Aventurile îngerului (23): Aventură în Cheile Râmeţului 4   Leave a comment

No, da’ acum să fim cinstiţi şi să spunem: ce ne costă dacă-l credem pe Sebi că el o depopulat zona? Oricum era părăsită de oameni, acum se pare că nici peşti nu mai sunt. Ca o curiozitate a naturii, să ştiţi că Sebi are casa lui la Cheia da’ preferă să stea la cabană. Motivul nu cred că e constituit de faptul că s-o fi prăbuşit acoperişu’ de paie peste el când o cântat mai tare la chitară, ci de ăla că n-are la cine spune câţi păstrăvi şi lostriţe are în blid. Nu mai insistăm asupra subiectului.

Cum vă spuneam, s-o grătărit exagerat. Apoi s-o mâncat exagerat. Apoi Tati meu o exagerat de tot, că nu ne-o lăsat defel să ne apropiem de foc. Şi era un foooooc, wowwww, ce foc! Maaaareee! Iar noi tot insistam să punem lemne pe el, Tati meu tot zicea „nu”, că ne frigem. Singura concesie pe care ne-o făcut-o o fost să ne lase să cărăm noi lemnele de la grămadă până lângă foc, de unde, câte-un om, cică matur, îl zvârlea pe jăratic. Iar lemnele erau grele tare. Am cărat noi cât am cărat şi am obosit. Apoi Sebi o început să cânte la chitară. Lumea din jur la fel. Adică numa’ să cânte, nu şi la chitară. Ne-o prins somnu’. Adică nuuuu! Prima dată l-o prins somnu’ pe Radu şi apoi pe noi. Oricum, cred că pe 11 juma eram în pat. Mai precis în două sacuri de dormit, în pat. Un pat maaareeeeee, de ne-am lăfăit zece persoane în el. Mai mult lat decât lung; cică îi zice prici!

Dimineaţa o venit repede. Adică pe la 5 jumate era lumină de-a binelea, da’ tătă lumea dormea. Inclusiv Tati meu, pe spate, sforăia gingaş, cât să-l auzim numa’ noi. L-am tras de nas, ca de obicei, şi l-am întrebat:

– Tati, dormi?

Nimic. Am insistat cu o ureche. Efect zero. Într-un final i-am băgat un deştiuţ în ochiu’ drept. O sărit ca ars şi am crezut că ne arde una. Da’ i-am luat-o înainte şi am spus cu voce tare, cât să trezim toată cabana:

– Tatiiiii, când ne sculăm?

Răspunsul lui ne-a lăsat fără replică:

– Când se trezesc toţi copiii!, după care s-o trântit la loc în pat, frecându-se la ochi.

Ne-am uitat în jur: toţi copiii dormeau, inclusiv Clau. Da’ noi nu am abandonat lupta trezirii. Cel puţin cu Tati meu. Am cerut apă. Să ne scarpine pe spate. Am zis că ne e cald. Apoi că ne e frig. Că vrem acoperiţi. Să ne descopere. Am întrebat cât mai dorm ăilalţi. Apoi, de ce nu se trezesc odată. Pe la şapte am vrut lanterna mare a lu’ Radu. Una de-o pui pe cap şi luminează toată lumea. Toată lumea din jurul tău, nu toată lumea din jurul pământului. Faină lanternă: are nenumărate beculeţe şi un buton care le face să clipocească. Vreun ceas ne-am jucat cu ea. Am aprins-o… am dezaprins-o… am aprins-o din nou… am încercat s-o stingem… am adormit… De fapt, spre ciuda noastră, am re-adormit exact când a început lumea să se trezească! Iar spre ciuda lu’ Tati meu ne-am mai trezit abia zece minute mai târziu decât Clau. Adică la 12. Ziua în amiaza mare. Afară, iar grătare, iar cartofi prăjiţi, iar alergătură. Da’ ne cam plictisisem. Voiam acasă.

În schimb, oamenii mari nu voiau. Aşa că am mai stat. Până târziu, după masa. Între timp pe la cabană s-or perindat tot felul de indivizi care dădeau de mâncare la doi cai. Maaari! Tati meu le zicea iepe proaste şi nesimţite, că veneau şi-ţi luau bucătura de pe masă. De fapt, noi chiar i-am zis la Tati meu, seara când am ajuns acasă:

– Tatiiii, di se toată lumea dă mâncare la cai, numa’ tu-i basi?

Că daaaa! I-o şi bătut. Noi şi cu Tati meu stăteam frumos pe băncuţă, la masa din curte şi un cal-iapă nesimţită o venit pe la spate şi o dat să se urce peste noi pe masă să ne ieie pita de la gură. Parcă s-o întunecat ceru’. În schimb Tati meu s-o făcut roşu, s-o ridicat şi i-o pleznit un pumn în barbă-bot la iapă de s-o auzit pocnitura pe toată lungimea Cheilor Râmeţului. Aia o dat să se ridice în ălea două labe din spate. Adică de dinapoi. Tati meu o luat joarda ce-o avea pregătită pentru noi şi o început să pleznească animalu’. Care o fugit de la masă, cu Tati meu pe urmele lui. Nici n-o mai venit. Animalu’, nu Tati meu.

Într-un final am plecat. Tare fain o fost. Noi am cântat tot drumu’. Nu ştim de ce, da’ Radu şi-a tras un pic şapca pe urechi. Probabil ca să nu se ude. Apă, stânci, pietre aruncate, căţărări, coborâri, înot (involuntar pentru unii, că Flavius a început să înoate pe sub apă, de numa’ basca i-o mai rămas deasupra), sânge (din deştele lu’ Tati meu, care tot chilăvit a fost tot drumul), chiote, urlete de fericire şi, într-un final, ajuns la maşini. De acolo, în patru ceasuri, am fost acasă.

…Unde i-am mai luat la o tură de fugăreală pe bunici.

Anunțuri

Posted 2012/08/04 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: