15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica

Noaptea încă nu apucase să se culce, când Raoul ne-a trezit. Mai bine spus m-a trezit pe mine, că Jason tot butona pe Rețea, în căutare de gagici disponibile. A avut ghinion. Toate erau ocupate, numai el era disponibil.

            Să tot fi fost ora 3 și 13 minute când eu eram în BMW-ul lui Raoul. Numai eu, că ei își mai beau cafeaua și pipau pe lângă habitaclul în care eu moțăiam. Acum îmi dau seama că și Raoul o realizat ce devreme m-o trezit. Jason nu realiza nimic. Doar mă critica că nu stau cu ei la povești și îi ținea isonul șoferului.

            Nu-mi amintesc să fi mâncat ceva, pentru că mie îmi furase cineva caserola cu slănină și cârnați din frigider, iar ăștia ai mei nu aveau decât conserve. Oricum ei or supraviețuit în vacanța activă doar pe bază de cofeină, nicotină și dulciuri. Cred că și acum mai au conservele pe acasă.

            Eu nici nu bănuiam ce plan diabolic avea în cap Raoul. S-au urcat și ei, într-un final, în mașină, și am ajuns până aproape de coada lacului. Unde șoferul nostru personal a încercat să găsească un loc de parcare, cât mai aproape de cărarea care duce spre Mala Osojnica. Un deal mic, dar amețitor ca înălțime: 685 de metri. Nu m-a speriat pe mine asta, ci faptul că era noapte. Și unul dintre noi nici măcar nu avea frontală. Nu dau nume.

            Noaptea abia ce adormise când Raoul a găsit loc de parcare și am pornit pe o cărăruie la deal. Îmi doream ca Jason să renunțe la escaladă, ca să pot să-l susțin, că știam că nu prea poate mima pe montaniardul. Pe unele porțiuni am umblat 4 x 4, dar ăștia nu or vrut să renunțe, mai ales că or dat și de niște trepte din metal. Când am ajuns, leșinați, la punctul de belvedere, încă noaptea era buimacă iar soarele se freca la ochi, chiaun de cap. Imediat, Raoul o ocupat toată banca și și-o încrucișat picioarele pe balustrada de lemn din față. Jason îl privea cu admirație. M-am așezat și eu în aceeași poziție, dar deja lui Jason i se terminase doza de admirație, așa că m-a ignorat și și-a aprins un chiștoc de țigară.

            Nu m-a deranjat, pentru că eu încercam să descifrez împrejurimile. Jos, în vale, în mijlocul lacului se zărea celebra insulă cu biserica ce poartă hramul Adormirea Maicii Domnului, după cum am mai specificat, dar Jason a uitat. De fapt nici nu a uitat, că nu a reținut nimic din ce îi explicasem eu. Turla bisericii, înaltă de 52 de metri se reflecta în lac. Raoul se reflecta în privirile lui Jason.

            Am salutat câțiva turiști care deja coborau. Cred că or fi dormit pe muntele ăla mic de, repet pentru Jason, 685 de metri. Altfel nu-mi explic de ce ei coborau când noi abia urcaserăm și ziua avea cearcăne la ochi. M-am uitat apoi în zare. Drept în față, peste insulă, se zărea Castelul Bled, cocoțat pe o stâncă de 130 de metri înălțime de la nivelul lacului. Spre comparație, Dealul Holumb de deasupra Orăștiei are peste 250 de metri altitudine, raportându-ne la nivelul Mării Negre. Iar Dealul cu Trei Țâțe are mai mult.   

            Acum e adevărat că mai în fundal se zăreau, așa, mai pripășite, și câteva vârfuri din Alpii Iulieni, dar erau cam în ceață și afară dădea să plouă. M-am uitat să găsesc Vârful Stol (2235 de metri), Vrtača, Hom (ăsta a fost simplu, inclusiv la scris), Belščica, Begunjščica sau Dobrča. Jason era tot cu ochii pe Raoul. Nu-l interesau formele de relief sau obiectivele istorico-turistice din dreapta lui. Ce vedea el în față era doar Raoul. Așa că mi-am făcut eu singur poze la bocanci, stând deasupra Bledului.

            Am decis să coborâm. Până la lac o început a picura. Raoul era îmbrăcat exact cum trebuia pentru o ieșire de tură: niște bașcheți negri, niște blugi mai răpănoși (de culoare albastru neindentificabil), o gecuță neagră și o glugă roșie. Nu aveai cum să te rătăcești dacă mergeai în urma lui. Ceea ce Jason a și făcut. Nici cu Jason nu mi-a fost rușine. Purta și el blugi, dar nu așa răpănoși (aveau un albastru identificabil), o gecuță roșie și un rucsac negru. În cap nu avea nimic. Pardon! Pe cap nu avea nimic.!

            Am ajuns pe malul lacului și am început să ne vedem de ale noastre. Jason poza ca un actor de clasă, Raoul îl imortaliza, iar eu am început să bântui pe drumeaguri. Am ajuns la Dom Muzealcev Slovenije, am pozat un măr pe o balustradă, stema lui Občina Bled, niște gâște de ălea de le zice lebede… și… dintr-o dată… MINUNE!!! A apărut în fața mea o Dacia Dokker. Era să leșin. Ce să caute o a asemenea mașină în preajma BMW-ului lui Raoul??? Avea și un număr de înmatriculare imposibil de pronunțat. Ceva gen KR FF și niște cifre. M-am dus să îl iau la întrebări pe proprietar. Dar am găsit-o doar pe soția proprietarului și am discutat cu ea. Nu în slovenă. Dar cu puțintica de engleză și cu gesticulația am ajuns la concluzia că Dacia Dokker e cea mai căutată mașină prin munții Sloveniei.

            Când i-am regăsit pe ai mei, Raoul încă îi făcea poze lui Jason. Jason îi făcea ochi dulci lui Raoul. Am încremenit o țâră, apoi le-am spus să mergem în stațiune, să mâncăm ceva și să bem o bere de 5 euro. Or acceptat, că ploua din ce în ce mai mocănește. Sau alpinește.

15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica , varianta lui Raoul

            Pentru cei ce nu știu, ca să admiri răsăritul, de regulă trebuie să fii la locul cu pricina înainte ca soarele să-și arate fața, altfel nu s-ar mai numi răsărit.

            Acestea fiind spuse, putem anula tânguielile Maestrului că iar l-am trezit prea devreme, că iar nu a putut dormi de râsetele noastre sau că, din cauza căutărilor pe Rețea ale lui Jason, pentru câteva momente a uitat cine îl așteaptă acasă. Să tot fi fost ora 2 când în cele din urma Vodafone Slovenia a decis că am primit destul internet pe ziua respectivă și a capitulat, forțându-ne ca după încă vreo două miștouri la adresa Maestrului, să adormim. Bine, și căutările pe Rețea ale lui Jason se cam apropiau de sfârșit. Aparent momeala aruncată nu era ce trebuie.

            Pe la ora 3 dimineața, buimac și cu ochii umflați de somn caut blestematul de telefon ca să opresc alarma. Între timp, îl zdruncin gentil pe Jason care mormăie ceva indescifrabil și arunc cu un șlap în direcția patului Maestrului ca să-l trezesc și pe el. Blestemele din dimineața aia m-au urmărit până în 2023.

            După multiple ocări și injurii, ne regrupăm la mașină ca să parcurgem cei 500 m până la cărăruia care urma să ne ducă la punctul de belvedere de deasupra Bledului.

Maestrul se aruncă pe bancheta din spate a BMW-ului luând somn instant, iar eu și Jason ne bucuram de un vânt cald, tomnatic, în timp ce sorbeam o cafea și trăgeam cu nesaț din țigări. Fiecare cu cafeaua și țigarea lui. A nu se înțelege altceva.

            După alte câteva ocări ale Maestrului ne punem în mișcare și cât ai spune „Maestrul nu a dormit deloc”, ajungem la punctul de start al micii noastre drumeții. Legat de fraza cu mica drumeție, ceilalți doi s-ar putea să mă contrazică dar eu mai fiind pe acolo cu vreun an în urmă, nu mi se părea a fi ceva de neparcurs. Bine, cu un an în urmă eram mahmur și se prea poate ca amintirile să-mi fie un pic corupte.

            În fine, pornim spre punctul de belvedere care, bineînțeles, era cocoțat pe o stâncă. Ca toate punctele de belvedere. Prima parte a drumeției constă într-o cărăruie care șerpuiește alene printre pini. Urci, dar nu simți asta, mai ales că pădurea e foarte deasă și întunecoasă și ești mereu atent pe unde calci, fiind beznă la 3:30 dimineața. Eu conduceam șirul indian, Jason mă urma îndeaproape iar Maestrul, probabil din cauza condiției fizice și a vârstei era un pic mai în spate. El va spune că a ales acel loc strategic, ca să poată supraveghea învățăceii și, cam la 5 minute să urle la noi că o să ne pierdem și o să ajungem în Rusia (toată lumea știe că Slovenia are graniță cu Rusia). Noi urcam și ne vedeam de ale noastre în timp ce Maestrul se decide să ne țină o lecție de istorie ad-hoc. Am făcut fix ca la școală când nu ne plăcea câte o materie: am mărit pasul și am încercat să fugim cât mai departe.

            Fuga asta nu prea a durat mult că am ajuns la niște scări metalice. Mai știți că vă spuneam că amintirile se prea poate să fie corupte? Eh, scările astea au fost unul dintre momentele în care mi-am pus la îndoială spiritul de navigator. Nu îmi aduceam aminte de ele nicicum. Dar nu am lăsat asta să trădeze încrederea cu care îi conduceam pe ceilalți. Nuuu! La întrebarea Maestrului „ești sigur că pe aici trebuie să mergem?”, am răspuns cu cea mai mare siguranță că da. Habar n-aveam dacă ăla era drumul, mai ales că era și beznă dar nu puteam arăta slăbiciune șacalilor care mă însoțeau. Atâta le trebuia. Și azi mi-ar fi scos ochii că i-am pierdut in Slovenia.

            Urcăm gâfâind scările și dăm de o băncuță pusă strategic între doi pini și cu deschidere către lacul Bled. Mă uit la ceas și decretez că mai e timp până la răsărit, așa că mă așez pe băncuță și stau cu picioarele pe gărdulețul din față. Un bun moment să fac o poză pentru cei de acasă care în scurt timp urmau să se trezească și să plece la muncă. Maestrul decide să mă imite dar își dă seama că vârful bocancilor are o gaură și renunță la poză. Jason, copilul nimănui, fără loc pe bancă, se resemnează cu o buturugă putrezită care cedează sub greutatea lui.

            Râdem ce râdem dar dă să se lumineze și mai avem ceva drum de parcurs. Spiritele erau animate, somnul sărise, iar punctul de belvedere era la o aruncătură de băț. Perfecțiunea zilei a fost atinsă când în fața Maestrului apăru un grup de pensionari chinezi care coborau. Următoarele 30 de secunde au fost de Hollywood. Maestrul chiuia împingând chinezi în hău, chinezii urlau de groază, noi ne aprinsesem câte o țigară și admiram spectacolul.

            Răsăritul nu a fost unul de pomină cum ne așteptam, dar măcar am admirat prima rază de lumină a zilei dintr-un loc pitoresc. Facem cale întoarsă și mai dăm o tură în jurul lacului, tură numai bună să ne facă poftă de mâncare și de ceva rece care costă 5 euro.

Observațiile Maestrului: 1. Eu nu am simțit șlapul venind spre mine, că eram rupt de somn din cauza voastră. 2. Eu nu blestem, ci vorbesc frumos și argumentat, cu referiri precise la sfinți. 3. Este o fractură logică în ceea ce ai scris: cum puteam să iau „somn instant” și să vă și ocărăsc în același timp? Hotărăște-te! 4. Apreciez sinceritatea referitoare la starea ta de mahmureală. 5. Nu toate punctele de belvedere sunt situate pe bolovani. Unele se află amplasate și pe culmi de dealuri. Ca să ști! 6. Iar m-ai făcut babalâc, ceea ce (chiar dacă este adevărat), nu-mi convine. 7. Trebuie să te mai pui cu burta pe cartea de geografie în ceea ce privește granițele Sloveniei. 8. Am ajuns la concluzia că pentru voi este normal să fugiți cât mai departe când e vorba de știință, cultură, educație etc. 9. Noi aveam încredere în tine, în timp ce tu încercai să ne păcălești. 10. Auzi la el, a decretat! 11. Câtă exagerare cu chinezii! Chiar ești bun de scenarist la Bollywood!

15 octombrie. Montaniarzi pe Mala Osojnica, varianta lui Jason

            Aș începe prin a lăuda străduința Maestrului în arta povestirii. Adevărat este că în capitolul precedent l-am criticat pentru lipsa detaliilor privind locurile vizitate, însă acum și-a luat revanșa și s-a întrecut pe sine. Bravo!

            Vacanță activă este până și acum o alăturare de cuvinte ce-mi ridică părul pe fruntea lată ce o am bine conturată, doar la simplul gând sau mai rău la rostire.

            Trecuseră deja câteva zile de acomodare cu spațiul sloven, apucaserăm să vedem locuri care mai de care mai uimitoare, însă am zis totuși, burlac fiind, fecior fără obligații, spre deosebire de alții, nu dăm nume, căci se știu ei sau el în cazul de față, să încerc și bucătăria locală. Ca să faci asta ai nevoie să testezi piața, să iei pulsul locului, cu alte cuvinte să descoperi oportunitățile locale cum îmi place mie să spun. Când, ca și moment din zi? De ce zic asta? Păi dragi cititori, de dinainte să răsară soarele și până apunea, eu și Maestrul eram dirijați de un șef samavolnic, adică fratele meu de la altă mamă numit Raoul, într-un continuum de vizitat locuri, într-un anumit itinerar și la anumite ore, pentru a beneficia de priveliștile acelea de poveste.

            Acum vă dați seama că îmi rămânea parte din noapte pentru odihnă și răsfoirea ofertelor Rețelei legat de bucătăria locală. Asta cu Rețeaua sper din tot sufletul să aibă un capitol separat dedicat din partea Maestrului, căci îmi aduc aminte uimirea din ochii săi când a aflat ce este. Dar să revenim căci noaptea era tânără așa ca mine. Prins în răsfoit m-am trezit contrariat la sunetul alarmei telefonului lui Raoul. Mă uit la oră și îmi dau lacrimile. Eu mai aveam de răsfoit, să nu mai amintim de odihnă, încă nu găsisem specialitatea locului pentru gusturile mele. Ce se întâmplă? Maestrul mai că nu ia bocancul de sub pat să-l țintească spre fruntea lui Raoul în scopul de a-i prelungi odihna. Asta-i vacanța, astea-s regulile, cu alte cuvinte, ce să faci, n-ai ce să faci.

            Dacă tot nu se întrevedea vreo amânare și, fiind oricum treaz, am zis să fug primul la baie să mă pregătesc, astfel rămânând mai mult timp pentru savurarea micului dejun al campionilor. Tutun și cafea. După o îndelunga așteptare apare și Maestrul la vehiculul ce avea să care trei suflete obosite și echipament foto, cât să zic, așa vreo 685 de metri, cam atât cât aveam de urcat până la destinația finală înainte de a răsări amicul nostru Sorinel pe cer. Mă bucur că nu aveam toate detaliile ascensiunii căci, sincer, Raoul mergea singur. Maestrul mai trăgea cu ochiul, pe întuneric, încerca să-mi zică să nu ne aventurăm cu samavolnicul dar nu puteam să-l las singur. Dacă îl încolțea o turmă de turiste? Plus că mișcarea dis de dimineață, ca să nu zic cu noaptea-n cap, chiar e benefică pentru corp. Aprindem lanterna telefonului că deh, cine a crezut că nu e luminată o potecă abruptă și îngustă care duce spre un punct de belvedere tocmai la 685 de metri altitudine? Este o zicală veche care descrie foarte bine momentul și care zice cam așa: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”.

            Pe alocuri a fost nevoie să cuplăm și antemergătoarele, adică mâini și coate, un fel de pui mâna jos, aluneci și fixezi cu cotul. Nu puteai să îți dorești altceva decât să nu cumva să nimerești pe beznă și pipăit cu mâna în lipsa mare a vreunui turist ce colindase locurile înaintea noastră. Undeva pe la trei sfertul traseului mă gândeam oare cum va fi coborârea? Hai că eu ca eu, sportiv, tras la sală, condiție fizică cât de cât, nu-mi era groază pentru mine cât pentru cei doi tovarăși de ascensiune căci nicicare nu părea genul sportiv. Aveam să mă înșel căci coborârea a fost floare la ureche. Unii au reușit chiar să nu prea pună frâna sau să atenueze alunecările generate de coborâre cu partea dorsală. Ajunși la punctul de belvedere nu a mai trebuit lumina de la telefoane căci mai erau alți turiști acolo deja și culmea, erau și pregătiți adecvat. Eh, amatori ei.

            Raoul țintește o bancă ce avea și un gard de protecție în față și se așază mulțumit. Pune picioarele pe gard și oftează tot mulțumit. Acum eu pot doar deduce că mulțumea lui Zamolxe că l-a ferit de un AVC. Maestrul, în același asentiment, se așază lângă el, mai gâfâind, trăgând aer cu nesaț de zici ca era la reducere. Acum cred că înțelegeți emoțiile mele pentru coborâre. Eu ce să fac? Aprind o țigară și scot termosul cu cafea, de fapt era apă caldă cu plicuri de 3 în 1. Nu trece mult și răsare și amicul nostru Sorinel, astfel dezvăluind superba priveliște. Se fac poze, se postează pe Instagram să vadă toată suflarea unde ne-au dus pașii. Ce să mai zic, meritase efortul ascensiunii. Vremea din păcate nu era tocmai în asentimentul nostru așa că hotărâm să coborâm căci se întrevedeau ceva nori și o ploaie mai ales la coborârea acelui traseu era sigur neplăcută și periculoasă.

            Odată ajunși la asfalt a început altă serie de fotografii că doar nu era să fie lăsat să zacă aiurea echipamentul foto care pe deasupra este destul de greu. La un moment dat îmi pare cam liniște și fac o afirmație.

            – Ceva lipsește. E cam liniște!

            – Ai dreptate, dar oare ce lipsește?

            Nu apucăm să terminăm aceste gânduri când liniștea brusc dispare și începe de departe să se audă ceva zgomotos apropiindu-se. Știți senzația aceea când privești în gol apa nemișcată a unui lac și dintr-o dată cineva aruncă un bolovan să facă ceva valuri? Mă gândeam eu că vă e familiară senzația.

            Se apropie Maestrul și zice că ar gusta ceva atât solid cât și lichid. Acum drept e că vremea era mai mult morocănoasă decât veselă așa că am decis să urmăm sfatul înțelept și să poposim la o terasă pentru a ne satisface papilele gustative. Aveam iar să auzim în mod repetat ca e 5 euro berea slovenă.

Observațiile Maestrului: 1. Mulțumesc că apreciezi arta povestirilor și că mă lauzi cu așa patos. 2. Îmi place aia cu Raoul „samavolnicul”. 3. Facem și capitol special despre Rețea. 4. Bravooo, văd că le ai și cu zicalele. 5. Ia auzi! Și tu mă faci nesportiv? Hmmm! 6. Aveam bani pentru aer la preț fără reducere. De bere de 5 euro, nu aveam. 7. Am impresia că tu privești în gol tot timpul, de nu m-ai văzut când veneam spre voi. 8. Întrebare: mă compari cu un bolovan? 9. Berea slovenă e 5 euro.

Prin Săcărâmb, prin pădure până-n Codru

Cum ratasem Săcărâmbul la inițiativa precedentă și nici mici n-am mâncat, iar or sărit obsedații de rătăciri pe mine. Că unde mai mergem, că ce idei am, că dacă vremea o să fie faină și dacă FCSB-ul o să câștige campionatul și o să-l enerveze pe Tălpanul CSA-ului. Eu nu-s Neti Sandu, deci nu pot ghici în astre. Așa că, o vreme, nu i-am băgat în seamă. Nu aveam nicio idee. Dar Florin, Bamse și Ovidiu or pus presiune pe mine. Eu fiind deja vedetă internațională, am rezistat până într-o noapte.

            După ce m-au luat la modul de escrocherie sentimentală, am avut un vis. Se făcea că eram cu Bamse și Florin prin Apuseni. Ovidiu lipsea, nu știu din ce motive, dar el oricum găsește unul. De Raoul și Jason ce să mai zic, că ei lipsesc de obicei, fiind extrem de „ocupați” și nu au nevoie de motive. La un moment dat, în vis, am făcut un popas, să mâncăm. Atunci am zărit două vipere și le-am spus celorlalți să fie atenți. Bamse dormea mai pe marginea drumului, dar Florin stătea liniștit într-un fel de dolină, iar o viperă se apropia de el pe la spate. Am urlat să aibă grijă, dar Florin se uita în telefon. Vipera l-a mușcat. I-am strigat să vină urgent, să mergem la spitalul din Alba, că era cel mai aproape de locul unde eram noi în visul meu. Cam în două ore trebuia să ajungem. Dar au apărut tot felul de localnici care mergeau pentru o slujbă la un izvor situat un pic mai sus de unde eram noi, apoi, la final, s-a pogorât un preot, care mă cunoștea și m-a invitat să merg la slujbă. I-am zis că vin doar să văd izvorul, l-am văzut, i-am salutat pe toți și am fugit către mașina lui Bamse. M-am mai oprit să fotografiez viperele dar nu le-am mai văzut (cred că muriseră după ce l-or mușcat pe Florin). Când am ajuns la drum, nu mai erau nici Bamse, nici Florin, nici mașina. Pe asta din urmă am văzut-o pe niște serpentine mai jos. M-am consolat și am plecat pe jos spre Alba. Mi-am zis că merg până dau de asfalt, apoi poate prind vreo ocazie, că mai aveam ceva bani cash la mine. Am plecat și m-am trezit… M-am gândit să nu fie vreun semn că mă abandonează ăștia pe dealuri. HMMMM!!!

            Eu am întrebat dacă nu cumva visul meu se încadrează la premoniție. Florin m-a încurajat, spunându-mi să am grijă pe cărare, când mergem, că el ar vrea să scrie „Baltagul 2”, dar nu o să pățesc nimic în ieșirea următoare. Totuși, mie nu mi-a sunat prea încurajator, dar n-am luat-o nici drept amenințare. I-am povestit Violetei visul meu și ea a zis că până și visele mele seamănă a rapoarte de tură.

M-am întrebat, retoric, de ce nu a apărut și Ovidiu în vis, că poate ieșea de un vis horror. Raoul chiar a specificat pe grup că, practic, eu fac pregătiri pentru înmormântarea mea, decesul urmând a fi cauzat din cauza unei ieșiri. A revenit apoi cu specificația fabuloasă, conform căreia, Ovidiu nu mi-a apărut în vis pentru că se rătăcise de unul singur. Au urmat niște glume puerile despre biblioteca mea și despre faptul că sunt vedetă internațională.

Până la urmă, mi-am asumat riscurile și am acceptat să mergem la Săcărâmb, să vadă și Bamse minunăția de localitate, în special Biserica Trăznită de Ziua Pompierilor. Mai precis pe data de 13 septembrie 1970. Dar, ca să nu ne mai rătăcim ca bezmeticii, urmând indicațiile GPS-ului lui Ovidiu, am listat eu, personal, cu ajutorul Violetei și bazați pe fondurile familiei, o porțiune din harta scoasă de Axânte, referitoare la Munții Metaliferi. Ovidiu nu a oferit informații despre intențiile lui, deoarece el dădea lapte la mătcile de la stupi, dar a fost, oarecum, impertinent. Și Bamse. Care a zis că o să ne rătăcim ca la carte. Pe Bamse îl iert, că altfel mă bate Alina. Elena cred că nu avea habar de faptul că Ovidiu plănuia o evadare. Florin mă tot bâzâia.

Seara, am făcut planul. Plecarea, duminică dimineața la ora 10.00. Dacă tot nu vreau ei să plece fără mine, mi-am zis să mă impun. Să fiu lider. Doamne Maica Domnului! Imediat ce am specificat ora, o sărit Ovidiu ca ars. Și a zis 9.30. Florin o plusat: a zis 8.00. Eu le-am transmis să meargă singuri. M-am enervat și mi-am făcut bagajul. Am stabilit că Ovidiu ia pâine, Bamse slănină și ceapă, iar Florin ceapă și vinete. Eu trebuia să aduc usturoi, un borcan de zacuscă de ciuperci, o bucată de cârnaț afumat și un pateu pe care-l car după mine de vreo două luni, dar nimeni nu vrea să guste din el. Am tot insistat să ia Ovidiu pâine.

Dimineața, pe la ora opt și ceva am întrebat dacă or plecat să se rătăcească singuri. Nu a răspuns nimeni, că ei încă dormeau, presupun. Până la urmă, la ora 9.58 am ajuns în față la Hotel Deva din Deva. Erau toți trei, țanțoși nevoie mare, și se uitau la ceasuri să vadă dacă întârzii. Le-am stricat bucuria și ne-am îmbarcat. Primul lucru am întrebat dacă or luat pâine. Ovidiu, care era cu musca pe căciulă, o zis că nu, că brutăria de unde cumpăra el de obicei era închisă pentru aprovizionare. M-am uitat pe geam și am dat din cap a pagubă. Așa e el. A preferat să nu cumpere pită boamfă decât să râd eu de el că întârzie.

Așa că am mers prin Simeria și am oprit lângă piață. Merge Ovidiu să cumpere și se întoarce cu o franzeluță, din aia de abia se satură doi copilași. M-am încruntat la el și i-am zis să meargă să mai cumpere una. Cred că surzise pe moment, că nu m-o ascultat. Am trecut iar prin Uroi, Hărău și Bârsău, am lăsat Nojagul la o parte și prin Certeju de Jos am zărit un magazin. Dar Bamse o apăsat accelerația și, după intersecția spre Hondol, noi am mers ață prin Bocșa Mică până deasupra Săcărâmbului, deoarece magazinul tip crâșmă de lângă școala unde am organizat un concurs în 2013 dăduse faliment.

Eu le tot explicam rătăciților de lângă mine, ce și cum să facem să o luăm pe calea cea dreaptă. Aveam informații sigure (pe lângă hartă, că GPS-ul lui Ovidiu nu intra la socoteală), obținute prin milogeală de la domnul Dumitru, care are moșie în Săcărâmb și a mai fost prin Codru. Amabil, mi-a explicat ce și cum. N-am priceput nimic din prima, așa că l-am rugat să repete. Domnul Dumitru a repetat și eu am reținut cât de cât. Deci, tot eu am grăit: „Trebuie să mergem până unde se gată asfaltul din Săcărâmb. Găsim o pensiune, în fața căreia lăsăm mașina. Apoi avem șase kilometri de mers prin pădure până-n Codru și tot șase înapoi. Ca să nu mai calculați voi în cap, în total sunt doisprezece kilometri. La un moment dat o să vedem pe stânga Cheile Măzii și ale Cibului și ale Glodului, dar noi facem dreapta, ca să găsim un transformator. De ăla amplasat pe un stâlp de curent. De acolo mergem tot pe drum până trecem de pădure și ajungem în Codru”.

Ăștia ai mei mă ascultau perplecși și dezinteresați. Ovidiu căuta trasee alternative, că, bag eu de seamă, vrea să-mi ia locul în gașcă. La început nu i-a mers. Am ajuns în poiana de unde se vedeau Cheile Glodului și ălelalte, am găsit transformatorul și apoi o mică poieniță unde bătea soarele. Am stabilit să facem un popas. Eu am propus să și mâncăm, dar s-a pornit o revoltă calmă. Bamse și Ovidiu s-or pus la somn, iar Florin o zis că lui nu îi este încă foame. Așa că l-am bătut doar pe el la cap, explicându-i fazele cu vecinii de bloc.

La un moment dat Bamse a țâșnit din poziția culcat în poziția drept și a ordonat să plecăm, că lui i-au amorțit oasele. Ovidiu și Florin erau deja în picioare până să le spun că eu sunt șeful. Nimic! Parcă erau surzi. Ca să nu pățesc ca-n vis, am plecat după ei. Am trecut pe lângă Avenul de sub Vârful Cepturar (873 de metri), când m-a sunat domnul Dumitru să verifice dacă ne-am rătăcit sau nu. I-am spus că încă nu, dar Ovidiu tot încearcă să dibuiască intrarea în aven. N-a reușit.

Și am ajuns în Codru. Un cătun care nici măcar nu este menționat din punct de vedere administrativ. Sau încă nu am eu informațiile necesare. Dar are biserică. Veche. Baptistă cred. Câteva case vechi, câteva case vechi prăbușite și gospodării mai noi. După ce am tras câteva poze la biserică ne-am dus direct în cimitir. Nu înainte de a povesti cu niște oameni faini care își petreceau duminica în Codru.

Am pus de un picnic într-o poiană însorită. Nu mai înșir bunătățurile, că le-am menționat anterior. Până să gat eu de mâncat, Bamse dormea deja. La un moment dat, o doamnă, cu care stătusem de vorbă cu o jumătate de oră înainte, a venit și ne-a adus mere. L-o trezit pe Bamse, care și-a mâncat mărul lui și, aprig fiind, a ordonat să ne mișcăm fundurile. Am luat-o pe drum înapoi spre mașină. Ovidiu ne-o băgat pe o scurtătură, dar am dibuit drumul. Eu mă țineam departe de râpe, că n-am chef să scrie Florin „Baltagul 2” și să vină Violeta (pe post de Vitoria) să mă caute prin păduri.

Ne-am rătăcit un pic prin Săcărâmb, ca să ajungem la Biserica Trăznită. Am dibuit drumul, și chiar am ghidat doi turiști care lăsaseră orice speranță să mai găsească edificiul. Dar Bamse a fost oarecum fericit. A văzut satul, biserica și mormântul protopopului Vasile Coloși. La coborâre, am dat să mergem la magazinul de lângă parc, care știam că e deschis, că l-am văzut de sus, de pe deal. Dar n-am fost atent și am ratat intersecția. Așa că ne-am dus în Certeju de Sus, la o crâșmă de la parterul unui bloc din fața primăriei. Unde am comandat câte o bere (eu și Florin), ceva cola Ovidiu, și cafea cu bake rolls, Bamse. În timp ce Bamse ronțăia pita aia rotundă, prăjită tare, eu îl tot întrebam dacă îs buni micii, iar Ovidiu îi spunea că face el cinste cu muștar extra. Lumea de pe terasă se uita la noi ca la circ. Dar am plecat și am ajuns la casele noastre.

Rătăcirile după Ovidiu. Prin Curpenii Silvașului

Nu au trecut cu bine câteva zile după rătăcirea prin Vărmaga, că iar s-a băgat Florin în seamă. „Merem undeva duminică?”, a întrebat el retoric pe grupul, deja celebru, intitulat „Hai să ne rătăcim”. Apoi a propus să nu-l las pe el să ne rătăcim că ajungem direct la Donetk. Eu am plusat și am propus să vină cu ideea Ovidiu, expertul în rătăciri, Dar și ăsta s-o fofilat și o zis că-l lasă pe Bamse să ne ducă pe unde o vrea.

            Câteva zile a fost liniște. Sâmbăta seara, întreb și eu, ca tot omul: „Deci mergem mâine?”. Că venea duminica cu pași repezi spre noi. Cinci minute mai târziu, răspunde Bamse tot cu o întrebare: „Cum e soarele?”. Am rămas blocat? Ce întrebare e asta? Soarele era exact în fața lui: adică Alina strălucea în timp ce citea! Florin răspunde că soarele e tare și că la Sibiu e cald. N-am înțeles nimic. Ovidiu se prefăcea că lucrează la moșia lui de la Hărțăgani. După vreo șase ore de așteptare în zadar, i-am scris lui Florin că nu mai stăm să răspundă Bamse și Ovidiu, că sigur nu-i lasă nevestele. I-am spus că mergem până la intersecția din coada lacului Cinciș, unde lăsăm mașina, apoi urcăm pe Valea Peștilor, facem un popas la o masă cu două bănci și cu acoperiș deasupra, urcăm la Curpenii Silvașului și apoi coborâm pe Valea Bocșelor. Ghinion!

            Eu i-am spus lui Florin că dacă nu se simte confortabil fără Ovidiu și Bamse, nu mai mergem. El a părut ferm pe poziții așa că și eu am plusat. I-am zis că, dacă vine, poate mâncăm și niște mici („littleși” pe englezește, pentru cine nu știe română). Ora stabilită 10.00, la Hotel „Deva” din Deva. Ca de obicei. Ce să ne mai tot complicăm.

Când o citit de mici, Bamse se bagă și el în seamă: „Dacă e vorba de mici, vin și eu, că măcar ăia îs siguri”, scrie el. M-am speriat nițel, că nu eram sigur că găsim mici. Florin mă îndemna să fug la vreun supermarket și să cumpăr. Ieee-ieee! Eu eram încă în pijamale. Apoi se bagă în seamă și Ovidiu, care o întrebat, din nou, dacă plecarea e la 9.30. I-am spus că e la 10.00, dacă nu-mi uit eu cureaua de la pantaloni acasă. El fusese la ceva chef, gen botez, și nu mai ținea minte ora de plecare. Bamse a plusat și a spus că „să nu uităm că azi mâncăm mici”. Și că eu fac cinste. De unde până unde? Mai ales că Florin zicea ceva de 5 mici de persoană. Am închis conversația ca să nu le vină în cap lui Raoul și Jason să vină cu noi. De unde să scot eu atâta bănet pentru 30 de mici, că nu mă pregătisem pentru vreo nuntă. Plus că le-ar fi trebuit cafele, sucuri, ape minerale etc. Cheltuiam bugetul familiei pe două săptămâni. Noroc că Raoul s-o prefăcut beteag și Jason era prin Timișoara. Dar pentru orice eventualitate am băgat în rucsac niște slană, cârnaț, ceapă, usturoi, zacuscă de fasole și altele. Apoi m-am pus să mă echipez de mers pe dealuri prin noroaie.

            Nu am apucat să trag pantalonii pe mine că numai ce-mi bâzâie telefonul. Era o cunoștință care îmi cerea numărul de telefon al altei cunoștințe. Am zis că îl am notat pe undeva, dar nu știu unde, că mă duc pe dealuri, dar între timp merg să scot niște bani de la bancomat, că pe dealurile pe unde urma să hălăduim noi nu prea sunt POS-uri. Iar Ovidiu sigur avea doar 13 lei la el (asta o recunoscut mai târziu, dar îl cunosc de vreo 25 de ani).

Am traversat două străzi cu semafoare implementate până la bancomat. Când am trecut de a doua trecere semaforizată m-am întâlnit cu Puiu și cu Diana. Am stat câteva zeci de secunde la povești, le-am spus pe unde aveam de gând să merg, am scos banii de la bancomat și am plecat din nou spre casă. De data asta, nu pe la semafoare, ci pe trecerea de pietoni de lângă giratoriul ăla mare, cu ditamai fântâna arteziană. Grăbit, să nu mă certe ăștia ai mei iară că sunt nesimțit și că întârzii, simt că-mi bâzâie telefonul în pantaloni. În pas alergător mergând, am băgat mîna dreaptă în buzunar. Câteva secunde mai târziu am găsit telefonul. Scot mobilul și văd că mă sună Ovidiu. I-am răspuns răstit: „Ce vrei?”. La care el, impertinent, îmi zice că mă îndrept într-o direcție greșită. Că ei mă așteaptă la Hotel „Deva”, din Deva, nu la Hotel „Sarmis” din Deva. Nu se face așa ceva!!! I-am spus să-și vadă de treabă și am rezolvat alte probleme. Le-am rezolvat. Când am ajuns la mașină, m-am răstit la ei și i-am întrebat dacă au luat pită. No, ce să mai zic: luaseră două!

Am plecat spre Hunedoara ca să ajungem la Cinciș. Dar ne-am oprit la Teliucu Inferior, unde este un fel de magazin tip crâșmă. Acolo ne-o oprit poliția, că era pe vremea pandemiei, să vadă unde și de ce mergem unde mergem, și de ce stă automobilul într-un loc necorespunzător. Vina a fost atunci a lui Bamse că are mașină cu numere de Alba.  El avea ceva scanat pe telefon, eu aveam hârtie completată ca la carte, dar hârtia era în mașina lui Bamse. Am rezolvat în cele din urmă: șoferul a mutat mașina.

            Dar să revin la ieșirea de duminică. Am zis să pip și eu o țigară, pe terasă. Doar că dispăruseră scaunele între timp. Erau doar niște mese din ălea de la care faci cârcei sau varice. Am pipat una, dar ne-am burdușit repede în mașina lui Bamse și am țâșnit spre Lacul Cinciș. Unde eu am observat, vigilent fiind, că bodega tip restaurant unde am mâncat mici nu mai era. Clădirea era, dar firma dăduse faliment și nu mai vindea mici. Am înghițit în sec și i-am lăsat să viseze la mici.

            Deci, dacă vreți să promovăm România trebuie să începem cu drumurile. Care sunt praf. Raliul Dakar e mic copil pe lângă DJ 687 D. Bamse o fi el un Schumacher local, dar bine că  nu se dă cu schiurile. Am ajuns teferi la intersecția cu Valea Peștilor. Să vă spun sincer, pești n-am văzut, dar am început să urcăm prin noroaie. După câțiva kilometri am ajuns la locul pe care îl așteptam cu nesaț: masa aia amărâtă, cu două bănci și acoperiș deasupra. Dar lumea s-o șmecherit: între timp or pus acoperișul dedesubt. Mai precis s-o prăbușit adăpostul, așa că am mers un pic mai sus, într-un crâng pe care bătea soarele.

Aștia ai mei nu m-or lăsat să pip liniștit a doua țigară că, cică, vine seara și ne rătăcim. Le-am explicat, cuviincios, că nu avem cum să ne rătăcim. În cel mai rău caz coborâm pe unde am urcat. Toată lumea a înțeles ideea, mai puțin Ovidiu. Am început ascensiunea. Am ajuns pe drumuri demult necirculate. Natura era împotriva inițiativei noastre de a deveni exploratori cu patalama, așa că a pus capcane: zeci de fagi, cireși, stejari și ce-or mai fi fost, erau prăbușiți taman în calea noastră. Ne cocoțam peste ei, ne strecuram pe sub ei, alunecam pe crengile lor etc. Bamse era pus pe glume și ne arăta cum stă un cireș mort în echilibru pe un fag viu. M-am uitat strâmb la el și a încetat cu demonstrațiile. După câteva serpentine am ajuns la o bifurcație. Trei dintre membri echipei voiau să facă dreapta, să urce dealul. Le-am explicat, aproape leșinat că trebuie să o luăm la stânga, că drumul din dreapta îi duce direct la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca. Eu am pornit pe drumul care cobora. Și am mers înainte, curbă stânga. Ei s-or panicat că mă rătăcesc și or să fie nevoiți să vină după mine să mă salveze. Apoi am mers liniștiți pe un drum care urmărea un fel de curbă de nivel până am ajuns deasupra bisericii din Curpenii Silvașului. Apoi, la o intersecție de drumuri de care (căruțe, cum ar veni), am făcut iar stânga, deși biserica era în fața noastră. Ăștia s-or încruntat la mine, dar nu i-am băgat în seamă. Am mers printre ruine de case de la mijlocul deceniului 9 al secolului XIX și am ajuns lângă un grajd.

            Acolo voiam eu să ajung. Pe zidul ei e sprijinită cea mai veche cruce din lemn dedicată unui erou din Primul Război Mondial, de pe teritoriul județului Hunedoara. Acum zece ani am găsit-o și am sprijinit-o de zidul grajdului. Era la locul ei, doar că mai putrezise între timp. Bamse tot culegea scoarță de mesteacăn, în speranța că facem un foc. Am zis nu, așa că el a aruncat scoarțele. Am mers la biserică, am încercat să traversăm cărarea care ne ducea pe Valea Bocșelor. Dar nu am reușit. Peste tot era plin de curpeni și de plante spinoase. Eu am propus să-l folosim pe Florin pe post de antemergător: adică să-l împingem să facă un drumeag cât de cât. Puterea mea de convingere nu a fost suficientă, că eram și obosit.

Ne-am întors pe un deal deasupra bisericii și am mîncat. Eu cu Ovidiu, pită cu slănină, ceapă roșie, usturoi, zacusca de fasole. Bamse o gustat o țâră de pită și o băut un căntălău de iaurt. Că o zis că vrea să fie slim. Florin băga în el pita aia cu dulceață. De le zice „croissante”. Eu îl tot îmbiam să mânce niște slană cu ceapă și usturoi. Până la urmă s-o lăsat înduplecat: o mâncat un croissant cu ceapă. Am crezut că leșin.

            Pe drumul către mașină, Ovidiu a venit cu o idee genială: să mergem pe o scurtătură, ca să ocolim căzăturile de copaci. M-a luat cu tremurici. Știam că ceva nu va decurge conform planului. Că ne rătăcim. Dar cu Ovidiu nu te pui. Ca să se scoată, mă tot întreba pe mine pe unde o luăm. „Ala-Bala-Portocala”, eu ziceam la nimereală stânga sau dreapta. Am ajuns pe o râpă turbată rău. Ovidiu, care trecuse de alte căderi de copaci, mă încuraja: „Hai, că nu mori!”. Bamse îmi șoptea să nu calc pe tot felul de trunchiuri de copaci, că eu oricum nu văd bine. Am zdrelit cu gambele mele câteva crengi și am dat de drum.             Dar nu este ca în basme. Finalul nu este niciodată fericit. Până la mașina lui Bamse am mai mers câțiva kilometri. Înainte să mă cocoț în mașina lui am mers la pârâu să mă spăl pe tălpi, să nu-i las mizerie omului în automobil. Când m-am spălat, am observat că nu mai am tălpi la bocanci. Știți cum fac broaștele când broscăiesc: așa făceam eu mergând spre casă. L-am pus pe Mihnea să ducă bocancii la gunoi! Urât din partea mea, că puteam să-i arunc singur. Și să ajung doar în ciorapi acasă! Scuze Mihnea!!!

Rătăcirile după Ovidiu. Din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga

De câteva zile, ca să nu exagerez cu săptămânile, mă tot băteau la cap Ovidiu, Bamse și Florin că pe unde mai mergem. Cu toate operațiile medicale din ultima vreme am zis să le fac pe plac. Și am propus un traseu lejer. Cu plecare din Vărmaga, comuna Certeju de Sus. N-am apucat bine să descriu traseul (Vărmaga – Nojag – Săcărâmb – Vărmaga), că Ovidiu s-o băgat în seamă. Ceva de genul să ajungem până la cătunul Codru, apoi, peste dealuri, până în Cheile Glodului. M-or luat durerile de cap. Dar m-am calmat și mi-am zis că îl fentez eu pe Ovidiu. Am stabilit că plecăm duminică dimineața, la ora 10.00, din Deva. Ora fiind stabilită am dormit liniștit până sâmbăta. Când, pe când se însera, numai ce s-au încins spiritele pe grup. Florin a întrebat la ce oră plecăm. Ovidiu a zis 09.00 din Deva. Eu m-am panicat, că era o oră prea matinală pentru mine. Am reacționat imediat și l-am întrebat dacă vrea să-mi ia rolul de lider. El o zis că Doamne Apără și Păzește, NU! Dar m-a fentat!

            În seara de dinaintea plecării dau să-mi pun la încărcat acumulatorii. Cel mai important era cel pentru aparatul anti-câini, dar îmi mai trebuiau și din aceia pentru frontală, că nu știam cât mergem. Caut prin toate locurile pe unde știam că-mi pun încărcătorul de obicei. Nimic! Mai caut o dată, timp în care am început să înjur ca la ușa cortului. Violeta se autosesizează și vine să mă ajute. Caută și ea peste tot, de două ori. Parcă-l înghițise pământul pe încărcător. Violeta m-a întrebat dacă nu l-am împrumutat cuiva, dar am zis că SIGUR nu. După vreo zece minute nu mai eram atât de sigur, că doar nu se putea teleporta în vreun alt apartament fără voia mea. Tot Violeta mi-a mai zis că a căutat pe net și au la un magazin baterii de același tip cu acumulatorul meu. Adică dreptunghiulare. Și că magazinul era deschis și duminica dis-de-dimineață. Am refuzat propunerea și i-am spus că mai bine să mă mânce câinii, că nu mă duc cu noaptea-n cap la cumpărat baterii pe care le folosești doar o dată.

            Auzind că prefer să o las văduvă decât să dau bănet pe o baterie, s-o apucat singură de căutat, a treia oară, încărcătorul. Eu mă uitam la un meci de fotbal, că nu mai aveam nici un chef să-mi fac rucsăcelul de duminică. Și când era o fază promițătoare, extrem de prost elaborată de echipa gazdă, dar cu perspective de contraatac din partea oaspeților, numai ce o aud pe Violeta strigând: „Uraaaa!!!”… Inițial am crezut că se uită și ea la meci și o văzut faza înaintea mea. Dar nu. Găsise încărcătorul! Era bine camuflat între hainele pe care tocmai le luase de la uscat…

            Dimineața am realizat că trebuia să-mi fac rucsacul. Nu m-am impacientat, că doar cam așa mi-l fac de fiecare dată. Am trântit cele necesare, ce aveam prin cămară și prin frigider, în cutii și pungi, am transmis mesaj echipei să cumpere o pită, am luat acumulatorii, m-am îmbrăcat și încălțat de mers prin noroaie, și am plecat spre locul de întâlnire. Am dus și gunoiul, că tot erau tomberoanele în drum. Până la tomberoane însă am simțit că ceva nu era în regulă. Parcă uitasem ceva! Dar ce? Apoi m-am dumirit: uitasem cureaua de la pantaloni, care dădeau să-mi alunece spre genunchi. M-am uitat la ceas (era 09.59) și mi-am zis că prima dată ajung la locul de întâlnire și apoi mă întorc după curea. La 10.03 eram la mașină, lumea cumpărase pită și se uita la mine admirativ că n-am întârziat prea mult. Ce-s ălea 3 minute? Am aruncat rucsacul în mașină și, tot ținându-mă cu o mână de nădragi, am mers acasă să mă dichisesc cu cureaua, că doar nu puteam să pun echipa să-mi țină o zi întreagă pantalonii pe la spate, ca să-mi steie cum se cade pe fund. La ora 10.16 Bamse o plecat în trombă din fața Hotelului „Deva”, avându-mă și pe mine la bord. Corespunzător.

            Ideea mea, expusă scris și verbal, era să ajungem în Vărmaga. De unde, conform hărților tipărite pe care le aveam la mine (că-s de modă veche), trebuia să mergem pe asfalt până în Nojag, să urcăm pe o cărare marcată sumar pe hartă până în Săcărâmb, apoi să coborâm pe un drum, pe care am mai fost, până la mașină, în Vărmaga. Simplu, mai ales că Bamse își tot dorea să vadă Săcărâmbul, că nu mai fusese niciodată, și Biserica Trăsnită de Ziua Pompierilor, pe 13 septembrie 1970. Dar și-a băgat Ovidiu coada…

            Abia ce-am plecat ca din pușcă și am spus s-o luăm prin Șoimuș, că numai ce-a grăit Ovidiu: „Nuuu!!! Că-i târg la Bălata și e aglomerație. Mai bine ocolim pe la Simeria! E distanța mai mare, dar mergem lejer”. N-am comentat că presimțeam că vor mai fi multe deturnări de traseu. Ovidiu era tot cu ochii în telefon. Eu i-am arătat harta fizică pe care o studiasem, dar el o zis că nu-i bună, că-i făcută de Axânte, de la Zlatna. Când am ajuns la intersecția corespunzătoare, unde un indicator falnic semnaliza dreapta, Ovidiu a urlat în urechile lui Bamse să meargă drept înainte. Așa că tot traseul meu a fost dat peste cap.

            Am trecut prin Bârsău, apoi prin Nojag și am ajuns în Vărmaga. Unde trebuia să fim, de fapt, cu mult timp înainte, dacă Bamse asculta de mine. Am ajuns la Casa mortuară din Vărmaga fix la ora 11.01. Peste fix un minut, am abandonat mașina în curtea Școlii Primare din localitate, unde este amplasat și un monument al eroilor. Dar ăștia ai mei voiau să devină ei eroi și am plecat din Vărmaga spre Săcărâmb, în speranța că Ovidiu, care se tot holba la telefon și la hărțile contrafăcute, o să ne conducă fix la una dintre boltele din sat.

            Am urcat noi ce-am urcat pe drumul care duce pe lângă Valea Vărmăgii, am fotografiat case tradiționale (numai eu, că ceilalți se făceau că plouă), până ce am ajuns la un indicator extrem de prețios: o stație de autobuz șubrezită. Un pic mai sus, alt indiciu: o ușă de Dacie, cred (dar unii zic Golf 3), și patru sticle de apă, din ălea de cinci litri, agățate într-o creangă. Două dintre ele aveau capace albastre, una capac roșu și una era cu nuanță de doliu. Am trecut și pe lângă o gospodărie unde erau câțiva mieluți, numai buni de sacrificat când vin Paștile. Niște porumbei s-or uitat urât la mine. Am întrebat un om cum ajungem la Săcărâmb. El s-o crucit și mi-a zis că trebuie să mergem înapoi și s-o luăm pe o culme care părea amețitoare când o priveai de jos în sus. I-am mulțumit pentru informații, dar am preferat s-o iau pe drumul dictat dictatorial de către Ovidiu, care era setat să mă abandoneze prin Pădurea de Argint a Săcărâmbului.

            Așa că am ieșit din Vărmaga și am luat-o pe un drum de costișă care, speram eu, să ne scoată-n Săcărâmb. Bamse vedea drumul, dar Ovidiu nu, că era tot cu ochii în telefon pe hărțile lui fake. Florin se făcea că pozează păsărici și mergea tot în urma mea. Eu nu cred că mă consideră o păsărică, că-l bat! Apoi m-o depășit să ajungă semi echipa care se așezase pe un trunchi de copac prăbușit și se uita în zare după mine. Fix la 11.59.22 le-am făcut o poză cum ședeau și se uitau cu milă la mine. După încă două ceasuri am ajuns la alte case. Care erau tot în Vărmaga, că Vărmaga are multe cătune. Într-o poiană, după ce am urlat la Bamse să iasă dintr-un cadru care părea excelent, ne-am oprit să mâncăm, că eram leșinați de la cât am mers din Vărmaga prin Vărmaga. Era ora 14 și 11 minute. Ovidiu era cam impacientat, dar am mâncat strașnic. Apoi ne-am pus iară la drum.

            Pe la ora 15 și ceva am ajuns la alte case. Toată lumea, în afară de mine, era convinsă că am găsit Săcărâmbul. Numai eu eram sceptic. Nu vedeam releurile și nu recunoșteam Zuckerhut-ul. Plus că GPS-ul lui Ovidiu ne băgase într-o vale, ceea ce nu trebuia să fie OK, că Săcărâmbul e pe dealuri. Am dat de un drum practicabil cu mașina și mi-am luat inima-n dinți. Am întrebat un om unde suntem. Omul, de bună credință, mi-a spus că suntem în Vărmaga. Florin era să leșine. Bamse tăcea îmbufnat. Ovidiu s-o făcut că nu aude numele locației. Nu-i venea să creadă că ne-o dus din Vărmaga, prin Vărmaga, până în Vărmaga.

În cele din urmă am ajuns la mașină și ne-am oprit apoi la crâșma din Bârsău. Aia de la drum. Unde eu cu Florin am băut câte o bere, Ovidiu o Coca-Cola și Bamse o cafea. Apoi am ajuns în Deva. Doamne Ajută!

Cartea ignoranței. Două fragmente

8 februarie este Ziua Internațională a Râsului și a Fericirii. Așa că mi-am propus să nu plâng și să nu fiu trist. Din păcate, nu am reușit întru totul. Că a trebuit, în primul rând, să merg la serviciu. În al doilea rând, m-am dus cu Mihnea la medic. De râs am mai râs la unele bancuri de pe net, dar când a fost să fug la cabinetul medical m-a apucat plânsul.

A trebuit să și citesc și să scriu. Iară am plâns. Până când, ajuns acasă, am găsit-o pe Violeta râzând în hohote. Am crezut că râde de mine, ceea ce m-a supărat puțin. Dar nu! Ea citea din Cartea ignoranței. Mic tratat pentru cei care știu că… nu știu. De John Lloyd și John Mitchinson. Editura Nemira, București, 2007.

Că eu sunt ignorant bănuiește toată lumea. Dar nici în halul ăsta. Apoi m-am dumirit că cea mai mare pasăre din lume care produce cele mai mici ouă în comparație cu mărimea ei este struțul. Un ou de struț are 1,5% din greutatea femelei ouătoare. Și struțoaica este puțin rușinată. „Prin comparație, un ou de pitulice cântărește 13% din greutatea mamei”. Nu mai amintim de pasărea kiwi: 26%. Dublul de 13%. Cică asta este echivalentul unui copil de șase ani, născut de o femeie.

Dar, mai m-a șocat un amănunt: un pui de găină poate trăi fără cap aproape doi ani. De ce m-a șocat și mai mult? Poate vă întrebați, că unii oameni trăiesc o viață fără cap. Dar puiul de găină a fost fericit. Chiar dacă Mike a murit între timp, el a supraviețuit unei lovituri de topor care avea intenția să-l decapiteze. Evenimentul s-a întâmplat pe 10 septembrie 1945. Chiar și fără cap, el câștiga 4.500 de dolari pe lună. Parlamentarii noștri câștigă mai mult.

Mai țin să amintesc un amănunt despre Mozart. Cine nu-l știe pe Mozart? Eventual Beethoven sau Strauss. Stravinski. Ciprian Porumbescu. George Enescu… Treaba lor!

Îs invidioși pe Mozart. Puțini dintre compozitori au avut atâtea nume: „Numele său întreg era Johann Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart. El își spunea adesea Wolfgang Amade (nu Amadeus) sau Wolfgang Gottlieb. „Amadeus” este echivalentul latinesc al cuvântului Gottlieb care înseamnă „iubirea lui Dumnezeu”. Ignoranți suntem cu toții!

Geo Bogza și Jurnal de sex

Pe 6 februarie 1908 se năștea, urlând, Geo Bogza. Toată Prahova s-a trezit auzind strigătele din Blejoi. Ce nu știe multă lume e că, înainte de a scrie Cartea Oltului, Țări de piatră, de foc, de pământ sau Oameni și cărbuni în Valea Jiului, Geo Bogza a publicat în 1933 volumul Jurnal de sex. Conform Jurnalului de copilărie și adolescență, cartea ar fi trebuit să se numească Țâțe, dar titlul a fost interzis de cenzură. Totuși, din cauza Jurnalului de sex Geo Bogza a fost băgat la pârnaie, la pușcăria Văcărești. Pe net circulă vorba că unul dintre revoltații împotriva volumului a fost chiar Nicolae Iorga.

În celulă Geo Bogza a stat cu Iancu Berilă care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ucis vreo 20 de brutari. A fost condamnat la 200 de ani de muncă silnică. Nu a apucat să-i ispășească. De ce 20 de brutari, poate vă întrebați? Eu bănuiesc că băgau prea mult gluten în pită.

Dar să revenim la Jurnal de sex. Este foarte posibil să fiu blocat de către FB. Dar asta e. Pentru că tot a scris versuri cu această conotație, citez aici unele dintre ele. Rog pudicii să nu se revolte. „Printre țâțe scurs capul al șarpelui hrănit cu vise / încearcă gustul fiecărui sfârc…”… „Ne-am căutat ca orbii cu degetele galbene pipâind / din mâna mea țâța îți era ruptă ca dintr-o stâncă / unde eu aveam munte, tu întindeai vale adâncă / și am încăput unul în altul…”

Geo Bogza a  murit pe 14 septembrie 1993.

14 octombrie. Prin Bohinjsko

Din cauza stresului provocat de Raoul, mi s-a făcut rău de-a binelea. Raoul nu-i rău de felul lui dar cred că empatia mentală cu Jason l-a stricat la minte în dimineața aia, că m-o abandonat prin Bohinjsko, la o margine de drum. Eu eram stricat la stomac, dar atunci am dat afară pe partea superioară.

            Năcăjit și părăsit, am luat-o înapoi spre centrul renumitei stațiuni mai sus amintite și m-am așezat pe o bancă în parcul de pe marginea lacului, pe stânga cum mergi spre alt șlap. Slap Savica, pe numele lui, situat un pic mai sus de Koa pri Savici, (653 metri altitudine). Știți despre ce scriu, așa că nu mai insist. Undeva pe la Camp Bohinj, sinistrat fiind, m-am apucat să fac poze. Lumea normală abia începea să se trezească când eu orbecăiam prin tufișuri, iar Raoul și Jason se căutau de mărunțiș ca să plătească taxa de vizitare și fotografiere a șlapului.

            Totul era mirific în jurul meu, așa că m-am oprit din borât. Îmi spuneam eu mie însumi (că Învățăceii mă părăsiseră, după cum am explicat anterior): „Băăă, ce țară frumoasă și curată e Slovenia asta”. Așa că am făcut fotografii la cercurile formate de niște frunze toante care cădeau în baltă. Cădeau ca proastele, că nu se mai spălaseră de prin primăvară, iar noi eram în 14 octombrie. Le-o mai fi stropit ploaia, dar erau ruginite rău. Cum tot făceam eu poze cât mai artistice (să nu mă critice Raoul din nou), numai ce-mi iese în obiectiv o minunăție mare! Un cauciuc de mașină!!! Anvelopă, sau cum s-o fi fiind numind ea. Era să leșin.

            M-am uitat cu atenție să văd dacă nu cumva e de la BMW-ul lui Raoul. Cum nu am zărit trupul lui Jason plutind agale pe apele liniște ale lacului (și nici pe Raoul înotând disperat spre mal), m-am liniștit. Nu era roată de BMW. Prin urmare, deducție logică, Raoul nu l-a sinucis pe Jason.

            Am plecat spre centrul localității Bohinjsko, unde am poposit un pic în parc, apoi am ajuns iarăși să fotografiez lacul și podul. Mirific, fără cauciucuri. Doar cețuri care se ridicau din ape, munți printre nori, câteva turiste la vederea cărora Jason ar fi salivat, iar Raoul ar fi căscat a plictiseală. Enervanți erau doar turiștii care îmi intrau în cadru. Deja mă cam luase foamea, așa că am apelat la instinctul de conservare: m-am dus să găsesc o terasă și să beau o bere. Că doar nu puteam mânca în lipsa Învățăceilor mei.

            Terasa era sublimă, dar arhiplină. Am găsit alta, mai la adăpost de turiști, unde am adăstat până or venit Învățăceii. I-am ginit din prima că îs dejamăgiți de ce or găsit la șlapul unde or fost, dar, asta e! Jason a păți-o că s-o luat după Raoul, și n-o stat cu mine pe malul lacului. Beam și noi o bere liniștitți până își făcea șoferul damblaua. În fine!

            Or ajuns și ei, culmea! Taman când voiam să-mi comand a doua bere. Am comandat-o oricum. Jason s-o uitat circumspect la mine, să mă verifice dacă n-am băut mai mult. Neavând etilotest la el, m-o crezut pe cuvânt. Și-o comandat și el două halbe, să mă ajungă din urmă, dar l-am fentat și eu am mai comandat una în timp ce el își savura lichidele. S-au comandat inclusiv meniuri. Mai puțin eu, că nu voiam să par gras când ajung acasă, la Violeta. Apoi am plecat spre Bled. Unde am mai făcut o tură (nu în totalitate), în jurul lacului și un popas la o terasă. Asta după ce Raoul a lăsat mașina în siguranță! La hostels.

14 octombrie. Prin Bohinjsko , varianta lui Raoul

            Nu știu despre ce stres vorbește Maestrul, doar a semnat că se înscrie la vacanța activă. Tânguielile post vacanță nu mai sunt acceptate, mai ales că vin la 5 ani după eveniment. Garanția a expirat.

            După ce ceața s-a risipit și soarele își făcuse apariția, și o data cu soarele și hoardele de cotropitori asiatici, împreună cu Jason am hotărât sa dăm o fugă până la cascada Savica, mai sus un pic de lacul Bohinj, undeva pe dreapta. De ce doar eu cu Jason am hotărât vă întrebați? Păi după șocul cu bicicletele și multiplele nopți nedormite, ne-am gândit să-l menajăm pe Maestru și să îl luăm ușor, spunându-i că vom merge cu mașina până în celălalt capăt al lacului, ca să nu se obosească. Odată puși în mișcare, nu mai putea face nimic. Doar o sărit din mers.

            Zis și făcut. Ne înfățișăm de-a latul Maestrului și îi povestim ce plan avem, cu greu abținându-ne să nu râdem ca doi ratoni la coșul de gunoi.

            Maestrul probabil a mirosit ceva din planul nostru că imediat s-a îngălbenit la față, a îmbătrânit cu vreo 10 ani și a început să se tânguiască că el nu se simte bine și că ar mai sta să admire lebedele (deși noi știam de cu o seară înainte că le pusese gând rău,) și poate să mai facă o poză – două la câteva gunoaie împrăștiate artistic pe ici – colo, dar noi putem merge….

            Maestrul încă vorbea singur când eu și Jason deja demarasem în forță. La cât de mult îi place să vorbească, probabil noi ne puteam întoarce de la cascada Savica și el nici nu ar fi  bănuit că plecasem.

            În fine, pe drumul spre cascadă, Jason se uita pe hartă și îmi comunica că de la parcare nu e mai mult de 1 km de mers pe jos până la cascadă. Ce nu a văzut navigatorul amator din dreapta mea, era diferența de nivel (nu că ar știi ce e aia), și cele un milion patru sute șaizeci și opt de mii o sută treisprezece trepte până acolo.

            Bazându-mă pe spusele amatorului (greșeală fatală), îmi iau rucsacul cu tot echipamentul foto care cântărea vreo 15 kg și dă-i talpă către cascadă. Vreo 200 metri totul a fost floare la ureche, până când am ajuns la un punct info unde ni s-a cerut 5 euro. Bugetarul fiind lăsat la Bohinj, nu am mai avut parte de lacrimi și durere, așa că am plătit, și, după o serie de turnicheți s-a înfățișat în fața noastră prima treaptă dintr-o serie infinită de trepte.

            Acum, să nu vă doriți să fiți în pielea lui Jason tot drumul până la cascadă. Înjuram și gâfâiam, înjuram și gâfâiam. Ne mai opream cam la 15 minute ca să admirăm priveliștea, să facem o poză, să fumeze Jason trei țigări și să-l mai înjur un pic că m-a făcut să car 15 kg în spate, apoi urcam din nou, mai împingând câte un japonez în hău, în amintirea Maestrului care probabil dădea la boboci pe malul lacului Bohinj.

            După ceea ce părea o eternitate, am ajuns la un punct de belvedere cam aglomerat după gusturile noastre modeste, așa că am decis să mergem întâi la cascadă și la întoarcere să ne oprim la belvedere, să admirăm peisajul. Auzeam cascada în apropiere și tot ce ne despărțea era un grilaj metalic de vreo trei metri înălțime. Români sadea, ne-am tot uitat de jur împrejur cum să fentăm gardul dar slovenii ăștia probabil s-au gândit la faptul că o să îi vizităm și au pus gardul între stâncă și hău.

            Resemnați, ne-am întors la punctul de belvedere deși ne pierdusem orice urmă de motivare. Jason de teamă să nu pățească ca japonezii de mai înainte trăgea tăcut din țigară… la vreo cinci minute de mine.

            Ajungem înapoi la mașină și pornim în direcția Bohinj să-l salvăm pe Maestrul de valul de fane care cel mai probabil îl asaltau pentru a le da autografe pe cărțile de colorat. Îl găsim pe o terasă obscură, înconjurat de bosniaci și de trei halbe goale. El și acum jură că nu băuse decât una până să venim noi, dar cine să-l mai creadă?

            Jason își comandase și el o halbă, ca să spele toate înjurăturile primite și eu mi-am comandat o cola. La un moment dat parcă s-a comandat și niște mâncare dar nu mai rețin exact ce. Au trecut 5 ani de atunci.

            Spre după-masa ajungem iarăși în Bled. Parcăm regulamentar la hostel și, cu chiu, cu vai, aproape îl târâm pe Maestru la încă o tură în jurul lacului Bled.

            A doua zi am părăsit Bledul. O nouă locație ne aștepta.

Observațiile Maestrului: 1. Orice tânguieli sunt bine venite. Nu te mai văita atât. 2. Nu e nici o garanție, pentru că nu am semnat nici un contract. 3. Băi, dar mult scrii și tu. 4. Cum adică eu vorbeam singur? 5. M-ați părăsit. 6. Mă faci senil. 7. Întrebare: Jason știe să se uite pe o hartă??? Și să-ți dea indicații??? Dacă e adevărat, e uimitor! 8. Cum adică, voiați să faceți infracțiuni??? Tulai Doamne!!! 9. Nu am scris cărți de colorat. Dar o să scriu, că poate așa ști și tu să citești. 10. Halbele goale nu erau ale mele. 11. Iar mă faci mincinos.

14 octombrie. Prin Bohinjsko, varianta lui Jason

            Aș începe cu o elegie la adresa Maestrului care îmi pare că a descris cam superficial locul acțiunii.

            Legenda spune că Dumnezeu a împărțit pământul tuturor popoarelor și la sfârșit a observat că a uitat să împartă și unui grup mic de oameni tăcuți și cumsecade. Impresionat de aceștia, de modestia și răbdarea lor, Dumnezeu a hotărât să le dea lor unul din cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Lacul se numește Bohinj, iar în limba slovenă Boh înseamnă Dumnezeu. Lacul Bohinj acoperă aproximativ 318 hectare și este cel mai mare lac permanent din Slovenia.

            Acum poate că vă bate la ochi acest termen de „lac permanent”. Nu e problemă ca d-aia l-a lovit inspirația pe Maestru să mă facă coautor, să-i dea Dumnezeu sănătate și Măicuța Domnului dimpreună cu el ca să nu-l lase singurel la greu.

            Dar să revenim. Un lac permanent se identifică prin cantitatea evaporată substanțial mai mică decât cea de precipitații, iar fiind extrem de adânc tinde să conțină mai multă apă decât este posibil să se fi evaporat. Asta cu adâncimea nu s-a testat deoarece Marele Maestru nu era în apele sale, ca să zic așa, și am decis să nu întindem coarda. Dacă se punea Maestrul la un pescuit cu mâna pe aici am fi avut un prânz pe cinste deoarece acesta este și lac glacial și găzduiește o sumedenie de specii marine, sau în cazul de față specii lăcoase, le zic eu, extrem de delicioase, însă cine bagă în seamă toate aceste detalii.

            Maestrul bolea oleacă dar sincer nu prea îmi amintesc din ce cauze, o fi fost aerul de Slovenia prea tare pentru dânsul. Așadar am avut mâna liberă la zburdat, pozat, ş.a.m.d.

            Acu, având mâna liberă, sau mai bine zis timp liber, un fel de pauză de la Maestru, căci nu trebuia să ne uităm în spate să vedem de Dânsul să nu care cumva să-l răpească vreo turistă ceva, căci el era deja promis în Ardeal, am cam pierdut noțiunea timpului și ne-am destrăbălat oleacă. Peisajul ne îmbia, griji n-aveam, comentarii nu se auzeau, ce să mai, paradis în adevăratul sens al cuvântului.

            Am filmat pentru proiectele lu’ fratele meu de la altă mamă tot așa pe clasic, ba pe post de mediu înconjurător, ba pe post de trepied, ba pe post de asistent și rolul meu preferat cum îi spun eu „crash test dummy” sau, cum îi spun alții, rolul de turist rătăcit. Bineînțeles la ce peisaje superbe aveam în raza ochilor, treaba a ieșit excelent și clar am fost recompensat cu câteva instantanee profesionale. Țin minte că am ieșit chiar foarte bine în câteva cadre, așa de bine încât au scârțâit ceva paturi de pe urma lor.

             Timpul a trecut, noi ne-am făcut talentul, vorba aia, dar ceva lipsea. Șoc și groază …

• Bă, oare ce face Maestrul?
• Sigur e bine, si-o fi făcut un grup de adulatori și acum le explica geneza.

            Nu eram departe de adevăr căci dăm de Maestru la umbra unei terase cu o halbă relativ goală de licoare de hamei. Terasa arhiplină, așadar nu eram departe de adevăr. Domnia sa își comandă tacticos o halbă proaspătă, mai ales că îi ajunseră la masă Învățăceii. Aici am și mâncat câte ceva, porcește, vă dați seama, că doar silueta ne permitea, mai ales mie.

            Cu apetitul satisfăcut am pornit înapoi spre casă, spre cazare, spre Bled, unde aveam să lăsăm mașina în siguranță în parcarea hostelului ca mai apoi să mergem să mai pișcăm câteva beri cu priveliște de lac, alt lac. Șoferul era însetat de pe la orele prânzului însă se desfățase doar cu priveliștea licorii în halbă aburită și eventual a sorbiturilor suave ale Maestrului. Eu băusem frumos apă de hamei, copil cuminte să mă scuipe vreo trei țigani de nu alta. Observațiile Maestrului: 1. M-ai uimit prima dată cât de mult ai scris. 2. M-ai uimit a doua oară când am citit cât de deștept pari să fi. Apoi m-am prins, că nu-s prost, că ai copiat de pe net. 3. M-ai uimit a treia oară când ai scris că te-a îngrijorat soarta mea. 4. M-am crucit când am citit că tu crezi că am descris superficial totul. 5. Nu sunt pescar sub nici o formă. 6. Nedumerire: scârțâitul paturilor se datorează jovialității tale sau talentului de fotograf al lui Raoul? 7. M-a întristat faptul că ne faci grași pe mine și pe Raoul. 8. Când te mai referi la etnii conlocuitoare, gen „țigani”, citează, te rog, Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), editura Univers Enciclopedic, București, 2016, pagina 1279. Altfel o să ai probleme cu sistemul corect din punct de vedere politic.

Lucrul la ștrec

Sau despre unde a lucrat Tata Mare

Bănuiesc că toată lumea știe ce e ăla ștrec, dar să vă explic puțin. Că vorba aia, cunoscută de dacii sadea, Repetitio est mater studiorum. Deci ștrec este, conform unui dicționar de regionalisme pe care nu-l găsesc acum în format fizic (decât pe net), un fel de cale ferată. Mai precis o linie de mocăniță. Cale ferată pentru trenulețe care treceau prin zonele mocanilor. Cum noi (mai mult eu, mai puțin Adina), ne-am petrecut vacanțele în zona etnografică numită „Mocănimea Ampoiului”, eram un fel de moți, dar de dimensiuni mai reduse. Mai precis eram mocani.

            Dar să revenim la ștrec, cuvânt lăsat dacilor de nemuritorul zeu Zalmoxis pe filieră germană, din „Strecke”. Tata Mare pleca, dis de dimineață, la lucru. Nu prea știam eu la început ce trebăluiește el. Am întrebat-o pe Adina, să aflu mai multe informații, dar asta (pe atunci fiind mică), abia gângurea și n-am înțeles nimic. Atunci am crezut că știe, dar nu a voit să-mi spună. Că așa e ea, mai încăpățânată.

            Apoi am aflat secretele secretelor! 1: Adina habar nu avea ce e ăla ștrec. 2: Tata Mare mergea pe linia de mocăniță. Și era mult de umblat pe ștrec. Mai întâi că trebuia să se trezească dimineața devreme, să dea de mâncare la vaci, porci, să deschidă cotețul găinilor, să cosească un pic (vara, că iarna nu prea îi ieșea figura dacă era zăpadă), să vină înapoi în casă, să mânce și el ceva. După care pleca, pe la ora șepte, pe ștrec. Teribil! Când am aflat ce făcea, a devenit eroul meu!!!

            Tata Mare cobora din Deal în Vale, merea la ștrec și aștepta mocănița care venea de la Alba Iulia și se ducea până, hăăăt, departe, la Zlatna! Vreo 20 de kilometri. Ce vorbiți? În mintea mea era o distanță imensă. Dar nu mergea atât. Să vă spun eu cum făcea. Sper să mă ierte că-l pârăsc acum, la atâtea decenii de când s-o dus pe sus, prin ceruri.

            Din Halta Tăuți lua trenul până la Halta Meteș, care deservea ditamai comuna. Posibil să mai fi existat un Punct Oprire pe undeva, dar nu mai țin minte, că-s bătrân, Adina habar n-are, iar pe Tata Mare nu mai pot să-l întreb. Deci mergea la Meteș, apoi se scobora din mocăniță și venea până, hăăă-hăăă, la Tăuți, pe o parte a ștrecului, dând din când în când cu un ciocan mare, din fier, în șinele de pe dreapta, să verifice dacă-s la locul lor. Când ajungea la Tăuți merea înapoi la Meteș și făcea același lucru, dar cu șinele de pe partea stângă. Apoi lua trenul până la Tăuți, se dădea jos, și o pornea spre Ampoița pe o linie de ștrec și venea pe ailaltă, că distanța nu era mare

            Când ajungea la Unchiul Vasâlie și la Tușa Părăschie, lua două găleți cu apă și le căra din Vale-n Deal. Ori pe la Biserică, ori pe lângă vie. Pe la ora cinci era acasă și-mi zicea să merem la coasă. Eu nu aveam chef, că trebuia să citesc, să mă prefac că-s deștept. O tot trimiteam pe Adina, dar asta e încăpățânată, cum vă tot explic. Nu voia. Pur și simplu. Așa că mergeam eu la coasă. Ea dormea.

            Dar mai existau și momente ieșite din comun. Când nu circula mocănița. Dar Tata Mare trebuia să verifice liniile ștrecului. Așa că s-a adaptat condițiilor. Lângă linia de ștrec era o căpișcă unde, de obicei, dormita o drezină. Drezina dormita de obicei acolo datorită faptului că nu mergea pe motorină. Era pusă perpendicular pe niște linii secundare care duceau pe linia mocăniței Alba Iulia – Zlatna. Nu-mi mai aduc aminte cum făceau rostogolirea la 90 de grade.             Tata Mare verifica totul, indiferent de condiții! Că așa era la ștrec.

Cum citeam eu pe ascuns

Sau despre cum stăteam și la coada vacilor cu cărțile-n mână

Când eram prin clasa a patra am luat, în sfârșit, Premiul I cu coroniță, după trei ani de secetă în care obținusem doar o Mențiune, prin clasa întâi. La grădiniță nu se dădea nimic. Iar pe când mergeam la creșă eram obraznic și plângeam, că mă bătea tovarășa educatoare, pe care o chema Bodea. Ce coincidență. Ăsta era și numele de familie al maică-mii. Bodea. Mai precis Rely Bodea a Veturiei a lui Gligor din Deal.

În sâmbăta în care eu și Adina am terminat clasa a patra, respectiv grădinița, am fost prezenți seara în ogradă la Mama și la Tata Mare, în Tăuți. Festivitatea de premiere se ținea duminica, dar premiul mi-a fost adus abia după vreo două-trei săptămâni de Bubu și de Dica, când au venit în comuna Meteș, județul Alba, să vadă dacă mai trăim. După pupăturile de rigoare, l-am văzut pe Bubu cum se așează pe dormeză și începe să râdă în hohote, citind dintr-o carte. Era unul dintre volumele primite de mine drept premiu: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. M-am minunat nespus, pentru că nu înțelegeam ce poate fi atât de amuzant într-o carte, mai ales că din respectivul autor ne obligau să învățăm la școală. L-am lăsat să râdă și m-am dus să dau apă la găini, să rânesc la porci și să plec cu vacile la păscut.

Cum nici vacanța mare nu ține o veșnicie, prin septembrie am fost recrutat din nou la școală. De data asta în clasa a V-a. Doamna Tengheru nu mai era învățătoarea noastră, așa că am avut-o drept dirigintă pe Doamna Berindei, profesoară de română. Care ne-a obligat să parcurgem, vezi Doamne, un soi de bibliografie, nu obligatorie, dar recomandată. M-am dus cu Doru la Biblioteca Orășenească și am luat câte trei Jules Verni de fiecare. Mie mi-a picat Căpitan la 15 ani, 800 de leghe pe Amazon și Minunatul Orinoco. Doru a luat Prichindel, 20.000 de leghe sub mări și, cred, Doi ani de vacanță. Le-am citit unul de la altul, pe toate șase în primul trimestru. Și mi-am dat seama că nu e așa de greu să citești. Am crezut că am scăpat de citit. Dar nuuuu!!!

Că am eu un fin de-al lui Dica, Nicu pe numele lui, care, după ce a văzut că am cărți în mână și nu prind numai muște cu ele ci le și răsfoiesc, s-o gândit să-mi dea să citesc Cei trei muschetari de Dumas-Tatăl, că Fiul s-o ocupat cu altceva. Apoi a venit vacanța de iarnă și mi-o băgat în straiță După douăzeci de ani. Interesant pentru mine a fost faptul că trebuia să calculez cât înseamnă 20, eu având doar 10 ani. Le-am citit. Apoi a venit peste mine trimestrul II, cu Vicontele de Bragelonne. Ca să citesc cele patru volume mi-a luat și jumătate din trimestrul III.

Dar a venit vacanța mare și Nicu mi-a dat patru cărți. Mai precis toate volumele din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, ălea din colecția Biblioteca pentru toți, apărute în 1967, cu  numerele 377-380. Le-am luat, că ce era să fac. În trei luni le-am citit de cinci ori. Fiecare volum. Așa frumos încep, dar se termină mult mai trist. Când ne-au încorporat iar la școală, de data asta în clasa a VI-a, Doamna Rodica Berindei ne-a pus să facem pe loc, verbal, un rezumat al cărților citite în vacanța de vară. Când a auzit și citate din cărți și-o făcut cruce, deși pe vremea lui Ceaușescu nu prea era voie.

Și a venit iar vacanța de iarnă. Cum prin Orăștie nu se găseau de-ale gurii, maică-mea s-a dus la cumpărături în Alba Iulia. O luat niște salam, brânză, ouă, ciocolățele și… surpriză… zece cărți!!! Dintre care cinci erau Cireșarii lui Constantin Chiriță, ediție proaspăt apărută. La început n-am știut ce să cred. M-am gândit că iar oi fi făcut eu vreo prostie și mă pedepsește maică-mea că m-o pârât Adina! Dar am luat trei volume cu mine, că mi-am zis că nu-s capabil să citesc patru cărți în două săptămâni. M-am subestimat. Am citit cele trei volume (Cavalerii Florii de Cireș, Castelul fetei în alb și Roata norocului), de patru ori în două săptămâni. Apoi am ajuns acasă și am recuperat cu Aripi de zăpadă și Drum bun, cireșari!. De atunci am citit de vreo 26 de ori fiecare volum.

Mama Mare nu mă lăsa să citesc, că, cică, cititul îți strică ochii și îți distruge familia. Avusese ea un unchi, Revizor școlar pe la Sibiu, care citea mult și și-o luat nevastă tânără. Nevastă care s-o dus pe banii lui pe la Paris, i-o păpat averea, și l-o părăsit pentru altul. Concluzia Mamei Mari a fost că nu trebuie să mai citesc. Așa că băgam pe ascuns câte o carte printre pită, slănină, brânză, ceapă, usturoi, cârnați uscați etc., și citeam la umbră de margine de pădure cât timp își făceau siesta vacile. Mai dădeau ele din coadă, dar numai ca să nu mă deranjeze muștele din citit.

Citeam ca apucatul. Într-o vacanță, de iarnă sau de primăvară, că nu mai știu, m-am dus să aduc apă din sat, de la Unchiu Vasâlie și Tușa Părăschie. Am intrat în casă să dau „Zua Bună” și l-am văzut pe vărul meu, Nicușor, că citea o carte: Colții șacalului de Nicolae Frânculescu, ediția din 1975. Cu lacrimi în ochi, l-am rugat să mi-o dea să o citesc și eu, că părea asemănătoare cu Winnetou de mult mai celebru citit de mine, Karl May. O zis că nu poate, că volumul e împrumutat de la Biblioteca Județeană Alba, și trebuie să o ducă a doua zi să o returneze. L-am înduplecat după ce i-am spus că în dimineața următoare îi aduc cartea înainte să plece la Alba Iulia. S-o uitat cam bănuitor la mine, dar o acceptat. Așa că am plecat la deal cu două găleți cu apă în mâini și o carte ținută sub bărbie. Ajuns acasă la Mama Mare, am încuiat găinile și am dat drumul la câine. Nu mai știu cum îl chema. Curent era, pe vremea aia, doar de la ora 19.00 la 21.00. În rest ne luminam la lampa cu petrol, agățată în tavan. M-am apucat de citit și după câteva zeci de pagini, curentul electric s-o pus la somn. Mama Mare o zis să fac la fel. Am acceptat și m-am băgat sub țol, dar cu lanternă de aia mare, cu baterii R6, cu mine. Am citit toată noaptea și, pe la șase dimineața am sfârșit cartea. Ca niciodată, am plecat vioi să aduc două găleți cu apă din sat și să-i duc cartea lui Nicușor. El nu m-o crezut că am citit-o și m-o luat la întrebări. Am dat extemporal din Colții șacalului. Nicușor m-o trecut clasa. Apoi am citit și La sud de Rio Bravo, de același Nicolae Frânculescu, că acțiunea se petrecea tot la coada vacii!

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko

Pentru cine nu a învățat la școală geografia Sloveniei țin să precizez următoarele: nu are ea râuri precum „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul” din Moldavia descrisă în Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dar nu are nici munți precum Măcinul, din Dobrogea. Altitudinea maximă… aproximativă… că munții respectivi sunt în continuă scădere de înălțime…

            Datorită faptului că eu știu extrem de multă geografie, le-am explicat lui Raoul și lui Jason Teorema lui Pitagora. Dar de unde să înțeleagă ei teorema, dacă nu știau cine-i Pitagora și ce-i aia axiomă? De geometrie nu mai zic! Așa că am stabilit (mă rog, nu eu cu Jason, ci Raoul, cu de la sine putere), că trebuie să plecăm spre Bohinjsko la ora 03.30. Ca să fim la ora când răsărea soarele, fix la 7 și ceva. Acum trebuie să vă dezvălui un secret: Raoul nu știa că respectiva comună Bohinj se afla la mai puțin de 21 de kilometri distanță! Și dacă mergi în alergare ușoară nu-ți ia patru ceasuri.

            Dar cu Raoul nu te pui. Așa că nu m-am pus bine la somn și m-o trezit un pic nervos. Cică să plecăm. Am plecat. Eu am ațipit nițel pe bancheta din spate, Jason a sforăit, iar șoferul conducea pe ce drumuri dorea el. Ne-am băgat iar pe sensuri interzise. Raoul o băgat GPS-ul pe mut, că prea îl contrazicea. Eu mă gândeam cum să contactez Ambasada României din Slovenia, pentru a fi repatriat. Lui Jason nu-i păsa, că dorea doar să fugă de acasă. Dar visul lui Jason nu s-a îndeplinit și am ajuns la Bohinjsko!

            A fost o dimineață crâncenă. Când am ajuns noi, pe malul lacului Bohinj nu era nimeni, așa că Jason nu avea pe cine agăța. Raoul se tot agita să fotografieze rațe. De fapt, dacă-mi amintesc bine pe malul lacului era niște ceață. Eu, promis fiind către cununie, mi-am proptit obiectivul în niște bărci. Învățăceii or râs de mine de s-or prăpădit. Asta e.

            După ce rațele or dispărut, Raoul a grăit: „Hai la pozat!”. M-am conformat și l-am depășit în viteză pe Jason. Am ajuns primul la podul de peste râu, de unde se vedea splendind biserica din Bohinj. Fără trepied, am făcut niște poze pentru care Raoul era să mă bată. Dar lui Jason i s-a făcut milă de mine și nu l-a lăsat să facă asemenea lucru nedemn. Am scăpat nevătămat de Raoul și m-am căsătorit. Nu cu Raoul și nici cu Jason, ci cu Violeta!!!

            Am pozat noi podul și biserica de după pod, după care ne-am dus la plimbare prin parcul din jurul lacului Bohinj. Artistul fotograf de Raoul îi făcea poze pseudo-actorului Jason. Eu fotografiam alei și frunze moarte. Mort eram și eu de la atâta vacanță activă. Dar Doamne-Doamne nu te lasă la greu! Nu m-o lăsat nici pe mine, chiar dacă mai înjur din când în când.

            Așa că mi-a scos în cale o toaletă civilizată. Se lumina de ziuă, la fel cum s-a luminat și viața mea după ce am pus mâna pe o viață adevărată, adică am luat postul de cercetător științific. Când am ieșit eu din budă, soarele se crăcăna de ziuă. Raoul și Jason erau plictisiți de mult. Am ajuns iar la BMW-ul lui Raoul, care a decretat că mergem la nu știu ce cascadă.     Eu, pașnic fiind de felul meu, am zis da, ca să nu mă violenteze oamenii. Doar că ceea ce îți dorești nu se întâmplă de fiecare dată. Pe Violeta am pus mâna și am luat-o de nevastă, dar Raoul și Jason nu m-au lăsat să mă ating de ei. Că s-or dus să se plimbe doar amândoi pe la nu știu ce cascadă, unde or trebuit să plătească 3 euro ca să vadă prin gard un fel de apă care face pișu. Dar revenim!

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko , varianta lui Raoul

            Văd că tovarășii de călătorie nu contenesc să mă băhulească și să se plângă constant de lipsa de somn. Știau la ce s-au înhămat când au acceptat să vină în vacanța activă și nu înțeleg de unde atâta tânguire. Nu e ca și cum nu au dormit deloc. 2-3 ore sunt mai bune decât niciuna.

            Ah, tura la Bohinj, una dintre preferatele mele din această vacanță activă. După o seară presărată cu glume indecente și multă bere, seară care s-a prelungit până către ora unu jumate noaptea (spre disperarea Maestrului care încerca să profite de unu-două clipe de liniște ca să ațipească), a venit momentul să ne trezim devreme, iarăși spre disperarea Maestrului care probabil si-ar fi dorit să îl sufocăm în somn, doar-doar se putea odihni. Odihna de veci e tot odihnă. După un pic de militărie care se poate, sau nu, să se fi lăsat cu urlete și tot felul de apostrofări la adresa celorlalți doi participanți, am reușit să ne urnim din umila cameră de hostel și să ne ocupăm locurile în deja celebrul BMW.

            Mult nu am condus pentru ca oricât de voinic aș fi și oricât de rezistent la oboseală aș fi, o cafea tot aveam nevoie să beau, să se urnească rotițele. Jason a aprobat din start ideea dar Maestrul a început veșnicele tânguieli: că să ne mișcăm mai cu talent când ieșim din mașină, că intră frigul și îi sare somnul, să nu trântim ușile că îi sare somnul, să bem cafelele afară că e sătul de poveștile noastre și… îi sare somnul. Puteam să nu ne conformăm? Nu puteam, așa că am lăsat un geam deschis, am închis ușile ușor până la prima treaptă, suficient cât să nu intre frigul dar insuficient cât să se stingă luminile ambientale din mașină, ne-am luat cafele și ne-am pus pe povești și râsete la doi metri de Maestru. Probabil că somnul plănuit nu a prea bătut cu ce se întâmpla în jurul lui, că la un moment dat a sărit ca ars din mașină și i-a cerut lui Jason o țigară.

            Era ora 5 fără vreo 10 minute când ne-am pus în mișcare. Am mai condus încă vreo 15 minute din cauza ceții dense și, cu ajutorul simțului meu perfect de orientare, am ajuns cât ai spune „Maestrul nu a pupat gram de somn” într-o parcare, chiar pe malul lacului Bohinj.

            Ora 5:10 AM. După ce ne-am învârtit vreo 10 minute prin respectiva parcare, ne-am dat seama că am ajuns puțin cam devreme și am hotărât, împreună cu Jason să îl evacuăm pe Maestru din mașina, să rabatăm scaunele și să tragem un pui de somn de minim o oră.

            Planul nostru era să profităm de problemele lui digestive și să îi spunem că la vreo 50 de metri e o toaletă publică. Auzind asemenea veste bună, nici nu apucăm să îi arătăm direcția că Maestrul a și dispărut ca… în ceață. Până să se întoarcă dezamăgit și furios, eu cu Jason deja sforăiam. Am auzit ca prin vis ceva apostrofări dar nu le-am băgat în seamă.

            După vreo 40 de minute de odihnă, ne-am trezit, l-am primit și pe Maestru în mașină, să-și mai încălzească un pic sufletul, am fumat o țigară și am decretat că e cazul să pornim către lac, să găsim ceva locuri fotogenice pentru momentul răsăritului. Jason, de această dată, a percutat fără cea mai mică obiecție, iar Maestrul probabil nu mai avea energie să zică ceva și a dat numai aprobator din cap.

            Lacul era învăluit de o ceață densă de nu puteai distinge unde se termină malul și unde începe lacul, iar o liniște mormântală era de jur împrejur, străpunsă doar de exclamările dezaprobatoare ale Maestrului. Biserica de pe malul lacului abia se distingea, deși eram la 20 de metri de ea dar toată atmosfera era feerică. Am pozat niște rațe care își făceau plimbarea de dimineață, am prins câteva cadre și cu biserica și podul de piatră de peste capătul din aval al lacului, am făcut și o sesiune foto cu Maestrul și cu Jason și, cât ai spune răsărit, zona s-a umplut de turiști asiatici și localnici care își făceau plimbarea de dimineață.

            Împreună cu Jason, am hotărât să dăm o tură în jurul lacului să vedem ce mai are zona de oferit. Maestrul nu a fost prea dornic de plimbare, decretând că el o să găsească o bancă, își ia o bere și ne așteaptă acolo, poate mai pozează ceva frunze. După vreo oră ne întoarcem voioși nevoie mare. Maestrul deja bănuia că ceva nu e în ordine. Când i-am spus că am descoperit la vreo 20 de kilometri o cascadă și că trebuie să mergem vreo 40 de minute prin pădure ca să ajungem la ea, Maestrul mai că a leșinat la auzul celei mai proaspete idei ivită din mințile gemene (a mea și a lui Jason).

            Cu un tremurat în voce și la un pas de o cădere de calciu, Maestrul a refuzat și ne-a urat drum bun, dispărând din nou în ceață. Acum, căutarea cascadei a venit cu niște regrete din partea mea și a lui Jason. Pe hartă, drumul până la cascadă nu părea foarte anevoios, pe teren… situația era un pic diferită, și nu în sensul bun.

Observațiile Maestrului: 1. După cum am mai precizat, nu știam la ce mă înham, pentru că detaliile oferite inițial erau formulate la modul idilic. 2. Da, bine că ne-ai lăsat să ațipim 2-3 ore pe noapte. Noroc că am mai recuperat noi și în mașină. 3. Berile nu au fost așa de multe, să nu mai exagerăm. 4. Tu chiar voiai să-mi acorzi favorul somnului de veci? Ioiii!!! Bine că aflu numai acum. 5. Eu știam de seara că ajungem mult mai devreme, dar tu ai ținut morțiș să nu mă lași să dorm. Iar Jason ți-a ținut isonul. 6. Complotul tău cu Jason, împotriva mea, abia acum îl descifrez cu atenție și îngrijorare. 7. Nu m-ați băgat în seamă tot timpul. 8. Hai că nu am comentat atât la modul dezaprobator. 9. Cel puțin recunoști că toate deciziile le luai singur sau, în cel mai rău caz, împreună cu Jason. Ce să mai zic? Super complot în toată regula!

14 octombrie. O dimineață la Bohinjsko, varianta lui Jason

            Aș începe prin a preciza faptul că organizatorul acestei vacanțe active știa de la bun început, sau, cum se zice pe plaiurile noastre „știa de la capul locului”, ce și cum se vor mișca lucrurile. Vedeți dumneavoastră el a avut timp să caute, să se documenteze, să lase impresia că e doar o vacanță tipică, relaxare în natură și ceva peisaje uimitoare de fotografiat. Dacă cumva a-ți auzit vreodată de termenul „bucket list” acesta este exemplul perfect. Eu am încredere orbească în fratele meu de la altă mamă, fapt dovedit prin acordul dat cu ochii închiși și asigurarea locului prim în această vacanță activă.

            Dar să revenim la amintirile clare ce nu se pot șterge din memorie, aici în mare parte pentru că nu poți uita așa ușor momentele când ești privat de odihnă. Din nou orologiul bate orele 03:30 AM și o voce caldă începe să murmure mieros:

      – Trezirea putorilor, că n-am ajuns în Slovenia să dormim!

            Raoul cred că era într-o stare de veghe perpetuă. Cum să mai dormi când emoția trezirii spre a pleca în pustietate îți urlă în timpane? Așa că, hop-hop, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mai fumăm câteva țigări, bem și cafea că, vorba aia, ce să și faci când aștepți Maestrul? Pe de altă parte unde era graba? Era puțin trecut de orele 04:00 AM iar soarele răsărea undeva la orele 07:00 AM, drumul nostru cu mașina spre lacul Bohinj dura undeva la 33 de minute, însă aveam să ajungem la fix, deoarece misterioasele sunt drumurile Sloveniei.

            În loc să luăm un mic dejun local plin de bunătăți ale locului căci nu e ca și cum în zonă n-ar fi o grămadă de ferme, chiar și o fabrică de brânzeturi, iar celebrul ementaler e ca și la el acasă, noi am fost duși la o locație relativ izolată, aproape punct turistic, în realitate peisaj pentru pasionați. Bun și așa, că doar organizatorul avea puncte de bifat în itinerar. Eu nu mă plâng deoarece vedeta din mine este mituită constant cu instantanee.

            Am trezit și Maestrul odată ajunși la locație, deoarece dânsul a avut plăcerea unui pui de somn pe bancheta din spate a autovehiculului cât timp noi am călătorit pe plaiuri slovene. Odată descălecați, încep pregătirile pentru instantanee. Care mai de care cocoțați pe te miri unde, pentru ca mai apoi să facă schimb de impresii. Aici cred că v-ați prins de personaje, Raoul și Maestrul.

            Am purces apoi la plimbare prin jurul lacului iar la un moment dat am ajuns și la pod iar mai apoi la biserică, unde Maestrul a avut o epifanie preț de vreo 5 minute. Eu cred că i s-a arătat ce îi era promis în Țara Ardealului odată cu întoarcerea din vacanța activă, unii putând chiar afirma că poate fi considerată gen săptămâna burlacului. Săracul Maestrul, câte a pătimit domnia sa.

            Nimic de zis, frumos la slovenii ăștia, nu că ar fi neapărat meritul lor că s-au trezit în așa paradis însă bravo cǎ îl mențin curat și primitor pentru turiști. Dar să revenim că ne mai așteaptă aventuri, doar nu credeați că se scapă așa ușor. Eu cu Raoul eram siguri, Maestrul credea că îi vom oferi clemență, Săptămâna Burlacului continuă.

Observațiile Maestrului: 1. Bravooo, Jason! Ai punctat extrem de fin faptul că am fost trași pe sfoară de Raoul în privința desfășurării vacanței atipice, deghizată sub numele de „vacanță activă”. 2. Te contrazic un pic: vocea lui Raoul nu era prea mieroasă la ora 3 și jumătate dimineața. Sau poate urechile mele erau prea sensibile??? 3. Pe buneee??? Ne-a făcut putori??? Simt că leșin! 4. Nu cred că era veghe permanentă, ci mai mult un soi de somnambulism. 5. Sunt surprins de câte informații ai despre bucătăria slovenă. 6. Asta cu faptul că ești mituibil e perfect adevărată, dar vezi că e ilegală. 7. Nu se spune „descălecare” ci „demașinare”, că nu ne-am dat jos de pe cal, ci am coborât din mașină. 8. Felicitări că ai folosit cuvântul „epifanie”. Sper că nu în sensul lui peiorativ. 9. Mda, asta cu Săptămâna Burlacului e bună, doar că trebuie specificat faptul că eram necăsătorit și nu holtei. Dar bun de căsătorit eram, după cum s-a dovedit ulterior!