frunze şi pe cărări cu frunze…

 A doua zi, înainte de Revelionu’ care nu prea ştiam noi cu ce se mănâncă, trebuia să plecăm cu maşina lu’ Ovidiu din faţa blocului lu’ Elena. La ora 9. Punct. La 10 am ieşit şi noi cu Tati meu din casă şi ne-am deplasat la punctul de înmaşinare. Elena şi Ovidiu ne aşteptau şi am plecat repede. Iniţial n-am înţeles de am luat-o spre Arad în loc s-o tăiem spre Aiud. Apoi ne-am dumirit: trebuia Ovidiu să bage benzină de la benzinăria lui preferată. După benzină am plecat spre Aiud. Dar nu mult. Vreo 500 de mettri. De unde am făcut iar spre Arad. Vreo două giratorii şi am ajuns. Într-un loc unde ne-or lăsat pe noi şi pe Tati meu în maşină şi ei or plecat să cumpere corzi de chitară. Că, cică, cu-o seară înainte o fost prăpăd la cabana unde mergeam noi. Şi Sebi atâta o cântat de şi-o rupt so-ul minor şi do-ul major. Aşa că trebuia să salvăm atmosfera din noaptea ce avea să vină, atmosferă care nu putea fi întreţinută decât de chitara şi deştele lu’ Sebi. Am zis că gata, am salvat-o, când am luat-o iar prin centrul Devei. Apoi am ajuns pe centură. Unde ne-am băgat la altă benzinărie. Să-şi umfle Ovidiu roţile…

…25 de kilometri am mers non-stop. Apoi am oprit la Orăştie, la Dica Rely, să ne deie şniţele şi chifteluţe şi ce ne-o mai fi dat. Am plecat iar. După halta şi giratoriul de Geoagiu am urcat pe autostradă. Cică A1 se numeşte şi e nou-nouţă. N-am văzut nimic că era ceaţă. De fapt am văzut ceva. Doi câini morţi, turtiţi de maşini pe banda de viteză maximă. Plus unu’, tot câine, care încerca să traverseze autostrada prin faţa maşinii conduse de Ovidiu. Cred că javra nici n-o văzut maşina noastră, la câtă ceaţă era. La Sebeş am coborât de pe drumul cu câini morţi şi unu’ viu şi am luat-o spre Alba. Care Albă are centură. Dar noi, nuuuuu! De ce să merem pe acolo? Am luat-o pe centru. Că trebuia să ne băgăm şi la o farmacie. Unde am stat un ceas. Şi am luat o cafea.

Apoi am mers încă vreo 17 kilometri. Până în Teiuş. De unde trebuia să cumpărăm pâine de la brutărie pe care o ştie toată lumea de 20 de ani. Cred că anul ăsta a dat faliment. Că erau obloanele trase la termopane. Aşa că ne-am dus cu Tati meu să cumpărăm pită dintr-o alimentară obişnuită. Am intrat şi… primul lucru pe care l-am zărit în faţa ochişorilor a fost o suflătoare. O ţiuitoare. O jucărie din aia prin care sufli aer printr-o parte (să-i spunem gură) şi ea scoate zgomot infernal în timp ce-şi umflă trompa de hârtie pe ailaltă parte (să-i spunem fund). Am cerut insistent să avem aşa ceva. De teama unui scandal iminent în mijlocul magazinului din centrul Teiuşului Tati meu, slab de înger, a cedat. Şi a întrebat cât costă zgomotoitoarea. Era gratis. Adică ea nu costa nimic, că nu ţi-o dădeau oricum decât dacă cumpărai şi o sticlă de şampanie fără alcool pentru copii, patru pahare de hârtie şi alte trei vuvuzele de ălea. Normal, Tati meu o plătit tot setul…

În sfârşit am plecat spre Aiud de-a binelea. Dar şi acolo ne-am oprit la un magazinoi pentru alte cumpărături. Apoi a urmat traseul de off-road pe străzile din aşa-zisul municipiu Aiud până la ieşirea către fosta cabană Sloboda, de unde am avut vreo câţiva kilometri de asfalt, până pe serpentinbele de mai sus de cabană. Când am ajuns cu drumul deasupra pădurii, după-amiaza era în toi. Câteva poze din fuga maşinii şi ne-am trezit după încă două ceasuri la Brădeşti. De unde drumul auto devenea inaccesibil. La fel ca prin municipiul Aiud. Am lăsat mijlocul de trasport mecanic în spatele maşinii lu’ Radu (sau a lu’ Clau) şi am pornit-o pe jos, pe o cărare, spre cabana de la Cheia! Unde ocupanţii ne aşteptau că doar Elena, Ovidiu şi Tati meu vorbiseră cu ei la telefon, deşi trebuia să fie o surpriză.

…Când pleci din Brădeşti spre Cheia cărarea o ia la vale. Dar la vale rău. Atât de la vale încât, dacă te-or pus păcatele să fugi, ai impresia că picioruşele nu mai vreau să se oprească, călcâiele proprii te lovesc în ceafă iar cerul se află deasupra tălpilor tale. Aşa am păţit şi noi. Auzeam ca prin ceaţă vocea lu’ Tati meu care urla să ne oprim. Şi noi doream acelaşi lucru. Însă s-au opus alte lucruri: gravitaţia, inerţia, planul înclinat şi „miu” (μ, adică factorul de frecare cu iarba şi frunzele de pe cărare). Aşa că… totuşi… până la urmă am reuşit. După un zbor micuţ, de câţiva zeci de centimetri pe deasupra unei cărări, ne-am oprit. Noroc că avem nasul miniatural şi am pus frână cu fruntea. Care era la rândul ei protejată de căciuliţă. Nu ne-am lovit aproape deloc. Nici măcar n-am plâns. Ne-o enervat însă faptul că a trebuit să scoatem iarba şi frunzele şi pământul de sub căciuliţă. Plus că, în loc să ne ajute, Ovidiu ne făcea poze. La întrebarea dacă ne doare ceva, noi am răspuns cam acru:

– N-am păsit nimic, Tati meu. Te-am asteptat pe tine!

Din acel moment însă nici n-am mai alergat pe drumul spre Cheia!

Anunțuri

Posted 2014/01/03 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: