Aventurile îngerului (25): Şi a fost ziua noastră. Chefurile – felul principal   16 comments

Când ne-am trezit, afară era zi. Nu orice fel de zi, ci ZIUA NOASTRĂ. Noi dormeam răşchiraţi pe 95 la sută din suprafaţa patului, iar Tati meu ocupa în mod abuziv restul. Putea şi el să se restrângă un pic, da’ no, treacă de la noi. Am deschis ochişorii şi l-am văzut pe Tati meu uitându-se fix la noi şi rânjind cu gura până la urechi. Ne-o şoptit ceva de genu’ „mulsi ani” şi s-o apucat de pupăcit la noi. Numai de asta nu aveam chef la prima oră, da’ l-am lăsat. Într-un final s-o potolit şi chiar credeam că am scăpat de chinurile pupatului pentru câteva ceasuri când o apărut în cadru’ uşii Dica Rely. Asta o fost de groază, că nu s-o mulţumit doar cu pupatu’, ci s-o apucat de ne-o luat în braţe şi ne-o azvârlit de patru ori în sus, aşa adormiţi cum eram. În afara faptului-coincidenţă că împlineam şi noi tot patru ani n-am văzut alt motiv pentru această acţiune, mai ales că ne cam scăpa pişu’ şi din cauza emoţiilor la care ne supunea Dica Rely era să nu mai ajungem la baie. Mă rog, cică-s oameni în  toată firea…

Într-un final ne-am dezmeticit de-a binelea şi am cerut jucării. Că doar era ziua noastră. Am constatat cu dezamăgire-n priviri că ne-or adus tot jucăriile de cu-o seară-nainte. Abia de-am mai primit o locomotivă mică-mică nouă. În plus, tati meu s-o ocoşit să umble la maşinuţa de cică merea pe pereţi şi-o zis că nu ştie să-i deie drumul. Adică de dat i-o dat drumu’, da’ afurisita se crampona de legea gravitaţiei şi nu urca nicicum pe zugrăveală-n sus. Pur şi simplu se izbea cu botul de perete şi rămânea înţepenită, scoţând un fel de fum electric pe sub roţile din spate. La un moment dat, Tati meu a apăsat pe-un bumb dosit pe sub burta de la maşinuţă. Când o început aia să urle ca un aspirator i-am zis să o oprească că noi nu avem nervi de aşa ceva la ore matinale.

Dezamăgiţi oarecum, am aşteptat să vedem ce se mai întâmplă. Şi s-or întâmplat multe. Tati meu o plecat la lucru. O vint Bunicu cu maşina şi ne-o luat de ne-o cărat la Deva pe noi şi pe Dica Rely. Ne-am gătit frumos, în cămeşă neagră cu nuanţe movulii şi cu dungi albe (EXACT ca a lu’ Tati meu), plus o crăvăţică roşie, ne-am dat cu after-shave-ul lu’ Bunicu pe post de parfum, ne-am luat aerul de chefuit şi am mers la „Kiddo”. Cred că aşa se cheamă restaurantul ăla pentru copii, unde adulţii vicioşi n-au voie să bea, să fumeze sau să mânce ca nehaliţii. Biiiiineeeee, acum trebuie să ştiţi că restaurantul cu pricina e tare fain: are doar două mese pentru oameni mari, una lungă pentru prichindei şi restul… restul… restul e numai tobogane, scări, role, plase elastice pentru sărit, bazine cu mingiuţe de plastic, tot felul de chestii pe care adulţii nu le pot vedea în veci pentru că nu încap printre crăpături.

Acolo o fost de vis. Nu în crăpături măăăăă, la „Kiddo”!!! Or venit mulţime de copii, din ăia cu care ne zbenguim noi în faţa blocului. Mai puţin Luca, că cică o fost plecat chiar de ziua noastră. Noi am fost primii care am ajuns şi n-am lăsat pe nime să intre până nu ne-o dat punga cu cadouri. Le-am luat şi le-am pus deoparte că n-am avut timp de uitat la cadouri când erau atâtea lucrurile interesante în jur. Am alergat, ne-am aruncat, am chiuit, am urlat, am ţipat la Bunicu, am strigat la Tati meu, ne-am împins, ne-am dat pe tobobane, am mâncat pizza (ceilalţi, că nouă nu ne-o plăcut), am beut sucules, am suflat în lumănărelele de pe tort, am mâncat tort, am plesnit vreo doi băiesei care nu făceau ce ziceam noi şi am plâns zdravăn când am luat o minge-n ochişoru’ stâng, am dat cu căpicul de-o bară de protecţie şi ne-am trezit cu piciorul unui băiesel în guriţa noastră, de ne-o crăpat buziţa de jos.

Una peste alta, a fost frumos. După vreo două ceasuri şi mai bine ne-o dat lumea afară din crâşma pentru copii şi am plecat către casă, nu înainte de a ne boí o tanti pe faţă sub formă de pisicuţă. Sau motănel. Boială care ni s-o dus abia seara târziu.

Acasă am aşteptat ceasuri bune să tot vină musafirii. Între timp ne-am uitat la ce jucării am primit, le-am analizat şi le-am aranjat grămadă pe categorii apoi am dat să ne vedem de ale noastre. Eiiiii, atunci şi-o intrat în rol şi Tati meu care o venit cu CADOUL. Adică cu-n trenuleţ cu două vagoane, cu oameni, cu gară, cu tunel şi poduri, cu-n dinozaur ce vrea să mânce trenu’, cu şine care se îmbârligă una pe sub alta şi alta pe deasupra uneia, cu palmieri şi văcuţe ce pasc sub palmieri, cu semne de circulaţie feroviară la care trenuleţul face exact ce scrie pe semn (după şi dacă le asamblezi cum trebuie), cu şuierături, luminiţe şi alte ălea…

La început am fost tare încântaţi. Chiuiam şi ne minunam. După vreun ceas am terminat cu chiuitul şi doar ne mai minunam, că Tati meu abia asamblase 10 la sută din joc. După încă un ceas se sfătuia cu Bunicu ce să facă cu unele piese din joc care lui i se păreau în plus şi nu ştia unde să le amplaseze. În cele din urmă, şi în urma sfaturilor Bunicului, le-o aruncat pe jos, la întâmplare, ca să arate ca un şantier românesc după ce pleacă muncitorii. Noi ne plictisisem şi ne jucam cu alte jucării, uitându-ne doar, din când în când, să vedem în ce stadiu de finalizare se află măgăoaia. După trei ceasuri, Tati meu o gătat. Adică s-o ridicat şi o plecat, că v-am zis că or mai rămas piese neîntrebuinţate. Noi i-am atras atenţia în mod serios asupra acestui lucru, da’ el o zis că aşa trăbă, să rămână! Nu l-am contrazis, mai ales că trenuleţul funcţiona în mod satisfăcător luând în considerare faptul că Tati meu nu-i inginer.

Din păcate n-am apucat să ne jucăm noi prea mult cu el. Că au sosit invitaţii. Grămadă. Lăsându-le pe Clau, Jana, Elena, Alexandra şi cine-o mai fi fost deoparte, aţi putea crede că am avut probleme cu Tudor. Că, normal şi elegant, dacă noi am fost la el şi el o venit la noi. Bine, am avut şi cu el probleme că o vrut de câteva ori să se joace cu jucăriile noastre. În cele din urmă, după strigăte gen „nu pune mânusaaaa!”, „lasă-leeee, că-s ale meleeee!”, „pleacăăăă de-aisiiiiiiiii!”, după uitături crunte în direcţia lui şi o repriză de plâns prefăcut, am reuşit să-l izgonim din sufragerie în camera noastră, la jucăriile mai vechi unde el o fost tare mulţumit, c-o făcut ce-o vrut. Da’ noi tot năcăjiţi am rămas. Că dacă cu Tudor ne-o mers, cu oamenii mari nu. De jur-împrejurul trenulesului s-or îngrămădit pe jos, pe covor, Radu, Călin, Cătălin, Tati meu şi Ovidiu. Ionuţ, Bunicu şi Nasu chibiţau de pe margine. Aşa că noi n-am mai avut loc de ei. Într-un final o fost bine, că or dibuit unde trebe puse şi piesele-n plus.

Bine, acum cred că vă închipuiţi şi voi că şi musafirii ăştia or venit cu jucării nu cu mâna goală. Cred că aşa o trecut Tati meu în invitaţie: prezenţa jucăriilor obligatorie. Motociclete, maşinuţe, trenuleţe, puzzle-uri, creioane magice, cărţi de colorat etc., etc., etc. … Da’ şi aici a fost o problemă. Că Alexandra şi Cătălin ne-or adus un avion. Normal, avion care zboară legat printr-un fir de telecomandă. Juma de ceas i-am ţinut pe toţi cu capetele băgate-ntre picioare şi cu mâinile deasupra urechilor că altfel îi tundeam cu elicea în timp ce făceam avionu’ să zboare prin sufragerie. Candelabrul şi câteva pahare or fost în pericol iminent, da’ or scăpat ca prin minune. Cred că doar la Ovidiu şi la Tati meu am reuşit să le trântim avionul în cap.

Toată lumea s-o distrat toată seara pe cinste. Mai puţin Bunicu. Că la un moment dat, Tati meu îşi aduce aminte de cadoul de la Dica Rely. Şi zice el în gura mare că noi avem o maşinuţă care merge pe pereţi. Bine, ştim, s-a hazardat, da’ aşa-i Tati meu. Îl ia gura pe dinainte. Bunicu, care nici el nu poate să tacă, se ia de Tati meu şi zice că aşa ceva nu se există. Discuţiile se aprind. Bunicu afirmă în faţa la tătă lumea că dacă maşina mere pe pereţi, el stă în cap trei minute. Aprig, când aude aşa ceva, Tati meu fuge de aduce maşinuţa cu pricina să facă o demonstraţie de care nici el nu era sigur că-i reuşeşte atunci din moment ce nu-i reuşise până atunci. Numai să-l vadă pe Bunicu cum stă trei minute în cap. Pune maşinuţa pe jos, o pregăteşte, spune o rugăciune să nu se facă el de minune, o porneşte şi apăsă pe bumbi. Maşina zbârnâie, demarează şi se izbeşte cu botul de zid, patinând. Nici vorbă să se caţere pe pereţi. Tătă lumea râde. În frunte cu Bunicu, care râde cel mai sonor. Şi fericit c-o scăpat de acrobaţii. Tati meu nu se lasă şi începe să analizeze maşinuţa. La un moment dat urlă „am găsit”, apăsă pe un bumb, aia începe să facă ca aspiratoru’ o pune pe perete şi… minune… maşina stă… ia telecomanda… apasă iar… şi minune… maşina merge pe pereteeeeee!!!! Lumea urlă, chiuie, bate din palme. Mai puţin Bunicu, căruia i-a căzut faţa! Maşinuţa se ascunde pe după tablouri, face rotocoale, se bagă după cărţi. Lumea începe să solicite statu’ în cap a lu’ Bunicu. Ăsta refuză. Tati meu plusează: dacă maşinuţa merge şi pe tavan, Bunicu să stea şase minute în cap. EVIDENT (după cum noi bine am visat), maşinuţa merge şi pe tavan, dar se iveşte o problemă: nu mai vrea să iasă de după candelabru şi Tati meu e nevoit să se urce pe scaun s-o scoată de acolo.

Iar Bunicu refuză în continuare să stea în cap…

Anunțuri

Posted 2012/11/16 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

16 responses to “Aventurile îngerului (25): Şi a fost ziua noastră. Chefurile – felul principal

Subscribe to comments with RSS.

  1. In primul rand La Mulsi Ani!
    In al doilea rand… Dica Rely asta, care tot azvarle la copii in sus…
    In al treilea rand, bunicu e … n-am cuvinte. N-am mai auzit de bunici care sa refuze sa stea in cap… :))
    In al patrulea rand… da frate un link catre masinutza aia daca ai, ca ma-nnebuneste Vlad de cand i-am citit… =)) =))

    • auzi, îs la lucru şi n-am făcut poze la maşinuţă… da’ zi repede dacă-ţi trebe s-o trimit pe Dică-sa Rely să cumpere până mai sunt, că deja e cerere mare… O mai luat două de atunci…

  2. nu glumesc, zi cat costa si cum naiba merge ea pe perete…

  3. mai tre sa astept o ora sa vad daca vrea si maica-sa, fir-ar, ca e la serviciu si nu poate vorbi acum la tel. Daca e sa vrea, musai sun ….

  4. ai uitat sa scriii despre bunaciunea
    de tort facut de dica ATENA…si de momentul suflariii in lumanari

  5. eu cred ca ai facut ceva voo doo sau hocus pocus de ai urcat masinuta pe perete…:))

  6. în ceea ce privete mașinuța imediat îi fac poze pe pereți, să creadă toți Toma Necredincioșii… ce n/aș da să stați toți în cap trei minute…

  7. nu te cred … n-ai tupeu sa faci poze :))

  8. hai sa te vedem … vezi ca exista precent cand te laudai cu nu stiu ce articole scrise despre un concurs de acum cateva luni…asa ca pana nu vad ochii nu crede inima…(SIC!)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: