Aventurile îngerului (18): Revenirea în sistem   Leave a comment

După cum bine se ştie, nu v-am mai povestit nimic demult. Din două motive. Primu’, cică Tati meu a fost tare ocupat, cum este el întotdeauna. Şi al doilea, noi am fost tare bolnavi. Da’ tare, nu aşa! Nici la grădinisă nu ne-am mai dus de vreo trei săptămâni, dar nici dusu’ ăla de câteva zile prin februarie nu se pune. Aşa că de prin decembrie noi nu ne-am prea şcolit. Mai mult am stat şi-am bolit. De fapt, de stat nu prea poate fi vorba, că mai mult am alergat prin casă, iar în ceea ce priveşte bolitul el se rezumă la muci, strănuturi, tuse, oleacă de febră din când în când, antibiotice, siropuri, siropuri, siropuri şi, total inadmisibil, nişte supozitoare. Dintre toate, supozitoarele au creat cele mai urâte senzaţii şi au avut cele mai naşpa efecte.

Având noi atâta vacanţă, bineînţeles că şi urmările au fost pe măsură. În primul rând am pierdut şi serbarea de 1 sau 8 martie, sau de Dragobete sau de ce-o fi fost, da’ de data asta au pierdut-o se pare toţi colegii din Grupa Fluturaşi, în frunte cu Doamna Educatoare. Răciţi cobză. În al doilea rând am revenit la starea iniţială, din septembrie-octombrie anul trecut, când urlam de mama-focului numa la gându’ dusului la grădinisă. Aşa că, lumea din jur era oarecum conştientă de ce s-ar putea întâmpla în contextul în care doreau din nou să ne educe cu forţa. Dar no! Te pui cu oamenii mari? Au ăştia nişte idei… Au încercat cu câteva zile înainte să ne inoculeze impresia că de luni merem la grădinisă. I-am lăsat să zică, mai ales că pericolul părea aşaaa îndepărtat. Şi ei or tot zis, mai ales Dica şi Bunicu. Tati meu părea mai sceptic, poate şi din cauză că nu ştia ce ne aşteaptă. Acum, ori nu au ei putere de persuasiune la un vlăjgan de 3 ani, 3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, ori suntem noi prea imuni la promisiuni de genu’ „să vezi ce frumos o să fie iar la grădiniţă”. Că Doamna abia aşteaptă să ne ducem. Că copiii nu mai pot de dorul nostru. C-o fi, c-o păţi! N-am crezut o iotă.

Prin urmare, în lunea cu pricina, adică ieri, ne-am trezit stresaţi. Băăă, ăştia chiar aveau de gând să ne abandoneze printre străinii de la grădinisă. Pe maşină ne-au luat frigurile şi Dica a trebuit să ne mai deie o hăinusă. În vestiar, în timp ce Tati meu ne echipa de scandal, tremuram ca o piftie. Nu mai ţinem minte cum am mers cu sticluţa de apă până în clasă. Acolo, însă, am clacat. Copiii urlau fericiţi şi ţopăiau în jurul nostru strigând „Mihneaaaa! Mihneeaaaa!”, dar noi am aruncat sticluţa din mânuţă şi ne-am prins serios de picioarele lu’ Tati meu. Huoooo, barbarilor! Când Tati meu s-o aplecat să ne ţuce de despărţire, hotărât fiind să ne abandoneze pentru trei ceasuri în braţele sistemului de învăţământ românesc, o văzut că nu glumeam. Om fi având noi doar doi ochişori, dar la momentul acela patru şiroaie de lacrimi curgeau liniştite. Două la dreapta binişor, şi alte două la stânga lor. În secunda doi ne-o luat în braţe, dar noi n-am zis nimic. Nu puteam. Plângeam cu sughiţuri. O vorbă nu scoteam, numai sughiţuri. Dar Tati meu e bărbat şi m-o îmbărbătat. Nu prea mult. Că ne-o luat Doamna în braţe. Numai pe noi, nu şi pe Tati meu.

Acum, dacă nu ne lua se întâmplau două lucruri. Tati meu se apuca şi el de plâns. Da’ să ştiţi că s-o ţinut totuşi bine. Parcă şi-o tras o dată nasu’, da’ de lacrimi pe obraz nici vorbă. Bărbat, v-am zis! Apoi, îi murdăream bunătate de cămeşe verde. Bine că era verde, că nu s-ar fi văzut musii noştri pe ea, dar urmele de lacrimi sărate nu se şterg prea uşor. Şi mai zicea te-miri-cine că io fi plâns o madmoazelă pe umeri. Că lumea-i rea şi vorbeşte.

Asta a fost în prima zi. A doua zi, adică azi, a fost mai grozav. Plânsu’, adică. De când ne-am trezit am fost melancolici. Mârâiţi. Alintaaaaţi. Vorbiiind luuung. Adică lungiiind fiecaaaaareee cuvââânt. Apoi o apărut Dica în peisaj cu pretenţiile ei. Să ne îmbrace să merem la grădinisă. V-am zis noi că oamenii mari ştiu una şi bună. Tati meu, imediat ce a dat să înceapă scandalu’, o fugit în baie. Chestii de ras, duşat, gelat. Greu’ o rămas pe Dica. Da’ are experienţă, aşa că ne-o biruit. După 25 de minute o reuşit să ne îmbrace cu pantalonii. Apoi am cedat. Zece minute mai târziu eram gata. Terminaţi, adică. De plâns. O piatră am fi putut mişca cu lacrimile noastre, da’ pe Dica şi pe Tati meu nu. Luaţi pe sus, cu arme (o jucărie) şi bagaje (pacheţelu’ cu mâncare şi apa) ne-am trezit în maşină la Bunicu. N-am avut timp să ne tragem sufletu’ că am fost în curtea grădinisei. Văzând eşecul tentativelor noastre de până atunci, am trecut la lucruri lacrimogene. De genu’, „să stai şi tu înăuntruuuuu’”, adică în clasă. Că doar nu puteam striga în gura mare „nu mă abandonaaaaaţi!”. Nici aşa n-o ţinut. În 15 secunde am fost echipaţi, târâţi prin holul grădinisei şi lasaţi de izbelişte în braţele Doamnei. Am clipit o dată. Când am deschis ochii, Tati meu şi Dica erau doar o dâră de praf ce se lăsa încetişor în urma fugii lor…

Şi vaiiiiiiiiiiiiiii. Atunci a început chinul. Că azi am avut englesă…

Dar mai vorbim noi, sper, mâine!

Anunțuri

Posted 2012/03/20 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: