Aventurile îngerului (27): Revelion 2014. La Cheia… partea a II-a   Leave a comment

…Care drum a continuat vertiginos. Normal, tot la vale! Primul hop mai sănătos a fost când am intrat în pădure şi am dat de nişte frunze care copereau cărarea printre bolovani. Aşa că noi am căzut de vreo două ori, da’ lejer, numai pe câte o bucuţă. Până ce i-or venit minţile la cap la Tati meu şi ne-o luat de câte o mânuţă. Când pe stânga, când pe dreapta. Chiar pe centru nu prea putea nici el, că avea doi rucsaci în spate. De fapt nu chiar amândoi în spate, ci numa’ ăla mai mare. Ăla mijlociu îl purta pe burtă, luat cu baretele invers. Iar pe noi ne ţinea mai mult suspendaţi în aer, abia păşind cu tălpile cizmuliţelor noastre galbene pe frunzişul umed, mocirlos şi instabil.

Un sfert de oră mai tâziu am trecut un pârâiaş. Nu era prea impresionant, da’ avea puntiţă de lemn. Mai mare dragul să treci pe ea, mai ales că era dotată cu un pic de zăpadă îngheţată pe trunchiul umed şi rotund ca un creion. Când să ne avântăm pe puntiţa ceea, numa ce-l simţim pe Tati meu în spate cum ne prinde în palme şi ne aiaptă peste pârâu. Până să facem noi scandal, puntea o rămas netrecută în spate. Ne-am zis că o să ne răzbunăm! Nu se face aşa ceva! Mergem la munte şi nu suntem lăsaţi să trecem nişte amărâte de puntiţe…

Aşa că, până la răzbunare, am zis să dăm cu picioruşele prin frunze. Uneori mai nimeream şi pietrele mai mari, da’ n-am zis nicicând că ne dor degeţelele. Nici nu prea aveau cum să ne doară, că erau înfofolite în trei perechi de ciorăpei. Şi, bineînţeles, răzbunarea a venit. Pretextul s-a arătat sub forma aceluiaşi pârâiaş, de data asta mai mare, mai vijelios şi traversat de-un trunchi de pom. Pregătiţi de declanşarea unui scandal monstru în mijlocul pădurii, am solicitat lu’ Tati meu să trecem singuri „puntea”. N-am mai aşteptat răspunsul ci am luat-o repejor de-a lungul copacului. N-am reţinut ce urla Tati meu la noi ci l-am simţit doar cum tropăie prin apă în spatele nostru şi ne prinde de mânuţa dreaptă taman când era să vedem lumea de la orizontală. De pe fundul apei. Că şi pomul cela era ud şi îngheţat. N-am mâncat bătaie că am ţâşnit urgent spre Elena şi Ovidiu care ne aşteptau uimiţi de isprava noastră, în timp ce Tati meu îşi svânta nădragii şi parazăpezile de apă, scuturându-şi picioarele ca un căţel!

Şi am mers noi ce-am mers, că multe ar fi de povestit. Până în sat, la Cheia, nici n-am mai văzut puntiţe. În schimb păraie cu duiumul. Pe care le-am trecut în zbor planat, luat în braţe de Tati meu. Ăsta se uita tot mai disperat de-a lungul cărării pe care spera să apară Radu, să-l ajute la căratul unui rucsac, dacă se putea ăla mai mare, şi la deplasarea noastră pe deasupra apelor. Că pe drum drept, chiar dacă acoperit de zăpadă îngheţată, mergeam singuri sau ţinuţi de mânuţe de Elena. Ovidiu făcea poze în timp ce Tati meu ofta…

Şi cu oftatul o rămas, că Radu n-o venit după noi. Acum avea şi dreptate omul să nu vină. Că, de ani de zile, principala lui distracţie de revelion, oriunde s-ar duce, e să taie lemne. Ne-o povestit Tati meu că şi pe el l-o prostit de vreo trei ori să se distreze la fel. Cică pleacă de dimineaţă prin pădure, cară în spate trunchiuri imense de copăcei pe care le taie cu drujba, le crapă cu securea şi apoi le aranjează-n stive numa bune să fie arse de toţi turiştii care vor înnopta pe la cabană timp de un an de zile. Adică până la Revelionul următor, când mere iarăşi Radu să taie lemne! No! Având atâta de lucru, n-o mai venit după noi. Decât la final…

Trecuserăm de două ori apa chiar la intersecţia Brădeştiului cu Geoagelul (de păraie vorbim, nu de sate!), când, de după o curbă, ne-o apărut în faţă Radu. Venea lejer, cămeşa descheiată şi cu o mână-n buzunar. Ca la plimbare. Nu putea ţine amândouă mâinile în buzunar că în dreapta avea o sticloanţă de bere, trecută în nefiinţă pe jumătate. Imediat parcă totul s-a luminat în jur. De la faţa lu’ Tati meu când i-o luat Radu un rucsac şi pe mine de mânuţă. Până la cabană n-am mai făcut 20 de minute. Trei traversări peste apă. Plus o trecere ca-n filme peste un pod care se dă peste cap. Serios! E din ăla legat cu sârme peste bolovanii din fundul prăpastiei de aproape doi metri, cu scândurele putrede şi cu zăpadă pe ele pe post de cale de rulare şi cu un balans ceva de speriat!

…Într-un final am ajuns cu bine la cabană în faţa căreia ne mai aşteptau doi ţânci (David şi Alice) în faţa unui foc de tabără fenomenal!

Anunțuri

Posted 2014/01/05 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: